Picu Ocoleanu

La ce bun prăvălii în vremi de progres?

Prin izul balcanic al numelui său, ca şi prin asocierea paradoxală, dar la modă - în ultimul timp - a unui concept mercantil cu spiritul, proiectul "Prăvălia culturală" ar putea, la fel de bine, să surprindă, dar şi să fie lesne asimilat duhului vremii, mult prea grabnic împreună-aducător al ideilor şi al pieţei. Se impun, de aceea, pentru a despărţi de la bun început apele de ape câteva precizări preliminare.

În ciuda oricărei părelnicii, logica prăvăliei (şi, fără doar şi poate, şi cea a 'prăvăliei culturale') nu este una primordial mercantilă. Prăvălia nu este supermarket – nici ca dimensiuni, nici ca atmosferă, nici ca raţiune de a fi. La prăvălie nu mergi pentru a umple coşul (scil. căruciorul), dând frâu liber unor refulări mascate prost, dar ceremonios în ritualuri consumiste - de trecere, de iniţiere, de înscenare a pleromei pierdute, ritualuri la capătul cărora te reîntorci - cu buzunarele goale - în (mult prea) familiara puţinătate a fiinţei.

De la prăvălie se cumpără puţin – treizeci de grame de ceai verde, un plic de scorţişoară, ziarul de azi, ceva tutun. Este aici un alt fel de puţinătate, care nu începe şi nu se epuizează în ea însăşi, ci se deschide către zări nesfârşite la care invită aromele ciudate îngrămădite dincolo de tejghea. La prăvălie găseşti coloniale - mirodenii aduse, poate, din îndepărtatele Indii, cafea arăpească, tabac cubanez - sau doar alviţă turcească şi timbre din Dubai. Mai sunt la prăvălie, agăţate ca nişte rufe de-abia limpezite, jurnale scrise în graiuri cunoscute şi necunoscute, în care stă consemnat tot ce s-a petrecut mai deunăzi – aici, după colţ, sau în locuri despre care doar ştii că există - Paris, Patagonia, munţii Altai...

Curios lucru, în spaţiul acesta cam strâmt şi puţin luminat s-a adunat întreaga lume. Lipsesc doar papuaşii şi cazarii despre care, aici, în prăvălie, adulmecând depărtările, bănuieşti că există ei ascunşi pe undeva prin vreun cotlon de Terră, sau că au existat – cine ştie când, cine ştie unde. Aşa se face că, în acest loc, pierdut undeva, într-un sat din câmpia Dunării, pe-o uliţă de Bucureşti lăturalnic sau pe te miri ce stradelă de München sau de Londră, nu te simţi niciodată singur, lingându-ţi rănile de reprezentant de cultură mică şi anacronică sau, mai ştii?, crăpând de emfatică voioşie protocronistă. O normalitate a umanităţii universale te învăluie aici, o solidaritate duioasă – cu cititorii savanţi de la Bodleian Library, cu lăptăresele iraniene primenite cu batice pestriţe, cu pictorii avangardişti din Montmartre.

Spre deosebire de supermarket, prăvălia nu are oferte promoţionale. Aici, produsele nu îşi pierd din preţ de dragul epuizării stocului. De altfel, aşa ceva ar fi un non-sens: cum să epuizezi stocul acesta de lume?, cum să epuizezi ceea ce nu se poate epuiza? – şi mai ales: cum să faci asta fără să te epuizezi pe tine însuţi? Nu este de mirare, de aceea, că într-o lume în care totul - inclusiv spiritul, inclusiv ideile, inclusiv iubirile - se află prins în vârtejul (care se pretinde a fi logică a) pieţei, prăvălia a devenit, între timp, o specie pe cale de dispariţie – aproape un magazin de antichităţi, în care antichităţile sunt, de data aceasta, el însuşi.

La ce bun prăvăliile în vremi de progres? Pentru capitalismul târziu şi consumist, prăvălia este nerentabilă – o formă de existenţă mercantilă care, uşor, uşor, îşi va da duhul ca o mârţoagă bătrână lângă automobilul lustruit, cumpărat 'cash' sau în 'leasing'. Comunismul a desfiinţat-o, la rândul său, - doar era proprietate privată şi, deci, simptom periculos al decadenţei burgheze şi al spiritului reacţionar. În locul ei au apărut curând magazinul – mixt sau universal, aprozarul, 'cooperativa' sătească, devenite apoi, în duh postdecembrist, 'butice', 'consignaţii' şi 'non-stopuri'. În anii '30, naziştii îi spărgeau şăgalnici vitrinele-i semite.

Într-un mod bizar, biata prăvălie a fost, pe rând, incompatibilă cu dictatura proletariatului, cu rasa ariană, cu spiritul globalizant al consumului – într-un cuvânt cu toate ideologiile zămislite de spiritul progresist al vremii. Hotărât lucru, prăvălia nu are fler ideologic. Nimic aici din elanul novator, din indignarea de clasă/rasă/masă (ciudată rezonanţă!), nimic din marile aglomerări de trupuri. Nimic, însă, nici din ceea ce e specific oricărei ideologii – maimuţăreală a reflecţiei, scurtare a firului logic, reducere violentă a vieţii la câteva clişee.

Dacă prăvălia nu este locul consumului cu orice preţ şi nici al altor multe anomalii ale spiritului modern, nu înseamnă, totuşi, că ea fiinţează în temeiul logicii trocului după strămoşescul principiu „do ut des” sau a te miri cărei relaţii de cumetrie între băcan şi muşterii. Deşi respiră un aer cu iz melancolic, prăvălia este mult mai modernă decât pare. Aici fiecare lucru are preţul lui bine stabilit exprimând valoarea pe care clienţii - nu foarte numeroşi - o acceptă şi o recunosc negreşit.

Toate aceste caracteristici ale oricărei prăvălii din lume şi le propune şi proiectul 'prăvăliei culturale': deschidere către 'celălalt' şi către orizontul pe care acesta îl aduce cu sine, absenţa complexului provincial înveşmântat în obsesii sincroniste, protocroniste sau universaliste, sustragerea de la clişeele ideologice de orice natură care maimuţăresc spiritul şi viol(ent)ează realitatea, exerciţiul ideii articulate şi al gândului dus până la capăt şi, nu în ultimul rând, refuzul oricărui troc sau al oricărei cumetrii aşa-zis culturale. Cu aromele ei venind de departe, în deschiderea ce nu o epuizează şi nu se epuizează niciodată, 'prăvălia culturală' este, în ultimă instanţă, o invitaţie la acea normalitate care nouă ne-a lipsit atâta vreme: normalitatea spiritului.