Haosmos şi alte poeme
Stillaub - Herbstleben/ Tăceri de toamnă īn frunze

 
sus

Xenia Karo

Magda Cārneci īn ipostază '80

Īn volumul antologic al Magdei Cārneci, Haosmos şi alte poeme (Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, col. Biblioteca romānească- Poezie) este descris un traseu liric exponenţial al unui eu liric care, deşi a apărut prin clamarea insistentă a "grupului", a Celuilalt esenţial şi dominant, īşi structurează discursul exclusiv pe paradox şi pe tensional.

Ion Buzera decelează două secvenţe ale acestui traseu liric (cu posibilitatea deschiderii unei a treia). Prima include volumele Hipermateria, O tăcere asurzitoare şi majoritatea textelor din Poeme politice, iar cea de-a doua secvenţă, volumul Haosmos şi parţial Poemele politice. De altfel, poeta īnsăşi īn realizarea acestei antologii dispune īn prim-plan (ad litteram) statutul aparte pe care īl resimte şi īl acordă volumului Haosmos.

Poezia Magdei Cārneci este inclusă de critică īn textul supraindividual al optzecismului. Īncă de la debut, din prima pagină a primului volum, adeziunea, protecţia unui supraindividual socio-generaţionist legitimează, chiar impune nu doar inserarea poeziei sale īn fluxul generaţionist, dar şi conştiinţa, autoinserarea. Hipermateria, primul volum al poetei, este o culegere de motive, de argumente ale acestei supra-identificări īn sensul unei socializări. Nicolae Manolescu numea chiar poezia aceasta de īnceput "poezia cea mai programatică", "o īncercare de solidarizare" īn opinia lui Cornel Ungureanu, dintre poeţii Cenaclului de Luni. Exigenţa semnificaţiei, a socialului, a tiraniei cotidianului transformă textele din Hipermateria īn utile şi foarte bine realizate materiale didactice pentru exemplificarea optzecismului cu acordul autorului. Implicarea īn program pānă aproape la pierderea identităţii ca trăsătură pertinentă apare īn majoritatea referirilor, "biografia unei striviri" cum a numit-o Ioan Bogdan Lefter. Cornel Ungureanu scria despre posibilitatea citirii volumului ca un "proiect de tratat filozofic pe dos īn care există şi o imagine a omului: nu a fiinţei ideale". Radu G. Ţeposu vorbea despre "tensiune īntre trup şi spirit" (146), de apropiere īntre substanţe, a realităţii şi a liricii şi de o strategie de a căuta "miezul prin despuieri succesive ale fenomenalului" (146). O poezie a voinţei (de regăsire, de hiperconştietizare, de antiformă etc) īn care nu realul este distorsionat, ci eul. O poezie a tendinţelor şi materializărilor profund divergente, a paradoxurilor prin excelenţă demistificatoare şi sarcastice.

Nivelul următor, O tăcere asurzitoare este aproape reversul imaginarului şi destinaţiilor autoimpuse (dorite) din primul volum. Este o ilustrare a primului volum, după cum observa Marin Mincu. Interogarea materiei ca formă de agresiune pozitivă, gest imaginar interpretat de Cristian Moraru ca generator al unei poezii "a dezintegrărilor ireversibile, a destructurării obiectelor ce fug" este etapa, momentul asumării rolului de observator intim al stărilor de agregare, dezagregare a materiei.

Radu G. Ţeposu: "apocalipsă fantezistă şi abstrusă, care e o formă eufemistică a crizei, cu viziuni cosmice, metafizice, cu proiecţii ample īn care spiritul şi materia agonizează furibund" (147) precum şi "pierderea īn ritmurile universale" (147) īi apropie poezia de alegoria spiritualistă.

Īn Haosmos, volum al cărui titlu este preluat şi īn paratextualizarea antologiei, eul apare excedat de senzaţia de insuficienţă a cuvāntului. După formula lui Searle, s-ar putea spune că că eul sare peste cuvinte şi trece direct la fapte. Menţināndu-se preferinţele stilistice orientate către figurile repetiţiei, responsabilitatea semnificantă este distribuită totuşi īn favoarea caligramei. Eul īşi mimează poezia, mimează imaginarul, supradetermināndu-l prin blancuri şi prin caligrame. Lirismul şi mai ales individualizarea sunt trăsături recuperate din plin. Viziunile sunt disimulate īn "blitz", īn "instantanee", īn turbulente reprezentări fractalice din voinţa irepresibilă de surprindere a mişcării formelor. Glisări infinite, clivaje şi reconcilieri sunt gesturile de compoziţie lirică urmărite de la poem la poem, de la vers la vers şi chiar de la sintagmă la sintagmă. Ion Pop interpreta această desfăşurare fulminantă de discontinuităţi drept o dovadă că "poezia se vrea situată īn chiar punctul de instabil echilibru dintre două stări, propunāndu-se ca spaţiu de disponibilitate şi interferenţă, de flux şi reflux al substanţei comune, cristalizate succesiv (...) dezintegrate iarăşi". Haosmos este partea din producţia lirică a Magdei Cārneci poate cea mai personalizată, şi īn acelaşi timp (şi paradoxal) cea mai aproape de tipul de discurs postmodernist. Apropierile, socializările (vz Arcimboldo) nu mai transmit voinţă de contaminare, ci chiar o detaşare (conştientizată sau nu). Īn versuri precum "prin trup aş fi vrut să respir lumea īntreagă" (Prin trup), eului identificat īn chiar prezentul său, spre deosebire de volumele anterioare unde era pierdut īn abstractizări şi simulări, este dezvăluit ca sursă lirică primară.

Deruta şi perplexitatea, stări observate de Irina Petraş, sunt stările care originează poezia din Poemele politice, volum care marchează şi o revenire intenţionată la "program". Gestul acesta este interpretat de Andrei Bodiu drept „o operă romantică prin excelenţă”, fiind unul al (re)evaluării stării poetului īn societate. Reconcilierea cu sine, acomodarea cu propria interioritate cu greu cāştigată īn Haosmos, este abandonată īn favoarea mult mai generosului deictici "noi", entitate lirică prin care nu se mai traduce solidarizare īn voinţă, ci solidarizarea īn fatalitate. Īn acelaşi sens, al unei revendicări similinostalgice, se decelează şi trecerea de la voinţa de antiformă, sub care este pus īnceputul volumului antologic, la mai populara şi mai prompta anarhie.

O trăsătură distinctă a producţiei literare a Magdei Cārneci este dedusă din preocuparea insistentă de a ataşa textului, metatextul. Este o altă formă de urmărire a tipurilor de tensiune din material. Metatextul care deschide volumul antologic, Poezia e cale precum şi alte texte teoretice, autohermeneutizante (vz. culegerea Poetrix. Texte despre poezie şi alte eseuri, Editura Paralela 45, 2002) sunt (auto)definiri care mai degrabă reglează obiectul observaţiei pentru noi explorări.

 

Comentarii cititori
sus

 

Mihaela Butnaru

 

Trece-un călător

 

 

Citind Stillaub - Herbstleben/ Tăceri de toamnă īn frunze, volumul de poezii al lui Thomas Krämer, mi-am dat seama că  poate fi povestit mai mult decīt interpretat, aşa cum o călătorie poate fi povestită: fragmentar, īntortocheat, fără repere cronologice, cu exces de amănunte.

 

Cuvīntul īnainte īl recomandă pe Thomas Krämer drept un poet de mari rezonanţe lirice, īnsă expresia e vagă şi generală, iar poezia din acest volum ţine mai curīnd de un lirism precis, limpede, care numeşte, defineşte. De aceea, īndemnul din ultima pagină nu are nimic ironic īn el: Tăceri de toamnă īn frunze este un ghid de călătorie īn Roma. Pe līngă transcrierea umbrelor din piatră īn cuvinte, cartea se face un portret al Trecătorului, văzut īn trecerea sa de la o imagine la alta. Trecătorul e cel căruia īi e teamă că nu surprinde suflul marelui oraş, tot el este cel care se simte un intrus īn armonie şi tot el doreşte să rămīnă īn imagine, să se fixeze, să stea. Portretul celui care trece cu dorinţa de a rămīne capătă contur īn şase zile, zile de facere şi desăvīrşire, zile īn care nehotărīrea se transformă nu īn certitudine, ci īn despărţire.

 

La prima vedere, dorinţa de a absorbi Roma (şi de a se lăsa absorbit de ea) creşte treptat de-a lungul celor şase zile, se clarifică pīnă la sentimentul familiar al unor străzi, care apoi se transformă īn nume şi forme necunoscute: Deodată apare, acolo unde sīnt,/ un nume necunoscut. Apoi mă iau pe urma mea/ īnapoi pīnă la bordura ştiută sau pīnă la neīnţelesul făcut puţin mai pe īnţeles. De fapt, poeziile se dispun concentric īn jurul celei de-a patra zi, deşi numită Intermezzo, loc al unui autoportret la persoana a treia - Pe mine, construit din detalii, ca un ticăit iritant, vizual şi totuşi lipsit de consistenţa clădirilor, ruinelor, lipsit de gravitatea lor, nesigur, ascuns. Acest autoportret e, aşa detaliat, aproape ironic, un joc cu sinele, o dedublare amuzată, īnsă umbrită de aceeaşi nesiguranţă a trecătorului: Privirea lui le ocoleşte pe celelalte, ca şi paşii,/ cīnd trec prin mulţime. Doar cīnd se crede/ neobservat, ochii īi hoinăresc şi sug pe săturate. Fiinţa dublă a celui care călătoreşte pleacă din această zi a patra către celelalte cīnd cu exasperarea de a fi una cu oraşul, cīnd cu dorul de iubită, a cărei imagine se suprapune Romei, cīnd cu obişnuirea cu un spaţiu prin detalierea lui.

 

Astfel, ziua īntīia (Să stăpīneşti depărtarea) e contemplare, incertitudine īntre apropiere şi depărtare, căutarea unui rost, e prima definire a vizitatorului, cel care se vrea şi īn imagine şi īn afara ei spre a o privi. La fel ca incertitudinea lui, limitele dintre obiecte se evaporă, contururile pe care le ştie sunt volatile, lucrurile trec unul īn altul neīncetat: tăcerile sunt dialoguri şi adevărul aşteaptă pe buze, piaţa minusculă se măreşte prin curgerea īntr-o formă aparte de veşnicie. Īncercarea de a găsi spaţii delimitate e zadarnică īn faţa unei īnvălmăşeli pline de rost, dar nu zgomotoase, rost pe care Trecătorul nu īl poate prinde, fiindcă oraşul īn care a intrat īi e misterios şi īncă necunoscut.

 

De aceea, a doua zi (Natură moartă īn nuanţă de ocru) aduce versul care defineşte inversarea substanţei: malurile viu colorate pipăie rīul şi se afundă īntr-īnsul, care măsoară Roma mereu schimbătoare şi plină de nepotriviri, care dispune, dă nume. Care doreşte să ia fiinţă īn carnea oraşului, vers care vrea să creeze obiecte. Trecătorul doreşte să īşi găsească un loc īn oraş, Petersdom, Gianicolo, Tibru,  doreşte să audă şi să īnţeleagă ce īnseamnă aceste locuri. O parte a lui īnsă, urmărind ideea de fiinţă dublă, vrea acasă. Versurile din Gīnduri de noapte aduc pentru prima oară, mărturisit, teama de oraş şi dorul de iubită. Mărturisirea e aproape ca o īnfrīngere şi unele strofe ar merita citate īn īntregime tocmai pentru a ilustra īntoarcerea īn starea de nesiguranţă după o zi precisă şi clară:

Cine e mort īn zidurile astea īngălbenite

atīţia ochi de piatră cad pe mine

Doar nu-s eu vinovat de dăinuirea voastră

 

Mai mult decīt īn fixarea imaginilor īn cuvinte - de altfel, cartea se prezintă cu o serie de fotografii care īi īntregesc sensul (şi nu mă gīndesc la tipul de fotografie turistică, ci la cea care seamănă mai mult cu desenul grafic), lui Thomas Krämer īi reuşeşte aici asocierea temerilor īntunecate cu lipsa iubirii şi cu amintirea ei. E o punere īn cuvinte tandră, poate preţioasă:

Şi ce-aş putea să-ţi mai arăt, de-ai fi aici

Doar un ceva mai sus de gīnduri şi

care-mi face sufletul să se clatine ca iarba

 

Tot din Intermezzo porneşte şi ziua a treia (Cuvinte, de mers pe ele) care arată că Trecătorul şi-a făcut un plan spre a nu se lăsa copleşit: să te ridici, să descoperi repere,/ cărări, locuri de contemplare şi/ să pregăteşti īn tăcere cuvintele pentru mai tīrziu. Şi aceasta e probabil calea de a primi oraşul: călătorul se primeşte mai īntīi pe sine (La īntīlnirea cu sinele tău să zīmbeşti şi să continuaţi drumul īmpreună) şi apoi lasă oraşul să īi intre īncet pe sub piele, pīnă īn inimă (laşi strada lungă să trăiască īn tine, urcīnd pur şi simplu). Să fie aceasta un alt chip al Trecătorului - observatorul modest, aproape pios, care cunoaşte prin aşteptare? Ce cunoaşte el īn a treia zi sunt ruinele romane care primesc īntrebările tuturor trecătorilor, iar acei care caută şi răspunsuri īn ele sunt la fel de lipsiţi de sens ca acei care se caută pe ei īnşişi īn ruine. Īncercarea lor nu e o greşeală, greşită e doar măsura- cuvīntul. Aici, mersul pe cuvinte nu īnseamnă stăpīnirea lor, ci numai o teamă crescută: la mijloc o īncăpere īn care se-ntinde tăcerea.

 

Ziua a cincea (Hulubii dorm) se petrece īn tăcere. Notaţiile au ceva intim şi delicat, care nu se cere tulburat. Cunoaşterea Romei, ajunsă īntr-un punct de echilibru, pare a fi prea mult: Ce-mi doresc e tăcere. Primit de oraş, Trecătorul se simte sufocat de braţele acestuia, cu toate că iniţial se dorea absorbit, căuta o cale să fie primit, să aibă un loc al lui. Cititor discret, nu o să tulbur nopţile nici aici vagi, triste, grele,  īntunericul care roade din poduri, Tibrul nesătul. Oricum, această oprire impresionistă, nostalgică, face ca ziua a şasea (…cu privirea īn sus) să apară ca o tăietură adīncă, pe vertical.

 

Du-te acolo şi īntregeşte-te e răspunsul dat de ruine celui care nu a īntrebat. Poate că acesta ar putea fi rostul unei călătorii, rostul trecerii dintr-un loc īn altul. Cu privirea īn sus, un Trecător s-a născut şi a trăit la Roma şase zile. Thomas Krämer l-a urmat īndeaproape, i-a notat stările īn versuri mate sau strălucitoare, exacte sau ezitante, sonore sau şoptite.

 

Thomas Krämer, Stillaub - Herbstleben/ Tăceri de toamnă īn frunze, editura Timpul, Iaşi, 2006; traducere de Francisca Ricinski-Marienfeld

 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey