Nicolae Coande - despre Gottfried Benn
Nicolae Coande - despre Wolf Lepenies
Toma Grigorie
Xenia Karo

 
sus

Nicolae Coande


Gottfried Benn – doliu nu poate fi


melancolie
Prin anii ‘80 ai secolului trecut, când am descoperit Panorama poeziei universale contemporane a lui A. E. Baconski, am fost lovit în plin de forța poemelor lui Gottfried Benn. Aveam 20 de ani și mi s-a părut că vocea sa era de departe printre cele mai puternice dintre zecile reunite într-o culegere care a făcut epocă în România. Un stil aristocrat, în care materialul straniu al poemului era clătinat în retorte rafinate, demne de un alchimist al verbului, versuri constelate de o enigmă și o stranietate care mă urmăresc și azi. Mi-a rămas în minte o strofă din poemul Sinteza, cu versurile de final ca o lovitură de ciocan dată inimilor slabe înainte de a simți cum poezia vine ca un cutremur, fără vreun semn, fără să bată timid la ușă: „Creierul meu s-a întors din caverne,/ din ceruri, din vite, din mâzgă târzie./ Ceea ce i se mai acordă femeii,/ e o suavă, sumbră onanie.“ Benn se simțea și era un solitar eșuat în fenotipul german, tânjind după lumina spirituală a Franței, un tip „marcat și străin: tipul contrar“, așa cum își face simțit chipul în versurile ce poartă semnul exclusului: „Porți semnul de hilot pe față/ și pâine-ți dă vreo meserie,/ dar ți-e tabu externa viață,/ când păstrător tu ești, sortit, de Poezie.// Esența nimeni nu ți-o știe,/ vechi, noi, relații ocolești,/ te recunoști în poezie,/ te dăruiești și te jelești.// Iar întrebat ce faci și unde,/ și care e recolta ta,/ tu doar cu nu-uri poți răspunde,/ și-un ce secret doar sugera.“ (Porți)

Gânditorul german Wolf Lepenies a făcut o analiză a profilului intelectual și moral a acestui scriitor în care a văzut un „poet și eseist incomparabil..., care îi smulgea literalmente limbii germane posibilități de exprimare nemaiîntâlnite, așa cum a făcut-o Nietzsche înaintea lui.“ (Ce este un intelectual european?, Curtea Veche, 2012). A fost silit să practice meserii, precum cele de medic și militar, pentru a se putea întreține - el, care, potrivit lui Lepenies, dacă ar fi trăit în Franța, ar fi devenit un mare om de litere. Portretul subtil pe care i-l face Lepenies este concentrat în acestă efigie subtilă a poetului care a râvnit ca nimeni altul să creeze expresia: „... ceea ce îl caracterizează este un nihilism al fermității, un mod de a gândi pe loc, capabil, totodată, de o mare mobilitate interioară.“ Ceea ce-i înrudește pe cei doi, crede gânditorul german, este ceea ce ambii văd în artă: „ultima posibilitate a unei activități metafizice în miezul nihilismului european.“ Însă, în vreme ce Dumnezeul lui Nietzsche e mort, Dumnezeul lui Benn este „forma care lasă speranță și nihilismului.“ Ce se întâmplă însă atunci când nihilismul astfel înțeles al artistului întâlnește nihilismul Reich-ului preconizat de naziști? Vremurile erau tulburi în Germania și astfel îl vedem pe rafinatul Benn aderând după 1933 la ideologia nazistă, preamărind un regim preocupat, chipurile, de elemente profunde ale artei și care se credea capabil de a crea „omul german interior“. Ceea ce l-a sedus, conchide Lepenies, „a fost imaginea unui stat care punea în scenă politica precum o operă de artă, totală, care deposeda masele de orice gândire proprie, năucindu-le prin serbări...“ Găsim la Benn, în chiar formularea sa, un „principiu al justificării lumii ca fenomen unicamente estetic.“ Frumos se mai amăgesc poeții când ies din poezie, dar mai ales când rămân!

Cu formula precisă a Ioanei Orleanu, Benn a „practicat o viață întreagă camuflajul. «Masca» îi era indispensabilă.“ Și-a dat destul de repede seama că nu se potrivea intențiilor estetic-criminale ale nazismului („Ne simțim ca niște artiști“, afirma ritos Goebbels), însă căderea în politic se produsese. Nu poți, cum spunea cineva, să treci prin noroi și să-ți păstrezi blana de hermină imaculată. A devenit indezirabil mișcării hitleriste, după acel scurt preludiu amoros, iar în 1938 era dat afară din Uniunea Scriitorilor Germani; acuzațiile nu au întârziat să apară, mergând de la culpa de, ceea ce poate azi părea hilar, „expresionist”, până la foarte gravul: „evreu”. A făcut cercetări genealogice pentru a demonstra că este „arian” - iată unde l-a dus viața. Într-un ziar SS-ist era acuzat că scrie „porcării contra naturii”. Estetizarea politicii, de care vorbea Walter Benjamin, un autor care a urmărit atent fenomenul hitlerist (s-a sinucis, în Franța, din spaima de a nu fi prins ca evreu) lua și astfel de forme aberante.

După război nu a putut publica timp de câțiva ani: colaboraționist, iată acuza. De aceea, pentru conturarea portretului său veritabil, sunt binevenite paginile pe care i le dedică Lepenies în cartea sa, în capitolul „Trădarea cărturarilor în Germania: o atât de blândă colaborare“, unde adjectivul „blând“ e catifeaua menită să indice slaba capacitate de rezistență, lipsa de caracter a intelighenției germane în perioada nazismului și a comunismului. Cine vrea să înțeleagă totalitarismul european nu poate decât să facă apel la istoria obscură a obedienței intelectualilor germani într-o țară tăiată, după 1945, în două de Aliați. Simpla studiere a economiei nu ajunge.

Mai târziu, în apusul vieții, Benn va primi ordine de merit și „cruci“, acceptate cu distanța ironică, dar și cu amărăciunea, pe care le regăsim în astfel de notații: „Să ajungi târziu, târziu la tine însuți, târziu la glorie, la festivaluri.“ Ca altădată Nietzsche, Benn „își sfâșia el însuși interiorul prin cuvinte” (W. Lepenies), iar poezia reprezenta pentru acest personaj faustic cu (autoportretul îi aparține) interiorul unui conte și exteriorul unui paria, „un fenomen cu caracter primar în interiorul procesului biologic“.

Așadar, nu este de mirare că a aderat instinctiv, însă după o regulă a gândirii proprii, la o mișcare ce preamărea cultul forței și al cărei apel la mituri, filtrate prin științele epocii, proslăvea apariția omului nou, arianul care va conduce lumea prin salturi nemiîntâlnite în istorie. În excelenta prefață, Ioana Orleanu surprinde caracterul ezitant al lui Benn, silit să disimuleze pentru a nu intra în vizorul autorităților, atât înainte, cât și după căderea în dizgrație: „În armată părea atât de bine integrat, că superiorii săi, care aflau din întâmplare de existența unui poet Benn, nu puteau crede că este una și aceeași persoană cu doctorul Benn, pe care îl vedeau zi de zi.”

Benn, care îi răspunsese ritos lui Heinrich Mann, refugiat în Franța, pentru opoziția din exil a acestuia la regimul nazist („Personal mă declar pentru noul stat, pentru că aici poporul meu își făurește un drum”, afirma scrobit poetul), a fost silit să intre în ceea ce s-a numit emigrația internă, însă după prăbușirea Reich-ului nu a părut să se căiască de aventura din anii întunecați. Analiza lui Lepenies asupra vinovăției intelectualilor germani în timpul celui de-al Treilea Reich, dar și a comunismului din fosta DDR, îl include și pe acest inclasabil poet, incalificabil amăgit de forța magmatică a prusianismului militar reactivat de naziști. Asta, probabil, și pentru că natura sa reflexivă îl împingea să creadă că nu există scăpare: cu toții suntem prinși într-o capcană existențială, iar omul se află „periculos de aproape de marginea naturii.”

După ce se arată cucerit de retorica hitleristă, sfârșește prin a fi deprimat: actualmente locul meu nu este în această țară. O fi vorba de „Țara Schlaraffia”, clubul din Linz unde aderase Eichmann, locul unde evreii nu aveau ce căuta? Prin extensie simpatetică, urmând expresia Marinei Țvetaeva, poeții sunt, prin destin, evreii tuturor timpurilor. Așadar - exclusul Benn.

Afirmația sa, „eul este un capriciu tardiv al naturii”, trebuie gândită în strânsă relație cu o alta: eul poetic nu are istorie, credea el, în poezie acesta „generează viziuni fragmentate și instantanee semnificative pentru momentul prezent.” (W. Lepenies) Poeticul ar fi „un fenomen cu caracter primar în interiorul procesului biologic”, iar creativitatea are punctul de pornire în ceva neclar, enigmatic, care scapă analizei de tip istoricist, un fel de psihoză în care, ca și schizofrenul, intră decis poetul: „ (...) prin această crăpătură vedem într-adevăr adânc în tot ce are existența mai misterios și mai nocturn. ”

Întâlnindu-se cu teoria creației din estetica lui Liviu Rusu, poetul german credea că „geniul este o anumită formă de degenerare pură care declanșează creativitatea” - și cu toate astea și-a pus verbul sub flamuri naziste, printr-un paradox al spiritului care socotește normalul ca fiind abnormul. Așadar, o ființă irațională, așa cum este inclusiv poetul care se hrănește intuitiv din straturile prelogice ale existenței, cele care „adăpostesc dionisiacul și prin aceasta și puterea de creație.“ (Ioana Orleanu)

Iubirile sale nu sunt mai puțin ardente decât opera, iar femeile au jucat un rol, pe rând, providențial și dramatic - „atâtea minciuni ai iubit,/ atâtea buze-ai căutat.” Pe una dintre ele o iubea cu atât mai tare cu cât aceea îl prefera de departe pe altul, un negustor decavat, iar prăbușirea sa este descrisă în termeni de un masochism perfect. Am amintit de amara strofă din Sinteza, dar putem întâlni în acest florilegiu strălucitorul poem Multalbastra oră, cu versurile de un regret sfâșietor „Când te întreb, a altuia doar ești,/ cum de-mi aduci întârziate roze mie?/ Spui: vise trec, bat orele-n fereștri,/ ce-s toate astea: eu și lui și ție?”

Chiuretaj este o capodoperă a deznădejdii, în plăcere, de a fi femeie, în expulzia, dorința și slăbirea vieții care oprește o viață, în tensiunea unei existențe care se năruie în cabinetul crimei medicale, acolo unde erosul se împletește cu agonia: „Trupul puternic, slab narcotic/ Și puțin fu,/ Convulsioneaz-acum erotic:/doar tu, doar tu// Pereții cad, scaune, masă,/ De sânge, de țesut sunt pline,/ În îmbulzeal-arzând setoasă/ Imensă scufundarea vine.”

La Benn putem sesiza cel mai bine acel efort de depersonalizare cerut de T.S. Eliot poetului modern, în efortul său de legitimare a vocii unice, care nu a rupt însă legătura cu simțul tradiției: „Un lucru asupra căruia trebuie insistat este că poetul are datoria să-și dezvolte sau să dobândească conștiința trecutului (…) Progresul unui artist este un perpetuu sacrificiu de sine, o continuă renunțare la propria personalitate” (Tradiția și talentul personal, vol. Eseuri, Univers, 1974). Un fragment dintr-un poem al lui Benn este dovada puternică a acestei conștiințe acute care se supune depersonalizării, pentru a deveni, cum cere poetul englez „un mediu mai bine elaborat”, apt pentru a combina sentimente și emoții, nu neapărat noi, până la o formulă, însă, nemaiîntâlnită până atunci: „Tu ai a te-arăta doar în cuvinte/ care în forme clare-s așezate,/ prea-omenescul au a și-l dezminte/ în suferințe firile-nzestrate.// Să te hrănești din carnea-ți vie –/ și-atent să fii că nimeni n-a aflat,/ nicicui povară să nu-i fie/ ce ți se-ntâmplă-atât de-ntunecat” (Morală de artist). Acest spirit însetat de forme este poetul conștient de felul în care poezia lucrează prin oameni, își impune ritmurile și dezvăluie praguri atinse doar prin intuiția care ne călăuzește după legi arhaice, lăsate neatinse de ulterioara dezvoltare a creierului uman: „Și forma, și forma în mișcare,/ și cea ivită, și de noi cea dată -,/ tu ești ce-i drept doar lut pentru ulcioare,/ de dalta-ți însă trebuie săpată.// Tu însuți n-o să recoltezi,/ când va-ncolți sămânța-mprăștiată,/ târziu, în cei ce n-ai să-i vezi/ imaginea-ți demult e spulberată.” (Forma)

Hans Magnus Enzensberger spunea într-un eseu al său (citez aproximativ) că, împreună cu gluma și zvonul, poezia împarte capacitatea de a fi universală și amintea chiar de un vers al lui Benn aflat pe buzelor tuturor iubitorilor de poezie din întreaga lume: „Ca-n august singur niciodată…” Poetul, mai spunea Enzensberger, este și cel care nu iese niciodată la pensie, neodihnitul, spre deosebire de cei care se laudă cu o meserie pe care trebuie s-o pună în cui, în cele din urmă. Le métier de poet, cum remarca același T. S. Eliot, presupune acumulări de cunoștințe și rafinări întreaga viață, care să nu impieteze, însă, „asupra receptivității și lenei lui, ambele necesare.” Splendid - și exact spus.

În zbuciumata lui viață - Benn a primit o recunoaștere târzie, dar binemeritată - scrisorile și aforismele au întregit profilul spiritual al unui gânditor de prim rang care a intuit măreția, ca și tragedia unicității: „Întreaga omenire trăiește din câteva autoîntâlniri, dar cine se întâlnește cu sine însuși? Numai câțiva, și aceia în singurătate.”

Iubitorii de poezie care au citit cândva poemele sale în traducerile românești de până acum au, grație solidei traduceri a lui Mircea Barnaure, precum și a subtilului portret făcut de Ioana Orleanu, șansa de a intra în contact cu lirica sa cuprinsă între anii 1913-1956, un eșantion reprezentativ din creația unui mare poet care a marcat poezia europeană a secolului trecut. Poate că ar fi fost mai bine ca poemelor antologate să li se fi precizat, pe lângă anul scrierii, și proveniența, volumul din care făceau parte. Cu modestele mele cunoștințe de limbă germană, mi-am dat seama că traducătorul a încercat să prezerve acel sunet original al poeziilor lui Benn, într-o limbă românească capabilă de multe ori de a primi foarte expresiv sunetul autentic din alte limbi. În anumite versuri, în traducere avem un sunet eminescian („sub mâini va reveni / al nopții tragic cânt” - amintind de va geme de patimi/ al mării aspru cânt), iar unii termeni nu sunt traduși în românește („se văd marea și mastele... “, unde termenul astfel tradus din germanul Masten semnifica mai cunoscutul „catarge“) mizându-se pe competența lingvistică a cititorului.

Benn a fost, poate, cu expresia lui Goethe, pe care a preluat-o într-un poem, printre „puținii care-au înțeles”. A fost iubit de femei și, poate că este așa cum spune Fritz J. Raddatz, nu a putut iubi decât post-mortem, ca unul care nu își poate arăta tandrețea decât după ce ființele dragi au dispărut. Mai presus de toate, l-a iubit pe Nietzsche, cel pe care îl deplânge pentru viața lui chinuită și munca de cenobit, în vreme ce alții au devenit excelențe în timpul vieții: „Pentru asta a muncit el, cu 20 de dioptrii pe doi ochelari, descojind cârnați și și-a mai plătit și singur ce-a publicat, în timp ce Ranke și Willamowitz-Möllendorf au devenit excelențe. Aceștia sunt viața! O alta nu există.”

Splendidul poem Torino stă mărturie pentru felul în care apărea și trăia în versurile lui Benn figura iubită a filozofului și poetului care „încă nu despărțise istoria și natura de intelect, el încă mai credea într-o compensare”: „«Pingelele la ghete-s duse», /marele geniu în pustie/ în ultima-i scrisoare spuse -/ apoi, țac, Jena - ; psihiatrie.” // Nu-mi cumpăr cărți, s-au dus toți banii, / așa prin librării mă țin:/ note - la coadă cu golanii: -/ astea sunt zilele-n Turin. // În timp ce-alesul putregai/ sugea la pun-te scoal-te masă, îmbrățișă la birje cai, până ce gazda-l trase-acasă.”

A văzut cu puterea intuiției și a lucidității care-l caracterizau („Trebuie să fii foarte mult, ca să nu mai exprimi nimic. Taci și vezi-ți de drum.)” cum este și cum va fi viața unui spirit adevărat, care trăiește prin vocea și valoarea sa nealterată de părerile pontifilor din jur, cu amărăciunea că a știut cum se învârte roata lumii: „(…) așa ești și niciodată nu vei fi altfel, așa trăiești, așa ai trăit și așa vei trăi. Cine are bani, se însănătoșește, cine are putere, jură corect, cine are forța, creează dreptul. Asta este istoria! Ecce istoria! (1930, din eseul Pot poeții schimba lumea?). Marele său poem Ca-n august singur niciodată este declarația sa pură, directă, candidă și atât de lucidă adresată lumii - dar lumii sale interioare, ruminată după chipul nobleții asumate într-o viață demantelată, o ruină la care a lucrat intens: „Ca-n august singur niciodată:/ ora-mplinirii -, peste gard,/ roade de aur, roșii ard,/ dar unde ți-e recolta toată?// Sunt ape clare, cerul blând,/ și câmpuri strălucesc ușor, dar de izbânzi, dovada lor,/ imperiul tău pare flămând.// Unde noroc confirmă toate,/ schimbă priviri și verighete,/ de lucruri, vin, ființe bete, -/ slujești contra-noroc, luciditate.”

Poate că nu pot să schimbe lumea, nici nu-și propun așa ceva, dar poezia lor schimbă pentru un timp perspectiva din care poți privi lumea, cu ochi mai limpezi, cu o luciditate cu care poți spune că atingi o clipă, cât ține versul, o fărâmă de înțeles în „ceea ce se joacă universal”. Deși Benn ne asigură că nu este nimic de înțeles. Și „nici doliu nu poate fi”.

Comentarii cititori
sus

Nicolae Coande


Intelectualii și politica spiritului în istoria europeană

 

lepeniesWolf  Lepenies, profesor emerit la Wissenschaftskolleg din Berlin (pe care l-a și condus între 1986-2001), este unul dintre intelectualii de marcă ai Germaniei contemporane. Sociolog și filozof de formație, Lepenies (n. 1941) este autor al unor unor lucrări care i-au consolidat faima de sociolog al culturii și de rafinat istoric al ideilor, așa cum îl prezintă Vladimir Tismăneanu în scurtul argument al cărții. Lepenies, care este membru al Academiei Regale de Științe din Stockholm, a primit în 2006 „Friedenspreis des Deutschen Buchhandels”, înmânat cu acea ocazie de Andrei Pleșu, care, de altfel, l-a avut ca invitat la Colegiul Noua Europă.
Ce este un intelectual european?, prima carte a lui Lepenies tradusă în românește (Ed. Curtea Veche, 2012), este rodul unor conferințe susținute în 1992 la Collège de France, unde gânditorul german a ocupat pentru un an postul titular la Catedra Europeană, ca succesor al lui Harald Weinrich.

Prelegerile, cincisprezece la număr, au fost împărțite în trei cicluri mari, acestea subsumate temei Intelectualii și politica spiritului în istoria europeană”. Primul ciclu (prelegerile I-IV) se ocupă de dilema veche a intelectualului sfâșiat între melancolie și utopie. Intelectualul este melancolicul înnăscut, cel care neputându-și impune idealul se adâncește într-o melancolie latentă sau se refugiază în utopia unei imaginare lumi noi.

O carte de referință în domeniu este faimoasa Anatomia Melancoliei (1621), a lui Robert Burton, unde eruditul britanic speculează printre primii în Europa asupra profilului celui care, asaltat de umorile melancoliei (Saturn este astrul tutelar), se refugiază de nevoie în iluzia edificării unei lumii mai bune. Utopia este, în fond, o idee nobilă, care promite fericirea generalizată, crescută însă din spiritul totalitarist al unei/unor persoane care vor să introducă ordinea în haosul vieții. Obsesia regulii, nebunia ordinii, iată două dintre caracteristicile sale forte. Utopia se naște din dorință, însă utopiile sunt supuse unor reglementări draconice. Cabet vorbea despre „organizarea sorții”, iar Goebbels, liderul nazist, voia nici mai mult nici mai puțin decât „organizarea optimismului”! Formula NSDAP, a partidului lui Hitler, pentru organizarea timpului liber, este edificatoare: „Kraft durch Freund” (Forță prin bucurie).  

Fericirea se poate planifica și impune; în acest sens formula explozivă a lui Petre Țuțea, care văzuse la lucru ideea comunistă de fericire programată, sună cum nu se poate mai plastic: „Să fiți fericiți, că vă ia mama dracului!” Consecințele, cum s-a putut vedea, cu roadele fascismului și comunismului, două utopii mesianice, pot fi incalculabile. Totuși, ideea de utopie rămâne perenă în sufletele și mințile oamenilor și ea nu trebuie blamată in corpore, ne asigură gânditorul polonez Leszek Kolakowski (Modernitatea sub un neobosit colimator, Curtea Veche, 2007). Kolakowski spune în termeni juști că Utopiile egalitariste, radicale și consecvente sunt, așadar, antiumane. Bazate pe estetica simetriei impecabile, a supremei identități, ele caută cu disperare acea ordine din care tot ce înseamnă varietate, deosebire, insatisfacție și, deci, dezvoltare, a fost eliminat pentru totdeauna“. Însă utopia poate avea, la rigoare, un rol de orientare. Kolakowski se întreba dacă trâmbițata „moarte a utopiei“, după aventura ei în regnul politicilor utopice, poate fi socotită drept un câștig net pentru oameni. Răspunsul lui este unul umanist, în ceea ce are mai nobil și mai nepervertit de acel rău al istoriei acest termen: „Eu, unul, cred cu adevărat că visul despre o frățietate universală și veșnică a omenirii nu numai că este irealizabil, însă ar conduce la prăbușirea civilizației noastre, dacă l-am lua în serios, ca pe un plan ce urmează a fi materializat în termeni tehnici. De secole întregi, răul intrinsec din firea omului a fost nu numai invocat ca pretext împotriva tentativelor de a reinstaura condițiile raiului pe pamânt, dar a justificat și rezistenta în fața tuturor reformelor sociale și tuturor instituțiilor democratice. Iată de ce critica anti-utopică necesită anumite distincții importante… Ideea de fraternitate umană este dezastruoasă ca program politic, dar indispensabilă ca jalon de orientare. Avem nevoie de rolul ei de orientare, nu de edificare.“

Al doilea ciclu al cărții (V-IX) este dedicat metamorfozării istoriei naturale în istorie a naturii (sec. XVIII-XIX), o dată cu apariția unor figuri ale științei și culturii moderne ca Buffon, von Lineé, G. Forster, Winckelmann. Lepenies ne informează exemplar despre ceea ce el numește spațiile plictisului, acele saloane literare și mondene ale celor care au eșuat odată cu Fronda. Versailles-ul impune o etichetă în care organizarea plictiselii e lucrul de căpătâi, iar eticheta Curții nu e altceva decât un ritual rigid menit să împiedice apariția... gândurilor. La Rochefoucauld e cel care afirmă: „Plictisul nobilimii e cel care duce la aparția Frondei, o mișcare fără idee, o farsă tristă.” Așadar, specia care se lamentează. Nobilii de spadă sunt relegați în saloane și cei care au talentul acesta își plâng amarul în pagini literare. Destinat carierei militare, spiritualul om de litere francez devine literat prin accident. Pierderea rangului e compensată de câștigarea unui profil de cugetător care străpunge cu spiritul dezolarea generală a epocii. Kierkegaard, campionul plictiselii explicate pentru uzul tuturor, ne încredințează că „Cei care îi plictisesc pe alții sunt: plebea, mulțimea, infinitul șir al oamenilor, în general; cei care se plictisesc pe sine sunt aleșii, nobilimea.”

Ciclul al treilea al prelegerilor (X-XV) discută asupra așa numitei politici a spiritului (formula îi aparține lui Paul Valéry). Încă de la apariție, intelectualul e considerat ca făcând parte din specia care se plânge, cu expresia aceluiași Paul Valéry, care desena astfel profilul aceluia: „în loc să se adâncească în neantul mental... scoate o cântare din disperarea sa.... această specie se plânge - deci există.” Însă, în istorie, începând cu Renaștere chiar, apare un grup de oameni preocupați de gândirea pozitivă. Aceștia, spre deosebire de nefericitul care gândește (Valéry), de melancolicul înecat în mâhnirea care nu are nume (Joubert), sunt oamenii cu conștiință pozitivă. Lor le datorăm progresul științei, precum și apariția clasei întreprinzătoare, burghezia. Werner Sombart îl definea pe cel din urmă în tripla calitate de Erfinder (inventator), Entdecker (descoperitor), Organisator (organizator). Europeanul este identificat, pe fond, cu omul de știință și intelectualul, iar Maurice Barrès propunea într-o lucrarea a sa o distincție care se impune: inteligența suferindă vs. inteligența triumfătoare. Melancolie și utopie - între acești doi poli se situează mărirea și decăderea intelectualilor europeni, mai ales artiștii și scriitorii, ne asigură Lepenies. Însă ceea ce s-a numit vita contemplativa nu mai e suficientă și, sub efectul îmburghezirii Occidentului și al emergenței eticii protestante a muncii, capitalismul devine un panaceu al melancoliei. Astfel, după spusa memorabilă a lui Lepenies, melancolia devine suspectă, iar melancolicii devin suspecții de serviciu ai civilizației occidentale.

Diferendul dintre cele două „specii” se va acutiza după secolul al XIX-lea, „secolul stupid”, după expresia lui L. Daudet, și va căpăta proporții de conflict în secolul al XX-lea, când conflagrațiile mondiale schimbă fața lumii și, deci, și un anumit tip de gândire. Sunt unii gânditori, cum este Francis Fukuyama, care anunță sfârșitul istoriei, adică dominația mondială a civilizației occidentale (a albilor, așadar), iar lumea e preconizată să devină o societate civilă mondială. Însă căderea Zidului Berlinului, reunificarea Germaniei, ca și eliberarea statelor estice de sub comunism nu duc la rezultatul profetizat.

Apar noi disensiuni în Europa, văzută acum ca un întreg, chiar dacă Estul e considerat ruda înapoiată a Vestului (îmi amintesc ce scandal a prilejuit o masă rotundă la Paris, după 1990, cu tema „Europa triburilor”...). Încă și Goethe văzuse: Amerika, du hast es besser / Als unser Kontinent („America, tu stai mai bine / Ca străvechiul continent...”). Reapar intelectualii ghidați de țeluri morale, melancolicii activi care fac politică și se implică în treburile publice. Această „accentuare a moralității” în chestiuni intelectuale care nu mai sunt la zi în Vest îi uimește pe intelectualii occidentali, deveniți experți, pur și simplu, urmași demni ai acelor oameni cu conștiință pozitivă, adversari ai utopiei, adepți ai economiei de piață și ai liberalismului. Un nou hiatus se cască între cele două părți ale Europei. Și astfel Europa „a redevenit un bătrân continent”. Spune exemplar Lepenies: „Moraliștii melancolici sunt amenințați de un destin pe care Max Webber îl descria ca fiind rutina harului: resimt dificultatea de a se transforma în experți”. Avem, pe de o parte, exigențele Realpolitik-ului, pe de altă parte refacerea țesutului social în țările afectate de totalitarism. Capitalismul nu și-a propus crearea unei societăți armonioase, cum ar crede esticii, ci doar ameliorarea funcțională a pieței. Tot Lepenies: „Asistăm la sfârșitul socialismului, dar și la suspendarea credinței în progresul științei și tehnicii. Găsesc că orice analiză asupra prezentului care nu ia în considerare această conexiune este mioapă și periculoasă.”

Capitolele în care se vorbșete despre Saint Beuve (cel care l-a intuit cel mai bine pe La Rochefoucauld și a vorbit în termeni preciși, meticuloși despre literatura ca travaliu), Mathew Arnold sau Gottfried Benn (dezgustat, cum spunea el însuși, de toate activitățile publice, dar aderând la mișcarea nazistă, fără auz pentru criticile lui Klaus Mann, posesor al unei vieți sordide... exemplare) sunt pline de informații și excelent legate conceptual. Capitolele de final ne-ar putea interesa direct, având în vedere ideea de decomunizare, în sensul lustrației necesare. Aici, Lepenies vorbește despre trădarea cărturarilor din Germania, chestiunea colaboraționismului intelectualilor estici, problema germană după Holocaust (deprusianizarea sa, după expresia unui istoric contemporan, pentru a reveni cu bine în comunitatea occidentală), până la observația excelentă referitoare apariția unei societăți mondiale care și-ar găsi fundamentul juridic într-un catalog general al drepturilor findamentale ale societății civile. Ceea ce unii, din zone mai puțin centrale ale planetei, ar numi, de fapt, o europenizare sau americanizare profund interesată. De aceea, Lepenies observă pe bună dreptate că „... văzută din Europa, problema nu mi se pare a fi aceea de a ști cum se poate ajunge la o apropiere între culturi, ci cum se pot menținele diferențele dintre ele.” De meditat pentru unii dintre prea proocidentalii noștri gânditori care aruncă, precum un lest din montgolfierul ideii înalte despre ei înșiși, lestul identității culturale naționale, adică figura spiritului creator așa cum ne-am dăltuit-o noi înșine în timp și spațiu.

O carte exemplară, de citit pe îndelete, de adnotat și de predat celor care vor să fie europeni și nu știu cum.

Comentarii cititori
sus

Toma Grigorie

  

Un sorescian sui-generis

 

cpScriitorul craiovean Constantin Pădureanu este la bază prozator, autor de povestiri și romane, dar și de însemnări de călătorie. La vârsta deplinei maturități își descoperă și abilități poetice prin empatie cu celebrul conjudețean al său și al nostru, Marin Sorescu, al cărui stil îl adoptă cu temeritate. Prin volumul de versuri Focuri mocnite (Editura Aius, Craiova, 2012), își dovedește „curajul de a păși pe urme mari” (Constantin Dram) și de a-l continua pe maestru, fără a-l pastișa întrutotul. Îi împrumută metoda, forma, dar nu și conținutul, bineînțeles. Folosește un stil propriu ironic, satiric, cu accente comice și dramatice reprezentând inspirat viața satului său natal Podari (satul lui Tudor Gheorghe), de lângă Craiova, pe care îl supranumește Rudarii Olteniei, situat aproximativ la 30 de kilometri de Bulzeștiul sorescian. 


În scurte povestiri ritmate sau rimate pe alocuri, surprinde existența consătenilor săi cu toate specificitățile ei rituale, comportamentale, lingvistice regionale, alcătuind un fel de epopee rustică locală asemănătoare cu cea a lui Sorescu, dar totuși diferită conform zicalei populare: „Câte bordeie, atâtea obiceie!”. „Poezia lui Constantin Pădureanu se nutrește, tematic și stilistic, din Liliecii lui Marin Sorescu fără să cadă însă în epigonism minor” susține Gelu Negrea. Un cârcotaș ar replica: Fie minor sau major, tot epigonism rămâne. E un drum umblat!

Dincolo de asemenea controverse, nu i se poate imputa autorului absența talentului și a inspirației autentice. Se conturează un acord anonim că scrierile lui Constantin Pădureanu sunt viabile, originale în felul lor, povestirile sale epico-satirico-dramatice fiind delectabile și cucerindu-i fără reținere pe cei patru scriitori la care a ajuns manuscrisul înainte de apariție: Constantin Dram, Gelu Negrea, Nichita Danilov și Marian Drăghici. Toți fiind seduși de lectura cărții consemnându-și aprecierile însoțitoare: doi în prefețe și doi în postfețe. Ca și recenzentul de față, am fost toți surprinși de forța expresiei acestor secvențe rustice tari, din  volum. Marian Drăghici exprimându-se cu sinceritate: „L-am citit tot-tot dintr-o suflare. Și l-am găsit dulce foc. Dulce-amar. Sincer, net, spiritual”.

Cartea lui Constantin Pădureanu urmând modelul se constituie într-o epopee a satului oltenesc de sud-vest, cu o lume pestriță, colorată, îmbibată de tradiții și trăiri mocnite, de patimi neostoite. Nichita Danilov, generos, o consideră „O adevărată epopee comico-tragică a Rudarilor Olteniei (pe linia Țiganiadeilui Budai-Deleanu, a Liliecilor sorescieni sau a Fanionului lui Stoiciu) (...) în care personaje care de care mai pitorești, cârtind unii pe seama altora, se rostogolesc asemenea unor poloboace, pline de duh și năduh...”.

Personajele volumului sunt într-adevăr memorabile, creionate cu mult aplomb și vivacitate. Chiar și numele lor, ca și la Sorescu, sunt simbolic-satirice. Din convorbirea cu autorul am aflat că sunt reale, dar și adaptate sau inventate. Iată o serie convingătoare de apelative: Manda Ciunga, Gârjavu, Chibrit, al lu Bășină, al lu Tânjeală, Cârcâială, Guguloi (porecla familiei autorului), Mița Primăvara, Troponete, Geambașu, Cergă, Cucu, Pârțan, Făsui Ocroteală ș.a. Tot atât de expresive sunt și toponimele, de asemenea, reale sau imaginate: Pârâul Hoțu, Lunca Ioncăliei, Fântâna Văruita, Cârligei, Solomonu, Coveia (Craiova), Fața Merilor.

Cartea debutează cu un poem dramatic, prezentând situația tragică a Mandei Ciunga cea care a fost mutilată de tatăl său venit acasă „mort de beat” și tăindu-i cu toporul patru degete de la o mână, pentru că n-a vrut să se căsătorească după voia lui, n-a vrut să-l ia pe Vasile Stăncuță, pentru că era „urât și crecănat”. Această întâmplare i-a marcat destinul pe viață, a rămas singură, cu mințile sucite: „Seara, Manda Ciunga se opri / În răscruci, la Cucu, la taină cu femeile, / Să mai afle și ea ce se mai întâmplă în sat. / Era rea de gură, avea numai / Arțaguri și pârțaguri  și arunca / Vorbele cu nemiluita. / Femeile o evitau și nu-și / Prindeau mintea cu ea, / Că o știau șompalie, / Sămânță a dracu și / Sărită de pe fix.” ( Manda Ciunga).

În același registru dramatic  și tragic, se înscrie și situația Maretei lu’ Ciupag care  a fost alungată de acasă de Ionel Gârjavu, cu toate că „El a început-o, nemernicul, și i-a luat caimacul / Și i-am dat avere s-o mănânce cu lingura. / Strigă disperată Lucreția Ciupag la bărbatu-său” să se scoale. Mânia tatălui a fost potolită de neamuri, că altfel l-ar fi omorât pe ginere și ar fi intrat la pușcărie. Și-a consolat fata apoi: „lasă, fata tatii, nu fi supărată, / Că stai în casa părintească și copilu / Îl creștem noi și este al nostru.”(Fata tatii). Ca să fie și mai verosimil, poetul ortografiază cuvintele neaoș, așa cum apar ele în graiul popular regional. Lipsește uneori consecvența în acest sens. Sunt devoalate temele mari ale existenței mai aproape de habitatul natural. Una dintre acestea este dragostea care intervine uneori în afara căsătoriei, între doi adulterini. Păzind la vie, protagonistul unui poem surprinde o scenă de acest fel: „La Păduceii lui Gârjavu am auzit gemete /(...) L-am văzut pe Mărin Cotelici că o călărea / pe Lisaveta Cârcâială și aia, în călduri, / Îl îndemna: așa, așa, acuma, dăi înainte / Și nu te opri. / Și el executa ordinele, ce să facă, săracul!”. Ca să nu fie deconspirați, Lisaveta îi promite și martorului ocular, un liceean din Coveia, o partidă: „Este la liceu în Coveia și tu vrei / Să-i dai să sugă și lui și să-l înveți la prostii. (...) „Da ce vrei să ne spună lu Nicoleta ta ? / Sau lu Dumitru meu, să mă taie nărodu / Cu securea și să ne strice dragostea?” (În covercă). Aceste relatări cu caracter realist, ponderat licențioase, sunt palpitante și-l  captivează pe cititor. 

Într-o altă secvență este rememorat jocul copilăriei numit clincea care are un corespondent mai cunoscut: țurca. Prin folosirea unor cuvinte specifice zonei, poetul îmbogățește sectorul dialectologic al limbii române. În alt poem este descrisă în același ritm antrenant baia în Jiu, cu jocurile copilărești de scufundare, dar și cu pânda din tufișuri a fetelor venite la scăldat și denudându-se pentru a-și îmbrăca costumul de baie. Sunt prezentate obiceiuri rustice pierdute, cum este acela al pețitului: „Lia Parpală urma să primească pețitorii / Ai ei făcuseră pregătiri: mai multe feluri de mâncare, / Prăjituri, cozonaci și scoseseră beutură, / Întinseseră masa în bătătură sub nuc”. (În pețit). După venirea pețitorilor urmează chiuiturile, cântecele și petrecerea.

Narațiunile în versuri ale lui Constantin Pădureanu sunt mai deschise, mai aproape de graiul viu rural, mai fruste decât cele ale lui Sorescu, ceva mai controlate, retranscrise cumva și prin intermedierea mamei sale. Exprimarea jovialității, a ironiei și umorului la Pădureanu e mai directă. Asta nu înseamnă că emulul și-a întrecut magistrul, i-a făcut însă un serviciu repunându-l în circulație, prin imitare. Comstantin Pădureanu descinde clar din Marin Sorescu fiind un succesor talentat, demn de luat în seamă. Prin aceste exerciții epigonice, el își poate găsi calea spre originalitate pură. Dum spiro spero

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

    

Poezie la lumina zilei

Bogdan Coșa, O formă de adăpost primară, Editura Cartea Românească, București, 2013



balsam4Descoperim în volumul lui Bogdan Coșa o voce lirică distinctă. Ezitantă, dar distinctă. Punem astăzi pe raft volumul unui tânăr poet care nu caută versul ușor, previzibil, recomandabil dooar prin semnătură și/sau notorietate. Nu se rupe total de superstiția minimalismului, a firului naratologic, a notației imediatului. Poetul pune preț, caută, cere un public dispus să deguste versuri care nu se livrează episodic, ci se cer îndelung contemplate.


Tânărul poet inversează polii cosmici ai poeziei. Își întoarce privirea de la spectrele nocturne către lumina rece, intransigentă a zilei. De altfel, și dimineața e tot crepuscul - cum zic germanii - și se pot agrega ocheadele când sfidătoare, când speriate asupra existenței dezvelite în lumina orbitoare a diurnului, asupra cotidianului:

 

"dimineața
var pe monturi

vise calme
expansive

mersul
cel fără călcîie

teritoriu în lumină" (10)

sau:

"pentru fiecare stare
se găsește o dimineață
cînd
dînd pătura la o parte
realizezi ușurat
că nimic din toate astea
nu poate face sens mai departe" (1.)

Din fel de fel de carcase care ne conțin - casa, mașina, cartea - semnificanții existențiali birocratici își bat fără greș codul extraregn:

"în jurul gîtului
leg
încărcătorul
telefonului
laptopului

cravata

sunt pregătit
să latru
încă o zi" (11)

Definirile, conceptualizările adunate în stridente infinitive propun răspunsuri suficient de puternice cât să suporte lumina (sau insuficient de puternice, cât să nu rămână bătăliile întunericului):

"a-ți aminti înseamnă
a înțelege în primă fază - /.../
înțelegerea nu poate fi decît
o adeziune la convenție" (0212: alb)

Angoasa în fața lumii terestre trezește revelația previzibilului, a mecanicului:

"refuză
categoria este facilul prin definiție
bio fii deasupra încrederii
mergi pe stradă ca un avion
nu te speria
filtrează instinctele și hrănește-le adecvat
statistic ești proiectat să reziști" (2.)

Ritmurile arhaice ale zilei, insularitatea vieții, finalmente solitudinea demascată sunt fasciculele de percepții care pătrund în poezie prin carcasele „primare” care învelesc ironic ființa.   
O carte care-și caută cititorul dedat la subtilitățile poeziei "hard". Un poet a cărui evoluție poate fi o revelație.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey