Xenia Karo
Angela Mamier Nache
Toma Grigorie

 
sus

Xenia Karo

 

Homo fraudens, homo praedator, tot una

 

Homo FraudensMircea Malița, Homo fraudens, ilustrații de Eugen Mihaescu, Editura Rao, București, 2012

 

Vă supun atenției de data aceasta o carte pe care, găsită pe un oarecare raft, o poți considera un fel de păcăleală, în cel mai elegant caz. Dar îți îngheață șira spinării (mie, cel puțin așa mi s-a întâmplat) când citești chiar din primul paragraf un enunț precum: „Toți oamenii, fără excepție, au în dotarea lor, de la naștere, înclinarea spre fraudă, tendința de a deveni frauduloși” (p. 9). Vă propun o carte de o splendidă ironie!

Un astfel de subiect este pus în ritmul prietenos al unui joc. Autorul se preschimbă într-un maestru care supervizează expunerile susținute de două colege ale sale de la „institutul de cercetări”: Doamna T și Doamna N. Trebuie să precizăm că institutul cercetează nici mai mult nici mai puțin decât „problemele globale ale omenirii”. Misiunea de a argumenta frauda imanentă (iată!), simpatică, asupra căreia închidem ochii, frauda pradei, îi revine enigmaticei Doamne T., aici cu profunde înclinații spre studiu, expunere și convingere. Una dintre primele observații ale acesteia vine să dea peste cap toată încrâncenarea noastră față de darwinism: „nu speciile cu gheare s-au înmulțit în scurgerea mileniilor și secolelor, ci celelalte, cele istețe, capabile să inducă în eroare pe atacatori, să fraudeze. Pe măsură ce creștea numărul lor, frauda devenea din ce în ce mai solicitantă. Și când a apărut omul, partida inteligentă, la care natura a mizat pe minte și nu pe calitățile fizice, frauda devenise un procedeu de nădejde” (pp. 17-18).

Desigur, o escală majoră este făcută în cazul grecilor, pentru care frauda, metis, însemna „un tip de gândire pe care au pus mare preț. E șiretenie, dar și chibzuință, înșelăciune, dar și previziune. Dă sfaturi celui slab ca să scape de amenințarea celui puternic” (p.33). Sub acest aspect, al salvării cumva a celor slabi din punct de vedere fizic, frauda ar părea ceva prietenos. Recomandabil. Parcă privim cu alți ochi sinteza pe care a făcut-o Lucian Boia în frumoasa promisiune De ce este România altfel. Mai ales că vreo câteva rânduri mai jos intră în text și Ulise, patronul inteligenței, aproape, un simbol al fraudei, în fapt, cum îl numește delicat Doamna T. Punct cu punct, sunt scrutate mai toate aripile omenescului: istoria, geneza, arta, educația, politica, matematica, credința. Fiecare dintre acestea sunt țesute și cu firul fraudei: „În toate cele trei direcții ale științei am găsit prezentă frauda. Și nu doar importată din matematică și teorii abstracte, ci provenită din prezența în experiențe și gândire a «artificiului», a imaginarului, a «paradoxului» și a «improvizării» soluțiilor. Cum bine știți frauda se simte acasă” (p.74). Ai crede că avem o justificare, o creditare a fraudei. Mai spre finalul primei părți, o concluzie cade ca un trăznet: „Deci mama prostiei este întotdeauna o fraudă” (p. 99).

Suava doamnă N și problemele globale ale omenii

Partea a doua conține prelegerile Doamnei N, adunate sub numele „Homo praedator”. Aerul, dintr-o dată, devine irespirabil. Doamna N studiază și descrie frauda prădătorului, a făpturii „cu dinți și gheare” din cauza căreia omenirea pare, pe culoarele institutului care cercetează probleme globale, „o specie amenințată”. Nu mai suspinăm acum, și nu mai compătimim cu iepurașul urmărit de vultur, și nu mai dăm din cap a compasiune și nici nu mai zâmbim complice când vorbim de frauda iepurașului. Vorbim de „frauda prădătorului ucigaș” (p.112). Ne încruntăm. Autorului însuși îi alunecă pixul și ni se arată din spatele personajului Doamna N (p. 165), pe care o pusese la tribună. Temele nu mai sunt acum cosmogonia, antrogonia, mitologia și frumusețea simbolurilor. Iată-ne aplecați asupra unor cazuri de fraudă precum criza globală, obsesia puterii, doctrinele care justifică azi atâtea fărădelegi și abuzuri etc. Găsim aici analize simple, dar exacte ale sentimentului puterii, spre exemplu, respectiv de o lăcomie a atotputerniciei: „Pentru un om care ia decizii, primejdia poate fi și de altă natură. Crede că ceea ce face e îndreptățit să facă, că știe că face ce trebuie când în fond doar crede că știe. Apoi îi sfidează pe alții prin orgoliul său. Devine arogant, sfidător. Medicii sunt cei care se ocupă de categoria mitomanilor, a celor suferinzi de mania de a minți. Pe cei orgolioși nu știu să-i studieze, fiind prea răspândiți” (p. 119). Un capitol destul de dureros este „Educația și sănătatea”. Am fi așteptat și aici analize și explicații la fel de pertinente. Din păcate, poate din cauză că subiectul îi este atât de aproape autorului, îl ratează. Enervarea față de ceea ce este nevoie să contemple este atât de mare, încât „expunerea” se transformă într-o serie de enumerări a ceea ce e rău în aceste domenii: politizare (era să zic excesivă, și aș fi comis un rușinos pleonasm), finanțare insuficientă, incompetență ridicată la rang de lider, toate astea ca răni infectate după trecerea ghearelor prădătorilor. Nu trece neobservată nici birocrația universitară. Nu insist. Vă invit doar să citiți certificatele și adeverințele, birourile și funcționarii implicați în eliberarea unor diplome. Nu-i bai, că nici așa nu merge sistemul. Furia neputincioasă a autorului se intensifică pe măsură ce ne apropiem de final. Cămătăria, corupția, mafia retrocedării, strategii de fraudare, toate astea, îmi închipui, trezesc măcar o rană în fiecare dintre noi.

*

Zilele trecute o prietenă îmi povestea despre cum văzuse cohorte întregi de părinți așezați în birourile școlarilor, concentrați să le rezolve acestora temele: „Toată lumea face așa ca să prindă copilu‘ un loc bun la liceu” era explicația acestor părinți. „Ce ar trebui să facă oamenii ăștia?” (mă) întreabă prietena mea.

 

Comentarii cititori
sus


Angela Mamier Nache


Vitalitatea poeziei insurgentă,
neîncorsetată, fără floricele, revelatoare de feminism

 

Poeme inainte si dupa ClaudiuIoana Bogdan, Poeme înainte și după Claudiu, Editura Brumar, 2009

 

În volumul  Poeme înainte și după Claudiu, Ioana Bogdan scrie în fapt un singur și lung poem care concentrează inteligent o revoltă concretizată liric, autentică. Scriitura este nouă, proaspătă, iar poeta are o uimitoare siguranță din punct de vedere estetic.

De la bun început autoarea optează pentru o poezie epică, dramatică (care subînțelege tragedia, ca și comedia), prozaică, la frontiera cea mai fragilă cu putință între genurile literare.

“… am mâncat trei mandarine, un măr
am aprins o țigară, am stins-o,
12 ore am uitat
că sunt măritată.” (Eu, frumoasă)

Cuvântul “poezie”, în sensul clasic al cuvântului,  e resimțit prea restrictiv ca loc oferit expresiei sentimentelor :

“Când m-am întors din timbilding
am vrut să divorțez,
mi-am făcut bagajele,
m-am dus la mama,
mi-am luat cu mine trei rochii, trei perechi de cizme,
cutia cu bijuterii,
icoanele, Biblia, pijamalele, ondulatorul,
bluzele, fustele,
eșarfele, gențile, pantofii, papucii,
casetofonul, CD-urile,
ciorapii, agrafele, ațele, mixerul,
fierul de călcat, tăvile de cozonac,
o farfurie cu flori...” (Eu, frumoasă)

Cadrul familial  ori societal, cotidianul ori biografia pătrund în poezie cu naturalețe și autoironie. Suntem departe de lira lui Apollo care calmează. Poeta introduce, dezinvoltă, ceea ce este sălbatic, dezordonat, conflict dureros, noutate tematică:

“Bărbatul meu a plecat
cu o gagică la Pitești
în interes de serviciu.
Am așteptat deasupra ciorbei cu nările rotunjite,
s-a făcut zece și atunci
am plâns.” (Eu, frumoasă)

Dominanta este Eul poetic, orientată spre destinatarul-lector a cărui conștiință trebuie busculată, ca în poemul Maimuțe:

“Pe vremea bunică-mii maimuțele erau altfel,
mergeau la restaurant în doi, se plimbau în Cișmigiu,
făceau copii, îmbătrâneau”.

Poezie în impasul vieții, care se opune retorismului ieftin, experimentează, persiflează, mizează pe forța sugestivă a unei arte libere, fără corset.

Spontaneitatea dicteului ne aruncă într-o nonșalanță teribilistă, adolescentină :

“Sunt femeia
care iese de la Cora,
intră în Plazza,
își cumpără o rochie,
castraveți de import,
iese din Plazza, pleacă la tribunal,
la ora 8 fix divorțează
și se îndrăgostește
de un bărbat pe nume
Claudiu”.  (A spus)

***

“Însă vouă vă spun feriți-vă
bărbații când trec eu,
s-ar putea să-i ispitesc cu o cruce
pe care s-o ducem împreună
până la sfârșitul vieții.“ (Maimuțe)

Biografismul servește în acest caz scriiturii revoltei cu valențe amare, generate de un acut sentiment de solitudine.

“Ce să fie,
taică-tău zburdă de când i-au mărit ăștia pensia,
o avea vreo gagică,
nu-și dă seama cât e
de penibil,
dar tu mai rabdă,
fii femeie măritată, poartă tocuri, respectă
ora mesei.

*

Dacă stau bine și mă gândesc sunt încă frumoasă,
nu mi-am văzut niciodată piciorul din profil,
l-au văzut alții, au suspinat,
s-au dus dracului.

*

Semăn din ce în ce mai mult cu tata,
acum, de când are cincișpe milioane pensia
și Paul spune să nu mai scriu atât despre el.
Îi răspund că e ca și cum n-aș mai
respira.“ (Eu, frumoasă)

De la un capăt la altul al poemelor, sufletul oscilează între bucurie și tristețe, iar durerea sufletească e mai grea ca suferința trupului. “Disperarea este o sinucidere a inimii”, spunea J. P. Richter. Suntem în cazul unei hipersensibilități mascate, care resimte violența pierderii paradisului, o melancolie voalată, un veritabil spleen sunt suporturile acestei poezii angoasate, existențiale.

Poezia Ioanei Bogdan este ancorată în viața comună, exprimă condiția umană dintr-un unghi înalt de sinceritate, căci bărbatul cristalizează în prima parte a volumui (Poeme î. d. Claudiu) emoții, repulsii, neliniști și mister.

Femeia este mai mult victimă, fără a cădea în bovarism ieftin, este o poezie a unei indignări profunde, poartă un mesaj brutal în cuvinte-valize, nesupuse din punct de vedere lexical (“plm”, “gagică” etc...).

În a doua parte a volumului (Poeme d. Claudiu), dragostea utopică, idealul masculin sunt încarnate de personajul Claudiu, într-un minunat poem scris dintr-o respirație orgasmică.

“Cei care divorțează sunt niște criminali.
Pe urmă mergi fără un picior, dar piciorul pare că este,
fără o mână, dar mâna pare că este,
fără dinți, dar dinții par că sunt.

Și cum să mai mângâi, să mai mergi drept…”, anunță autoarea încă din prima parte a volumului (Maimuțe), pentru ca, în Poem simplu, fără floricele, pentru Claudiu, (din a doua parte), să scrie:

“Claudiu tace,
pentru că în el cântă niște păsări”. 

Poeta combate plictisul, le mal de vivre și ridică revolta, foamea sălbatică de viață la rangul de poezie. Felix Nicolau o caracteriza deja drept o poezie “état d'âme” (vol. Anumite femei - Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise al USR).

Spectacolul vieții cotidiene este surprins en finesse, sub o lupă neoromantică, plimbată în toate sensurile, când spre cer, când spre pământ, poeta invită la robinsonade pe numeroasele insule ale tăcerii și ne dezvăluie, printre cuvinte, intuițiile sale revelatoare:

“Visez la pădurile în care vom fugi cu copilul ascuns în pântec.
Se va naște, va doborî
copacii să dea de civilizație.
Dar noi nu ne vom întoarce niciodată.
Prea crud, nu vom putea să-i spunem
adevărul.” (Nimic nu e poezie)

Un parcurs poetic original, puternic, proaspăt, care ține piept  cu însuflețire “marionetelor, maimuțelor apatice”, o luptă artistică cu resurse însuflețite care flutură ca un S.O.S. banderolele însângerate ale indignării.

 

Comentarii cititori
sus

Toma Grigorie

 

Poeme în căutarea speranței

  

Poet ironic, cum însuși se recunoaște și cum este încapsulat și de Nicolae Manolescu în Istoria critică a lui, dar și de alți exegeți, Nicolae  Prelipceanu este un poet singular, un lup singuratic (Vasile Dan) în poezia română contemporană. A fost așezat de critica literară alături de Geo Dumitrescu și de Marin Sorescu, deși tot singur rămâne.

Poet constant, frizând oarecum monotonia exprimării poetice încă de la volumul de debut, Turnul înclinat (1966) și până la cel de acum, la pierderea speranței (Casa de Pariuri Literare, 2012), izbutește totuși inteligent, da capo al fine, să afle resurse de poeticitate acolo unde alții s-au împotmolit per sempre.
Nicolae Prelipceanu are o abilitate deosebită să șocheze prin simplitate și discursivitate bine temperate, coborâte până la pragul de jos al antipoeziei, dar în același timp să incite interesul cititorului prin nonșalanța, degajarea cu care abordează temele cotidianului, banalului, ale nimicului din realitate transmutându-le în spațiile idealității (Paul Aretzu).

Cartea la pierderea speranței se poate defini dimpotrivă ca o carte a căutării speranței, cum o prezintă, de altfel poetul, pe coperta a patra, că doar poate părea „o carte tristă sau demobilizatoare (Doamne ferește!), deși sunt momente când e dă râs, ca la, Ion de la gară”, asta neînsemnând că nu plonjează explorând profund magma pesimistă a societății contemporane, acel spațiu existențial negru (culoare preferată), cum este intitulată rubrica sa în revista Ramuri din Craiova.

Tonul cărții este general cunoscut, acela al insatisfacției creatorului de artă față cu imperfecțiunea lumii reale, tânjind perpetuu după armonia existențială pe care nu reușește s-o afle în realitate. Pe Nicolae Prelipceanu îl nemulțumește și-l bulversează nu numai traversarea cortinei roșii sub faldurile căreia s-a format ca om și ca scriitor, care îi imprimă acea alură de cavaler al tristei figuri sau de sceptic mântuit în același timp, dar și prezentul lipsit de orizont al democrației actuale. Pierderea speranței nu o pune pe seama senectuții, spune, ci a resimțit-o încă din vremea începuturilor de la Cluj, din perioada redactoratului de la Tribuna (1969-1986).

Încă din poemul liminar titrat oarecum, în stilul său ghiduș, cu inițialele titlului cărții, l.p.s., facem cunoștință cu avatarurile, cu consecințe nefaste ale speranței pierdute din timpuri imemoriale: „mă voi usca la focul speranței mele pierdute și luate furate / ca să o spun pe-a dreaptă de cine știe cine / voi fi solidar cu tine / ne vom perpeli împreună în focul stins al acelei speranțe / dispărute fără urmă”. Poetul nu se lasă copleșit de vreo pornire vindicativă pentru aflarea acelui culpabil cine știe cine, ci acceptă pierderea, furtul speranței cu gândul la fericirea iluzorie „în afara vremii noastre veninoase” pe care ni-l și i-l împărtășește interlocutoarei, sub presiunea interogațiilor unde? când?, căzute de sus pe cap „sub formă de ploaie”. Însușirile de bază ale cărții sunt: sinceritatea confesiunii eidetice și simplitatea exprimării poetice în stil narativ-liric, de sorginte colocvială: „cum n-aveam nimic de făcut m-am gândit să încep un text / de renunțare / mai întâi la ce-am iubit în viața aceasta / și abia mai pe urmă la tot ce am urât / ultima zăpadă anunța pe-afară cele ce se petreceau / pe hârtia din fața mea / de fapt un ecran luminos / poate chiar ultima lumină a ochilor mei.” (pe curând pe niciodată).

Nicolae Prelipceanu își devoalează în pagină gândurile, trăirile, angoasele, iluminările prin intermediul versurilor construite cu disponibilitatea și știința poeticii și a poieticii bine însușite. Filotim și circumspect cu sine și cu semenii, ancorat în realitatea actuală, cu oarecare speranță în viitor, își pune „sufletul mărunțit pe un tocător perseverent / pentru a completa coșul zilnic al văduvei / și al bătrânului cerșetor de cioburi / fragmente / bucățele mici din care se va recompune peste veacuri / tabloul întreg” (judecata de acum). Așa cum se vădește mai sus de doi bani speranță, totuși, în contrast cu intenția incubată în titlu de irosire cvasi definitivă a încrederii, se strecoară în continuare și insule de lumină, de optimism, de iubire de oameni și de lume: „o lume vie mirosind a iarbă proaspăt cosită / sau poate a fân de două trei zile de vară / uitat pe câmp.” (idem). Nu sunt prea numeroase aceste oaze de confiență, o perpetuă umbră însoțitoare a vieții și a trecerii, a golului sufletesc înconjurător, a nimicului ce se extinde enorm peste întreg universul dau măsura tonului elegiac, ca fundament și laitmotiv ale lamentației omenirii contemporane în fața degradării continue a existenței și a finitudinii ei implacabile, necruțătoare: „și această enciclopedie a nimicului se extinde enorm / ia forme aberante fără sfârșit încât îți vine să zici că însuși universul / cel himeric / din degetul lui mic / iată toate aceste contururi de animale mici mijlocii mari / blânde și crude toate din acceași matrice în fond / vâslind prin aerul care nu are nimic altceva decât să se dea  la / o parte / și să se închidă la loc în urma lor și a mea” (la „epitaf general”).

Mai mereu, versurile lui Nicolae Prelipceanu îmbracă haina deprimării cioraniene sau bacoviene, fiind conviv și comiliton cu campionul culmelor disperării sau cu cel al universului de plumb, dar și cu alți pesimiști mondiali: „și cum veneam eu așa prin ploaia de noiembrie / pe geamul unei case mici l-am văzut pe george bacovia / și clavirista cântându-i / cu un sân mai lăsat / el prăbușit într-un fotoliu de altădată / (...) nici baudelaire / nici poe / nici rollinat / nu mai mișcau / cu toate că eu îi vedeam prin perdeaua ploii foarte bine” (o noapte ploioasă în bucureștiul veacului douăzeci și unu).

Folosește metaforic negația afirmativă, dacă se poate spune așa, neagă evidența ca să fie pusă și mai bine în evidență. Exprimarea frustă, colocvială adeseori, îl prind bine pe poet care se pare că anticipase într-un fel trendul actual de democratizare a poeziei încă de la debutul creației sale, invitându-i pe douămiiști, poate, la școala bătrânilor: „memoria măi ăștia nu e ce credeți voi / cuvintele vi s-au dus s-au uscat / numai incontinența mai udă veșmintele voastre / și rucsacii / dracu’ știe cum urcă ea până la ei / o să vă învățăm noi cum e cu memoria / ce sunt amintirile cum e cu viața trăită” (școala pentru bătrâni).

Nu lipsesc expresiile atidunale, de repudiere a simulacrelor normalității (sintagmă E. Negrici) din societatea noastră actuală, a promisiunilor electorale fastuoase și neonorate. Este abjurată metaforic chiar și făgăduința divină că iadul e după, pe când de fapt e aici, și cu ce șosele de iad, ce vorbe de iad, ce  declarații de iad, ce promisiuni de iad, ce reclame de iad, „cum se traduce limba română în limba dracului / o adevărată bogăție de metode și mijloace / și ce reclame ale iadului / pe câte o fațadă de bloc de sus până jos / ce ofere electorale / luați-l pe dracul meu că e mai bun” (iadul de lângă noi). În relația cu diatriba dintre teoria creaționistă și cea evoluționistă, Nicolae Prelipceanu, ironic și mucalit tragic, găsește o rezolvare pe măsură: „ sunt un evoluționist / mă trag din două maimuțe / adam și eva”.

Originea divină a inspirației, acceptată cvasi unanim, este privită parabolic într-un poem în cinci secvențe, care conține și elemente de ars poetica: „cel de sus are multe poeme / probabil stive întregi / nu le ține pentru el (...) mai întâi el le trece printr-o mașină de tocat poezia / și ni le trimite vers cu vers (...) trebuie să compui singur poemul de geniu / adunând și combinând / macaroanele de hârtie (...) care cad / din cer / o dată la o sută de ani / câte una” (dumnezeu, scrieri alese). Își cântărește cu luciditate cantitatea de geniu oferită de Dumnezeu frizând grandilocvența atâtor genealoizi veleitari din actualitatea literară și nu numai literară, care vor să-și clădească notorietatea pe demolarea trecutului. Astfel, printr-o avalanșă de interogații mai mult sau mai puțin retorice, el îi dezavuează pe pretinșii juni care-și exală amnezia față de înaintași: „și dacă nu-ți aduci aminte de cei dinaintea ta înseamnă că ei nu / au fost? / și dacă cei care vin după tine nu știu că tu ai fost înseamnă că nici tu nu / ai fost? / și dacă uiți ce-ai trăit înseamnă că n-ai trăit niciodată ?” (dar de crăciun).

În tonul pesimist al cărții, precum sunt și tabletele din rubrica negru, amintită mai sus,Nicolae Prelipceanu resimte cu mare tristețe arcanele degradării omului și ale societății contemporane, depreciere atât de gravă, că până și oglinda s-a învechit, s-a cojit pe alocuri, iar chipul omului s-a contopit cu al lui Dumnezeu, „încât rezultă un fel de frankenstein / al creației / și arta cu literă mare de la început” (despre frankestein). Îi dă frisoane autorului, îi provoacă unele coșmaruri funambulești automatismul contemporan care îi încorporează pe poetul automat, pe criticii și cititorii automați , iar poezia parcă ar fi o altă ciumă distrugătoare și poetul doar un automat indezirabil.

O interesantă și originală poietică parabolică reușește el într-un poem de factură ușor ludică. O coajă de nucă este pentru el poemul în care se îmbarcă o furnică începând călătoria poemului cu poetul la bord fără să posede niciun mers al poemelor, precum al trenurilor, de exemplu: „plecarea nu e prevăzută nicăieri / nu există niciun mers la poemelor (...) până  când curenții pornesc și cuvintele încep să se umfle / și să tragă din toate puterile lor invizibile / și abia atunci când ești departe îți dai seama că pământul nu se mai vede / poate doar la orizont o linie subțire” (mersul poemelor).

Parcimonios cu figurile de stil, volumul la pierderea speranțeial lui Nicolae Prelipceanu nu duce lipsă totuși de imagini poetice revelatoare, inteligente și expresive, integrate firesc, neostentativ în limpezimea textului poetic: „a trecut pe lângă mine cu pași glorioși minciuna / și oricât m-am opus a lăsat o dâră murdară”; „meseria mea-i tristețea / nici majuscule nu mai am / din cauza asta / profesiunea mea-i tristețea / când toți se-nghesuie / la prăvălia concurenței / eu le țin un loc dincoace”; „există aproape o infinitate de șanse / ca inima lui greg / cea construită de el în colaborare cu marea / să strălucească pur și simplu”; „că doar n-o să spuneți că banchiza nu e decât un fel de poezie solidificată / așa ca un abur înghețat dintr-o iarnă trecută”; „să pictezi o ramură de bambus nesfârșită pe care n-ai văzut-o / niciodată / și fiecare frunzuliță verde să-ți ia o zi din viață / așa încât ea să fie tânără și tu foarte bătrân / la sfârșit”.

Au mai apreciat cartea; Horia Gârbea: „O artă a curajului și a negării, a îndrăznelii de a elimina iluziile dulci și confortabile...”; Gabriela Gheorghișor: „Deși la pierderea speranțeipare o linguriță de cianură, efectul nu e ucigător. E doar un catharsis...”; Irina Petraș: „În poeme, situarea e sfătoasă și nărăvașe, privirea înțeleaptă, severă și inconfortabilă...”;  Nicolae Coande: „Ironia salvatoare din subtextul poemelor salvează cartea de la o litanie care ar consolida figura poetului dezabuzat.”; Vasile Dan: „ Toată cartea este de fapt o răfuială tardivă și, ca atare, inutilă, mai ales nedreaptă a poetului cu el însuși”. Ioan Holban: „...poezia lui Nicolae Prelipceanu pare o enciclopedie  a nimicului (...) scrisă după ce va fi stins lumina reflectoarelor noaptea Sfântului Bartolomeu...”. Ș. a.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey