Poeta din zid (The Poet in the Wall) - Mimi Khalvati şi Autorul la rampă! (Author! Author!) - Ruth Fainlight
Despre naraţiune şi navigaţie

 
sus

Ioan Lascu

Două cărţi de poezie în traducerea Lidiei Vianu

Mimi Khalvati este o poetă britanică a cărei identitate e legată şi de Orientul Apropiat, mai precis de Iran ca origine etnică, şi de cultura arabă ca natură intelectuală şi sensibilitate. S-a născut la Teheran, dar a fost trimisă foarte devreme în Marea Britanie (Isle of Wight) la un internat. A uitat limba persană, pe care a reînvăţat-o la douăzeci de ani când a revenit în ţara natală. Nu a rămas însă acolo, ci a continuat să trăiască şi să creeze în Anglia, care i-a oferit o limbă maternă (!), o educaţie, o formaţie profesională şi o nouă cultură. Mimi Khalvati este actriţă şi poetă. De poezie s-a apucat târziu, pe la 40 de ani (este născută în 1944) şi cu totul întâmplător. De altminteri, poeta crede că viaţa îi este aşezată sub semnul întâmplării, căci şi biografia ei ar furniza, poate în primul rând, câteva argumente pentru susţinerea acestei aserţiuni. A scris, bineînţeles, numai în limba engleză, fiindcă în persană nu ştie nici să scrie, nici să citească.

O antologie de poeme aparţinând acestei poete "hibride" – un altoi oriental încastrat pe tulpina unei limbi şi culturi occidentale – a fost publicată în acest an în colecţia Literatura contemporană în traducere, coordonată de Lidia Vianu la Editura Univers Enciclopedic. Această colecţie este, de fapt, rodul unui grant coordonat, la Universitatea Bucureşti, de traducătoare, de altfel o foarte bună specialistă a literaturilor şi a culturilor de limbă engleză. Poeta din zid (The Poet in the Wall) reprezintă o selecţie operată asupra a patru din plachetele de versuri semnate de Mimi Khalvati: In White Ink (1991), Entries on Light (1997), Selected Poems (2000) şi The Chine (2002). Ceea ce mi s-a părut surprinzător din capul locului a fost situarea acestei poezii sub semnul zidirii, altfel spus sub marca imprimată de tema Meşterului Manole, adică sacrificiul artistului pentru edificarea unei opere frumoase şi durabile. Considerată unul din miturile esenţiale ale unei pretinse mitologii româneşti, balada Meşterul Manole, prin tema sa, pare a circula nu numai în spaţiul balcanic, ci şi în cel oriental în sens mai larg. Aceasta se întâmplă spre deosebire de Mioriţa sau de Zburătorul, care par a aparţine, în exclusivitate, spaţiului cultural românesc.

Femeia din zid este poemul care alimentează discuţia asupra temei comune cu Meşterul Manole; e vorba de o Ană care a fost zidită, la fel, pentru a da viaţă unui edificiu spiritual ce dăinuie în timp fiind o hrană pentru cei ce vin, prin actul simbolic al suptului la zid: "Chiar şi când bănuiau // că n-a rămas din ea decât ţărna şi duhul, / sânul ei nu uita ritmul / în zori, la apus, laptele curgea încăpăţânat / ca spaimele ce aveau să bântuie satul. // Copiliţa supse la zid, scoase / dulceaţa din piatră şi crescu / până ce prin crăpături nu mai treceau decât aer şi ierburi / şi atunci încetă să sugă. Demult de tot". Maternitatea lui Mimi Khalvati a fost zidită în limba şi cultura engleză şi este, cred, semnificativ să subliniem, dimpreună cu poeta, că textele sale sunt în primul rând nişte edificii de cuvinte din tezaurul lingvistic al englezei în care a fost "zidită" o bună parte din sensibilitatea, deseori dramatică, a unei dezrădăcinate.

Lidia Vianu opinează că poezia lui Mimi Khalvati este inserabilă în modul liric al poeţilor Desperado, pentru care tocmai dezrădăcinarea, ca ruptură de spaţiul originar şi ca o neostoită (deşi adesea discretă) zbatere de revenire la matcă, este tensiunea generatoare de text poetic. Deşi poeta Mimi Khalvati aparţine iremediabil spaţiului lingvistic şi cultural englezesc, în versurile ei pătrund motive şi personaje din eposul fabulos al Halimei sau din poezia persană. De altminteri, mai multe poezii poartă titlul Gazel, apropiindu-se, ca temă şi versificaţie, de ceea ce reprezintă această celebră specie în literatura persană şi orientală în genere. Doi poeţi din acest spaţiu – Faiz Ahmed Faiz (poet pakistanez de limbă urdu) şi faimosul Hafez – sunt menţionaţi ca surse de inspiraţie sub titlurile unor poeme. Nu sunt uitate, şi nu este deloc surprinzător, nici la fel de faimoasele roze de Shiraz.

Iubirea şi nostalgia sunt alte teme incontestabile. Poeta se simte ancorată în nişte spaţii care o "limitează", cu alte cuvinte o delimitează şi o definesc, spaţiul de adopţie căreia ea nu-i aparţine prin datele etnice, şi spaţiul originar – Iranul – care pentru un european pare, mai degrabă şi de la distanţă, un spaţiu primejdios şi arid, o ţară a colbului şi a pietrei. Poate că tocmai nostalgia este sentimentul care pe unii îi împiedică să se simtă, aşa cum se pretinde, mai mult ca oricând, în era globalizării, nişte cetăţeni ai lumii.

Cu o dublă cetăţenie spirituală, persană şi britanică, Mimi Khalvati ni se comunică prin poezie, care nu este una tumultuoasă, ci mai degrabă confesivă, intimă, discret tensionată şi, dacă nu bicefală, cel puţin dublu parentală, o poezie unde părintele adoptiv, prin limbă, rigoare şi o anumită placiditate, acoperă vocea, melismatică şi câteodată turbulentă, a părintelui natural.

***

Nici Ruth Fainlight nu este o englezoaică sută la sută. Într-un poem intitulat Verticală ea descoperă libertatea imaterială a cuvintelor ("Ele n-au volum, / N-au loc în spaţiu, / Nu ţin de nimic…"), care defineşte şi libertatea acestei poete ce nu poate fi "explicată": "Evreu. Femeie. Poet.". In-explicarea ţine mai mult de acea condiţie de "cosmopolit fără rădăcini", sintagmă ce li se aplică adesea evreilor, decât de inefabilul poeziei ca atare. Ruth Fainlight (al cărei nume se traduce, poetic dar la propriu, prin lumina bucuriei) s-a născut la New York în 1931, dintr-un tată englez şi o mamă originară din Bucovina, trăieşte în Anglia de la vârsta de 15 ani, însă a fost ani la rând rezidentă în Spania şi Franţa. În Insulele Baleare l-a cunoscut pe poetul englez Robert Graves care a încurajat-o să scrie poezie. Declară că poezia sa a fost influenţată de T. S. Eliot. În rest, spre deosebire de ceea ce scrie Mimi Khalvati, influenţele sunt parcă sensibil mai reduse şi mai discrete. Ruth Fainlight a publicat treisprezece volume, toate de versuri, marcate deseori de o tematică mai puţin specifică pentru un asemenea gen literar.

În 2007, la Univers enciclopedic, prin eforturile aceleiaşi traducătoare Lidia Vianu, în aceeaşi colecţie (Literatura contemporană în traducere), i s-a publicat o selecţie de poeme intitulată Autorul la rampă! (Author! Author!). Pentru scriitoarea care îşi declară mereu sus şi tare originea, poezia pare a fi un mod de existenţă, de descoperire a sinelui. Ca şi Mimi Khalvati ea scrie o poezie mai dură, mai "descărnată", unde exprimarea directă, "descrierea" şi prozaismul nu sunt ocolite. Este această retorică una din coordonatele poeziei occidentale mai cu seamă postbelice, pentru că dacă ne gândim la poeţi precum Francis Ponge, Eugčne Guillevic, la cei din grupul Tel Quel şi, cu siguranţă, la Robert Graves, Peter Reading sau Donald Day (deşi american), nu putem demonstra cu prea mult succes contrarul. O doză de subiectivitate se poate ascunde în această frază critică, atunci când ea vine din partea unor lectori care s-au format într-o cultură în care Tudor Arghezi, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Ştefan Augustin Doinaş ori Ana Blandiana au lăsat urme în aceeaşi perioadă istorică a poeziei româneşti şi europene. Cu alte cuvinte, absenţa sau raritatea metaforei este, în consecinţă, una din dominantele primului tip de text poetic, de care tocmai pomeneam anterior.

Aşa cum remarcă şi traducătoarea selecţiei de poeme purtând ca titlu o sintagmă ce se pronunţă adesea în teatru – Autorul la rampă!, printre temele tratate de Ruth Fainlight sunt incluse îmbătrânirea, tristeţea, amintirile, însingurarea, însă încărcătura emoţională a poemelor îşi redobândeşte echilibrul prin "anexarea" speranţei şi a iubirii. Amintirile şi iubirea se "oxigenează" frecvent din viaţa de familie, din evocarea părinţilor dispăruţi la scurtă vreme unul după altul, din retrăirea unor secvenţe din copilărie ori din contemplarea unor obiecte ce au fost preferate de părinţi ori de rude apropiate, precum în poezia Inele: "De atunci încoace port mereu / pe dreapta inelul / pe care l-am ales cu tata / când am făcut douăzeci şi unu de ani./ Pe stânga am, de când / s-a stins mama: inelul ei / inelul de logodnă pe care i l-a cumpărat el / acum jumătate de veac / şi pe care tot el mi l-a dat mie / după înmormântare (…)". Amintirile de familie, dispariţia părinţilor nu pot fi în legătură, la o poetă ca Ruth Fainlight, decât cu îmbătrânirea; o imagine a propriei decrepitudini urmează numaidecât: "Pun mâinile pe birou. / Vine şi tendoane / umflate, ca mâinile ei; / podul palmei, bătătorit şi roşu, / ca al tatei / se aspreşte şi crapă / mereu". Nici o altă bogăţie materială nu poate sta în calea caducităţii şi finalul poemului este unul firesc pesimist: "Chiar şi fără / inele, carnea din care sunt alcătuite mâinile mele / e pomenirea lor. / Nimic / altceva. Nici aur / nici platină, nici pietre preţioase / nu spun mai mult / decât aceste două mâini care nu mai au părinţi". În aceeaşi zonă este cantonat un poem precum Ce ascund firele de păr: "La câteva zile, cu oglinda în faţă, / Mai descopăr încă zece fire de păr alb. / Nici eu nu cred că are rost, mai că / mă dispreţuiesc, dar le smulg pe toate. […]. Părul alb e încreţit // şi cu firul gros, pare-se bătrâneţea şi moartea / sunt cu atât mai hotărâte cu cât se apropie una de alta."

Cu excepţia unei tensiuni a trăirii precarităţii umane şi a unui mediu material ce ne înconjoară inevitabil, legându-ne vremelnic de nişte obiecte fără durată semnificativă, cu excepţia câtorva imagini care "singularizează" aceste decente confesiuni, textele în speţă nu dau emoţia unor poezii şi opinez că tocmai nuditatea stilistico-lexicală ce alimentează sterilitatea şi prozaismul la care am făcut referire la început sunt explicaţia cea mai credibilă. Ca şi în alte cazuri însă, poezia lui Ruth Fainlight se salvează tocmai prin aceste note distincte, iar emoţia este mai degrabă una a prezenţei decât a comunicării. Ruth Fainlight este cucerită mai întâi de necesitatea lăuntrică a comunicării şi abia apoi de frumuseţea ei, iar ca exemplu edificator putem cita finalul poemului intitulat, simplu dar definitoriu, Poeta: "Mai încolo poate se va gândi că / s-a pierdut ceva de preţ, s-au risipit / necugetat balsamuri / (parfumul lor o îmbată). / Începe chinul ce nu se vindecă decât / cu toc, cerneală şi hârtie – / şi cu întreg universul."

Comentarii cititori
sus

Vlad Roman

 

Despre naraţiune şi navigaţie

 

Cartea de imagologie a lui Jamal Eddine Benhayoun* dezvoltă interesul studiilor multiculturaliste pentru relaţia mobilă dintre naraţiune şi navigaţie. Lărgind sfera, miza cărţii se axează pe întâlnirea opozitivă sau nu dintre discursul cultural european şi geografie, relaţie în care cea de a doua componentă se raportează la prima ca formulă a discrepanţei, a divergenţei, a rupturii şi a încetinirii.

 

Academic în structură, volumul dovedeşte o transparenţă deosebită în capacitatea de a-şi redimensiona perspectiva pentru o cât mai eficientă viziune asupra unei sume (imense) de texte a căror aducere sub orice tip de şablon e discutabilă şi artificioasă o dată ce naraţiunile de navigaţie şi de captivitate sunt create şi trăiesc în iminenţa unor conjuncturi istorico-geografice, ele însele pline de mobilitate. În fapt autorul deliniază aceste naraţiuni ca fiind în primul rând circumstanţiale, deci puţin redevabile stabilităţii culturale europene. Contextual, naraţiunile sunt afectate de spaţiile geografice necartografiate la marginea cărora sunt scrise, se remodelează în forme ale alienării şi în oglinzi ale lipsei unui spaţiu personal, fie el cultural, tradiţional-istoric, sau pur şi simplu empiric, structuri remarcare de J.E. Benhayoun în special pe parcursul textelor culturale. Din acest punct, zona din care priveşte autorul devine mult mai clară: complementaritatea dintre naraţiune şi navigaţie (colonialism) ca incipit al dispersiei naraţiunii şi totodată ca zonă prin care cultura poate consuma geografia, o poate discursiviza deci supune şi integra în propriul discurs.

 

Cele trei părţi ale cărţii urmăresc instituirea unei dispersii în naraţiune pe care cultura europeană logocentrică, iluministă o nega. Primul set de texte al lui J. E. Benhayoun presupune implicit o dizolvare a canoanelor din acest spaţiu sau, cel puţin, o profundă dubitare a unor liste fondate pe stabilitate de vreme ce textele din perioada şi geografiile respective erau mobile şi puternic interrelaţionate. Apoi, într-o mişcare de logică inversată (dar validă academic întrucât prezentarea unui atare material precede necesar justificările istorice care l-au conturat) autorul remarcă structurile reprezentaţionale care stau la baza discursului captivităţii şi al aventurii, pe care îl plasează între extreme teoretice pentru a-i fixa o normă, şi extreme analitice pentru a-i explica convergenţele şi divergenţele de stil şi abordare faţă de alte tipuri de texte. Amintesc, pentru elucidare, câteva: adevăr – ficţiune, articulare – dislocare, istorie – imaginaţie, dominaţie – contradominaţie. Chiar dacă aceste borne par lipsite de supleţe, trebuie remarcat că au avantajul redimensionării unui spaţiu pe care clişeele culturale cu care suntem obişnuiţi l-au fixat mult prea devreme şi, uneori, inadecvat. Ideea este completată în ultima parte a lucrării, unde autorul studiază legăturile dintre naraţiune şi geografie şi unde explică în linii amănunţite şi colorate, modul intruziv al naraţiunii în percepţia spaţială, nevalidat empiric o dată ce geografia necunoscută este o funcţie a alienării locative, nu a cuceririi raţionale şi pline de încredere, cum fuseserăm obişnuiţi din textele ficţionale de mare circulaţie. Mai mult, jurnalele de călătorie vorbesc explicit sau nu despre ruptura spaţială faţă de locurile istorice (europene) ca despre o dizolvare ontologică la marginea unor teritorii care, dincolo de exotism, sunt teritorii ale pierderii tradiţiei.

 

Studiul îmbină într-o lectură plăcută inerţia structurală a unui construct doctoral cu farmecul unic al cărţilor de călătorie. Efortul distincţiilor primează: J. E. Benhayoun concepe spaţiul în funcţie de mobilitatea percepţiilor, fapt adecvat cărţilor de navigaţie, dar păstrează simultan referinţa europeană pentru a demonstra rolul dizolvant al acestei întâlniri. Pentru că lucrează cauzal, studiul său se axează nu atât pe capacitatea textelor de a-şi fundamenta o identitate, sau de a o construi prin reflecţie, cât pe întâlnirile dintre ele, în varii contexte. Încercând să demonstreze o pluralitate dispersivă a textelor (care era, cel puţin parţial, evidentă), autorul descoperă funcţiile lor comune, marcate de refuz, incapacitate adaptativă şi nostalgie. Este punctul din care volumul devine mai degrabă un efort teoretic de fixare a unei noi norme (a dizolvării) într-o cultură care nu a cunoscut deruta spaţială.

 

Suprapus peste aceasta vine raptul istoric. Pornind de la autori ca M. Foucault, K. Popper sau, punctual, E. Said, J.E.Benhayoun îşi construieşte implicit o teorie a cărei miză îmi pare mai importantă, dacă nu în literaritate, atunci în evoluţia percepţiei ontologice, care teorie vorbeşte despre raportul dual, vibrant dintre dezarticularea geografică şi timp, cel din urmă înţeles tot mai puternic discontinuu, mai bergsonian. O atare emfază îmi pare semnificativă, chiar ca studiu în prelungire, pentru că reprezintă o zonă care poate explica evoluţia statutului naraţiunii ca reacţie la acest tipar şi ca oglindă a percepţiei lumii în preajma teoriilor universaliste de sfârşit de secol XVII. Simultan, e de înţeles efortul autorului de a lăsa la o parte consideraţiile teoretice pe care le poate deduce, în favoarea inventarierii, desigur parţiale, a corpusului colosal de texte existente şi, în acest moment, periferice, referitoare la călătorie (navigaţie) şi captivitate în secolele XVII-XVIII. În fapt, efortul e dubludirecţionat în sensul în care echilibrul dintre arătare şi interpretare este simultan un echilibru între deducţia teoretică şi posibilele ei forme în literatura ce urmează. Perspectiva este de asemenea funcţională pentru detonarea falselor valori pe care ni le transmite, din perioada respectivă, literatura de călătorii de largă cunoaştere.

 

Mobilul studiului se remodelează aşadar dintr-o încercare de explicare a noului tip de naraţiune într-o carte ce mizează pe deschiderile sale antropologice: unele dintre primele semne de dizolvare ontologică a percepţiei europene o dată cu apropierea tot mai rapidă şi mai angoasantă a timpurilor moderne.

 

*Jamal Eddine Benhayoun, Narration, Navigation and Colonialism, A Critical Acount of Seventeenth - and Eighteenth-Century English Narratives of Adventure and Captivity, P.I.E. Peter Lang, Bruxelles, s.a.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey