In memoriam: Pavel Gătăianțu
Răscruciul poeziei
Expoziție de fotografie Cristina Bacicu-Botez

 
sus

Mihaela Albu

 

„Misiunea pământească” a poetului Pavel Gătăianțu

 

O veste ca aceasta – „azi dimineață a plecat dintre noi Pavel Gătăianțu” – i-a zguduit pe confrații de breaslă, fie ei din Serbia, fie din țară, după cum i-a îndurerat și pe cititorii români din țara vecină ori din România. .

Pavel Gătăianțu a fost (și cât este de greu să folsesc acum verbul la trecut!), P. Gătăianțu este un poet de expresie lingvistică românească din spațiul ex-iugoslav (Voivodina, în cazul de față), a fost și rămâne un scriitor ce a semnat multe volume de poezie și proză cu impact deopotrivă la critică și la cititori.

El s-a bucurat de o receptare pe cât de favorabilă, pe atât de bogată și de pertinent analizată. Confrații români din țară (Cezar Ivănescu, Adrian Dinu Rachieru, Traian T. Coșovei ș.a.), din Serbia (Mariana Dan, Virginia Popovici, Costa Roșu etc.), precum și cei din alte spații de românitate (Mihai Cimpoi) i-au primit formele îndrăznețe ale scrisului și noutatea acestei expresii – în special pentru literatura „de centură” românească – cu o mare deschidere. „Mă simt un scriitor de expresie românească care trăiește în Iugoslavia”, se va autodefini el însuși într-un interviu cu Oltița Cântec. „Acolo s-a întâmplat să fie locul meu, acolo voi rămâne, dar scriu în limba română și așa voi scrie mereu”.

Cu foarte puține excepții, criticii l-au asimilat pe acest scriitor român din Voivodina postmodernismului, încadrându-l adesea, într-un mod și mai precis datorită formulei sale poetice, în rândul optzeciștilor. El însuși afirmase: „Pe mine mă interesează foarte mult postmodernismul și mă consider un poet european”. Dar de grupări și încadrări în canoanele fixe ale unei generații s-a detașat chiar el adeseori, considerând pe de o parte – cam generalizant – că „nu există diferențe frapante de abordare a poeticului”, descriind literatura de pe teritoriul sârbesc ca una în care „nu există asemenea curente („optzeciști”, „nouăzeciști”, n.n.). Singura departajare trebuie făcută, în opinia sa, în funcție de valoare: „scriitorii sunt buni sau mai puțin buni”.

Și totuși, chiar dacă teoretic nu poate fi subsumat unei grupări anume din România, caracteristicile poeziei sale (scrise în limba română!) – autoreferențialitatea, demitizarea, ironia, reacția de opoziție împotriva oricărui canon și împotriva regulilor clasice, intertextualitatea etc. au determinat criticii să îl integreze postmodernismului și să îl apropie de optzeciști. Unul dintre aceștia, Adrian Dinu Rachieru, de exemplu, va afirma direct: „Spărgător de tipare, poetul agreează mizele programului poetic postmodern. Dovedește la tot pasul teribilism. E un nonconformist și un abil regizor (...) Care înțelege că noua ofensivă lirică cere înlocuirea rețetelor, racordându-se noii sensibilități în marș”.

Poezia postmodernă (textualistă, experimentalistă) este poezia care are drept obiect, așa cum o teoretizase Marin Mincu, „acel eu ce se investighează perpetuu pe sine, poetizând la nesfârșit existența ca experiență scripturală”.

Deși scrisă într-un alt spațiu geografic, dar în expresie românească (scriitorul aflându-se în permanent schimb cultural cu confrații din România), poezia lui Pavel Gătăianțu trimite adesea la formulele experimentaliste ale optzeciștilor români. Literatura sa (poezie sau proză) este un permanent exercițiu de autoreferențialitate, scriitorul situându-se pe sine în direct dialog cu lumea, fiind nu de puține ori, așa cum s-a mai spus (Mariana Dan) și subiect și obiect al universului pe care îl descrie. La lectură, cititorul înțelege ușor că scriitorul și-a propus deliberat să descrie acest univers aflat în total amalgam de frumos și urât, iar eul le este supus, cum este supus și unui timp în care trecutul și prezentul sunt în permanentă luptă și-i răpesc (omului) putința înțelegerii, dar și a iubirii:

„Cum să descriu eu demersul vremii/ când traiul nu poate fi despărțit/ de timp, farmecul de tristețe// Cum să zic că plouă și hidrogenul/ este lichid când transformarea firavă/ a picăturilor instabile de apă/ îmi oprește bătăile inimii.// Cum să plâng eu fără lacrimi/ când dragostea este compensată de ură, războiul de pace,/ în timp ce picioarele mele de lavă/ cotrobăie prin miezul pământului/ iar trecutul cu prezentul/ își schingiuiesc pleoapele/ și cum să ne iubim noi/ fără ochi?// Aici ne oprim deocamdată/ din cauza întunericului/ iar încheierea demersului/ o s-o amânăm până după moarte” (Europoeme, 'Demersul vremii', s.n.).

Confesiunea la persoana întâi, cu frecvente accente pe pronumele personal (în diverse variante gramaticale) poate fi considerată una dintre trăsăturile specifice ale poeziei lui Gătăianțu. Mai peste tot însă acest „eu” înseamnă emblema omului trăitor într-un timp și într-un spațiu neprielnce, agresive chiar. Dar fie că se autodezvăluie copleșit de tragedia lumii, fie că îmbracă masca sarcasmului ori pe cea a ironiei, poetul are un scop sigur – acela de a sugera prin poemele sale-reportaj cât mai multe unghiuri din care poate fi privită lumea.

În permanent demers anti-, un plan important îl ocupă negarea funcției referențiale a limbajului. Poetul (postmodern) neagă prin ironie această funcție și ia cotidianul, banalul (incluzând aici și propria biografie) drept referințe prioritare. Dialogul cu cititorul se instituie firesc, poetul coboară de pe piedestal și se erijează într-un reporter al lumii cotidiene. Experiența individuală devine și ea un subiect-pretext pentru comunicarea cu cititorul. Poetul comunică și se comunică totodată, subiectivazarea narației având drept scop manipularea emoțională a lectorului în direcția dorită.

Volumul Din țara lui Shaban, reflectă – poem cu poem – stilul frust pe care l-a ales un scriitor, om al cetății, silit să trăiască într-un univers agresiv. Și totuși, puse față în față, primul și ultimul poem – ca două oglinzi – conduc la o schimbare asupra imaginii scriitorului cinic. Finalul volumului – cu titlul 'România' – joacă rolul de contrapondere al întregului. Cele două capete de pod – „țara tristă” care e „un drog sintetic”, „un cimitir de amintiri” și în care regele e „un simplu găinar” și „România” în care poetul vrea să își piardă identitatea și se identifică cu masa anonimă („Nu exist!/ Sunt doar un român”) – acoperă o întreagă istorie a „secolului XX” și mai ales o realitate social-politică în degradare totală, un „reality show” caracterizat lexico-semantic prin „plânsete” și „oftaturi”. Itinerarul geografic trece firesc prin Europa și ajunge în America sau Asia, omul – indiferent că trăiește în București, Neptun, Moscova, Curtea de Argeș, Iași ori pur și simplu în Balkan – se vede silit să-și ducă existența în spații în care „ulii/ și porumbeii/ agresori,/ și victime” coexistă. Sunt „portrete” care populează un teritoriu marcat de „violența/ și incitarea/ la violență/ a jocurilor/ pe calculator” („Portrete”). Dar acest univers nu putea fi descris decât cu un anumit lexic. „Înnoirea” limbajului de care făcea vorbire Virginia Popovici este la Pavel Gătăianțu, de fapt, recurgerea frecventă la o altă clasă semantică, cea a lexicului considerat nepoetic, din categoria banalului cotidian ori chiar de la periferia limbajului. Prin tot acest limbaj agresiv, poetul intenționează o violentare a conștiințelor, el fiind, să nu uităm, un om social, implicat prin poezie și proză, dar și prin activitatea publicistică în viața comunității. Într-un dialog cu Costa Roșu, poetul se considera în mod direct „un sociolog al vremurilor: „Eu sunt un socilog al vremurilor pe care le trăim cu toții și pe care le îmbogățesc cu atitudinile mele filosofice, politice, sociale”.

Memoria sa a înregistrat și a transpus apoi poetic, printr-o selecție aparent aleatorie, creionarea unui univers degradat, neidilizat, descris într-o manieră de total antipatetism. Insul trăitor într-un spațiu supus agresiunii de toate felurile, cea a războiului fiind, desigur, cea mai dură, s-a obișnuit cu faptul că „moartea plutește în aer.”

„Astăzi este sâmbătă/ douăzeci si doi/ octombrie o mie nouă sute nouăzeci/ și patru./ Vântul suflă din direcția sud-vest./ Am cumpărat două pâini să pot supraviețui până luni/ iar la începutul săptămânii/ trebuie să lupt ca să rămân în viață/ până sâmbătă./ Într-un colț al camerei stau de vorbă/ cu mine eu, Pavel Gătăianțu,/ fiu de țăran în secolul douăzeci,/ undeva în Europa de Est/ ne punem întrebări./ Care-i misiunea mea pământească/ și de ce am ajuns tocmai în acest Iad”,

Din nefericire, moartea care „plutea în aer” a venit mult prea devreme pentru scriitor. „Misiunea sa pământească” nu s-a încheiat însă. Au rămas cărțile, a rămas mesajul unei conștiințe care, printr-un aparent cinism, prin sarcasm și ironie, nu de puține ori, ascundea, de fapt,dramatismul, tristețea și disperarea unui om și scriitor lucid:

„Sunt omul de ieri/ cu pașii noroiți/ ochii-mi sunt două pietre/ melancolice obrajii scobiți,/ gura-mi este închisă/ în linie dreaptă și pare/ că buzele au dispărui./ Ascult muzică clasică/ la masa roșie/ cu flori purpurii,/ în spate, cărțile galbene,/ trunchi oblic lângă/ un sfert de kilogram/ de jumări citesc în tabloul lui Van Goghl fărâmițând pâinea uscată/ pe podea/ cu expresia îndurerată/ a vremurilor prin care plutesc”.

Comentarii cititori
sus

Simona Toma

 

Poezia, artă veche, pusă în răscruci și muzică

 

Sâmbătă, la apusul lui 17 ianuarie, poeți, muzicieni și alți artiști s-au adunat în Agora Artelor Arhitecturii la al 14-lea Răscruci al poeziei.

Când orologiul a bătut ora 19.19, Cristian Ciomu arhitect, muzician și gazdă a evenimentului, a declarat dechis primul răscruci din 2015. ,,Poezia, artă veche, o punem în răscruci, o intersecție a artelor și a artiștilor”. Într-o încăpere mai mică decât o sală de clasă, îmbrăcată în picturile lui Silviu Bârsan de la ultima sa expoziție, artiștii, fie ei ,,de duminică” așa cum îi place lui Mircea Liviu Goga să spună despre el, fie cu normă întreagă și-au dat întâlnire.   

Evenimentul este o reinterpretare a răscrucilor de odinioară. În Craiova Veche au fost niște locuri care se numeau Răscruciul Mare, Răscruciul Mic, de Pește sau de Pâine. Aceste locuri în prezent au dispărut, dar în amintirea lor artiștii se întâlnesc și serbează prin recitaluri de poezie și muzică. ,,Răscruciul aș vrea să reapară în Craiova, pentru că acum avem ocazia, că se reface centrul vechi. Răscruciul Mic pe vremuri era pe locul Pieței Buzești de azi, iar cel Mare, la intersecția Calea Unirii cu Madona, Lipscani”, povestește Cristian Ciomu.

Recitalul începe cu Liliana Hinoveanu: ,,O să încercăm să potrivim cuvintele cu vremea” și recită Cod Galben, urmată de Gara Noiembrie și Divorț simulat, poezii de pe ultimul său volum Gara noiembrie, apărut în noiembrie 2013.

Ștafeta este dată mai departe lui Mircea Liviu Goga care spune Povestea unui catâr diafan. ,,Nu cumpăra prietene vreo șoaptă”, sună un vers al său. Și chiar dacă pe scena improvizată se recită sau se cântă, participanții și spectatorii nu au prins rădăcini pe scaune. În Agoră este un du-te-vino pentru că fiecare trăiește și serbează poezia în felul său.

Textele sunt acompaniate de acordurile muzicale susținute la clape de Cristian Ciomu. Între recitaluri, atmosfera a fost întreținută de formația OPUS 1,61 și de mezosoprana Ilinca Zamfir.

rascruci„Pic, Pic, picăturile de transpirație fac zgomot”, interpretează Tiberiu Neacșu, transformat din poet în actor al propriilor versuri, acompaniat de muzică și de Ilinca Zamfir. Interpretarea poetului a făcut-o pe Liliana Hinoveanu să afirme: „noi, ceilalți, fețe palide pe lângă Tiberiu”.

Răscruciul poeziei se încheie cu un tandem între Mircea Suchici la violoncel și Liliana Hinoveanu care au trecut granițele scenei prea mici, încăperea însăși devenind o scenă, un altar de sacrificiu al artei. „Ceasul din dreapta arată ora exactă a zilei de ieri”, spunea un vers din poezia artistei.

Dacă a început la o oră exactă, răscruciul se termină atunci când ultimul om pleacă, fie el spectator, fie el participant. 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Imagini ale clipei

 

În acest an, de ziua lui Eminescu, am mers la Slatina, la vernisajul expozitiei personale „Fotografii”, aparținând Cristinei Bacicu-Botez. Era o seară frumoasă, în oraș, cu perechi ieșite pe bulevard, dar și cu grupuri organizate care-l omagiau pe marele poet într-o promenadă cu torțe și costume de epocă de la Centrul Cultural „Eugen Ionescu” către... „explanadă”, ca să dau un reper aproximativ, exprimat în termenii micuței Maria.

botez2Ne-am plimbat și noi, puțin și agale, Giorgiana răzpunzându-mi la întrebări despre orașu-i natal, înainte de a intra la Galeria Artis. Acolo, lume multă, atmosferă caldă, unele fotografii pe care le știam, căci ilustraseră un număr de vară al Prăvăliei culturale și scrisesem despre ele (se poate vedea aici), altele pe care nu le știam, eterogene tematic, dar nu mai puțin expresive or incitante. Bucuria reîntâlnirii cu imaginile ivite în acel joc al hazardului și al sclipirilor aleatoare dintr-un happening nocturn a fost dublată de vederea celorlalte fotografii, diurne: peisaje de iarnă, o lampă cu gaz printre mușcate roșii, instantanee din orașul vechi, portretul mamei artistei, citind despre botez1Frida Kahlo, și atâtea alte ipostaze ale autenticității. Există, în artă, scurtături care pot să pară nedrepte, există zbateri inutile, eforturi zadarnice, tablouri la care lucrezi ani de zile și care nu spun nimic sau care spun mai puțin decât reflexia spontană a unei clipe, surprinsă de inspirația unui artist. Dar ce ar fi un artist fără inspirația sa? Cum ar arăta rezultatul muncii sale, oricât de asiduă și consecventă, în absența harului? Fotografiile expuse în această personală a Cristinei Bacicu-Botez reflectă nu doar fragmente de realitate - ori, în cazul celor nocturne, apropieri de granița cu metafizica, dacă nu chiar incursiuni dincolo – ci, în primul rând, sensibilitatea și bogăția unei interiorități care le face posibile.

Post Scriptum

La vernisajul de la Slatina, din 15 ianuarie, fotografiile Cristinei Bacicu-Botez, activitatea sa artistică și pedagogică, au fost prezentate de Laurențiu Guțică, directorul Muzeului Județean Olt, de Amelia Grosu, de la aceeași instituție, și de fotograful Hashim Memish. Un video cu această prezentare puteți urmări mai jos.

 

Expoziția, care a putut fi vizitată la Slatina în perioada 15 ianuarie – 1 februarie, va fi prezentată și la Craiova, deschiderea oficială fiind programată luni, 9 februarie, ora 18, la Galeria Arta. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey