Toma Grigorie
Xenia Karo
Cornel Mihai Ungureanu

 
sus

Toma Grigorie

 

Viața și moartea, în registru liric și parapsihologic

 

Poetul craiovean Emilian Mirea a publicat două cărți de facturi diferite anul trecut: una de versuri, Poemele morții (Editura Ramuri, Craiova, 2012) și alta de interviuri, Despre lumea în care trăim - Carte-dialog cu regretatul scriitor și parapsiholog Ion Țugui” (Editura MJM, Craiova 2012).

În statistica scrierilor sale se înscriu până acum, cu acestea de față, de la debutul în poezie din 1988 cu Drumul pe care vin, șapte volume de poeme și  altele două pe teme de parapsihologie.

Temperarea poetică a morții

Cu ingenuitate înnăscută, trecută prin filtrul lecturilor diverse, Emilian Mirea își propune programatic să cocheteze în registru liric cu moartea ca s-o conștientizeze, s-o îmblânzească și s-o dea de partea lui. În Poemele morții, invocă această mare întâmplare a omului, dar nu o poate rupe de sora ei siameză, viața. Încă din antichitate s-a considerat că viața include inevitabil finitudinea odată cu nașterea. Poetul pesimist roman, Manilus, susținea că murim de când ne naștem, (Nascentes moriamur).

Nu altfel glosează Emilian Mirea într-un poem concentrat, așa cum sunt majoritatea poemelor din acest volum, frizând expresivitatea și esențialiatatea printr-o expresie lirică lapidară: „Cred c-am murit de mult / deși nu știu vreun / necrolog / care să mă / pomenească // iarba poate crește / pe mine / albastră și îngerească // vor veni îngerii să mă pască” (cred c-am murit de mult). O imagine poetică simplă, fulgurantă, dar penetrantă.

Cu talent probat și în volumele anterioare, găsește cuvintele potrivite, care puține fiind, să transmită cât mai mult, după dictonul latin non multa sed multum.

Găsește abil oportunități favorabile poeziei, punând subiectul poemelor în ipostaze diferite, în situații de multe ori ghidușe. Persiflează moartea, dar e atent să n-o supere ireconciliabil: „am prins moartea / și am pus-o / pe masa / de operație - // m-am convins: / nu avea organe  și / nici vreo urmă / de suflet // mă întreb / și acum / ce anume o ține / în viață”?...”. În mai multe cazuri apare acest final conclusiv într-un fel care salvează poemul, în stil blagian. Cele mai multe finaluri au caracter apoftegmatic.

Tratează cu nonșalanță și firesc teme grave ale vieții și ale morții explorând constantele lor fizice, reale, pe care le plasează adesea în transcendent. Observă cu tristețe pragmatismul vieții care pare să acapareze integral lumea nepăsătoare față cu extincția: „mă întristează / pragmatismul extrem / din jurul meu – (...) spiritualitatea este / lăsată la urmă (...) în timp ce moartea / așteaptă la cotitură / și râde de noi până îi cade / coasa din mâini” (pragmatismul extrem). 

Discursul liric din acest volum al lui Emilian Mirea poate fi asimilat unui scenariu dramatic în care protagonistul este moartea surprinsă în diferite ipostaze determinante, uneori oximoronice. Îi apare poetului moartea „frumoasă și palidă / ca o înserare plictisitoare”, dar și ca o ființă fără organe, companioană a vieții, dascăl exigent și intolerant, viață întoarsă pe dos, îmbrăcăminte și încălțăminte în piei de animale, femeie fără soț, tânără virginală și timidă, o șopârlă preistorică, acoperită de solzi, tovarăș de pahar și de discuție filozofică. 

Poemele morții este o carte reușită. Are, firesc, și unele poeme scrise á la léjèr, insuficient strunite, ușor factice, care nu i-au ieșit perfect poetului. Printre care: Gogeamitu, spre un fel, după ce voi muri, după ora șapte.

Poezia sa a înregistrat o bună primire din partea unor scriitori cunoscuți: „Poezia lui Emilian Mirea este concentrată, astenică, voit nepătimașă. Uneori explodează câte un recipient cu pasiune sub presiune.(...) Ceea ce este pozitiv în poezia lui Emilian Mirea este naturalețea, lipsa de emfază cu care enunță, niciodată retoric, blestemul de a exista. (...) Emilian Mirea are un tip de singularitate în nefericirea afișată firesc ce stârnește, din fericire, simpatie și nu compasiune”. (Horia Gârbea; „Emiliam Mirea mânuiește versificația cu abilitate, cu suplețe, făurește un adevărat ecou interior, se concentrează cu o putere insolită, parcă până la sfâșiere, asupra discursului liric (...) Poetul preferă numai să sugereze în treacăt scurte elemente evocatoare ale tristeții, ale deznădejdii. Sugestia, conotația, impregnate de un straniu aluziv, de regulă absconse, abundă în poemele sale.” (Maria Diana Popescu); „Oricum am da-o, Emilian Mirea este un poet genuin. Autentic. Care, din păcate, nu a avut parte de vizibilitate - și competiție. (...) Nouăzecist, din punct de vedere «biologic», Emilian Mirea ar putea fi capabil, la o adică, de un «come-back» de zile mari în poezie, dacă se mobilizează - și investește o miză mai mare în lirica sa. Poate, dar trebuie să creadă pe zi și pe moarte...” ( Mihail Gălățanu).

Parapsihologia - știință de graniță

grigoriePoetul Emilian Mirea, preocupat de îmblânzirea morții, își ia un aliat pentru a descoperi semnele misterioase ale mirabilei existențe în sfera controversată a paranormalului. Astfel se înfiripă un dialog între doi scriitori din generații diferite: Emilian Mirea (n. 1964) și Ion Țugui (n. 1933) pe tema misterelor necunoscute ale vieții și ale morții. Interviul a avut loc în anul 1988 (dată neprecizată în această carte) și a fost publicat acum, completat cu unele întâmplări paranormale povestite de autor, la zece ani de la trecerea în neființă a lui Ion Țugui, în semn de celebrare și rememorare a activității în domeniu a cunoscutului scriitor și  parapsiholog. Acest interviu devine dialog pentru că Emilian Mirea nu se limitează doar la a pune întrebări, ci își etalează și cunoștințele personale, dobândite prin cercetarea fenomenului pentru publicarea unor articole în revistele: Dracula, Lumea Misterelor, Paranormal, Obiectiv Magazin, dar și pentru cartea Viața - Parapsihologie (Editura Obiectiv, Craiova, 1996). Interlocutorul său este un scriitor consacrat având numeroase studii și cărți publicate pe această temă.

Cei doi, ambii Capricorni, unul bucovinean și altul oltean, își confruntă opiniile și convingerile pe marginea fenomenelor de onirism, bioenergoterapie, războiul psihologic, spiritism, universuri paralele, ufologie, reîncarnare, așa cum sunt înscrise în josul copertei pentru a trezi interesul de la bun început.

Ion Țugui interesat de parapsihologie ca știință de graniță și studiind ciclitatea unor fenomene din istoria civilizației umane observă că există o anume predestinare și că „ nu numai factorii politici, sociali, economici, culturali sau istorici sunt responsabili cu această ciclitate, ci există și niște forțe subtile, exterioare Lumii Fizice, care par să determine aceste evenimente”. În susținerea acestei aserțiuni îl invocă pe Lev Tolstoi care observa că „Bieții oameni nu știu că forțele care guvernează universul sunt invizibile”. Astfel se configurează concluzia că oamenii pentru a-și realiza destinul trebuie să-și dea seama că nu sunt dependenți exclusiv numai de planul pământesc. „Suntem de fapt dependenți - susține parapsihologul - de energii invizibile, pe care nu putem pune mâna pentru a le pipăi și pe care, evident, nu le putem vedea, nici nu le putem convoca la o ședință, la un sfat.”. În acord cu cărțile sfinte, toate forțele și energiile bune și rele sunt sub puterea lui Dumnezeu care nu vrea să piardă ființa umană „pentru că ființa umană reprezintă Creația Supremă a Divinității”. Ion Țugui presupune existența unui Univers Vibratoriu în care vibrațiile au frecvențe diferite, bazate pe o structură duală: vibrații înalte și subtile care corespund Forței Binelui și vibrații grosiere care corespund Forței Răului. Se vehiculează existența celei de a patra dimensiuni alături de cele trei cunoscute: lungimea, lățimea și înălțimea. Dimensiune pe care o menționează Apostolul Pavel într-una dintre Epistolele sale, aceasta fiind Profunzimea, în care putem intra numai după abandonarea celorlalte trei. După cum spun inițiații, în a patra dimensiune „luăm cu noi din viața fizică personalitatea și conștiința și devenim cu mult mai apți pentru o nouă evoluție, de pe un alt Plan”. Este desigur vorba despre Planul Astral, unde marile genii ale lumii și-au împlinit în a patra dimensiune toate idealurile nedesăvârșite pe Pământ. Sunt amintiți: Eminescu, Göethe, Thomas Mann, Dostoienski. Deducem de aici că acest lucru se poate întâmpla numai prin Reîncarnare, fenomen recunoscut de Biblie, în Noul Testament, dar „respins de dogmatica teologică religioasă ortodoxă, și nu numai ortodoxă”.

Se dezbat în continuare problemele paranormalului și ale paradoxurilor lui, a existenței lui în folclorul românesc, despre spiritism, numerologie, strigoi, karma, teleportare, comunicările telepatice, războiul psihologic, divinul ca necesitate. În toate aceste compartimente ale dialogului se pun în discuție fenomene, întâmplări cunoscute din lecturi sau trăite personal de către cei doi coautori. O problemă care trebuie să ne atragă atenția este aceea a „dezintelectualizării” civilizației noastre care face loc exibării instinctelor vinovate de explozia crimelor, violurilor, furturilor, jafurilor etc.

Avem de a face, iată, cu o carte-dialog problematică, controversată pe alocuri, demnă de interes nu numai din partea specialiștilor și a inițiaților.

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

În loc de cronică, o evocare

 

karoCeva ca o evocare. Simt că trebuie să scriu, dar tăcerea îmi apasă creierul, cuvintele. Am primit un semn de la mama lui Constantin Virgil Bănescu acum câteva luni. M-am uitat la semn de atunci. Zic și eu ceva.

De câțiva ani, deja, de când Constantin Virgil Bănescu a ales să-și pună capăt zilelor, de când am plâns în telefon chipurile încercând să caut o mângâiere pentru mama lui, rușinată de neputință - ce poți face față de o mamă dacă nu să taci, oricât de imbecil te-ai simți? - n-am mai pus pe niciun fel de hârtie niciun rând despre CVB. Știind destul de bine ce înseamnă moartea pentru noi, cei rămași în urmă, am plâns atunci de ciudă. De furie. De neputință (a mea, a lor, a lui).

Nu știu cât ne moare cineva, dar știu că mor părți din noi, rămașii.

Ne moare câte un deget de suflet, câte o mână, câte o jumătate de creier, câte un ritm, câte un cuvânt, câte un gând. Și ne moare fără speranța vreunui somn de veci, a vreunui loc cu verdeață, a vreunei poziționări alegorice. Ne moare în durere, căci doar durerea pură, vie, continuă până adormim și noi somnul de veci ne rămâne în loc. Nu știu ce cuvinte, ce sunete, ce gesturi ar putea alina durerea asta. Eu nu le-am găsit.

Am scris despre poezia lui cât el a fost în viață.

Cred că am scris despre fiecare dintre cărțile sale pe măsură ce și-au ajuns vremea. Am scris și am vorbit. I-am dat cu împrumut cărțile în stânga și-n dreapta, celor pe care-i făceam curioși. Știți cum e cu tirajul și cu circulația poeziei în România! Trebuie să-ți dorești mult și ar fi de preferat să știi ce să găsești ca să știi ce să cauți. Cu poezia lui CVB nu am dat niciodată greș. A plăcut tuturor celor cărora le-o „propovăduisem”.

Am și stat de vorbă cu el sub forma unui interviu și am vorbit mult pe mess. Și acum îmi vine greu să-l sar din lista de ID-uri. Nici nu l-aș sări, dar mă gândesc că la capătul celălalt este mama lui și mi s-ar părea o cruzime de care nu cred că sunt, totuși, capabilă. Tăcerea mi se pare acum cel mai onest gest pe care l-aș putea face. Față de mine, față de el.

Nu știu de ce, mai toate vocile posterității (a oricui) mi se par de un ridicol zdrobitor. 

Nu am văzut până acum un discurs care să aline absența pe care să-l simt altfel decât ridicol și care să nu sporească lipsa. Nici măcar mistificțiune (apud Mircea Anghelescu). Probabil nu m-am nimerit eu la pomenirile potrivite. Probabil, posteritatea, adevărata posteritate, începe după ce mor toți martorii și cu ei sporovăiala tremurată ciclic.

Pentru cei care nu știu, Constantin Virgil Bănescu (1982-2009) a fost un foarte tânăr, foarte puternic poet, A publicat volumele câinele, femeia și ocheada (Editura Timpul, Iași, 2000), floarea cu o singură petală (Editura Junimea, Iași, 2002), același cer ce nu e (Editura Vinea, București, 2006). Postum, Casa de Editură Max Blecher i-a publicat în 2011 antologia Zidul de mătase, care conține și câteva inedite. A tradus, a fost tradus, a fost ce se cheamă un poet locuit. De când nu mai e, părinții lui organizează anual la Târgoviște Zilele de poezie Constantin Virgil Bănescu.
Primul poem pe care l-am auzit (și mi-a fost de ajuns să aflu, să știu și să nu uit) de la Constantin Virgil Bănescu (într-un Târgoviște adolescentin, chiar dacă tomnatic) a fost acesta:

 

Câinele

O să-mi cumpăr un câine.
Ba o să-l fur.
(măcar să încep direct cu păcatul;
ce atâta pregătire pentru păcat!
ce atâtea prepăcate!)

 

O să-l fur,
o să-i scot dinții, unul câte unul,
o să-i smulg ghearele, una câte una,
și o să-i dau drumul.
(dar nu de tot!)

 

O să-l întărât și o să-mi facă plăcere (plăcere o să-mi facă)
să-i simt gingiile pe grumazul meu, pe ceafa mea cea groasă,
încercând să-mi iște sângele.
(plăcere o să-mi facă)

 

De-aia i-am lăsat ochii:
ca să vadă
și să nu poată.

 

Cel mai bun volum al lui a fost același cer ce nu e. Nu am mai văzut la altcineva în viață acel echilibru între cuvânt și text, între sunet și sens, între poet și celălalt.

 

cu un râu

aștept și aștept
să vină ea
și să mă ia în brațe

 

soarele răsuflă pe alee
mai luminos ca niciodată
mai departe

 

părul îmi iese tot
din găurile mici ale pielii
și intră tot
în găurile mici ale pământului

 

sunt din nou lângă bocanci
cu un râu dintr-o ureche într-alta
și aștept și aștept
să vină ea
și să mă ia în brațe

Și eu care așteptam să văd ce mai scrie după același cer ce nu e. 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

A iubi sau a nu iubi?

(Radu F. Alexandru, Teatru 7, Editura Cartea Românească, București, 2012)

 

ungureanuTrei texte conține volumul Teatru 7 publicat de Radu F. Alexandru la editura Cartea Românească: Labirint (Love’s Stories), Gertrude și Românica. Prefațată de un cuvânt al autorului și beneficiind, la final, de comentariile regizorilor Alexa Visarion și Silviu Purcărete, cartea își are punctul de greutate în prima lucrare dramatică, aleasă, de altfel, de juriul UNITER, „cea mai bună piesă a anului 2010”.

Românica, premiul III la Concursul Național de Comedie - 2008, este o satiră a moravurilor societății de tranziție. Cu o construcție clasică, defecte ale personajelor îngroșate grotesc - accent pe vulgaritate și pe interesul personal, piesa are replici menite să provoace râsul ( „- Pe cât ești de minunată, pe atât ești de paradoxală. - Îl auzi cum mă face?”, „E zbanghiu de-un ochi, dar cu celălalt citește toată ziua”, „Stai în fața fericirii mele și a soției tale!”), dar nu își depășește condiția. Autorul vorbește în cuvântul său de deschidere a volumului despre propria înclinație către teme universale, evitând cât se poate realitatea autohtonă, iar această șarjă pe care o face în lumea post-decembristă arată că opțiunea sa este bună.

În Gertrude, Radu F. Alexandru rescrie povestea lui Hamlet, pornind de la alte premise. Mama prințului este cea care a plănuit moartea soțului ei și care l-a îndemnat pe Claudius să-și ucidă fratele. O femeie ahtiată după Putere, iar Hamlet știe („Puterea!... Puterea de care te-ai îndrăgostit și pe care o iubești atâta”) și acceptă, renunțând la tron, pentru că el vrea să trăiască liber și un om „cu cât urcă pe scara demnităților, cu atât libertățile lui scad”. Țara nu-l interesează, „i-aș face numai rău dacă m-aș pune în fruntea ei”, ar pleca de îndată înapoi la Universitate, dar mama lui, Gertrude, și, cu jumătate de gură, noul tată, Claudius, insistă să mai rămână. Cei doi, prefăcuți și vicleni, sunt slujiți de un Polonius nu atât credincios, cât interesat.

Construcția dramatică se face pe scheletul cunoscut, replicile sunt gândite și pline de forță, amintind de Montherlant sau Camus („Puterea nu se face și nu se primește cadou. Se cucerește și orice preț e mic, când ești făcut să ți-o dorești cu adevărat”, „Nu vreau să păstoresc pe nimeni, pentru că nu vreau să înșel pe nimeni”, „Niciodată nu vei reuși să recunoști adevărul, dacă nu ești un om liber. Și niciodată nu-ți va fi de folos adevărul, dacă nu-ți vei lua libertatea să-l rostești”, „Nu există iluzie mai pernicioasă decât aceea de-a-ți imagina că poți schimba lumea”).

Autorul se joacă dezinvolt, pentru cine suportă și se lasă atras, cu lumea lui Shakespeare, răsturnând-o în punctele esențiale (cine nu intră în joc, poate râde ironic de pe margine): Polonius îi spune lui Hamlet că Gertrude și Claudius i-au ucis tatăl; Claudius îl omoară pe Polonius,; Gertrude îi mărturisește lui Hamlet că adevăratul lui tată este Claudius și că tatăl, cel ucis, știa acest lucru (Hamlet ajunge astfel în situația „Să-ți ucizi tatăl ca să-ți răzbuni tatăl”); Claudius nu știa că Hamlet este fiul lui, află abia acum; Hamlet se sinucide fără să-l omoare pe Claudius. Finalul este cinic: Gertrude îi oferă lui Horatio, cel mai bun prieten al lui Hamlet, postul lui Polonius și „viața alături de noi” (ea și Claudius). „Poți să refuzi”, îl asigură, obligându-l să accepte. În aceeași notă, ultima replică, „Restul e tăcere”, devine „Și mai presus de orice, rămâi credincios ție însuți”. Răul triumfă, după ce ne arată că nici binele pe care ni-l închipuiam nu era mai breaz.

Labirint (Love’s Stories) este o poveste bine structurată dramatic despre două cupluri și relațiile care se întrețes între cele patru personaje. Dana și Cristian ar putea fi fericiți, fără nălucirile ei, în care se leagănă de multă vreme: că el o urăște (ca toți cei care o contrazic), că e infidel („M-ai înșelat cu toate putorile. Am listă, probe”; „Nu te-am înșelat niciodată”). Și-a construit, pentru a scăpa de dragostea lui, un zid, o răceală continuă, o logică paralelă care o face tăioasă ca o lamă. Este, în același timp, o mamă-cloșcă, grijulie, posesivă, crede că soluțiile ei sunt mai bune decât ale fiului, Dan, căruia i s-a năzărit „așa, dintr-o dată, să-și facă o familie”. Cristian, un filosof înțelept și bun, care rezistă de 33 de ani într-o căsnicie incomodă (nu a plecat pentru că nu a vrut să-și abandoneze copilul) simte că tânărul a găsit în noua relație „minimul confort ca să își ia zborul, să scape de noi” și îl susține, ironizând-o cu blândețe: „Să judece cum trebuie înseamnă să judece după capul tău”.
Personajele se întâlnesc de obicei câte două, scenele se succed alert și niciuneia nu-i lipsește suspansul de final, dialogurile excelează în concizie și inteligență.

Dan și Giulia, aleasa lui, sunt doi parteneri cinstiți, ea doar până la un punct, pentru că ascunde ceva. Dan îi seamănă tatălui, e tandru, cald, generos, suportativ, Giulia însă nu vrea să se mărite cu el, deși știe că e curat în dragostea lui, că e cel mai bun și îl iubește („Nu ți-aș face decât rău”). Se căsătorește totuși, naște, dar chiar și după un an, nu se poate apropia de soțul ei, „are o rană în suflet”, vrea să plece. E sinceră cu Dan („Nu am vrut să ne căsătorim și nu am vrut copilul”), dar nu până la capăt, explicația preferă să le-o ofere părinților lui. Danei, într-o scenă în care Giulia folosește  armele seducției și, simultan, își deschide inima („Tu poți și vreau să mă întrebi”). Ea își „citește” soacra, tânără încă, îi remarcă frumusețea „dublată de amărăciune” de femeie care „nu mai iubește demult, dar tânjește după iubire”, nu o înțelege întru-totul în relația cu soțul („Ce satisfacție poți să ai lovind un om care nu dorește decât să se închine în fața ta și să-ți sărute mâna?”), abia apoi începe să-și devoaleze taina: țipătul care i-a urlat în cap când a aflat că mama ei nu e mama ei, întâmplarea care a făcut să iubească și să fie iubită de o femeie, dorința de a ști cum e cu un bărbat, care s-a întâmplat să fie Dan („Bărbatul care încearcă să-ți ghicească dorințele, ea care ți le cunoaște”). Radu F. Alexandru realizează cu grație această scenă în care Giulia țese o ademenitoare pânză de păianjen, cu mângâieri și îmbrățișări, pentru a putea da, simplu și frust, cărțile pe față.

La fel de reușită este secvența întâlnirii dintre Giulia și Cristian, când discuția se poartă pe un palier rațional, cu nimic însă mai prejos ca încărcătură emoțională. Ea îl dirijează, pornind de la povestea ultimei călătorii cu tatăl ei muribund, către o concluzie pe care el o ghicește: Giulia e lesbiană. „Să te dărui celui de lângă tine sau să trăiești doar pentru tine, gata să mai înșfaci ceva?”, este dilema ei, retorică doar. „Compromisul poate fi soluția”, crede Cristian, Giulia și-ar putea continua căsnicia, principiul: „Minte-mă, dar minte-mă frumos” ar avea rezultate onorabile. „Numai adevărul te apără”, consideră însă tânăra, „Îl susții să trăiască alături de o femeie care îl minte”.

Accidentul-sinucidere al lui Cristian („Cine poate ști ce e în mintea unui om?”, spunea el, premonitoriu) este ieșirea pe care autorul o alege dintr-un labirint psihologic și sentimental minuțios alcătuit, o ieșire ca un final de roman din realismul magic sud-american, în care corpul catapultat prin parbriz nu va mai fi găsit. Dan descoperă pe telefonul mamei ultimul sms trimis de tatăl lui: „Iartă-mă”. Ea nu a răspuns și fiul aruncă o privire clară tardivei ei suferințe „Nu, nu te cred”.

Remarcabilă și meritorie este maniera în care Radu F. Alexandru conduce povestea prin dialoguri elegante, înaintând cu prudență și sensibilitate în teritorii care țin de străfundurile ființei, exhibând cu franchețe adevăruri frustre, subiecte tabu, într-un voyerism împins exact atât cât trebuie. Delicatețea se prelungește chiar și în indicațiile „regizorale”, autorul desenează cu precizie cele trei personaje rezonabile și așterne peste distincția și finețea lor aerul bunăvoinței. Empatia, luciditatea („cei mai mulți dintre noi percepem cu neîndemânare omul”), inteligența relațională și afectivă, intuiția nu sunt însă suficiente, nu le aduc „fericirea” scontată pentru că jocul lui Hamlet: „A fi sau a nu fi?” devine „A iubi sau a nu iubi?”, iar salvarea nu există „niciodată când e vorba de doi oameni care s-au iubit”. Dar farmecul poveștii stă uneori în tristețea ei, care provoacă, fără doar și poate în acest caz, „clipa de reflecție și de bucurie pe care o trăim ori de câte ori luăm în mână o carte bună”. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey