Jurnal de Salon - Prima zi
Jurnal de Salon - A doua zi
Jurnal de Salon - A treia zi
Jurnal de Salon - A patra zi
Jurnal de Salon - A cincea zi
Seară pentru minte, inima și literatură la Vladu Nica din Osica
Gala Premiilor Radio România Cultural

 
sus

Iulia Badea Guéritée


Întâlnirea ratată… dar nu chiar de tot

 

Aș fi putut la fel de bine să o numesc ...seara pierdută, parafrazând un roman al Gabrielei Adameșteanu. Oricum ar fi fost, am petrecut o seară memorabilă în deschiderea oficială a Salonului de Carte de la Paris, în acest 21 martie. Și pentru că acum, în acest moment de grație și de noapte care poate aduce sfaturi bune, cine știe, o să vă rog să închideți ochii, să vă așezați calm și comod într-un fotoliu, și să mă ascultați. Oops, nu merge. Nu suntem la radio, din păcate, dar povestea mea ar fi de genul celor ascultate la radio, pe vremuri.
Generația mea își mai aduce probabil aminte de serile în care la radio erau difuzate, pe vremea lui Ceaușescu, concertele de la Flacăra, cu cântece folk și cu versuri recitate de Adrian Păunescu. Într-o altă gamă, dar cam în același simbol, mi-aduc aminte că unul din momentele mele preferate era acela în care începea melodia „Puștoaico, tu ai sânge de viperă, puștoaico, îți zic adio și te las...“.
salon du livre 1Seara de la Paris cam așa a fost. Închipuiți-vă un stand românesc stilizat în mod contemporan, alb aproape în întregime, în care intri pe o Poartă a Sărutului, la care te așezi la Masa Tăcerii și te gândești că scaunele aduc suspect cu Coloana fără Sfârșit. Punerea în scenă, oareșcum dramatică, este vizibilă de departe și contrastează cu restul standurilor, întunecate, cu mobilier sau foarte colorat sau negru.
Standul românesc luminează și, culmea, chiar nu are nimic kitsch. Cărțile lui Mircea Cărtărescu și Andrei Pleșu sunt acolo, la loc de onoare, și stau cuminți așteptându-și stăpânii. Lumea bună începe să apară, de la orele 17 încolo, uitându-se, cu jenă parcă, spre un Andrei Marga care parcă nu cadrează cu decorul. Va vorbi? Va avea curajul? Se vorbesc, în jurul lui, toate limbile: englezi, francezi, japonezi, români, spanioli, toți curioși să fotografieze, mai ceva ca turnul Eiffel, minunăția de stand de 600 000 de euro. Se zice.
Apar ambasadori, camere de televiziune, scriitori, lumea se cunoaște, se recunoaște și se bucură: oh, ce bine că te cunosc și altfel decât pe Facebook. Într-adevăr, lumea este mică, iar Facebook are totuși un merit. Întâlnește spirite înalte. Pleonasm? Licență poetică? Nu, ea vine acum.
Deodată, drepți. Toată lumea se îmbulzește spre intrarea Porții Sărutului, se ridică pe vârful picioarelor, doamnele își întind gâturile parfumate cu Narcisso Rodriguez sau Chanel și bărbații își aranjează rapid cravatele. Vine, vine...Dar cine vine? întreabă o doamnă mai în vârstă și extrem de înțepată. Oh, dragă, calmează-te, nu sunt decât niște fanfaroni. Facem poze?, se îngrijorează tainic madama care îl ține pe Bubico în brațe. Pardon, nu Bubico, o carte cu Dracula. Ce contează...what ever, tot acolo suntem din moment ce toată floarea românească se dezice ca de diavol de standul creat și îmbogățit minunat cu produse derivate Dracula (benzi desenate, povești, studii, etc) de către FNAC. Ce să-i faci, francezii ăștia sunt nebuni ! Bon, oricât de nebuni ar fi, se zice că ar fi venit președintele François Hollande în persoană. Carne și oase, un eveniment nemaivăzut de pe timpul lui Mitterand... Căci prin Franța președinții nu merg la saloane de carte, ce sacrilegiu, merg la salonul Agriculturii, mai mângâie o vacă, două, un cal, din greșeală, dar aici ce să mângâie? Mais non, ioc, nu vine încă Hollande. Nu, ci doar câțiva artiști contemporani, conduși de George Bodocan, care s-au așezat în șir ținând în fața chipului lor fotocopii cu chipurile celor absenți: Cărtărescu, Pleșu... Lumea aplaudă. Vag.
salon du livre 2Francezii își dau coate: c'est raté. Zbirii îi evacuează din standul românesc pe anonimi. Dar ce, nu sunt și banii noștri? Nu, nu prea, ci ai moștenitorilor moștenitorilor noștri, care poate își vor aminti cândva, târziu, de pățania de la Paris. Hollande n-a mai venit, când trebuia. Ci doar o eternitate de jumătate de ora mai târziu. După ce jandarmii au evacuat musafirii cu măști. Anonymous.
Întâlnirea a fost ratată…parțial. Așa cum șopteau francezii. Și toate cucoanele scandalizate de felul în care politicul a dat foc culturii. A făcut-o să sfârâie. De rușine, de mândrie, nu se știe. Continuarea, mâine. Ce este sigur este că treaba este gri. N-aș putea să vă spun cine a fost mai jenat. Noi, ei, absenții... Bucureștiul... Onoarea a fost salvată, în fine, de venirea președintelui francez, care inaugurează cu România o premieră în acest secol 21: este singurul președinte francez care vizitează un salon de carte, după François Mitterand. A făcut-o pentru noi ? Cert este că a făcut-o în anul nostru. Un bun semnal de imagine. Oricum, am făcut-o lată, ceva ce n-a mai văzut Parisul.

 

Comentarii cititori
sus

Iulia Badea Guéritée

 

Dumnezeu nu citește cărți...

Diplomația franceză, ca și doza de eleganță, inerentă unui om de litere, sau unor oameni de litere, a făcut ca incidentul... literar de la Salon să nu intereseze de fapt pe nimeni în Franța. Presa zilei de vineri, 23 martie, a doua zi de salon, nu a comentat în niciun fel, și poate că este mai bine așa. Românii, tipic, au umflat întâmplarea, cei câțiva oameni de ordine care i-au luat cu binele pe artiștii care purtau chipurile copiate la xerox ale absenților, s-au transformat peste noapte (la propriu!) în „jandarmi care au acționat cu brutalitate”! Am fost surprinsă... a fost, cred, pentru prima dată când mi se întâmplă să fiu prezentă la un eveniment pe care nu-l mai recunosc după cum este descris în presă. În fine, ca să închei acest capitol, comunitatea Facebook a apreciat că vizita președintelui francez la standul românesc (prima, a unui președinte francez, la un salon de carte, de la François Mitterand încoace...) reprezintă „un puternic semnal de imagine”. Cu toții am fost de acord că depinde și cum îl va folosi guvernul de la București (se pare că nicicum). Mi-am permis totuși să-l întreb, prietenește, pe directorul publicației literare Lire, între altele și cunoscut animator al emisiunii literare televizate La Grande librairie (France 5), François Busnel, de ce presa franceză nu a scris despre boicotul lui Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu... Mi-a zâmbit și mi-a răspuns: „Ei au pierdut, nu noi. Și, de fapt, cred că au uitat că invitațiile nu au fost făcute de Institutul Cultural Român, ci de noi, de francezi... Pe cine au boicotat atunci, de fapt?”. Cred că acest gest de boicot ar trebui analizat, deci, mai amănunțit.
Altfel, zi pentru connaisseurs, la salon. Fiind vineri, majoritatea lumii lucrează, deci salonul a fost o ocazie 'calmă' de a asista doar la acele dezbateri pe care le dorești, și a întâlni doar anumite persoane. Pentru mine, a fost ocazia de a asista la două dezbateri: Pif în imaginarul românesc, la salon du livre 3standul Institutului Cultural Francez din România, și cea despre identități: românești, europene, literare...imaginare, la standul Centrului Național al Cărții din Franța. Pe drum, aceeași plăcere secretă și nemărturisită de a vedea că, tot peste noapte, gusturile harnicilor cititori din metrou (deh, meteahnă franțuzească) se schimbaseră: de la Louis-Ferdinand Céline trecuseră la Mircea Cărtărescu și Panait Istrati. Sau Virgil Gheorghiu, un scriitor aproape necunoscut în România dar foarte citit în Franța. Mi se pare că a existat și un film realizat după cartea sa, La 25ème heure, cu Antony Quinn. Foarte rar, Eliade...
Dezbaterea a început bine: Pif a fost pentru români un mijloc de a ieși din cotidianul ceaușist, ca și o excelentă metodă de învățare a limbii franceze. Pentru unii. Nu și pentru părintele Savatie Baștovoi, autorul romanului Iepurii nu mor, publicat în Franța de Actes Sud. „Toată lumea mă întreabă cum mă simt la Paris”, a afirmat părintele. „Ei bine, mă simt ca în Rai. Văd persoane de tot felul, aud toate limbile, iar faptul că eu, eu nu vorbesc franceza dar reușesc să mă fac înțeles doar prin gesturi și zâmbete mă trimite la originea lumii!”
Și dacă ar avea dreptate? Până la urmă o mulțime, de fapt toate imperiile s-au stins, dar cărțile, ele, au rămas.
Și el, în memoria salonului. A fost o figură „anormală” la salon, cum avea să declare tot el... Astfel, el „se bucură că are ocazia să se dezbrace aici de orice haină politică. Reprezint o țară, România, al căui cetățean nu sunt dar a cărei limbă o vorbesc. Vin din Moldova, care nu m-a recunoscut niciodată ca scriitor, sau Transnistria, la marginile căreia locuiesc, într-o mănăstire ruptă de lume? Care este adevărata mea țară: Uniunea Europeană, pentru ai cărei cititori am scris romanul meu (Les lapins ne meurent pas, în franceză)?”
Poate că da, și dacă este ceva de remarcat, dincolo de aceste dezbateri asupra identităților, (chiar și Varujan Vosganian, scriitorul-ministru, a trebuit să explice, în dezbatere, ce caută poezia în politică: „Astăzi politica românească are nevoie de cultură. Cred că este o șansă că poeți care cunosc matematica să fie miniștri ai Bugetului, căci poezia nu este o evaziune ci o revelație a realității...”, a declarat ministrul Economiei), este că în viața de toate zilele politica bate cultura și că da, scriitorii români la salon nu au reprezentat țările lor, ci Europa. Și mă explic. Pentru prima afirmație dovada este că de îndată ce l-a văzut pe primarul de stânga al Parisului, Bertrand Delanoë, dl Varujan a uitat de poezie și a plecat spre el, ca și atunci când a avut întâlniri cu Arnaud Monteburg, ministrul francez al Redresării productive. Pentru a doua afirmație, și mai relevant.
Timp de cinci zile, cele cinci ale ediției cu numărul 33, discuțiile literare s-au animat în jurul unei singure teme, ca într-un vals fantastic, captivând în același timp un public francez dornic de a asculta și jurnaliști veniți din toată lumea dornici să înțeleagă ce este această identitate. „Suntem oare europeni sau nu, acum că aproape toate cărțile noastre sunt traduse pe tot continentul, că acest continent recuperează scriitorii români uitați după Zid?”, s-au întrebat autorii români. „Care este locul limbilor regionale, cum ar fi catalana? Putem oare scrie în catalană și să fim înțeleși de toți?”, se întreba și Carlos Luis Zafon, cel mai important scriitor spaniol contemporan, ambasador al orașului său natal, Barcelona, altă invitată de onoare a salonului.
În inima acestei imense librării europene, dialogurile interculturale au țâșnit de peste tot. Putem deci afirma că acest salon a fost cel al unei identități europene...francofone! Limba comună a dezbaterilor a fost franceza, chiar vorbită prost. Dar meritul este mai ales al celor care, asemeni lui Eugen Uricariu, recunosc că nu au învățat-o niciodată, ci au asimilat-o după ureche. Aceste dezbateri, aceste întâlniri sau dedicații au amintit astfel, dacă mai era nevoie, că singura modalitate de a nu cauționa moartea unei limbi este de a o vorbi. Atât pentru a înțelege că Europa este patria tuturor minorităților lingvistice, fie ele armene, maghiare, catalane, ca și pentru a se mira din nou și din nou că, în ciuda cenzurii sau exilului, literatura continuă să pătrundă în suflete. Să recreeze astfel Paradisul original? De ce nu! Parisul a putut fi astfel un paradis european. Imperfect, cert, dar este cu atât mai frumos.
„Dumnezeu nu citește cărți, dar oamenii da”, asigură Savatie Baștovoi. „Scriind pentru oameni estesalon du livre 4 ca și cum am scrie pentru el”. Are dreptate, dar din păcate viața literară în general nu seamănă deloc cu un paradis. Se aude, via Facebook, că lumea literară moldovenească nu l-a primit cu brațele deschise pe părinte. Că nimeni nu a scris din Moldova despre salon (eroare, am citit despre salon și despre prezențele moldovenești în revista de bord, noua revistă de bord a Air Moldova! felicitări...) și că preotul ar fi „un poet blestemat”. Ei bine, am să închei prin a spune că am toată stima pentru scriitorii moldoveni, cei care nu au fost la salon, dar trebuie să spun că hazardul face des lucrurile altfel decât probabil am crede. Necunoscute sunt căile Domnului, ar spune părintele Baștovoi. Întâmplarea face ca eu să fi citit cartea lui Baștovoi, Iepurii nu mor, în franceză, și chiar să o propun pe lista scurtă a premiului literar de la Courrier International (fac parte din juriu). Și credeți-mă, dincolo de faptul că este singurul, în acest moment, roman tradus în Franța, din Moldova, este un roman superb. O traducere divină pentru o carte asemeni autorului: simplă, directă, echilibrată și fermecătoare... Iar cu invidia asta, ce să vă zic, eu zic că este minunat că Moldova a fost deja reprezentată la Paris, acolo unde românii, prin egoismul uman tipic, ar fi putut să facă o listă exclusiv cu autori din România geografică, nu cea sentimentală.
„Scriitorii invitați la Salon trebuie să aibă o carte publicată în franceză la o editură recunoscută, cartea să fie bună și scriitorul să trezească interes. Și ca să crape detractorul meu de ciudă destăinui că mă întorc de la Paris cu propunerea de editare pentru o nouă carte după un prînz cu editorul francez, fără să fie prin preajmă nici zare de icerist. Așadar, nu e suficient să-ți traduci singur cărțile și să le tipărești la risograful lui Ion Mînăscurtă sau la vreo altă unealtă tipografică disponibilă în Chișinău, trebuie să te vrea editorul francez, altfel nu te ajută nici ICR-ul și nici chiar Alianța pentru Integrare Europeană! În speranța că autorul denigratorului și denaturatului articol de la Europa Liberă se va schimba în bine pe viitor, că va deveni mai european, adică va lupta cu propriile prejudecăți și oftici atunci cînd ele i se urcă în gît și nu le va îngădui ca de acolo să coboare spre degete, iar din degete pe tastele calculatorului, urez o primăvară frumoasă ascultătorilor și cititorilor Europei Libere. E uimitor, dar Europa are preferințele sale chiar și atunci cînd își alege scriitorii din Moldova. Este un alt șoc existențial pe care va trebui să-l depășească mulți de pe la noi și de pe aiurea”. (Savatie Baștovoi)

 

Comentarii cititori
sus

Iulia Badea Guéritée

 

Salonul de Carte pe înțelesul copiiilor...



salon du livre 5Ce se întâmplă oare cu acest salon de carte de la Paris, de reușește să tulbure în asemenea hal mințile celor care au auzit de el? Cum se face că în sâmbăta consecutivă deschiderii, de fiecare dată, ramele de metrou de pe linia 12 sunt pline, cu bunici, cu copii, cu pisici, cu cărucioare cu sugari, care toți se îndreaptă, ca zombii din Walking Dead, spre Porte de Versailles? Cum are loc minunea? De ce oare se vând bilete la negru (8 euro în loc de 10), de ce se stă la coadă pentru a intra, asemeni intrărilor de pe stadioane, când totul nu este un meci, un derby, ci de fapt doar o mai mare librărie (de care Parisul oricum nu duce lipsă), și când îmbulzeala este maximă? Mâncarea, la restaurantele din incintă, scumpă, toaletele nu prea foarte curate, dar în fine...Și, nu în ultimul rând, nu acesta este salonul cel mai faimos, de gen, din Europa, ci cel din Frankfurt? Ingredientele sunt simple, dar cu atât mai surprinzătoare.

Salonul de carte de la Paris, spre deosebire de cel din Frankfurt, este cu public și cu vânzare de carte. Deci, atunci când îl citiți pe „obsedantul Cărtărescu“, cum avea să-l numească Didier Dutour, directorul Institutului Cultural Francez din București, pe marele scriitor român, care scrie că „boicotează Parisul pentru că Frakfurt este de fapt cel mai important“, citiți vă rog fraza la gradul II. O fi Frankfurt fruntea, dar inima este Parisul. La salon se vine deci în familie, cu clasa de la școală, la plimbarea de sfârșit de săptămână, sau pentru a scrie...a face întâlniri memorabile. Pe alei, vedete, celebrități, președinți, scriitori, dar și prieteni pe care nu i-ai văzut de mult timp sau pe care i-ai cunoscut doar pe Facebook. Fiind anul României, anul acesta pe alei i-am văzut pe Dorel Vișan, pe Gigi Becali, pe Andrei Marga (ei da, până și cărțile lui erau în standul românesc...). Copii, puzderie. Mai greu cu ei să le vorbești despre literatura română, mai ales atunci când traducerile de literatură pentru copii nu sunt foarte numeroase. O carte de Petre Ispirescu, câteva despre Dracula, povești din Transilvania, și cam atât. Niciun Caragiale, sau Ion Creangă. Nici măcar abecedarul, pe care mulți români uitați prin străinătate îl căutau și l-ar fi vrut. Singura dezbatere care i-a privit, oareșcum, a fost cea a Institutului Cultural Francez, despre Pif. Pif a fost deci la Paris, venind din România, și i-am întâlnit creatorii. Nu și Radu Arapu, din păcate...salon du livre 6
La standul românesc era panică: Gabriela Adameșteanu, în traducere franceză, era în ruptură de stoc. La fel și Lucian Boia. Directorul Institutului Francez de Relații Internaționale, Thierry de Montbrial, semna Jurnalul românesc și vorbea despre identități europene, românești... Organizatorii, echipa ICR Paris, printre altele, nu mai pridideau: vizitatorii erau peste tot, stăteau la coadă pentru a cumpăra cărți, a pune întrebări (nu putem avea niște cărți pentru câțiva deținuți români care ar vrea să citească în limba lor?), Laure Hinckel, consultanta Centrului Național al Cărții din Franța se bucura: cea mai vândută carte a zilei fusese traducerea romanului lui Eugen Barbu, Groapa... Nostalgii, simboluri?
Dar cu copiii? Ce faci cu ei la salon? „E foarte bine că nu ai ce citi la vârsta aceasta, aici, îi spune Marius Daniel Popescu, fiului meu. La vârsta ta trebuie să citești cărți pentru copii, ai timp de altele, după“.
Sufăr de sete. De dor și de poftă de a fi gustat ceva tipic românesc. Unul dintre leitmotivele acestui salon, pe lângă România șiBarcelona, pe lângă fotbalul ca și cultură (la standul barcelonez a avut loc o debatere cu Liliam Thuram, fostul internațional francez, l-aș fi vrut și pe Hagi laParis, cultura noastră fotbalistică este de invidiat !), a fost gastronomia, cultura culinară. Am căutat îndelung produse culinare românești sau tematici...nu am găsit. Altădată fuseseră, pe când România nu era invitată de onoare. Regret. Cred că aveam cu ce să le lăsăm gura apă. Cozonaci, cornulețe...vin cald. Mucenici. Data viitoare.

 

Comentarii cititori
sus

Iulia Badea Guéritée

Nu-i mai spuneți Dracula...


Duminica salonului de carte, 24 martie, a fost o duminică pe care am așteptat-o foarte mult. Aproape un an...Povestea este și ea lungă, dar cred că merită povestită.
Este vorba, de fapt, despre Dracula. Despre de ce autorii români, artiștii români, intelectualii sau guvernanții români refuză să-i fie asociați. Știu, evident, că în pledoaria mea nu o să am adepți, ci dimpotrivă, dar cred că ar merita măcar să ne oprim o clipă și să ne punem întrebarea: de ce?
salon du livre 4Duminică deci, după-amiază, a avut loc o dezbatere pe care eu am organizat-o, de la A la Z: Dracula, între mit și identitate. O dezbatere cu o poveste încâlcită dar care a avut un final fericit, căci a adunat 300 de persoane pe Marea Scenă a Salonului, și a fost de altfel singura manifestare românească din program care a beneficiat de scena principală a manifestării! O manifestare, culmea, pe care nimeni nu o vroia la început. Ideea mi-a venit când am aflat că România este țară invitată. Primul meu gând a fost: dar oare cu ce o să atragem francezii obișnuiți, copiii, cei care nu cunosc literatura înaltă a unui Norman Manea sau a unui Mircea Cărtărescu la salon? România nu are manga, ca japonezii anului trecut, nu avem benzi desenate, nu avem un roman polițist care să se compare cu noua generație a suedezilor... îl avem pe Dracula. Cel care are o mulțime de fani în Occident: spectacole muzicale îi poartă titlul, sălile sunt arhipline, magazinele de specialitate vând tot ceea ce are legătură cu vampiri, chiar dacă este vorba de cărți, obiecte, filme (Twilight) sau jocuri video (Assasin's Creed 3). Reportajele efectuate în România, pe urmele lui Dracula, se citesc ca pâinea caldă...
Problema a intervenit acolo unde, peste tot și pe lângă toți cei care îmi ascultau ideea, nu am găsit măcar înțelegere, ce să mai vorbesc de entuziasm. Se uitau la mine ca la felul trei și mă întrebau dacă chiar vorbesc serios. Sau îmi spuneau că nu mai vor să audă de așa ceva. ICR nu a aplecat urechea la început, ca până la urmă, printr-o fericită întămplare datorată unei prietene, dezbaterea să aibă loc. La Courrier International, unde lucrez, a fost singura modalitate de a obține trei pagini. Și a mers. Confrații români tot nu s-au dumirit că aici este un filon, nici măcar când alte reviste literare, gen Lire sau Magazine Littéraire, au pus pe primele lor pagini, vorbind despre participarea României, vampiri... A fost, cum ar spune Didier Dutour, directorul Institutului Cultural Francez din București, nevoie „să obligăm, aproape, românii“ ca să priceapă ce e bine pentru ei...
Dezbaterea a avut loc, cu participarea lui Lucian Boia și a lui Matei Cazacu, persoanele au venit din abundență, iar organizatorii francezi ai salonului și-au însușit dezbaterea, pentru Marea Scenă. Surprinzător, nu-i așa, în condițiile în care acolo erau nume grele din literatura română, nume vii, nu persoane inventate sau prinți morți de sute de ani.
Voilà cu Dracula. Face parte din imaginarul european, dar nu din cel românesc, pentru că noi îl lăsăm să putrezească în Transilvania. Alții se inspiră și vând, noi îl refuzăm și ne plângem. „Ce să facem, regretă Lucian Boia. Ne-am trezit cu el, cu tichia pe frunte, și ne-am adaptat...Vinde mai bine România ca etapă turistică decât orice altceva“.salon du livre 8
Din fericire, FNAC, librăria partener al salonului, a anticipat și a pregătit un mai mare raft cu cărți, povești sau benzi desenate cu acest personaj. Dracula a servit totuși intereselor României, deși autorii români s-au ferit de el, și acolo, ca de ...Dracul. Aici ar fi cazul să pun faimoasa întrebare: de ce? De ce oare mă interesez atâta de el? Doar pentru că provin dintr-un oraș aflat în apropierea castelului Bran, asociat în principiu cu Vlad Tepeș? Pentru că bunicii mei erau din Sighișoara, altă urmă a lui Vlad, inspiratorul lui Dracula? Poate că, până la urmă, singura judecată de valoare valabilă este cea a draculologului româno-francez Matei Cazacu: „pasiunea și interesul pentru vampiri și credințe oculte, în general, se intensifică în perioadele de criză economică, cum a fost cazul între 1972 (apariția cărții lui Florescu și McNally) și sfârșitul secolului XX, grație cărții lui Ann Rice, Entretien avec un vampire, și a filmelor de mare calitate de Coppola și Branagh. În perioada anterioară, notez tempoul crescendo al pieselor de teatru și al filmelor cu Dracula din vremea marii crize economice 1929-32. Nu numai Dracula beneficiază de acest interes crescând, ci și tot ce ține de supranatural, satanism, ocultism,etc“.
Dacă noi, românii, nu am dezvoltat o pasiune pentru Dracula, este poate pentru că nu suntem în criză. Ceea ce, până la urmă, nu este chiar așa de rău...

 

Comentarii cititori
sus

Iulia Badea Guéritée

 

Steaua fără nume

 

maneaToate lucrurile bune, ca și cele rele de altfel, au un final. Poate că de fapt este foarte bine așa, cu condiția, totuși, ca finalurile să se înscrie într-o continuitate. Despre finalul ultimului salon de carte de la Paris nu se poate spune nimic care să nască alte speranțe. Pentru că, din nefericire, norocul, atunci când se conjugă la modul românesc, are alura unui tren accelerat. Ca într-una din nuvelele lui Ion Luca Caragiale, este foarte așteptat, cei care îl așteaptă își pun hainele de duminică și se pregătesc psihic, și nu numai, tot anul. Din păcate însă, atunci când în sfârșit vine, trece prin gară cu viteza și nonșalanța unei stele fără nume.
Da, da, nu exagerez, Mihail Sebastian nu a fost prezent fizic la salon, nici măcar prin vreo traducere uitată pe vreun raft de editor interbelic. Dar despre el s-a discutat iar prezența României la Paris exact astfel am resimțit-o.
M-am îndreptat, deci, spre salon, în ultima zi, luni, 25 martie, cu sufletul de plumb. Știam că merg pentru ultima oară precum știam că nu voi mai prinde, probabil, în această viață, o altă invitație a României... La salon nu era foarte multă lume, fiind prima zi din săptămână, dar a fost foarte bine așa. A fost ziua de respiro, de vizite din partea elevilor de liceu, a întâlnirilor calme și a luărilor de rămas bun.
Aceeași aglomerație la standul românesc, cumpărături pe ici-colo, dar faptul că deja studioul improvizat temporar de RFI România la Salon, și animat, printre alții, de inima neobosită a lui Luca Niculescu, era gol, însemna că finalul era deja acolo.
Deci, ce-a mai rămas, dincolo de cei 70 000 de euro vânduți de FNAC, librăria franceză, din standulgueritee românesc, de sfertul de camion vândut de librăria Cărturești? Nostalgii, nostalgii... că s-a terminat prea repede, că Mircea Cărtărescu nu a fost, că nici Andrei Pleșu nu a fost, sau Neagu Djuvara. Din cauza unui boicot, și el prost programat? Dar cum rămâne cu un Vasile Ernu, un Ovidiu Pecican, un Paul Goma, ei nici măcar invitați? Cu cei pe care nu-i amintesc sau nu-i știu, dar care fac incontestabil valoarea literaturii române? Ei bine, pentru ei am un gând particular... sper că lipsa de la Paris nu-i va dezamăgi pentru restul carierei. Paris este o escală esențială, dar în niciun caz singura.

So, the Show Must Go On...

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Întâlnire cu poezia la Vladu Nica din Osica

 

Am participat sâmbătă, 30 martie 2013, la o „Seară pentru minte, inimă și literatură la Vladu Nica din Osica”, organizată de Asociația „Pro Memoria”. Invitatul acestei ediții a doua a fost „poetul din Modorani” Nicolae Coande, după ce la prima, desfășurată pe 20 decembrie anul trecut, tot în amfiteatrul Liceului „Ion Roșca” din Osica de Sus, oaspete de onoare a fost „poetul din Vlăduleni” Marian Drăghici, cel care a dat și denumirea manifestării.

Primarul localității oltene, Ion Ciocan, a rostit un cuvânt de bun venit, profesorul și antrenorul Daniel Floricel, de la Caracal, a înmânat diplome edilului, directoarei școlii, Sorina Dude, și directorului adjunct, Viorel Enuș, pentru implicarea în dezvoltarea artelor marțiale, Osica de Sus fiind prima comună din România care are un Centru Național de Karate-Do - „Te numești Ion Ciocan și ai primit diplomă pentru shotokan. E felul meu de a-mi mângâia primarul”, a spus Nicolae Coande. Doamna Cristina Botez a prezentat caricaturile expuse în amfiteatru, semnate Gabriel Bratu, invitat și el la Osica, pe 11 mai, alături de Florin Rogneanu, directorul Muzeului de Artă din Craiova, cu ocazia lansării numărului 3 al revistei Rădăcini. Apoi, în centrul atenției a fost poezia. Elevii au recitat din Marin Sorescu, iar doamna directoare Sorina Dude a rostit versuri de Constantin Nisipeanu. Paul Popescu, președintele Asociației „Pro Memoria”, fost senator PNȚCD, a amintit celor prezenți activitatea literară a lui Nicolae Coande: cărți publicate, burse, premii, apariții în reviste din alte țări - aici poetul a făcut un apel la modestie: „Nici eu n-am de unde să știu cât de vizibile sunt revistele astea acolo, nu sunt marile publicații. Ne placem să credem multe lucruri despre noi, dar trebuie să știm unde ne aflăm”.

Chiar dacă în preambulul întâlnirii, Eva, nepoțica lui Paul Aretzu, îi șoptise: „N-am pomenit discuție mai plictisitoare”, când el și Coande vorbeau despre Cioran, atmosfera a fost una familiară, fără formalismele celor de la oraș, cu multă comunicare cu oamenii din sală, printre care se aflau mama poetului, Constanța, fratele lui, Jeane, „mai faimos decât mine în Osica”, venit cu o mică întârziere, „Jeane nu mai găsește liceul, se dusese la cel din vale, noi eram la cel din deal”, Marin Sulger, fost profesor al lui Coande în perioada când a lipsit „doamna” de literatură, Mariana Enache. Au fost evocați și alți dascăli (printre cei care au predat la Osica fiind și Paul Aretzu), dar și bibliotecara Tina Cioculescu, „profesoara mea de citit din depărtare”, despre care poetul invitat a povestit că l-a semnalat, pe când era elev, la gazeta de perete a Primăriei ca fiind cititorul model din Osica, cu câteva sute de cărți împrumutate într-un an. „E posibil ca pe unele doar să le fi răsfoit, dar cu siguranță am citit Decameronul lui Bocaccio. Când am luat cartea, am auzit pe cineva șoptindu-i bibliotecarei: «Dar nu este prea mic?», la care doamna Tina Cioculescu a dat un răspuns imparabil: «Poate, dar el este cititorul meu model». M-am simțit triumfător și m-am dus acasă să citesc scenele acelea erotice din care nu știu ce înțelegeam pe atunci. Pasiunea cititului m-a dus, de altfel, spre literatură. Oare nu aș putea să scriu și eu așa cum scriu oamenii ăștia strălucitori?, îmi ziceam, dar întrebarea asta era mult mai vagă, mai nefăcută. Primele încercări au fost doar însăilări de cuvinte care voiau să realizeze niște portrete. Nu am fost un poet precoce, nu am fost un ales, sunt mai degrabă un tip de anduranță, un maratonist ce-și propune să ducă până la capăt cursa și crede și în cei care, venind încet, își găsesc o voce a lor pe parcurs, chiar la capătul unei vieți. Poeții au o șansă enormă, ei nu ies niciodată la pensie, își pot rafina versul”, a mai spus Nicolae Coande, amintind în context filmul Noaptea iguanei, „cu neuitații Ava Gardner și Richard Burton, în care o tânără și un bătrân poet, ea pictând, el făcând niște versuri, și fiind plătiți pentru asta, vin la vila unde stăteau cei doi protagoniști. Bătrânul de 90 de ani lucra de foarte mult timp la un poem și îi șoptește nepoatei sale, cu ultimele puteri, finalul. Mi-a plăcut acel poem de Tenessee Williams, mi-a atras atenția. Cu șansă terestră și cu șansă celestă, poetul poate lucra până la 90 de ani la desăvârșirea vocii sale”.

Ne-a prezentat și pe noi, cei veniți să-l prezentăm, eu și Marius Dobrin (ne-a completat Paul Aretzu) : „Nouă, poeților, ne place să ținem criticii la distanță, după cum cred că și criticii respectă distanța de proximitate. Ei trebuie să știe cărțile, nu omul, așa că nu am venit cu oameni care să mă gardeze și să țină un discurs de escortă, ci cu prieteni care să spună despre mine lucruri care ies din sfera criticii. M-am gândit la ce voi spune, ziua sau pe întuneric, înainte de a adormi, și-mi amintesc foarte puțin din discursul strălucitor pe care îl țineam în fața dumneavoastră. Sunt bucuros că sunt aici, pentru prima dată în fața unui public din osiceni de-ai mei, pentru a citit și a discuta despre poezie cu oameni ai locului”.

Am citit așadar câteva scene cu Nicolae Coande (le puteți lectura aici), a vorbit despre poet și Marius Dobrin, două fetițe au cântat la vioară - am reținut doar un nume, Ștefania Raicea, o alta, Pușcoci Mihaela Daniela, din clasa a V-a, a interpretat cu voce și atitudine remarcabile Oltenii din Romanați, domnul Duică, „ginerele lui nea Bebe Cizmaru” (sau cizmaru’) a citit un poem de Sorescu, Paul Popescu a povestit despre casa domnului Chițulescu din Slatina, directorul spitalului, în perioada interbelică, casă demolată de comuniști și printre dărâmăturile căreia a găsit un raport dactilografiat, din 1921, adresat Ministerului Sănătății, prin care cerea ca la Craiova să se înființeze o Facultate de Medicină, despre Palatul de Justiție din Craiova, construit din banii donați de magistrați și avocați ai locului, care găzduiește acum Universitatea.

Nicolae Coande a citit poezie.

A și vorbit despre poezie, despre scriitori, care pot fi obositori și pot să aibă micimi sufletești extraordinare, a povestit - dacă în scris e mai ales poet, în viața de zi cu zi este mai ales povestitor - cum a scris un poem dedicat lui Mario Vargas Llosa (îl puteți recunoaște aici), după ce stătuse la coadă la autografe când prozatorul a fost la București, a pomenit una dintre marile calități - tactul, felul în care îl lăsăm pe celălalt să se împlinească în fața noastră, și-a amintit cum îi privea pe flăcăii mai mari care jucau handbal, în timp ce ei, cei mici de la școala din vale aveau parte doar de fotbal, dar și o întâmplare cu un adolescent măsliniu, „ars de soarele Mediteranei noastre locale”, îngenunchiat în „apa mică a Oltețului, cum curge vara”, în fața unei domnișoare care, în picioare, „primea omagiile și ofranda cu un aer visător, dar eu eram atent mai ales la el care, într-un slip doar, reușea să fie cavaler”. Peste ani, avea să fie primar și să ne cânte la muzicuță „Șapte mere într-o basma/ Am ajuns la Moscova”, valsul învățat de la tatăl său, dar și o piesă populară despre care, născut la oraș cum sunt, nu știu dacă e o sârbă, o horă de mână sau mai știu eu ce.

Știu însă, și întâlnirea de la Osica de Sus stă mărturie, că o discuție despre poezie sau cultură poate fi și altfel decât rigidă sau elitistă. 

 

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Gala Premiilor Radio România Cultural, 2013

 

Radio în România se ascultă de 85 de ani. Amintirile celor care au crescut cu acest radio, cuvintele transpuse pe hârtie de Editura Casa Radio, într-o alăturare de echipă care se dovedește nimerită, trecutul, cu alte cuvinte, se însoțește la rândul său cu cotidianul din ce în ce mai alert. Acum putem asculta programele Radio Romania și pe internet. Acum există un nou canal de comunicare între realizatori și ascultători, pe Facebook.

Anii se aștern și când vine vorba de un proiect care ilustrează continuitatea de creație: Premiile Radio România Cultural. În 18 martie 2013 s-a desfășurat, iată, a XIII-a ediție a Galei acestor premii. La Teatrul Odeon, amfitrion fiind actorul Vlad Ivanov, iar ambianța sonoră fiind asigurată de Cristian Soleanu la saxofoane, George Natsis la pian, Adrian Mircea Flautistu la contrabas și chitară bas și Vlad Popescu la baterie, solistă fiind Nadia Trohin.

Ca de obicei, au fost pe de-o parte premii speciale, decernate ca o recunoaștere generală, precum și, desigur, mult așteptatele premii-surpriză. Acestea s-au stabilit în urma unei selecții care a dus la nominalizare și apoi a venit alegerea juriului. Un juriu format din: scriitorul și profesorul Titus Vîjeu, scriitorul și traducătorul Bogdan Ghiu, regizorul Attila Vizauer, eseistul și traducătorul Valentin Protopopescu, publicistul și scriitorul Dorin Liviu Bîtfoi și muzicologul Oltea Șerban-Pârâu.

Premiul de Excelență a fost decernat scriitorului Șerban Foarță. Care , cu delicatețe, a mărturisit că la primirea unui premiu are totdeauna un gând și pentru cei care nu-l primesc, fără a fi mai prejos.

Premiul Lux Mundi i-a revenit regizorului Andrei Șerban care a transmis un mesaj video din New York.

Tenorul Bogdan Mihai a primit Premiul "In memoriam Iosif Sava" și a apelat și el la un mesaj video, pentru că, la data Galei, se afla la Amsterdam pentru spectacole. Dar, inedit, pe scena de la Odeon a urcat mama sa, primind premul și mulțumind cu emoție.  

ARCUB, un acronim tot mai prezent in spațiul cultural românesc, a primit Premiul pentru "Proiecte culturale", iar alt brand bine înrădăcinat, Târgul Internațional "Gaudeamus - Carte de învățătură", a primit un premiu aniversar: Premiul "Radio România 85"

În ceea ce privește competiția, iată cum s-au distribuit preferințele juriului.

Premiul pentru educație a revenit Muzeului Național de Istorie Naturală "Grigore Antipa" - pentru Programul 'Școala de Vară - Antipa 25 iunie - 31 august 2012".

Premiul pentru știință a mers către Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Nucleară "Horia Hulubei", al cărui director, dr. fiz. Nicolae Zamfir, a declarat că i-ar fi fost mai la îndemână dacă ar fi luat premiul pentru poezie. A amintit că este vorba de un proiect a cărui promovare a durat patru ani și a angrenat resurse și, mai ales, mulți oameni din institut, din minister, din mass-media.

Arta a fost premiată prin Gheorghe I. Anghel, răsplătit pentru proiectul său, Eroticon, aflat în atenția publicului la Muzeul Național de Artă ori la MNAC. La rândul său, Gheorghe Anghel a declarat că daca ar fi cântat, i-ar fi fost mai ușor decât să vorbească. În discursul său a ținut să pledeze pentru un cuvânt uitat: sensibilitate. Și a adăugat: „Eu nu caut, eu găsesc.”

Ion Caramitru, director general al Teatrului Național "I.L. Caragiale", premiat pentru "Anul Caragiale", a spus pentru început că are un sentiment straniu, deoarece ar trebui să fie el în postura lui Vlad Ivanov, spre a-i înmâna acestuia un premiu. A vorbit apoi despre eforturile tuturor de a renova teatrul, mulțumind constructorilor și amintind de noile săli care au reprezentat deja o atracție pentru regizori precum Radu Afrim și Silviu Purcărete.

Filmul românesc cel mai discutat în 2012, în urma recunoașterii prestigioase de laCannes, După dealuri, regizat de Cristian Mungiu, a fost răsplătit și de Radio România Cultural. Cel care a urcat pe scenă, în numele echipei, a fost actorul Vasile Andriuță, interpretul preotului exorcizator. Emoționat de faptul că primește premiul din mâna unui alt actor a carui notorietate a pornit de la un film semnat de Mungiu.

La poezie „se zice adesea că e greu de ales, de data asta chiar așa a fost” și Vlad Ivanov a anunțat numele câștigătorului: Dan Sociu, pentru volumul Poezii naive și sentimentale apărut la Editura Cartea Românească. (Cititorii Prăvăliei Culturale au avut bucuria de a-l vedea, de a-l asculta pe poet: http://www.youtube.com/watch?v=OPEFG8aDQRIDan Sociu a mulțumit printr-un mesaj video în care a subliniat că radioul este unul dintre puținele canale media care mai apreciază poezia.

Sentimentul reconfortant al evaluării creațiilor din 2012 a continuat și la proză, unde premiul a fost atribuit Florinei Ilis, pentru volumul Viețile paralele, apărut la Editura Cartea Românească. Scriitoarea a amintit că au trecut șapte ani de la alt premiu Radio România Cultural, primit pentru romanul Cruciada copiilor. „Se pare că nu am stat degeaba”, a declarat Florina Ilis.

Muzica a încheiat competiția, prin premiul acordat dirijorului Tiberiu Soare. Și el a reamintit că e vorba de o recunoaștere de echipă.

Evenimentul organizat de Radio România Cultural, menit nu atât să stabilească ierarhii de dragul ierarhiilor, cât să focalizeze atenția ublicului pe creațile valoroase dintr-un an, este și un stimulent nicicând de ignorat în spațiul cultural.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey