Lansare de carte Claudiu M. Florian la Teatrul "Marin Sorescu"
Despre conferința lui Michael Astner la Tradem
Punk, Cenușă și Holocaust

 
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Claudiu M. Florian: „Vîrstele jocului. Strada Cetății”

 

Claudiu Florian la CraiovaClaudiu M. Florian și-a lansat romanul „Vîrstele jocului. Strada Cetății”, apărut la editura Cartea Românească, și la Craiova, în foaierul Teatrului Național „Marin Sorescu”, pe 31 mai 2012. Terminasem de citit volumul în seara precedentă, aveam impresii calde, dar încă nedecantate, așa că am fost mai degrabă stresat la gândul că trebuie să vorbesc despre carte în public, la invitația lui Nicolae Coande (alături de el, de autor, de Emil Boroghină și de Cosmin Dragoste).

Erau în fundal și emoțiile trezite de lectură: copilăria la bunici, întâlnirile rare cu părinții, bufetul numit kredenz - sau kredențiu, ca în poveștile de la Făget, spuse de tanti Dida, amintirile legate de unchiul Feri și zilele petrecute în partea nemțească a orășelului de pe malurile Begăi, revistele din Germania, Haller tante (tanti Holer, cum îi spuneam, pe românește), lecturile în vișin și gustul cleiului de pe scoarța lui, venirea trenului în gară, cu vagoanele trecând în viteză și frâne scârțâind îndelung, Ford-ul Capri de culoare verde în care visam cu ochii deschiși, în fiecare seară, timp de câțiva ani, să mă întorc în orașul natal, cândva, după ce voi fi devenit celebru și bogat. La Claudiu M. Florian acesta era doar o mașinuță de jucărie, nu una în mărime naturală, precum „muza” mea, parcată mai mereu în fața porții preotului ortodox ce slujea la o biserică aflată în apropierea Școlii Nr. 5 din Alexandria. Dar „toate sunt de mai multe feluri”, așa își începe povestea autorul, prim-colaborator al Ambasadei României în Elveția, orice ar însemna asta.

Un volum cu destule pagini fermecătoare și pline de umor despre universul copilăriei, dar și o frescă a societății românești din anii 1974-1976 (după cum deducem din reperele ivite la răstimpuri: Campionatul Mondial de fotbal din Germania, o ieșire în spațiu împreună a unui cosmonaut sovietic și a unui astronaut american, numirea Tovarășului ca președinte, primul, al Republicii Socialiste România,  moartea lui Mao, „chinezul cu nume de motan”, pierderea de către americani a războiului din Vietnam, succesul Nadiei Comăneci la Olimpiada de la Montreal), surprinsă de ochii unui băiat ce împlinește, pe la începutul cărții, 5 ani, și care trage mereu cu urechea la discuțiile celor mari, încercând să înțeleagă, din informații uneori contradictorii, cum e alcătuită lumea. Cea din apropiere, „în care se găsește casa și curtea noastră” și care „se numește localitate”, cuprinzând Turnul Sașilor, Biserica Românilor, Biserica Ungurilor și Cetatea. Și cea de departe unde sunt Îngermania, Tovarășul, Bucureștiul, Vechiul Regat etc.

 În sat, fiecare vorbește limba lui, dar toți știu româna, chiar dacă „tonurile sale se rostogolesc în chip diferit în beregate, pe vârfuri de limbă sau printre dinți”. E un univers familiar, în care „nenea Suciu face câte o plimbare în fiecare zi prin comună, doar spre a se încredința că străzile mai duc toate unde trebuie”, iar un alt vecin, Adam, singur și „ca timpul de bătrân”, este identificat cu „cel dintâi om” de pe pământ, după ce Bunica îi citește băiețelului din cartea despre Lieber Gott („Dragul de Dumnezeu”).

Chiar Bunica și Bunicul continuă seria diferențelor. Ea săsoaică, el oltean, care, atunci când e mânios îi spune: „Ești interesantă!” și abia de zice, în limba ei, câte-un „Danki” (tot așa cum Tatăl cunoaște doar hausarrest), într-un sat unde „și pisicile știu nemțește”. Pe parcurs vom afla că Bunicul s-a însurat cu Bunica pentru a o scăpa de lagăr, în 1945, când rușii îi luau la muncă forțată pe sași: bărbații cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani și  femeile ce aveau între 18 și 30. Bunicul, jandarm pe atunci, avusese nevoie de dispensă pentru a se putea căsători cu Bunica, iar doctorul Romulus (frate cu Ion Dacian, solistul de operă, originar din satul vecin Dacia), care o consulta uneori, în beciul în care era ascunsă, mijlocise întâlnirea între jandarmul oltean și Moșu Muller, tatăl fetei. Doctorul, de altfel, se străduise să scape cât mai multe nemțoaice de plecarea în Siberia, operându-le de o imaginară apendicită.

Radioul e și el de mai multe feluri: în cel al bunicilor, ascultat doar seara și doar în casă, veștile sunt mereu rele și sunt spuse de oameni cu voci grave și încrâncenate, nu voioase, încrezătoare și pline de zel, cum sunt cele din aparatul străbunicului Otata, Moșu Muller, care îl ascultă în curte, dat la tare, căci „e surd ca o cizmă”, după cum zice „Maștera”, Omama.
Optimiste și însoțite de cântece vesele sunt și programele de la televizor, unde oamenii vorbesc despre ei, ce fac și ce succese plănuiesc să mai obțină. Crainicii din radioul bunicilor au ceva mușcător de spus despre cei care apar la televizor, în vreme ce ălora nu pare să le pese. Primii sunt probabil „înciudați că nu reușesc și ei să se arate. N-au aflat drumul care duce în pod, la antenă”, deduce băiatul.

Uneori, când se întâmplă ceva important la București, Bunica și Bunicul ascultă și ei la radio știrile pozitive, dar devin mereu moroconăși și dau aparatul „mai încet, tot mai încet”. București este un loc de unde nu vine nimeni, în afară de părinții care „arareori trec de se arată” și pe care copilul îi știe, altfel, doar din poze: „fata gingașă la malul mării” (Mama e jumătate săsoaică, jumătate olteancă, dar „nu poți deosebi cele două jumătăți”) și „Mihai Viteazul” (Tatăl, regizor, jucase acest rol).

Claudiu Florian (dreapta), Emil Boroghina (centru) si Cornel Mihai UngureanuÎn schimb, mulți unchi vin în sat Dingermania și aduc blugi, tricouri, minunata gumă de mestecat („de trăit se poate trăi foarte bine și fără, însă câte una din când în când - aici stă tot farmecul”) și cele mai faine mașinuțe. O mașinuță adevărată, americană, trebuie să fie mică, din fier și, musai, Dingermania (iar dacă e americană, „grozavă atunci e mai puțin mașina, cât faima ei”). „Aici la noi, avem tot ce ne trebuie. Însă tot ce e neobișnuit, ce e acătării, ce e dorit și visat, vine Dingermania”, locul unde oamenii „trăiesc într-o minunată carte cu poze, într-un basm grozav, însă pe undeva tulbure și greu de închipuit”, constată cel mic, care remarcă și că atunci când cineva pleacă Îngermania, pleacă doar dintre sași. Românii rămân acasă și sunt eroici. Bunicul aparține poporului de eroi (la televizor se tot vorbește despre eroicul popor român, dar și despre un mare război Cugermania, în care românii au fost buni și germanii, cum e și Bunica, răi. Tovarășul salută și el ca germanii, doar că nu zice „hai-hitlăr!”, iar copilul povestitor vrea să fie „eroul român bun și viteaz care vânează fasciști netrebnici”).

Mare îi e bucuria când doi unchi Dingermania sosesc într-un Mercedes alb, tocmai când primise prunul cel mai sfirijit, la împărțeala făcută de băieții mai mari de pe stradă. Iar când nemții încep să scoată valize și genți „se face timpul să m-arăt”.
În schimb, unchii din Oltenii vin cu plase de-un leu, damigene astupate cu cocean de porumb și miros de brânză, vin, găină opărită și ziare ude în portbagajul Daciei lor, care pornește cu o felie de cartof. Cadoul pe care i-l aduc este un pistol cu arc scârțâitor capabil să arunce o minge de ping-pong, jucărie de găsit și la librăria din sat, dar băiatului nu i se păruse că merită efortul să o ceară. „Oltenia cu siguranță nu se află Îngermania”, concluzionează. În „localitate”, de altfel, nimeni nu mai are unchi Dinoltenia. („Nu există olteni mici la grădiniță. Doar sași mici, români mici, eu, Karoline, un ungur mic și câțiva țigănași”).

Există un moment, o plimbare cu Tatăl, concediat de la teatru, din motive politice, în care acesta stă de vorbă cu fiul („iar eu mă pricep să leg câte o nouă întrebare de fiecare răspuns al său”). „Și tu de ce nu mai ai voie să lucrezi?”, întreabă, deodată, copilul, iar părintele ezită să-i răspundă tranșant. „Frământarea cu privire la lucruri la care nu mă pricep începe să mă plictisească. Nici eu nu lucrez. Și nu sunt deloc nefericit din pricina asta”, se resemnează cel mic, iar curând după aceea, privesc amândoi un avion care lasă o dâră pe cerul albastru. Tatăl îi atrage atenția că zgomotul pe care îl fac motoarele avionului ajunge mai târziu la ei, sunetul nu stă lipit de avion, și că asta se întâmplă din cauza vitezei sunetului, despre care cel mic va învăța la școală. „Cele pe care le vezi acum... despre ele vei auzi mai târziu, vreodată, și tot mai târziu le vei și pricepe cu adevărat”, îi mai spune bărbatul, cuvinte ce devoalează tehnica romanescă, de altfel evidentă, pusă în practică de Claudiu M. Florian: privirea ingenuă aruncată nu doar asupra celor ale copilăriei, ci și peste lucrurile „serioase” care se petrec în jur, la televizor sau în poveștile celor mari.

Lumea jocului și a copilăriei este permanent prezentă. Cu sirop de rozincine, prăjituri, marmeladă, coifuri și macarale, cu berze care nu îți aduc fratele dorit sau, reducând pretențiile, o soră, cu cântece la culcare (cât timp sunt amândoi, bunica îi vorbește doar în germană), cu diferențele lingvistice și de nuanță între basmele nemțești și poveștile românești cu năzdrăvani și bordeie, cu treceri de la Moș Ene la Sandmann, omul de nisip, care presară copiilor somnoroși nisip în ochi făcându-i să clipească tot mai mărunt și să adoarmă.

Da, poți să fii Kaiser und Konig, împărat și rege, dacă termini primul mâncarea din farfurie, și totuși să ai uneori o autoritate superioară (Bunica) de care trebuie să asculți. Poți să simți bucuria de a te da în Mercedesul alb, umbrită puțin de faptul că nu sunt de față și copiii din vecini, așa că nu-ți rămâne decât să urci în mașină „țanțoș, neobservat de nimeni”. Poți să fii dezamăgit că Moș Crăciun vine când vrea el, nu când îl aștepți și că îți aduce o mașinuță chinezească în locul trotinetei dorite sau că inundația nu urcă și în deal - „La ce bună o barcă dacă nu ai o inundație pe care să te plimbi?”. Poți da cu sita roșie într-o albină în zbor, leșinând-o, după ce ai mai stricat una zilele trecute. Nu e bine, zice bunica, dar când zborul ei prea îți vine la îndemână te poți abține? Poți să vrei să te faci pensionar, ca bunicul, când ești întrebat la grădiniță. „Băieții vor râde oricum, indiferent ce spun”, dar îți pasă, de fapt, de ce gândește despre asta Karoline, fetița care „nu are nimic de arătat și nimic de ascuns în ștrampii albi”, dar pe care tocmai de aceea o găsești atrăgătoare: „La ea și nimicul are ceva” și care îți dă calde dureri de burtă doar când o zărești. O poți tîrî după tine, chiar dacă zice „Lasă-mă!” („E bine că spune ceva. Nu e bine, însă, ce spune”), până acasă, îi poți risipi teama: „Nu am câine și nici nu mușcă” și, în sfârșit, i-o poți prezenta, ca pe un trofeu, bunicii.

Coperta carte Claudiu FlorianMăiestria lui Claudiu M. Florian în a zugrăvi cu bunăvoință, cu migală și cu haz universul așa cum îl percepe un copil atent și cuminte este deplină, ca și cum ți-ar pune pe ochi o pereche de ochelari ce face clarul pe candoarea ta de altădată sau remanentă, chiar dacă amintirile sunt diferite de ale personajului-povestitor. „Vă închipuiți!”, zice un vecin, iar „bunicul cu bunica îl ascultă și-și închipuie”. „Nici vinul, nici oțetul nu sunt pentru mine. Ce mă interesează e mustul cel dulce”; „E mai palpitant să fii primul pe undeva”; „Când era tânăr ar fi pictat mult mai mult. Mai demult, când avea mai multă putere. Și mai mult ulei”; „Nu-mi dau seama dacă ochii lui ascund un surâs ori o săritură de pisică” spune sau gândește băiatul și nu poți să nu-i simpatizezi momentele de uimire ori de concluzie. De exemplu, un matur povestește cum a venit Tovarășul cu elicopterul, iar „nevasta îl privește mândră, de parcă el ar fi eliopterul”. Cel mic, ajuns în București, se miră văzând numeroasele blocuri: „Ce de policlinici! Oamenii de aici sunt toți bolnavi?” sau trece de la candoarea: „Cum o fi cerul la pipăit: neted sau aspru?” la „Cum îl cheamă pe omul nou?”.


(Continuare în numărul viitor)

Comentarii cititori
sus

Oana Dumitrescu

 

„Drumuri europene” pe repede înainte

 

Michael Astner (dreapta) si Nicolae CoandeDrumuri europene” într-o țară închisă este titlul conferinței pe care a ținut-o Michael Astner în seara de 25 mai la Casa de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova. Am ajuns la această conferință, organizată de Nicolae Coande în cadrul proiectului Scriitori la TRADEM, mai mult dintr-o promisiune decât din proprie inițiativă. Dacă de recitalul de poezie nu am fost așa interesată, titlul conferinței îmi promitea parcă ceva mai captivant.

În viziunea mea o conferință este o prelegere liberă pe o anume temă. Un poet poate profita de relația privilegiată pe care o are cu muzele și poate aduce și mai multe în joc. O discuție liberă, ceva care să antreneze publicul și mai ales pe cei câțiva tineri care, în excesul lor de modernitate, consideră plictisitoare discursurile sobre. Există persoane care, atunci când vorbesc te (a)trag pur și simplu într-o stare de reverie, te fac să te pui în pielea lor și să îți imaginezi totul de parcă ai fi fost de față. Am trăit de câteva ori acest sentiment, dar nu și acum.

Michael AstnerNu am înțeles prea multe din ce se citea la conferință. Nu pentru că nu aș fi fost atentă, ci tocmai pentru că se citea. După cum a declarat și Nicolae Marinescu (director Aius Grup): „Esențial din punctul meu de vedere este faptul ca scriitorii, pentru că acesta cred ca este publicul țintă, și iubitorii de literatură foarte devotați au ocazia să cunoască autori importanți din Romania”. Și dacă tot avem această ocazie de ce să nu ne bucurăm de ea? Pentru că scriitorul își citea o parte din viață, studenția mai exact. Repede, fără suflare, așa cum se citesc romanele polițiste în gând.  

La prima mea întâlnire cu poezia m-am întrebat și de ce un public așa de restrâns. Mă așteptam la o prezență mai numeroasă pentru că sunt mulți cei care se declară iubitori înrăiți de poezie. Mă așteptam și la un pic mai mult respect față de un poet pentru că nemulțumirea mea față de felul în care a fost susținută conferința nu mă împiedică să apreciez opera lui Michael Astner. Mă așteptam și ca telefonul care suna să fie al meu și nu al cuiva care participă în mod obișnuit la aceste întâlniri.

Nu pot spune că am pierdut și eu timpul pe acolo. Data viitoare când voi merge va fi din curiozitate. Din curiozitatea de a mă convinge că mi-am format o părere greșită.

 

Comentarii cititori
sus

Oana Dumitrescu

Ce se întâmplă atunci când nu e libertate


Miscarea Punk la Club ElectroputereVineri, 25 mai, la Clubul Electroputere Craiova a avut loc vernisajul Punk, Cenușă și Holocaust. Trei teme diferite, tratate diferit (o expoziție, o proiecție de fotografie și una de film), dar legate de istoria Craiovei au oferit invitaților organizatorii.
Alexandru Niculescu, unul dintre aceștia, a declarat cu privire la eveniment: „Este o expoziție despre creativitate, atitudine și libertate. Am ales punkul pentru că are o istorie interesantă. Imediat după Revoluție au urmat anii în care libertatea avea cel mai bun gust, era tranziția de la comunism la capitalism, totul era permis și tinerii încercau să își găsească repere. În ceea ce privește filmul lui Romeo Tiberiade, el a avut o problemă cu trecutul pe care a încercat să o rezolve. Ei nu sunt artiști. Pentru ei a fost mai mult o provocare din parte familiei, a locului de muncă”.

Chiar dacă nu a fost realizată de artiști, expoziția punkerilor a fost o formă de artă. Mișcarea Punk din Craiova a acoperit zidurile încăperii cu mesaje pe care, cred, noi nu mai vrem nici să le auzim, nici să le citim.
Deși ambele situații expoziționale șochează, succesul i-a aparținut filmului documentar al lui Romeo Tiberiade. Poveștile supraviețuitorilor de etnie rromă ai Holocaustului, puse cap la cap într-un film, au fost modul prin care Romeo Tiberiade a încercat să își explice mai bine trecutul, să ni-l și dezvăluie, în același timp, și să ia atitudine față de chinurile suferite de familia sa în Transnistria. Majoritatea celor prezenți la vernisaj au urmărit documentarul vreme de peste 40 de minute.
 
Afis punkFilmul realizat din fotografiile lui Cristian Comoșteanu a prezentat într-o manieră artistică un dezastru ecologic, dar a captat mai puțin atenția vizitatorilor.
Alexandru Niculescu s-a declarat, însă, mulțumit de prezența la eveniment: „E important mesajul și calitatea publicului, nu cantitatea, iar participanții sunt mulțumiți că oamenii au venit să cunoască mai multe despre aceste povești.”

Punk, Cenușă și Holocaust a fost un eveniment nu neapărat artistic, dar cu implicații sociale și civilizatorii. Cu toate că sala de cinema de la Electro are câteva sute de locuri, doar un sfert au fost ocupate. Cum în România și în Craiova teme precum toleranța, libertatea, asumarea individualismului sunt ca și inexistente, sugerăm tinerilor organizatori să reia întreg conceptul și în toamnă.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey