Xenia Karo
Toma Grigorie
Raisa Stoleriu
Raluca Bădoi

 
sus


Xenia Karo

 

Despre televiziune
pe filosoficește

 

DerridaJacques Derrida, Bernard Stiegler, Ecografii ale televiziunii. Interviuri filmate, traducere de Ciprian Mihali și Sebastian Big, Idea Design & Print, Editură, Cluj, 2011

 

În nebunia asta a topurilor ca o bătaie criticească pe umărul scriitorilor, trec multe cărți neobservate, cărți care intră sau ar trebui să intre în bibliografii. Anul se încheie, iată, în forță cu un Gaudeamus bucureștean diametral opus celui craiovean. Titluri puternice (măcar sub aspectul încasărilor) pecetluiesc bucla 2012. Mă bucur că m-am prins anul acesta că a apărut Noaptea lui Elie Wiesel sau Scrisori către Monica de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu.

Topurile și topușoarele mestecă previzibilul box-office. Anii postdecembriști au înghițit cărți spectaculoase, cărți puse acum în beciul tomnatic al istoriei. Va veni cândva vreun cercetător (dacă nu va fi sfârșitul lumii, vz. Tejgheaua Prăvăliei). Nu m-am prins însă când a apărut eleganta carte despre televiziune a lui Derrida.

Despre Derrida sunt multe de spus, dar întru liniștirea fanilor lui, voi focaliza subiectul, nu autorul. Semnalez apariția acestei cărți întâi pentru că sunt puține astfel de apariții, care înnobilează un domeniu pe cât de esențial, pe atât de blamat și neînțeles. Apoi pentru că are în centru televiziunea, fără de care noi nu prea mai putem să stăm. Am ales să vă semnalez această carte apărută de multicel, pentru de abia am dat și eu de ea și cred că subiectul este unul care ne interesează - presa și în mod special televiziunea.

Cartea este un interviu-discuție pe care Bernard Stigler îl ia celebrului Jacques Derrida. Citim o discuție pe marginea criteriilor știricității, fără a le numi așa. De multe ori se spune că e știre ceea ce instituția de presă, jurnalistul decide că este știre - unul dintre truismele domeniului. În chip firesc, evenimentele trec prin sita unei grile de lectură și a așa numitei newsworthiness. Jonglând pe aceste criterii jurnaliștii și occidentali (de care vorbește Derrida), și români (de care nu vorbește) ne oferă o interpretare (conștientizată sau nu) a lumii. Și ai lor și ai noștri sunt salahorii audienței. Așa cum ne-a obișnuit, Derrida își construiește propriile cuvinte: Artefactualitate, omohegemonie, teletehnologie etc. Auzisem cu vârful urechii la un moment dat că noua noblețe este dată de prezența era să zic pe sticlă, la televizor. N-aș vrea să mă năpustesc cu contra argumente pe această idee. O fi, n-o fi, dar certamente existența noastră în complexitatea sau simplitatea ei este și în virtutea imaginii televizate. Că vrem sau că nu vrem, că acceptăm sau nu, cu foarte puține excepții, suntem expuși mesajelor repetitive ale jurnaliștilor de televiziune, ale realizatorilor de emisiuni, ale regizorilor, scenariștilor, cameramanilor, sunetiștilor. Așa este și nu altfel. Chiar dacă privirea noastră este una polemică, tot privire se cheamă. Ființa noastră tot este străbătută de fiorul imaginii.

Îmi vine acum în minte o întâmplare simpluță pe care am trăit-o. Mă plimbam acum vreo șapte-opt ani pe străzile Constanței. Am nimerit în pridvorul unei biserici. M-au amuzat (acesta este cuvântul) niște imagini cu draci. Am scos aparatul de fotografiat și dă-i poze. O bătrână credicioasă care dădea să intre să se închine se oprește și mă trage speriată de mâna cu care apăsam pe buton: „Nu-i mai poza atâta!” (pe ei, pe draci, adică). „Da‘ de ce? E haios!” zic repede și cu o ironie grijulie. „Îi iei cu tine acasă. Îi bagi la tine-n casă!”. Am zâmbit cu bunătate (cum se zice în basme), cu înțelegere pentru poetica naivitate și i-am dat înainte cu pozele. Cuvintele bătrânei, iată, vi le povestesc azi așa cum au fost. Semn că le-am băgat în minte. Vorbele ei ca și imaginile cu dracii.

Morala e că, vrem nu vrem, ne convine sau nu, televiziunea ne influențează mica sau marea noastră existență. Măcar informația de tip televizionistic, gâfâielile prompteriștilor, dornici să ne spună când să ne mirăm, când să ne întristăm, când să râdem și când să fim ironici. Destinul nostru a devenit subiect de divertisment, maidan pe care se dau pase nepricepute. Imaginea televizată este unul dintre semnele unei noi schimbări, așa cum scrisul a schimbat definitiv structura lumii. Acum, tehnologia, tot un fel de scris, redefinește lumea: „...referirea la o tehnologie care deplasează locurile (s.a.): frontiera nu mai e frontieră, imaginile trec peste vămi, legătura dintre politic și local, topoliticul este, într-un fel, dislocat” (p. 53). Dinspre televiziune, cu obsesivele discuții despre cenzură și libertatea de expresie, discuțiile aluncă lesne spre marile teme dintotdeauna: moarte, Shakespeare cu Hamlet, Heidegger, inconștient. Miza finală a cărții pare a fi integrarea acestui sine qua non care este mesajul arătat în cultura care l-a secretat, în așa fel încât mesajul acesta arătat să absoarbă cultura care l-a secretat.

 

Comentarii cititori
sus


Toma Grigorie

 

Un jurnal de călătorie nonconformist

 

CM Popa-SextantCunoscutul critic literar craiovean, Constantin M. Popa, după o activitate prodigioasă în domeniu, întreprinzând în câteva rânduri o călătorie peste mări și țări, măsoară cu sextantul la subsuoară, în scop gnoseologic, distanțele fizice și metafizice dintre OGLINDA ORIZONTALĂ Provence. Triunghiul magic al Alpillilor  și OGLINDA INDEX. Québec. Le Phare du Nord, așa cum își propune el perseverent, în cele două segmente ale cărții Sextant. Jurnal de călătorie (Editura Aius, Craiova, 2011).

Este un jurnal de drumeție nonconformist, pentru că autorul nu se limitează la a consemna întâmplările cotidiene ale călătoriei în stil jurnalistic, așa cum le cunoaștem încă de la Nicolae Milescu-Cârnu sau Dinicu Golescu, ci își exprimă în același timp respirările lui existențiale apelând și la principalele registre literare: poeme, proze scurte, eseuri, inspirate și trăite în lunile și anii călătoriei sale, transferând astfel jurnalul, prin aceste ingrediente, din sfera literaturii de frontieră în cea a literaturii propriu-zise. Adoptă deci un fel original de Stil al călătoriei, așa cum ne anunță în  argumentul din partea liminară a volumului.

Constantin M. Popa se dovedește a fi nu numai un scriitor cu aptitudini literare care frizează totalitatea, ci și un teoretician literar care se exprimă doct asupra noțiunilor uzitate în demersul său literar, mozaical. Este conștient de pericolul literaturizării și ca să nu cadă în mrejele retoricii se autoatenționează: „Gata cu literaturizarea. Jurnalul, ca și genul epistolar, în loc să fie prilejul unei regăsiri de sine, te afundă în jocul protocolar al retoricii.” (p. 28). Subliniază valoarea veridicității jurnalului, mai ales a celui de călătorie, care se constituie „en miettes”, iar când refuză prețiozitatea în favoarea autenticității nu se poate sustrage banalului diurn. Dar, uneori, după cum se știe, practica bate teoria.
Intenționalitățile, entropică și extropică, ale mesajului cărții le aflăm în fraza de încheiere a argumentului amintit: „Între oglinda orizontală (captând entropia) și oglinda index (reflectare a reperelor valorice), privirea privilegiază ca necesar gest de răscumpărare a tuturor feloniilor, ceea ce filosoful Max More înțelege prin extropy, adică organizare, ordine și coerență”.

Pornind la drum cu aceste precizări teoretice clare, scriitorul călător se va conforma întocmai reușind să realizeze o carte interesantă, un docujurnal, dacă îl putem defini așa, bogat în informație frustă, dar și bine reprezentat atitudinal și reflexiv. Dimensiunile valorice și specificitatea duală a cărții sunt bine surprinse de regretatul Adrian Marino în postafața „Aerul tare al libertății” care fusese anterior un articol publicat în revista Ramuri, (Nr. 7-8, 2001): „Întreg jurnalul este scris într-un astfel de dubluregistru: Vizual și interior, cultural și emotiv, literar și antiliterar. Ceea ce îl face în același timp substanțial și delectabil”.

Pelegrinul Constantin M. Popa descinde inițial într-o călătorie de plăcere, dar intenționat sau nu, va fi bântuit de spectrul călătoriei de cunoaștere, din pricina formației sau deformației sale de cărturar antrenat într-o îndelungată activitate în domeniul lui a descoperi și a ști. În prima sa călătorie împreună cu familia (soția Veronica și fiica Laura), la invitația prietenilor francezi, Arllete Mandigout și Guy Lacombe, va locui la ei, în St. Martin, în regiunea Provence din sudul Franței, teritoriu bântuit de fantoma lui Vincent. Vincent van Gogh, bineînțeles. În acest prim capitol al cărții prezente sunt reluate de altfel paginile de jurnal care fac obiectul volumului Noaptea lui Vincent, din 1998. Sejurul francez a fost efectuat în perioada 4 – 23 august 1992. Perpetuu neobositul scriitor, dornic de a vedea și a percepe cu toate simțurile noul teritoriu, în aerul tare al libertății, va vizita cu nesățios avânt locuri și orașe galice, printre care: Castelul Mogador, Les Alpes, Les Baux, Grande Motte, St. Remy, Aigus-Mortes, Serre Chevalier, Avignon, Strasburg ..., piețe, muzee, cafenele, locuri istorice, mânăstiri etc.

Procedeul de bază al jurnalului, descrierea, este folosit cu eleganță, dar și supus ochiului critic al unui intelectual rasat, cu largi orizonturi de cunoaștere în domeniul artei și culturii: „Aix-ul are stil aristocratic. Clădirile din vremea Imperiului sunt sobre și încadrează cu prestanță numeroasele scuaruri. ’Buticurile’ de pe rețeaua de străduțe etalează mărfuri și mărci de prestigiu”. (p.32). Ca și în întregul volum,  poetul simte nevoia exprimării lirice a sentimentelor, a emoțiilor trăite pe aceste meleaguri franceze, reușind imagini poetice autentice, care intersectează Jurnalul: „în golul de sfială al zilei / tulburare adiacentă / precum lobul fulgerat / al urechii stângi // mai presus / inițierea dură în lumină”. ( fără titlu, p.45).

Din oglinda orizontală (Provensala franceză) ne transportă privirea în oglinda index (Québecul francofon al Canadei), parcurgând împreună cu soția acest spațiu de peste ocean cu centrul de reședință în Montreal unde trăiește acum fiica Laura cu familia (soțul Mihai și nou născuta lor, Emma), în trei etape: fiecare de câteva luni: în 2005, 2007 și 2010. După câteva succinte, dar bine documentate istorii și legende ale Québecului, în același stil sobru temperat, și ironic uneori, încep însemnările cvasi cotidiene. Nu se dezminte nici aici apetitul scriitorului și profesorului Constantin M. Popa pentru informare și descriere elevată a locurilor și lucrurilor văzute și receptate. Prizează cu aviditate și aspectele frapante, cum sunt cele legate de uriașul Brébeuf, prins, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, de irochezi care îi taie buzele și îl scalpează, iar un tânăr îi devorează inima pentru a-și spori puterile.
Sau existența la începutul secolului XX a unui gigant similar cu Gogea Mitu al nostru, dar care atinsese înălțimea de 2,50 metri din cauza unei anomalii a hipofizei. Fusese mumificat și expus ca o curiozitate a naturii. Tot atât de atractivă este și legenda monstrului Memphré din lacul Magog, a cărui apariție se spune că a durat între 1816 și 2003.

C. M. Popa se informează prin contactul direct cu monumentele și evenimentele Montrealului, dar și din mass-media: „Orașul-insulă își etalează forța culturală cu dezinvoltura și deschiderea generate de climatul deplinei libertăți, de la pitoreasca paradă a gay-lor, până la oportunul Festival al lumii arabe având la actuala ediție ca temă ’Haremul’”. Îl impresionează și aici, ca și în Franța, pe autor, în această pluralitate rasială, etnică, religioasă și lingvistică, deosebirile variabile de civilizație, cultură, standard economic și moravuri. Observă însă oarecum cinic falsitatea ideii de multiculturalitate, conchizând că nu există comunicare interculturală decât în filme, spoturi publicitare și în discursurile oficiale.

Găsește similitudini, face de fapt permanent această paralelă, cu piața de carte românească. Și aici este dominată de literatura comercială semnată de Coelho și de Dan Brown, Codul lui Da Vinci, dar și aventurile lui Harry Potter. Mereu în căutarea de prezențe românești, și aici, descoperă în Place-des-Arts, din Montreal, un Festival al Filmului Universal unde este ecranizat și filmul Ryna, o coproducție româno-elvețiană. Îl entuziasmează presa de limba română din Canada, care este foarte activă, ca și descoperirea unei Place de la Roumanie, în platoul Mont-Royal, unde este amplasată statuia lui Eminescu. Nelipsindu-i simțul umorului, face aluzii la diferite probleme pe care le aduce în subconștient din țară, comparabile unele cu cele pe care le găsește aici. Participă cu interes la o întrunire a tinerilor scriitori români din Montreal, dar și la alte activități literare, artistice, culturale, muzicale. Se autopersiflează descoperindu-se așteptând pe malul lacului Magog apariția monstrului Memphré a 226-a oară și, exclamând Oh my God!, refrenul poemului Magog Blues, își anunță autoironic înscrierea în Societatea de dracontologie, în prima noapte cu lună. Pe tot parcursul Jurnalului, întreprinde o transvazare autentică, prin filtrul propriu, a tuturor celor văzute și trăite în periplul lui francez și canadian.

Jurnalul lui Constantin M. Popa se dovedește a fi  un cocktail literar, de esențe tari, o mixtură de arome, care poate fi considerat chiar un roman intertextual post postmodernist, conținând nu numai explozibilul narativ al existenței fizice cotidiene, înregistrat frust, dar și trimiterile metafizice depășind cadrul experienței directe de viață, prin aceste efuziuni ficționale (versuri, proză, eseuri) care constituie flashuri disruptive declanșând scânteia aprinzătoare a flăcării incitante la lectură.

O receptare fidelă a Jurnalului o întreprinde Constantina Raveca Buleu, în revista Apostrof  (Nr.4 / 2012): „ Călător frustrat uneori de lumea trăită, dar întotdeauna fascinat de ea, refugiat mereu în voiajele speculațiilor culturale infinite și obsedat de cuvintele care îi surprind ambele ipostaze, Constantin M. Popa dezvoltă în Sextant(...) un discurs polimorf, în care jurnalul propriu-zis se prelungește în fragmente beletristice, lirice și teoretice, perfect coerente cu efortul hermeneutic de ansamblu al unui volum construit sub semnul sextantului ca ’metaforă epistemologică’”.

 

Comentarii cititori
sus


Raisa Stoleriu

 

Nimicul de temut

 

Julian Barnes - Nimicul de temut“Cuvântul cel mai adevărat, cel mai exact, cel mai încărcat de sens este cuvântul nimic.”
Jules Renard

 

De la începuturile ei, literatura ne-a vorbit despre a fi și a nu fi, a crede și a nu crede - într-o divinitate, în eternitate, într-o (in)existență dincolo de moarte. Britanicii, printre tabieturile și tradițiile lor, s-au remarcat în lumea literelor printr-un umor diferit, presărat cu ironii și autoironii. Arta, prin pictori precum Georges Seurat sau Paul Signac, ne-a dezvăluit acel mozaic de culori cunoscut ca poantilism. Cartea lui Julian Barnes, Nimicul de temut, se află la intersecția dintre toate acestea: tema ei centrală este teama de moarte, pierderea persoanelor dragi, căutarea unui Dumnezeu, dar limbajul abordat este unul ironic, plin de nuanțe și viu, presărat de amintiri simple, și totodată puternice, adunate într-o viață.

Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa. (7)

Crescut într-o familie de atei, declarându-se unul în tinerețe și agnostic “la cincizeci sau șaizeci, nu pentru că între timp aș fi acumulat mai multă știință, ci mai multă conștiință a ignoranței” (35), Julian încearcă să găsească un răspuns la o întrebare ce răsună în mintea fiecăruia dintre noi. Pentru a face asta, Barnes nu scrie un roman sau o autobiografie propriu-zisă, atrăgând atenția cititorului la un anumit punct că “aici nu e vorba de autobiografia mea”, ci îmbină într-un stil hibrid evenimentele din viața sa și a celor din jurul lui, prezintă și analizează ideile altor artiști cu privire la religie, existență și artă, poartă un dialog cu cititorul, pe care-l implică direct în scrierea sa. Indiferent de ceea ce abordează, Julian se întoarce mereu la moartea părinților săi, evidențind câteva dintre obiceiurile, gândurile și amintirile lor, cum ar fi perna indiană, umplută cu scrisorile de dragoste dintre cei doi, lăsată la îndemâna copilului și uitată în timp în spatele grădinii. Accentul nu cade pe pierdere, pe durere, pe sentimentele cauzate de dispariția lor, ci pe ceea ce ei au fost, ceea ce au însemnat în viața lui și a fratelui său. Așa cum mărturisește la un moment dat, Julian nu este “în căutarea părinților”, ci “încerc să descifrez măsura în care sunt morți.” (52)

Memoria înseamnă identitate. Ești ceea ce ai făcut; ceea ce ai făcut se regăsește la tine în memorie; și ceea ce-ți amintești definește exact cine ești; când îți uiți viața, încetezi a mai fi, chiar înainte de moarte. (189)

Ce înseamnă a trăi, a muri, a uita și a fi uitat? Care este rolul amintirilor în viața noastră? Ce desparte viața de moarte? În încercarea de a da un răspuns, Barnes se autoanalizează și apelează la gândurile altor artiști: puternic influențat de literatura franceză (și totuși modelând prin scrierile sale postmodernismul britanic, reinventând totodată clasicismul, și păstrându-și de asemenea umorul specific țării sale), autorul descrie secvențe din viața sau din gândirea lui Montaigne, Jules Renard, sau Flaubert. Primul dintre ei, spre exemplu, reprezintă începutul gândirii moderne despre moarte, Philosopher, c’est apprendre a mourir. Flaubert, la rândul lui, urmărea de mic operațiile tatălui său, uitându-se astfel la o realitate ce era ignorată de mulți, și transpunând-o în scrierile sale. Nabokov suferea de cronofobie. “Autobiografia” lui Barnes este întretăiată de alte secvențe biografice, care surprind atât teama de moarte, cât și idei sau temeri legate de aceasta.

Un alt aspect esențial al cărții stă în relația dintre amintiri și sentimente, felul în care acestea din urmă le colorează și le schimbă pe primele în timp, ceea ce ele reprezintă pentru fiecare dintre noi. Memoria este identitate, o parte esențială ce definește cuvântul a trăi, dar dacă pierdem ceea ce ne definește, unde mai suntem noi? Se mai poate oare afirma că existăm? “O creatoare de modă să nu-și recunoască pălăria, un muncitor de drumuri să nu-și recunoască bordura, o scriitoare să nu-și recunoască vorbele, un pictor să nu-și recunoască pânza...” (167) - cine mai suntem noi atunci? Compozitorul Ravel, ca să dau un exemplu dat de scriitor, în ultimii cinci ani din viața sa a suferit de boala Pick, uitându-și propriile compoziții. Stravinski, aproape de propriul sfârșit, își cheamă soția sau menajera, iar atunci când este întrebat de ce are nevoie, răspunde simplu: “Să mă asigure cineva că exist.” (188) Putem exista fără amintiri?

“[...] religiile au fost cele dintâi mari invenții ale autorilor de literatură. O reprezentare convingătoare și o explicație plauzibilă a lumii, spre beneficiul unor minți, fără mirare, confuze. O poveste minunată, atrăgătoare, cu minciuni riguroase, exacte.” (109)

“Moartea nu este un artist”, afirmă Jules Renard, dar pentru unii dintre artiști, Arta devine un înlocuitor al religiei. E aproape imposibil de a fi scriitor și de a trece peste relația dintre religie-artă-nemurire. Pentru atei și agnostici, religiile sunt primele invenții ale scriitorilor, și așa cum Flaubert afirma, “arta și religia se vor umbri mereu una pe cealaltă, prin vorbele abstracte pe care le invocă amândouă: adevăr, gravitate, imaginație, simpatie, moralitate, transcendență.” (106) Barnes, pe lângă propriile temeri, ne vorbește despre arta de a fi scriitor, despre “religia artei”, despre dorința creatorului de a accede la nemurire prin propria creație. Numai că ni se atrage atenția că nici aceasta nu trăiește veșnic, iar cititorului, cel care readuce la viață un text prin parcurgerea lui, i se oferă un rol direct în această carte.

Pentru un tanatofob și printr-un asemenea subiect, ne-am aștepta la un ton sumbru, la un limbaj prea rece sau prea melodramatic, la un stil cenușiu. Ei bine, Barnes are puține scăpări prin care-și trădează emoțiile: totul este spus pe un ton neutru, indiferent, dar plin de ironii. Scrierea îmbină elemente de roman, de autobiografie, și de critică, în încercarea de a da unul sau mai multe răspunsuri la elementele legate de Viață, Amintiri și Moarte. Este Nimicul spre care fiecare dintre noi ne îndreptăm. Nu vom găsi aici un răspuns clar, dar omul, la fel ca o creație artistică, pare a nu se sfârși după Barnes la ultima suflare sau amintire. El dăinuiește prin amintirile ce încă mai curg în cei ce l-au cunoscut, în ceea ce au inventat, au lăsat, au imprimat în sufletele celorlalți, și prin propriul lor trecut: “Când suntem tineri, credem că inventăm lumea, așa cum ne inventăm pe noi; mai târziu, descoperim cât de mult ne conține trecutul, atunci și mereu.” (160)

 

Comentarii cititori
sus


Raluca Bădoi

 

Despre nicicum: pe urmele lui Murakami

 

Haruki Murakami - In cautarea oii fantasticeIntroducere care nu spune nimic
În căutarea oii fantastice
a lui Haruki Murakami este fără doar și poate cea mai bizară carte pe care am citit-o în ultima vreme. Mărturisesc faptul că nu sunt foarte familiarizată cu literatura japoneză... dar, printr-o întâmplare, poate la fel de fabuloasă și de bizară precum acest volum, existența mea s-a îndreptat precum o apă curgătoare spre acest Spirit oriental, spre această comuniune, spre tăcere, spre căutarea lui nuștiuce în niciunde greu de redat în cuvinte.

Am citit romanul, aflându-mă eu însămi în căutare... grav era că nu știam ce se întâmplă exact cu mine și, mai ales, ce anume caut. Am citit-o întrerupt... cu o pauză de 6 luni... când lumea din jurul meu avea tot mai puțin sens, când se întâmplau lucruri la care nu aveam răspuns și la care nu știam cum să reacționez. Găseam paginile cărții absurde, ca tot ceea ce mă înconjura... lipsa de sens mă înghițea tot mai mult, aproape că ajunsesem să înot în ea. Continuam să găsesc povestea inutilă, iar culmea, și eu o duceam tot mai rău în viața reală. Am băut mult ceai alb în timpul acestei lecturi. Dar, sigur ce importanță are aceasta? Mă simțeam doar un copil absurd, iar ceaiul era precum o licoare magică, aducându-mi alinare, făcând ordine în gânduri, aranjându-le ordonat ca într-un sertar.

Când am terminat cartea, am rămas suspendată în tăcere. Am zâmbit. Totul era clar. Am înțeles că nu era nimic de înțeles, la fel cum și viceversa era valabilă și anume că nu am înțeles nimic. Liniște. Ce era până la urmă de înțeles sau de neînțeles? Am mai băut, așadar, un ceai. Apoi, totul a curs. Păcat. Acum, nu îmi mai amintesc nimic din revelația acelei după-amiezi de noiembrie cufundată în ceață. Trebuie să o iau de la capăt.

Mereu începutul...
Romanul lui Murakami este un melanj între absurd și semnificație, între simbol și ridicol, între banal și miraculos... între umor și tragic.  În căutarea oii fantastice este o poveste care ar putea schimba lumea... sau, o poveste care te va face, în orice caz, să îți privești propria viață cu alți ochi.

Căutarea oii este o poveste despre individ, despre condiția umană, despre necesitatea schimbării. Este o carte despre interior și care necesită după ce o citești interiorizarea. Titlul cu hainele sale fantastice te poartă cu gândul, neîndoielnic, la marile expediții realizate de eroi și semizei, la Iason și argonauții săi, la Ulise și odiseea sa, la Iona și la balena sa, chiar și la drumul lui Abraham spre munte, în căutarea țării promise. Așadar, o poveste despre căutare și despre o oaie fantastică. Protagonistul a pierdut o parte din el însuși pe care trebuie să o recupereze. O organizație misterioasă a pierdut o oaie cu puteri supranaturale și are nevoie de ajutorul său pentru a o găsi. Japonia și-a pierdut vechiul mod de viață și încearcă să își regăsească valorile. Cartea debutează cu secvențe din viața banală a unui tânăr agent publicitar din Tokyo. O fotografie primită de la un vechi prieten are însă să îi schimbe în mod radical viața. Fotografia reprezenta un peisaj muntos, cu pășuni întinse și turme de oi. Tânărul inserează fotografia într-un buletin publicitar.

Un ciclu al pierderilor, fiindcă orice căutare presupune mai întâi să pierzi: divorțul, moartea unei colege de facultate, dispariția subită a celui mai bun prieten, pierderea identității naționale a Japoniei. Cartea este presărată cu simboluri, ceea ce invită la lecturi repetate pentru descifrarea lor. Ciclul pierderilor care precede călătoria fantastică, căutarea cu misterele și probele sale se petrec într-o lume teribil de lucidă, demistificată până la banal, până la absurd, până în punctul în care cel care conducea țara din umbră vorbește tânărului agent publicitar despre existența unei oi fantastice, iar acesta din urmă pleacă în căutarea sa fără a se întreba prea mult, lăsând totul în urmă. Câți dintre noi am pleca astăzi în căutarea unei astfel de oi?

La mijloc

Mijlocul cărții este plictisitor. Autorul introduce mici istorii și date despre creșterea oilor în Japonia. Murakami scrie chiar și despre istoria completă a orașului Junitaki, locul unde ajunge protagonistul. Toate acestea nu sunt decât metafore prin intermediul cărora autorul încearcă să vorbească despre drumul Japoniei de după război.

Oaiaoglindă
Întreaga poveste ascunde o filosofie profundă asupra condiției umane, asupra deciziilor existențiale pe care trebuie să le ia uneori un individ. Meditația aceasta a lui Murakami asupra individului variază de la discuțiile banale asupra numerelor autobuzelor și gărilor, de la conversațiile cu un șofer care pretinde că are numărul de telefon al lui Dumnezeu și că Îl sună frecvent, până la discuțiile ridicole cu Omul Oaie și cu Maestrul Oilor. Deasupra tuturor veghează cuvintele femeii cu urechi ascuțite: Nu înțelegi nimic, spunea prietena mea. Avea dreptate, nu pricepeam nimic.

Până la urmă ce este o oaie? Și de ce tocmai o oaie?
Oaia devine un simbol al sufletului, al omului aflat în căutarea propriei sale identități.

Ce a vrut oaia de la tine?
Totul. Tot ce aveam. Mi-a vrut trupul, amintirile slăbiciunea, contradicțiile... Oii îi plac foarte tare lucrurile acestea. Are o mulțime de tentacule, pe care și le-a întins prin nasul și urechile mele și m-a supt ca printr-un pai. Mă cutremur numai când îmi aduc aminte.
Și ca răsplată?
Tot felul de minunății, prea bune pentru mine. Nu mi le-a arătat pe toate clar și, de unul singur n-am reușit decât să văd o mică parte. Totuși, chiar și așa... a fost suficient ca să mă facă să cedez. N-am putut face altfel, nu pot să-ți explic în cuvinte de ce. A fost ca un cuptor care înghite și topește tot ce îi iese în cale. Ceva de o frumusețe care îți taie răsuflarea și în același timp de o cruzime fără seamăn. Dacă te prinde, pierzi totul, și conștiință, și sistem de valori, și sentimente și durere. E ca o forță care a creat prima sămânță de viață din univers.

Finalul cărții este la fel de simplu și de absurd ca și începutul acestei odisei atât de bizare! Un dialog între un om mort posedat de spiritul oii și protagonist. O pierdere-regăsire. Dialogul se petrece pe întuneric, cu multe cutii de bere între ei. Tânărul își regăsește prietenul-șobolan... doar că acum, pe jumătate mort este Omul Oaie hoinărind prin pădurea din apropiere.

Ți-am spus să nu mai generalizezi. Bineînțeles că toți oamenii sunt slabi, într-un fel sau altul. Dar slăbiciunea adevărată este la fel de rară ca și puterea adevărată. Tu nu știi care este slăbiciunea care te atrage neîncetat căre beznă. Nu știi că așa ceva chiar există în lumea reală. Nu toate se pot rezolva prin generalizări.

O altă pierdere; o nouă regăsire. Iubita cu urechi ascuțite nu va mai fi.

Da. Voiam să fie o petrecere în cerc închis, dar a apărut și ea. N-ar fi trebuit să o amestecăm și pe ea în treburile noastre. Știi și tu că are puteri neobișnuite. De exemplu, puterea de a atrage diverse lucruri. Ea n-ar fi trebuit să vină aici. Locul ăsta îi depășește puterile.
Ce s-a întâmplat cu ea?
E bine, nu-ți face probleme. Atâta că n-ai s-o mai găsești atrăgătoare niciodată. Îmi pare rău, să știi.
De ce?
Ceva din interiorul ei s-a stins.
M-am cufundat în tăcere.

Because there is no end...
Deja ai uitat tot ce ai citit. O explozie. Tânărul agent de publicitate din Tokyo plângând pe malul mării. Niciodată nu mai plânsesem atât de mult. Doar atunci am fost în stare să mă ridic. Mi-am scuturat nisipul de pe pantaloni și m-am pregătit să pornesc, deși nu știam încotro s-o iau. Ziua se terminase. Când am făcut primii pași, am auzit în spatele meu zgomotul valurilor.

Cartea s-a sfârșit. De ce ai citit așa ceva? De ce ai avea nevoie să citești o astfel de carte? Ai putea la fel de bine să te așezi și tu pe jos și să plângi, în speranța că vei înțelege ceva. În acea după-amiază de noiembrie, o ceață groasă a luat în brațele sale orașul, iar eu m-am cufundat în nicicum. Am plâns. După care mi-am reluat ziua în mod firesc. Am fost la cafea cu prietenii. Am fost la film deși continuam să plâng. Număram oi în gând. Mă gândeam la Japonia, la plantațiile sale cu orez și la pășunile verzi; mi-l imaginam pe Omul Oaie în costum.

Poate că oaia fantastică cu steaua misterioasă și celelalte oi este o parabolă despre individ și separarea de spiritul turmei.
Poate că personajul principal trebuie să se împace cu sine, cu propriul său trecut și să se reintegreze ca un altul.
Sau poate că este o poveste despre pierdere și regăsire, despre lupta interioară dintre sine și alter ego-ul său...o căutare a Ființei, mersul către Infinit... reîntoarcerea...

De la șobolan la oaie
Interesantă mi se pare porecla prietenului dispărut, numit Șobolanul. Șobolanul despre care, la final, aflăm că este scindat între fantoma sa și Omul Oaie - un hibrid rătăcind la granița dintre viață și moarte... no man’s land... bizarul predomină la Murakami.... un bizar amestecat cu absurd, o ciudată răsturnare a nivelelor: realul devine fantastic, exteriorul se confundă cu interiorul... cert este că centrul perceptiv suportă schimbări împreună cu cel al cititorului. Murakami are un stil aparte de a închide cititorul în interiorul cărții...

Tot gândindu-mă așa am avut senzația că mai exista un eu undeva, stând într-un bar și savurând un pahar de whisky. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât celălalt eu mi se părea cel real, iar eu de aici deveneam ireal. Am scuturat din cap, încercând să alung fantasmele. Păsările nocturne continuau să cânte încet.

Ce s-ar mai putea spune? Poate că...

Singurătatea nu e un sentiment atât de rău. E ca liniștea în care se cufundă un copac după ce păsările și-au luat zborul de pe ramurile lui.

Și...

Gândurile Omului Oaie aveau un ritm cumva ilegal și, din cauza asta, atmosfera din cameră ba se dilata, ba se contracta.

Sau...

M-am așezat din nou pe canapea și, stând așa în întuneric și tăcere am încercat să mă readun și să-mi regăsesc propria viață. N-am reușit să pun cap la cap prea multe, dar, încet-încet am simțit iar că-i viața mea. Într-un final mi-am revenit. Mi-e greu să explic altcuiva ce înseamnă asta și probabil că nici n-ar interesa pe nimeni. Aveam senzația că eram privit, dar nu-mi prea păsa. Era sentimentul pe care-l ai când ești singur într-o încăpere foarte mare.

Te întrebi dacă prietenul numit Șobolanul nu este, ca și Omul Oaie, parte din propria sa ființă. Transcendarea Șobolanului în Oaie - un mod de a realiza saltul din stadiul eului la suflet. Mai mult, Șobolanul afirmă faptul că a trebuit să se sinucidă pentru a nu permite Oii să îl posede în totalitate... o spune în capitolul intitulat Locuitorii întunericului... Șobolanul este martorul slăbiciunilor umane... Omul Oaie este propria sa metamorfoză. Moartea interioară, decapitarea egoului-șobolan pentru a găsi oaia-suflet?  În acest sens, scena întâlnirii în oglindă mi se pare grăitoare: Seara tocmai urcam la etaj să iau altă carte din camera Șobolanului când, în capul scărilor, am remarcat o oglindă mare, foarte murdară. Am luat o cârpă și un spray de geamuri și m-am apucat s-o șterg, dar n-am reușit să îndepărtez toată murdăria. Mi-era greu să înțeleg de ce o lăsase Șobolanul așa, deși curățase cu mare grijă restul casei.

Oglinda nu făcea ape și-mi reflecta imaginea perfect, din cap până-n picioare. Nu mă vedeam plat ca o reflecție. Aveam senzația că eu eram reflecția și că  mă uitam din interiorul oglinzii la mine, cel de aici. Am ridicat mâna dreaptă la nivelul feței și mi-am șters buzele. La fel a făcut și eul celălalt.  Dar poate că nu făceam decât să imit gestul celuilalt. Nu eram sigur că îmi ștersesem buzele din voință proprie. Mi-am întipărit în minte ideea de voință proprie și mi-am ciupit urechea cu mâna stângă. Eul din oglindă a făcut exact aceeași mișcare. Și el părea că avea în minte ideea de voință proprie. Am renunțat și am plecat de la oglindă. A plecat și eul celălalt.

Și vântul trece...
Periplul acesta pentru oaia fantastică mi-a amintit de Muntele Analog al lui Daumal. Dar, spre deosebire de Daumal care recunoaște că Muntele și aventurile sale alpine non-euclidiene sunt propria sa experiență spirituală trăită la școala lui Gurdjief, căutarea lui Murakami rămâne tăcută, dospită în bizar. De fapt, nu ajungem niciodată să știm care este sensul odiseii tânarului agent pubilicitar. Până la urmă de ce plânsul pierdut în zgomotul valurilor mării? Poți să te apuci de plâns, dragă cititorule... plânsul este uneori râs și eliberează.

Absurdul lui Murakami nu este nici absurdul lui Kafka sau lui Camus. El nu realizează saltul definitiv în dimensiunea paralelă a ilogicului prin intermediul unei lucidități duse la extrem. Murakami te prinde în labirintul textului și supratextului lăsându-te să te mulțumești, dacă vrei, doar cu explicația firului narativ și să lași deoparte filosofia existențială. La fel de bine, poți să accepți filosofia, existențialul și să renunți la narațiune. Murakami este teribil de frumos în scrierea sa; este o de o frumusețe care întristează pentru că te poate lăsa să crezi că ai înțeles într-adevăr despre e vorba în carte... pe când, în realitate, să fii departe de ceea ce a dorit să comunice cu adevărat.

Nu cred că am înțeles despre ce este vorba în acest roman. Poate că am o idee ascunsă printr-un ungher interior care totuși refuză să se lase explicată, întocmai ca și scriitura lui Haruki Murakami. Cu siguranță am avut nevoie de această carte, de această aventurălectură prin munții și oile Japoniei. Cu siguranță avem nevoie de astfel de cărțiscări pe care să le citimurcăm în momentele potrivite din viață, în acele momente străluminate când se ivește dorința metafizică și căutarea de nici mult, nici puțin, nicicum în niciunde.

Am închis cartea. Ceaiul este încă aburind, iar ceața mușcă cu poftă din oraș. Mă îndrept spre orașul necunoscut, din lumea aceasta total nouă cu multe oi întipărite în memorie. Uite că îmi zăresc și prietenii camuflați în ceață!

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey