Xenia Karo

 
sus

Xenia Karo

 

Scandalul nu este o faptă imorală.
Este literatură

 

Claire Julliard, Les scandales littéraires, Librio, Inédit

Les Scandales LitterairesMă plimbam zilele trecute printr-un FNAC bruxellez și mă minunam și mă bucuram și un pic îmi plângeam de milă. Mă minunam de hectarele îndesate cu cărți, mă bucuram că nu sunt prozatoare, ci doar cititoare. Îmi plângeam de milă la gândul că acasă nu că n-am așa ceva, ci că n-am deloc, nici un pic de librărie, ci doar papetării (bune și astea, dar ca să scrii, trebuie să citești). Încă mă bântuie propria imagine prinsă într-un moment în care primisem crăițarii. Am scos cardul, l-am pus pe birou și am început „să mă plimb” printre site-urile magazinelor virtuale de cărți. Săream cu mouse-ul din site în site și cu un ochi pe card îmi alegeam câte ceva din ce bungheam prin pixeli.

Dar să nu mă întristez! Rămăsesem la hala drăgălașă numită FNAC și la mine hoinărind printre rafturi ghiftuite de cărți, aranjate pe fel de fel de domenii. Lumeee! Și căăărți! O bucurie! Mă preumblu, ating, răsfoiesc, mă gândesc, ca de fiecare dată când am nervii suficient de liniștiți (nu am sufletul să intru în librărie doar să văd ce a mai apărut; ori îmi iau ceva, ori nu mai intru). Creierul meu e tot o balanță - dacă o iau pe aia ce avantaje am, dacă o iau pe cealaltă ce avantaje am - aleg, trec mai departe. Cum-necum, îmi amintesc că am de pus ceva pe raftul cu balsamuri din Prăvălie. Și ochii îmi cad pe o cărticică - Scandaluri literare[i] - mustăcesc bucuroasă și gata! Adjudecat!

Autoarea culegerii de momente în care și-a băgat dracul coada printre scriitorime este la rândul ei scriitoare, dar și jurnalistă (literară la Nouvel Observateur). A scris mai multe cărți, dintre care ni se amintește biografia lui Boris Vian. A participat și la proiectul Biblioteca ideală al lui Bernard Pivot.

Cartea are în centru scriitori francezi, jurnaliști, critici literari care (s-)au făcut de râs, care au scandalizat, zice-se. Una dintre definițiile din dex-ul online este centrată pe ideea că scandalul este faptă imorală săvârșită de o persoană considerată ca fiind cinstită. Deci dacă faci scandal ești necinstit. Au contraire!
Primul capitol le aparține editorilor (cancres, cum sunt numiți, adică nătângi), care, bineînțeles, refuză cărți clasice, în carambolul unor farse puse la cale de, evident, jurnaliștii în căutare de subiecte. Capitolul editorilor păcăliți dă apă la moara orgoliului scriitoricesc, dacă nu ne-am spune imediat în minte că succesul nu e dat de absența eșecurilor, ci de numărul lor [ii].

Unul dintre refuzați este chiar Michel Houellebecq. Cel care l-a refuzat a fost chiar Maurice Nadeau. Gallimard, prin André Gide, l-a refuzat pe Proust cu primul volum din, evident, În căutarea timpului pierdut. Apoi Proust a fost refuzat și de Éditions Fasquelle, în baza unui raport al unui lector, care nota „desfășurările de neurmărit” și „încurcăturile de neconceput” (p. 9). Până să ajungă la Bernard Grasset, Proust a suportat și ușa trântită în nas de Ollendorf. Directorul acestei edituri îi scria lui Louis de Robert, prieten comun cu Proust, cel care și adusese, de altfel, manuscrisul la editură: „Dragul meu prieten, poate nu mă duce pe mine capul, dar nu pot să înțeleg cum poate un om să descrie pe treizeci de pagini cum se răsucește în pat până să adoarmă” (p. 9). Mai rămânem puțin la refuzurile răsunătoare și reținem că tot Gallimard l-a refuzat și pe François Mauriac, chiar după ce publicase deja la Grasset.

Vine apoi rândul jurnaliștilor să joace farse bieților editori, asaltați de scriitori. În 1978, Anne Gaillard, vedetă la France Inter, trimite ca manuscris Han din Islanda de Victor Hugo, schimbând titlul și, bineînțeles, autorul. Trimite și Satul meu în vremea nemților de Jean-Louis Bory, care primise premiul Goncourt în 1945. Un singur editor (Georges Piroué, Denoël) din 20 i-a transmis felicitări lui Hugo pentru talent. Bory a fost complet ignorat.

14 ani mai târziu, criticul literar Renaud Matignon joacă aceeași farsă pentru Le Figaro littéraire. Acesta alege o carte a lui Marguerite Duras, După-amiaza doamnei Andesmas, schimbă autor, titlu și numele personajelor și o trimite ca manuscris celor trei edituri care o publicaseră pe Marguerite Duras: Gallimard, Éditions de Minuit și P.O.L. Bineînțeles, este refuzat (p. 11).

Nici americanii nu par mai vigilenți. Patrick Dennis a fost refuzat de 12 editori înainte ca Vandguard Press să-i accepte În jurul lumii cu mătușa Mame. La fel s-a întâmplat și cu Tratat zen și discuții cu motocicliștii de Robert M. Pirsig. Cartea fost refuzată de 121 de editori, înainte să fie publicată în 1974. Tragică este povestea lui John Kennedy Toole, al cărui roman, Conjurația imbecililor, a fost refuzat de aproape toți editorii americani. Ca urmare, Toole s-a sinucis în 1969. Editorul de la Simon &Schuster tocmai îi spusese despre carte că este „sărăcăcioasă”. Când, însă, în 1980, cartea a fost în sfârșit publicată grație mamei sale, cartea s-a dovedit un succes și chiar a primit Premiul Pulitzer.

Un capitol la fel de... reconfortant (?) este și „Goncourt pentru tonți”. Claire Julliard (și noi împreună cu ea) se amuză înșirând scandalurile/eșecurile juriului Goncourt. Seria se deschide cu Celine, bătut la voturi de Mazeline. Urmează Boris Vian învins de poeziile abatelui Jean Grosjean. Și acuzațiile de comploturi, de interese financiare înfloresc pe fiecare rând al istoriei ratărilor Goncourt, răzbunate, poate, de premierea lui Émile Ajar în 1956, adică de dubla premiere a lui Romain Gary. Moment în care Hervé Bazin răspunde colosal refuzului lui Gary: „Academia votează pentru o carte, nu pentru un candidat. Premiul Goncourt nu se poate nici accepta, nici refuza, nu mai mult ca nașterea sau moartea. Dl. Ajar rămâne încoronat” (p. 21).

Tot în istorioara scandalizărilor sunt trecuți și suprarealiștii, micile tulburări televizionistice, dar și teribila preocupare a scriitorilor francezi de a scrie sub pseudonim (tocmai ce am vorbit de Romain Gary și al său Émile Ajar, dar un împătimit al pseudonimelor a fost și Boris Vian). Este scrutat și plagiatul (pentru care se dezvoltă o adevărată tipologie, de la plagiatul admirativ, la cel de cucerire și la cel nebunesc). Nu lipsește nici problema „negrilor”, unde cap de afiș este Alexandre Dumas-tatăl.

Penultimul capitol este dedicat literaturii erotice. „Afacerea Sade” este punctul de referință prin excelență. Urmează Henry Miller, care trebuie să înfrunte societatea pudibondă încruntată.
Un episod interesant prin complexitate apare în ianuarie 1968 când Régine Desforges publică Irene, un text al lui Louis Aragon, apărut clandestin în 1928. Franța, Parisul, presa se scandalizează. Cei mai mulți îl recunosc pe Aragon și o afirmă. Aragon tace chitic. Deși acuzată oficial, editoarea publică o nouă ediție din Irene. Și continuă să publice literatură care „ultragiază bunele moravuri”. Partea de istorie care o privește pe Régine Desforges nu este doar un ochi aruncat peste drumul anevoios care duce la schimbarea gândirii noastre în ceea ce privește acceptatea carnalului, ci și asupra scenei reluate la infinit, aceea a lașității umane. Astfel, dacă în momentul în care l-a publicat pe André Hardellet, i-a avut ca martori pe Georges Brassens, Julien Gracq, René Fallet, Bernard Noël, în scurt timp s-a trezit tot singură. Istoria asalturilor de până acum asupra mentalitățillor se încheie (deocamdată) cu celebra Viața sexuală a lui Catherine M. de Catherine Millet (p. 69).

Nu se putea ca ultimul capitol să nu fie ironic: „adevăratul scandal pentru un scriitor este talentul Celuilalt, ușurința, lejeritatea, noutatea scriiturii”, scrie Claire Juillard, iar câteva rânduri mai jos, notează cu sadism: „Poate că un scriitor curajos, iubit de confrații săi, trebuie să publice din 20 în 20 de ani” (p.70).
Ceea ce-l scandalizează, așadar, pe un scriitor este propriul insucces. Jurnalista de la Nouvel Observateur culege exemplul aproape perfect, anume pe Marc-Édouard Nabe, care scria în 2006, în A 27-a carte: „Sunt un loser, ceea ce se numește [...] worst-seller”. Consecința a fost că după ce a publicat aceste rânduri (și altele poate și mai rele) a devenit și mai cunoscut, „on l‘estime davantage” (p. 71).
Ca într-un ritual, dacă nu ca într-un carusel al ironiei, ultimele paragrafe din carte dedicate rățoiului care visează să ajungă lebădă. Michel Houellebecq este cel care visează. Deși are un succes internațional răsunător sau poate tocmai de aceea (dacă e să-l credem pe scriitor) este disprețuit la el acasă. Ultima frază din carte îi este lăsată lui Nabe, dedicată (cred) deopotrivă lui Houellebecq, dar și scriitorului francez, oricare ar fi el: „Eu sunt cum trebuie. Ceilalți greșesc”.
O carte tipic franțuzească: orgolioasă și încântătoare.

 

[i] Trad. n.

[ii] Cât mai puține, adică



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey