Xenia Karo
Ioana Andreea Bogdan

 
sus


Xenia Karo

 

Despre cărți și intelectualii lor


Wolf LepeniesWolf Lepenies, Ce este un intelectual european?, Intelectualii și politica spiritului în istoria europeană, Catedra Europeană de la Collège de France 1991-1992, traducere din limba franceză Gabriela Sandu, Argument de Vladimir Tismăneanu, Editura Curtea Veche, București, 2012


Sociologul Wolf Lepenies adună cincisprezece prelegeri despre intelectuali, pe care le-a susținut la Collège de France. Cartea are un parfum cu totul aparte și datorită calităților stilistice seducătoare ale sociologului, dar și datorită spiritului de observație și a flerului cu care culege imaginile, episoadele, ideile care să-i susțină teza. De pildă, pentru cineva împătimit de Bourdieu o scenă precum cea care urmează nu poate decât să-i stârnească un oftat de bucurie: „Era emoționant să vezi cum Pierre Bourdieu, de obicei nervos și agitat, își regăsise, în prezența lui Canguilhem, întregul nimb de serenitate, redevenind un tânăr care ridica respectuos privirea către un adult admirat” (p. 8)

Prelegerile au fost susținute la Collège de France, un miraj, un loc olimpian pentru mulți dintre cei care doar au auzit despre faptele și oamenii dintre acele ziduri. Iar autorul nu face decât să hrănească această aproape-proiecție prin scene precum aceasta: „Dintr-o simplă privire, îl examinează (ușierul, n.m., X.K.) pe conferențiar, înaintează cu câțiva pași și deschide sala de conferințe, anunțând: «Dl profesor!» Ne găsim la Collège de France” (p. 7).

Prelegerile sunt grupate pe direcții de reflecție. În primă fază este analizată ezitarea consubstanțială intelectualului între melancolie și utopie. În etapa secundă este descrisă metamorfozarea istoriei naturale în istorie a naturii, care s-a produs la granița dintre secolul al XVIII-lea și al XIX-lea. Ultima parte urmărește „politica spiritului” intelectualilor europeni (apud Valéry, ghidul său, cum îl numește într-un rând).
Wolf Lepenies stabilește două niveluri, două tipuri, specii - cum le numește ale intelligentsiei europene: «specia care se plânge» și cea a «oamenilor cu conștiință pozitivă» (p. 31). Primii deplâng în fapt „starea lumii”, pe care doar o pot contempla, o pot observa, o pot analiza și descrie, dar nu pot interveni. Intelectualul ar fi întruparea suferinței contemplative: „Intelectualul este un melancolic. El suferă din cauza lumii, încearcă să își exprime această suferință și, în cele din urmă, suferă din cauza lui însuși, deoarece el poate doar să reflecteze, și nu să acționeze” (p. 28). Ne sunt oferite pagini esențiale despre melancolie citită și prin Robert Burton, Thomas Morus, Campanella ș.a. și implicit, despre plictis, prin ochii filosofului prin excelență al acestui gol sufletesc, Kierkegaard.

Prin fatalitatea istoriei, speciile de intelectuali, ca să mergem pe terminologia cărții, au evoluat diferit, în funcție de tipul de presiune politică și economică. Astfel, locuitorii estului, respectiv ai blocului comunist s-ar fi metamorfozat în „moraliști”, cu insistente aplecări spre meditați asupra eticii, iar vesticii, capitaliștii, ar fi evoluat în „experți”.
În România, intelectualul-prototip pare să fi rămas ‘telectualul, altfel spus Rică Venturiano, studintele în Drept, jurnalist, cu vagi irizări lirico-erotice și cu mare considerațiune pentru literatură. Și azi, Rică cel care le zice bine se mișcă dramatic de obicei în vitrinele televiziunilor, că par să treacă maidanul spre birourile în care jupânii Dumitrache decid una alta de amploaiați și acareturi. Nu cred că azi intelectualii români și concetățenii lor găsesc că s-ar cuveni celor dintâi alt loc mai de încredere. Încrâncenarea și frustrarea răsărite din urletul năuc „Moarte intelectualilor!” fără măcar să se știe cine și ce sunt acești intelectuali care trebuie să moară.


Comentarii cititori
sus


Ioana Andreea Bogdan

 

Epistole din imperiul casnic al farfuriilor
Angela Nache-Mamier, discreția talentului adevărat

 

În 1982, când îi apărea volumul Miraculum, câștigător al concursului de debut al Editurii Dacia, cu o prefață semnată de Mircea Iorgulescu, Angela Nache se înfățișa ca o voce aparte, izolată, neaparținând vreunei grupări (chit că frecventa cu ardoare Cenaclul 19 de la Brașov), și era asemănată “cel mult” cu poetul Liviu Ioan Stociu: „Se poate spune că reeditează într-un fel experiența lui Liviu Ioan Stoiciu, spre a aminti numele unui alt debutant de marcă al anilor din urmă. Este, cu alte cuvinte, izolată de curenții lirici ai momentului, dar întâlnește substanța lirismului contemporan venind pe o cale poetică proprie. Izolarea, în acest sens, se vădește a fi o șansă, cu atât mai mult cu cât nu este chibzuită, premeditată, strategică.” (Mircea Iorgulescu)
Și care putea fi șansa unei poezii scrisă sub Ceaușescu, ce aducea nou Angela Nache și putea fi trecut (cu greu) cu vederea de regimul dictatorial, fără să fie nici „odă închinată partidului”, nici ridiculitate?

O poetă aflată în plin travaliu casnic, care exalta cu toată ființa sa - luându-se pe sine când în tragic, când peste picior - imperiul casnic al farfuriilor, detergenților, scutecelor pentru copil, ceaiurilor roz și revistelor frumos ilustrate, reprezenta la vremea aceea o noutate, cu atât mai mult cu cât discursul acesta îi permitea să-și presare melancoliile cu filosofii menite să atace, la modul candid dacă pot spune, regimul comunist.
De pildă, în poemul Ea, dorind să celebreze universul paradisiac, dar mărginit (ce dureroasă ironie!) al rufelor multicolore, autoarea salvează, în fond, poezia: „Tânăra visează-n casă o lumină de mătasă/ Cum salvează din declin o bluziță din satin/ Spală vase, rufe spală-n pantalonii de fatală,/ Agreabilă și suplă generos în pod hurducă/ Melancolică, activă, inspirată, reflexivă,/ Își lipește-n frunte stele, minuscule, efemere…” Pentru ca mai apoi, în poemul imediat următor, să se întrebe: „Am făcut oare totul să fim decorați/ Iată ce gând bun/ După orice potop.” (Echilibru)
Fără îndoială, Ea se pregătea să treacă la atacul fățiș din volumul Femina, publicat la aceeași editură, trei ani mai târziu, și unde autoironia era la ea acasă: „Dacă patru etaje și-au întins deja rădăcinile/ În filele răvășite de la primul etaj/ (Unde apartamentul pare dus la cer,/dus prin aer, condus de-un umăr stingher)/  Rezultă că poezia e proprietara acestor încăperi/ Confort unu, încălzire termică, gaze la bucătărie,/ Nivel efemer…” (Scara B apartamentul 3)
Ceea ce o făcea unică pe Angela Nache la data aceea și o face unică și astăzi e că poezia existenței casnice e intuită doar de firi clarvăzătoare. Dacă stelele unora, care regăsesc poezia în divinitate, cosmos, dragoste și moarte, sunt luceferi incandescenți, steaua „minusculă” a Angelei Nache e căminul: „Eu locuiesc în centrul unui eminamente/ Fragil vârtej senzual/ Scriu elegii, epistole sentimentale/ Locuiesc o stea, mai fierbinte/ Cu cât își presimte sfârșitul…” (O stea, Miraculum, Ed. Dacia, 1982).

Presimțirea morții transpusă în atitudine lirică nu e, așadar, imposibilă, în interiorul treburilor gospodărești și ale vieții de familie, celula societății, nu-i așa, în regimul totalitar al lui Ceaușescu, dar ce fragilă celulă! O temniță, mai degrabă, a sufletului, conștient de prizonieratul spiritual la care e condamnat. „Sunt un om sărac în evenimente/ Fără înălțimile sufletului pe/ Socluri albastre”, spune Angela Nache în Din stele poemul (Miraculum, Ed. Dacia, 1982).
Un dualism tragic și vesel totodată, o antonimie cu umor salvator sunt trăsăturile acestei poete-femei, aflată în ipostază dublă, de mamă purtând crucea fiului („Urlă copiii de frică-n poala femeilor/ Născătoare/ Timpul stăruie-n cearcănu-i cald de/ sudoare ” în Veghe perpetuă, Miracumul, Ed Dacia, 1982) și de poetă, situată încă în grațiile vârstei de 30 de ani. („Trăiesc, încă exist cu risipire…” în 30 de ani, Miraculum, Ed. Dacia, 1982).
Ca să lase cale liberă lirismului, precarul univers casnic, fericit doar în simplitatea lui inocentă, se destramă în volumul Femina cu toate premizele anunțate sumbru în Miraculum, în poemul premonitoriu Ultimul zbor: „Nu demult prelungind cărările, parcul/ Stăpâneam sigură stelele, viața/ Roua cu care ștergeam zidul/ Blocului transpirat dimineața”.
În Femina (1985), căderea e asumată și fermecătoare, căci se însoțește cu poezia. Dar farmecul nu vine din lirism la începutul volumui, însoțirea nu presupune și empatie. De o parte stau deziluzia și pierderea candorii universului feminin-maternal din Miraculum, care mai generează o oareșcare nostalgie, de altă parte stă îngerul revoltei captat în imagini nepoetice. De o parte poezia, de cealaltă, realitatea condiției feminine în România predecembristă. Vocea Angelei Nache e fermă, lucidă, puternică, scuturată de visele tinereții. O prozaică realitate ia locul stelelor de altădată: „Sunt femeie/ Am îndatoriri/ Viața frământată nu-mi aduce nimic (…)/ Nu poate fi viață nefericirea/ Nici acesta oarecarele meu sfârșit.” (Frica)

De fapt, în 1985, versurile Angelei Nache prefigurau vigurosul val biografic ce avea să aducă faima poetelor douămiiste. O autocenzură minimală exista, totuși, dat fiind și regimul politic și social recluziv. Accesul la enunțurile mai slobode era imposibil pentru o poetă la data aceea, cel puțin la nivel de volum. Doar că  Angela ne face în ciudă și „merge mai departe” ca să parafrazez o producție a Casei de film 5, apărută tot prin anii '80, așa că încalcă limitările de sex și temă poetică și face din actul grijilor materne un adevărat spectacol biografist: „Nu te hârjoni cu Cătălin (….)/ Nu țipa-n scară că ies pensionarii/ Și te implor/ Repetă tabla înmulțirii cu 6/ Te iubește mama cu dor/ Citește însă biletul… așa puișor…” (Bilețelul de pe masă)
Nu doar rimele ieșite din comun dau farmecul versurilor, ci și prezența extrem de relaxată, dezinhibată, necăutând nicio formulă de expresivitate, ci doar pe sine, și descoperind, ca orice poetesă sensibilă, că eul e invadat de ceilalți.  Numai că, spre deosebire de contemporanele ei, Angela Nache e locuită când de travaliul casnic, când de marele Gol („Aș vrea… să nu mai am timp/ Să dau importanță singurătății, orelor goale/ Să fiu ocupată, chiar și zăpăcită…” în Save our souls!), când se aruncă în plin vacarm stradal și serbează aglomerația cotidiană („Trec mașini, pneuri, biciclete, cărucioare/ Atâtea și-atâtea preaînsuflețite meandre/ Năucitoare…” în Strada).
Grație acestei crude autoevaluări, a unui fel de chirurgie de îndepărtare a răului înțeles ca realitate, în a doua parte a lui, volumul Femina devine mai liric, odată cu aproape programaticul poem Apel: „Să fii fericit e prea puțin față de definiția fericirii (…)/ Să-nțelegi ce-ți aparține ca om și ce nu/ Să-ndrăgești pisoii, tufele de trandafiri, îmbulzeala/ Surdo-muțenia-n doi, tarifele pieții, plasele chenzina,/ Serialele de televiziune, realitatea imediată/ Să te-mparți atât de jos cât să ții pe umeri/ Polenul din flori/ Ritualul stării de a fi mereu viu (de ce nu)/ Pentru alții.”
Cu  Celebratio (2008) și  Dolor (2009), Angela Nache-Mamier intră într-o etapă poetică nouă, de asumare a condiției dobândite după plecarea din țară a scriitoarei. La fel de lucid și afabil, dar mai spațios, sinele se raportează în această etapă la tragediile lumii întregi.
Până la înțelegerea lor însă, literatura română, receptarea critică și publică deopotrivă, au de recuperat un autor important prin noutatea estetică pe care o aducea la acea dată, în primele două volume de versuri amintite.

Plecată în 1987 în Franța, dar formată în cadrul Cenaclului 19 de la Brașov, alături de poeții Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Ioan Pop Barassovia, Claudiu Mitan și alții, Angela Nache-Mamier nu a beneficiat de un autentic tratament postdecembrist, de reeditare și recunoaștere a creațiilor sale ca modele care au condus, ireversibil, la literatura română de astăzi. Dedicată familiei, meseriei de dascăl și poeziei scrise cu modestie, Angela Nache-Mamier a preferat înscrierea sa alături de poeții importanți după unicul criteriu al adevărului.  De altfel, între primele cronici apărute la volumul de debut Miraculum, Cornel Moraru scria: „Angela Nache s-a afirmat cu discreția unui talent adevărat.“
Semn că mai avem multe de învățat.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey