Toma Grigorie
Xenia Karo
Niculina Oprea
Cornel Mihai Ungureanu
Semnal - reviste culturale

 
sus

Toma Grigorie

 

Persona poetului Nicolae Coande

 

nicolae coande personaNicolae Coande, recunoscut ca unul dintre cei mai originali poeți contemporani, închizător de serie optzecistă, „cristalizează teme și motive lirice de regăsit în toată poezia acestora, de la Mircea Cărtărescu, Marta Petreu și Ion Mureșan până la Ioan Es. Pop”, așa cum glosează Ioan Holban în Literatura română de azi. Poezia. Proza (Ed. Tipo Moldova, 2012), dar, dincolo de aceste liante comune, putem spune că îl despart de aceștia, într-o anume măsură, vigurozitatea și rugozitatea exprimării, tensiunea și dramatismul insurgenței poetice, de invidiat.

Aproximat alegoric ca fulb - în definiția proprie: „Un fulb este un poet mort prin oasele lui cîntă vîntul (cînți tu) / dar poeți si prostituate poți avea pe bani oricînd.../ Chiar dacă eu știu - de s-ar cufunda dorințele și lumea toată / un poem ar pluti auriu... (Sînge de fulb) -, mai mereu dezabuzat, însă nelipsit de o anume încredere în perenitatea poeziei, a artei literaturii, ajunge acum, la vârsta maturității depline, la instituirea personei sale inimitabile.

După ce și-a însumat o parte din creația poetică în prima antologie, VorbaIago (2012), (cuprinzând volumele: În margine (1995), fundătura homer (2002), Vînt, tutun și alcool (2008), Femeia despre care scriu (2010), Nicolae Coande încredințează tiparului în anul imediat următor o a doua antologie, Persona, (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2013), în care include cele două volume, Fincler (1997) și Folfa (2003), lăsate pe dinafară pentru grija mărturisită față de cititor, care, posibil, nu ar fi suportat ușor elongația poemelor. Nu-i dăm dreptate, fiindcă aceste opuri nu sunt cele mai nesemnificative (Al. Cistelecan), fiind chiar volume importante, „dacă nu în schimbările de traiect, măcar în definirea acestui poet care își asumă fără vreo ezitare un anumit tip de radicalitate. Sigiliul său se află aici la temperatura cea mai înaltă.” (Mircea A. Diaconu - postfațatorul antologiei).

Nicolae Coande pune versurile din antologia Persona sub egida unei axiome proprii, preluate din textul liminar Certificat (VorbaIago), pe care o transcrie drept motto: „Poetul este mereu persona altcuiva și nu are pretenția că scrie în numele său. Numele iată totul. Nimic, de fapt”. În accepțiunea sa generică, poetul este deci conștient de alteritatea căreia i se subsumează, deși eul propriu nu poate fi scos din ecuație. Oximoronul, numele e totul, dar nimic, de fapt, ( reverberat în receptacolul cititorului), îl situează pe Nicolae Coande între conștiințele superioare ale eticii modestiei, conștiente de valoarea proprie dar și de relativitatea ei. Beneficiază de o bogată lectură asimilată lucid și în profunzime, fără să facă mare caz de această aptitudine în creația sa de poet doct.

În versurile lui iconoclaste, de regulă, este direct (undeva repugnă mărturisit metafora), tăios, frust, necruțător cu urâtul vieții din toate cotloanele ei, pe care îl vituperează, pentru că iubește adevărul, în siajul celor ce se spun despre urât cum că ar fi haina adevărului. În acest demers, nu se teme de cuvintele și expresiile dure, de imprecații, de limbajul colocvial și chiar licențios uneori. Scârba, stupoarea, furia explodează în diatribele din versurile sale extrem de sensibile, expresive și parodice și face țăndări „capetele mecanice”, acele techné goale de conținut, „pișlirele care oficiază zice-se Arta, pe harnicii care mulg arta cu măiestrie și hei-rup”, în această țară unde mintea e un blestem, unde sunt școli, profesori pedanți, de gradul zero al sterilității și scapeți balcanici etc etc.

Mi-e scîrbă, m-am săturat, mi-e silă sunt expresiile constituite în laitmotive prin care poetul își revarsă lehamitea și dezamăgirea față de o societate cavernoasă din interior în exterior, putridă până în măduva oaselor. Eul liric care poartă numele lui Nicolae Coande, asimilat unui „simplu cerșetor” în lumea lor în care refuză plata pentru intrare, „nu plătesc stau afară la porți cu o sticlă de vin”. Copleșit de o mare tristețe, refuză, de asemenea, râsetul, „nu pot să rîd în secolul ăstora nici mort”. Dezavuează cu toată forța verbului său intransigent nimicnicia vremurilor trecute și a celor prezente cu false promisiuni de democrație și de emulație civilizatoare, persistente și în era acestor „nebuni simpatici simulanți de profesie tema lor / e neantul”, în timp ce a poetului dezarmat este „moartea în viață este pierderea darului / este neputința de a surîde la vederea călăului / cu garoafă la piept” (O meserie de dobitoc). Când poezia, arta și cultura sunt izgonite din societate, meseria de scriitor, de artist poate dobândi acest epitet profanator.

Arghezian și bogzian, pentru expresivitatea și incisivitatea pamfletului condamnator, precum și idesîrbian și sorescian pentru exprimarea ironică și frustă, de stirpe oltenească, Nicolae Coande se relevă ca un justițiar postmodern care-și exhibă oroarea față de lepra ce se-ntinde ca o plagă pe trupul nației, și în era „post-Scîrbei cele mari”, de care nu se poate elibera vreodată: „eu nu m-am dezlipit de scîrbă / cu scîrba voi trăi și de acum înainte / să creadă alții că țara-i mănoasă alții să urle / ce bine-i la șes cu naiul / cu cavalul la deal / tulnicul sara pe munte / să bată alții palma să facă gheșeftul / să spună alții patrie verde / cu morții la ferestre înflorind an de an” (Mințile defuncte. Continentele scîrbei). Poetul își iubește țara și tocmai de aceea o admonestează cu luciditate, condamnându-i pe patrihoții care o jecmănesc fără scrupule, fariseic, (chiar și prin băi de mulțime în locurile sfinte). „Ura lui Coande e expresia exasperată a iubirii lui”, conchide pe drept cuvânt Al. Cistelecan. Rechizitoriul critic este reactualizat permanent: „L-am făcut pe Dumnezeu impresarul agentul nostru electoral / bem cot la cot cu îngerii lui / scuipăm ce iubim cel mai mult” (Generației fraților mei chiliaști). Se autoflagelează de altfel perpetuu pentru vina omenirii de a se fi născut, pentru păcatul originar.

În focul impenitenței sale, al războirii sale furibunde cu strâmbătatea lumii, găsește totuși un dram de speranță, cât și puterea să invoce redempțiunea divină: „cîndva va fi ziua revelației noastre, o, Doamne / lasă-ne să implorăm Dies irae / lasă-ne să șoptim Kirie, eleison / lasă-ne să ne săturăm de pelin / lasă-ne pentru ultima oară / tu care ne-ai lăsat cînd am vrut.” (Idem). Disperarea generalizată din poemele sale atinge perpetuu note acute în aria sarcasmului, nici chiar un amor mic cu literatura nu constituie un paliativ al insanității lupului cu gura plină de lună iarna, una dintre măștile personei poetului care este pregătit ironic și parodic chiar să scrie un roman al ratării cu condiția să nu-l pufnească râsul ca pe un erou de roman ieftin, „dacă limba n-ar fi o rîmă ieșită în ploaie să urle / dacă n-ar fi o țață la pîndă o codoașă cu bici / în patul unde am făcut amor mic cu literatura / dacă limba n-ar scoate limbuța / la curea în căutarea adevărului - acel moment bleg / perfect împietrit din gura femeii.” (Amor mic cu literatura). Resimte literatura ca pe o povară care îl apasă, pentru că nu-i oferă nicio cale de a anihila perfidia vieții. Se războiește continuu cu sine reproșându-și când gândul distrugerii fără voie a lumii, cu gândul la renunțare, pe care o consideră forța sa: „Farmecul abia presimțit al gândului că voi distruge / și voi fi distrus îmi dă în miezul anului fiori ironici de proză / și continuitate / vedenii de șaman uitat la intersecția văzului cu limba / în concordatul de neconceput al unui zîmbet liric / cu spaima gurii împrăștiată azi pe jos” (Prăpastia cu ochi albaștri).

Asistăm electrizați de o artă poetică impresionantă, la o persistentă autoportretizare parodică a artistului veșnic neliniștit și neînțeles, visând la o lume ideală imposibil de aflat și de cucerit, chiar și în limitele ei implacabile. Chiar dacă intertextualitatea pare a copleși unele poeme, Nicolae Coande nu poate fi considerat un textualist sui generis. Se mișcă lejer și cu măsură prin cultura asumată, simțul veridic al poeziei și al ironiei îl sprijină să depășească livrescul și culturalul, de care ar putea fi acuzat: „stau în ironie ca șarpele în oul facerii / și ironia invită la vorbă: / cu timpul voi da replici morților.”(Folfa). Proferează pastelat un ludic amar din sfera hazului de necaz, cu „fervoare neconcesivă împinsă înspre imprecație” (Mircea A. Diaconu), în limitele unei afurisenii îndreptătoare. Verbiajul clocotitor, mustind de sensuri profunde, uneori neologic, integrează lejer și expresii din limbajul necenzurat al străzii, alături de noțiuni și sintagme din sfera intelectuală înaltă cu extindere spațială și temporală, din varii domenii ale gândirii și simțirii universale.

În Folfa, parcă mai mult decât în Fincler se apleacă asupra sinelui de „artist incredibil, singur în viață” autopersiflându-se amar: „Copil cu capul încă în naștere - mă cred artist preocupat cumva / de culori care imită sângele închegat / sub limba mea umflată lumea și-a oprit motoarele și acum tace / sunt incredibil singur în viață.” (Prim planul m-a distrus. Portret tîrziu al bărbatului-paj). Caută perpetuu esențialul din sine și din afară, conform axiomei lui Hegel: „Die Wahrheit des Seins ist das Wesen” (Adevărul ființei este esența).

Din cele câteva poeme inedite din ciclul final, Persona, deducem o oarecare acalmie, alături de postfațatorul numit mai sus care conchide personal că „temperatura nu mai este aproape deloc încinsă, strigătul în pustiu și-a pierdut din intensitate”, la care putem găsi motivație, aceea a sastisirii poetului convins de futilitatea luptei, a saturației de propria scârbă într-o societate alienată, a saturației de răzvrătirile proferate în van, de scrisul pe nisip, în sensul acceptării destinului, a unei metanoia poate chiar și în sens religios.

 

(Cronica a apărut și în revista Familia) 

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

Poeticește despre binefacerile provinciei

(Adela Greceanu, Și cuvintele sunt o provincie,
Editura Cartea Românească, București, 2014)

 

adela greceanu si cuvintele sunt o provincieUn volum de versuri tinere cum nu am mai citit de ceva ani. Cred că prin această carte, Adela Greceanu a ieșit din plutonul poeților întâmplării, lucru care se observă chiar din titlu - nicio poantă, niciun calambur, nicio glumiță. Un titlu mai puțin accidental, și mai mult o idee de reținut, pentru că Și cuvintele sunt o provincie este o carte a cunoașterii, un elogiu adus percepției.

Se pare că aventura în lumea de proză i-a prins bine. Credem că grija pentru macrostructură este un dar dobândit în încleștarea cu imperativul previzibilității poveștii. În principiu, poezia nu se sinchisește de macrostructură, de coerența supratextuală. Aici, însă, repetiția spiralată care trece prin aproape fiecare poem descoperă posibile răspunsuri la aceeași întrebare: ce se întâmplă dincolo de suprafața perceptibilă a cuvintelor? Eul caută să afle ce este dincolo de logica vizibilului pe care Odilon Redon o punea în slujba instinctului, dincolo de barthesiana mască a lizibilului. Cuvintele nu sunt captive în ele însele, ci sunt expansive, sunt din ce în ce mai cuprinzătoare, relevă poeta:

când ei spun „copac”,

au impresia că asta înseamnă întotdeauna

același lucru.

Și, la viteza vieții de zi cu zi,

chiar înseamnă.

Dar când lucrurile încep să prindă

o viteză și mai mare,

„copac” înseamnă mereu altceva. (Copac)

 

Descoperim versificată în această carte o adevărată voluptate a privirii, a privirii de sus, de la etajul 8 (spre exemplu) spre asfaltul vieții disciplinate, înrobite (?), previzibile, „li-niș-ti-te” (adică lașă) a „oamenilor buni”, oamenilor prietenoși care vor cu orice chip să-i facă pe ceilalți după chipul și asemănarea lor:

Oamenii vor să fie prietenoși.

Îi interesează de ce

n-ai trecut zile-șir

să-ți iei apă de la magazinul de lângă bloc,

te invită la o cafea,

te îmbie cu clătite

și te apostrofează prompt dacă

ți-e dor de tine însuți (Copacul).

 

Ochiul acesta platonic aparține, iată, unei feminități suverane iscoditoare. Viețuind vizavi de cimitir nu poți să nu presimți plenitudinea centrului. Pentru poetă, centrul este esența, adică poezia, iar provincia este acțiunea, efortul vorbirii.

Din blocul său, un adevărat axis mundi crescut din vulgaritatea și din violența latentă a asfaltului, eul deschide ochiul viziunii și se aruncă în depersonalizanta ascultare, iar hipersensiblitatea taie drum eului către zeița omniscientă, către poezie:

...dintre toate, numai tu ai știut

care

e

binele

și l-ai vrut pentru mine

acum.

De urgență.

Tu ești cea mai puternică

cea mai aspră și cea mai dreaptă.

Așa că iată-mă la ușa ta:

poate vrei să mă naști (Tu)

 

Provinciile sunt eurile care tind unul spre celălalt, dar sunt și suprafețele liniștite care ocrotesc prefacerile materiei, adică ale sensului, precum și sfârșiturile - de săptămână, de clasamente, de străzi și de clădiri, părul, cimitirul, iar provincialii sunt cei care caută să vadă dincolo, deasupra și dedesubt, eul și celălalt. Provincia este seva totului:

Adevărul este că fiecare cuvînt

e numai vîrful unui aisberg.

Dedesubt colcăie sensuri fără nume

dintre care, cîte unul

e atras uneori la suprafață

de forța cuvântului de deasupra

și înghesuit acolo printre sensurile de bază.

Și cuvintele sînt o provincie

vizavi de sensurile pline de viață de sub ele,

sensuri necunoscute și nerevendicate acolo, deasupra. (Adila)

 

Eului i se opun discursiv alții, locuitorii suprafețelor: adolescenți îmbrăcați în culori, vânzătoare, părinți blazați și sarcastici, toți dominați de figura Marianei, această Marie în maiou Calvin Klein, stăpână pe-un trotuar din țara de asfalt.

Și cuvintele sunt o provincie poate fi poezia întoarcerii acasă, a erotismului spiritual. 

Comentarii cititori
sus

Niculina Oprea

 

Scriitori turci contemporani

 

Dincolo de puterea economică și politică a Turciei, tot mai mult se evidențiază puterea culturală a acestei țări fabuloase. Literatura turcă contemporană este tot mai prezentă în Europa, cu precădere în Franța și Anglia. Ca urmare a invitațiilor primite de a participa la importante festivaluri literare din Turcia, am avut șansa de a cunoaște mulți scriitori turci, de-ai asculta citindu-și poeziile, de-a încerca să-i înțeleg și de a traduce din creațiile lor în limba română. În ultimii ani am publicat în revistele literare din România în jur de 15 scriitori turci. De curând, un confrate scriitor spunea că în afară de Orhan Pamuk, nu prea știe să mai fie publicați în limba română alți scriitori turci deși în urmă cu doi ani participase chiar el la lansarea cărții de poezie a poetei Ayten Mutlu, Ochii Istanbulului.

Dintre scriitorii pe care i-am tradus și publicat, trei dintre ei au fost publicați în volum:  Ayten Mutlu, Mustafa Balel și Hilal Karahan.

 

oprea3Ayten Mutlu, Ochii Istanbulului (Ed. Ramuri, Craiova, 2012, cu o prefață de Mircea Bârsilă și o imagine pe coperta 1 aparținând pictorului Sorin Adam). În poezia scrisă de Ayten Mutlu, inteligența emoțională se află la cote maxime iar nivelul de performanță artistică este pe măsură. Deși în poemele volumului Ochii Istanbulului este pusă în discuție calitatea vieții de zi cu zi, calitate ce depinde direct de emoții, poeta conduce actul poetic prin labirintul emoțional ca și când evenimentele de orice natură sunt doar elemente ale unei magii continue. Imaginile pe care poeta le creează sunt capabile de a fascina cititorul dar și de a-l provoca la o reflectare amănunțită a ceea ce se petrece cu el sau în jurul lui. Sunt de apreciat resursele imaginative ale poetei, iar vehemența cu care sentimentele revin aproape ciclic în mai multe dintre poeme demonstrează capacitatea autoarei de a ține sub control atât realitatea cât și demersul actului poetic. Încă de la prima lectură a poemelor am avut sentimentul straniu că mă aflu pe un teritoriu comun cu cel al poetei Silvia Plath și că sintagma Il vivere è un correre alla morte este numitorul comun al poemelor acestei cărți de poezie puternic amprentată de irizările Istanbulului în noapte și de murmurul valurilor Mării Marmara sub ferestrele Palatului Dolmabahce .

 

oprea1Mustafa Balel, Inițiatoarea (Editura Tracus Arte, București, 2014, cu o copertă realizată de artistul plastic Mircia Dumitrescu. Cotraducător - Florin Logreșteanu).  Mustafa Balel este autorul unei opere impresionante, cunoscut mai ales ca prozator și traducător. Despre nuvelele din volumul de față putem spune că  reprezintă clișee cinematografice ale unui timp uneori îndepărtat, alte ori mai puțin îndepărtat, dar și un memento, în special al copilăriei și al adolescenței, asupra cărora scriitorul se apleacă cu măiestrie. Autorul face din propria existență obiectul scrierilor sale și, fără să greșim, putem spune că în cazul lui Mustafa Balel demersul autobiografic este mai mult decât punctul de pornire al unei povestiri, ba chiar îl putem identifica cu rigoarea salvatoare a scrisului.

 

oprea1Hilal Karahan, Strada care caută marea (Editura Tracus Arte, București, 2014, cu o prefață aparținând subsemnatei și cu o imagine pe coperta 1 aparținând pictorului Igor Rems) este o selecție alcătuită de autoare ce reunește o parte dintre poeziile scrise în perioada 1995-2012. Numitorul comun al poeziilor din această carte este erotismul. Erotism pe care poeta îl lasă la vedere atunci când vorbește despre "freamătul cărnii sub faldurile nopții" dar și erotism pe care îl lasă a fi abia perceput doar ca o formă posibilă atunci când frământările interioare sunt supuse regulilor stricte ale logicii. Stilul rafinat al actului poetic, rămânând totuși un act creator feminist rezultat din modul de gândire specific feminin, duce la pluralizarea discursului poetic. Hilal  Karahan scrie o poezie cerebrală, fără a elimina senzualul ea mizeză pe feminitate, își construiește poemele cu mare atenție îmbinând sensibilitatea feminină cu rigorile scrierii tăioase, aproape dure, mânuiește existențialul și imaginarul raportându-se la ideile universale cu o exactitate de chirurg fără a despărți spiritul de corporalitate și nici corporalitatea de intelect.

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

 

Momente de rezonanță

 

  (Nu-l cunosc pe acest om! – Despre marea minciună și alte eseuri morale,
Ion Militaru, Editura Academiei Române, București, 2014)

 

 

ion militaru - nu-l cunosc pe acest omÎn volumul Nu-l cunosc pe acest om! – Despre marea minciună și alte eseuri morale, apărut recent la Editura Academiei Române, Ion Militaru abordează teme precum: trădarea, adevărul, minciuna, prostia și lenea. În fiecare dintre cele patru eseuri ce alcătuiesc cartea, autorul pornește de la o poveste. Cea biblică, a lepădării lui Petru de Iisus, este punctul de plecare al demersului – hermeneutic și filosofic –  ce vizează minciuna, „Minciuna sacră, minciuna care separă omul de Adevăr”, „minciuna la singular”, minciuna ce „privește temeiul lumii”: „Nu-l cunosc pe acest om!”. O minciună de frica masei largi, căci „prin lepădarea de Iisus, Petru își dădea acordul în fața corectitudinii mulțimii, a unei mulțimi care nu știe cu cine are de-a face, care condamnă în necunoștință de cauză și pe care Iisus o iartă din cauza neștiinței sale”. O minciună „omenească”, o cedare în fața contextului, o ascundere a adevărului știut, ce nu poate fi însă livrat instant gloatei, căci nu-l poate percepe și, deci, nu îl poate primi: „Adevărul nu mai ajunge astfel la mulțime pentru că mulțimea cere și vrea, iar Adevărul nu intră pe poarta, declarată cu violență, a cererii și voinței. Adevărul se arată așa cum se arătase și lui Petru și restului ucenicilor: prin surpriză (pe neașteptate – este ceea ce va arăta, cu insistență, din partea răsăriteană a creștinismului, L. Șestov)”.

Ion Militaru analizează cu atenție și delicatețe resorturile lașității lui Petru, așezându-le într-un vitraliu ce pare veșnic: teama în fața comunității percepută ca atotputernică și ostilă, prevalența instinctului de conservare, „frica de oameni, terestră, de cei care decid în interiorul temporalității”. Minciuna rostită rămâne „ceva tangențial, contingent, care are darul de a-i arăta lui Petru distanța infinită dintre el și Creator”, fără a crea însă „un hiatus între ei astfel încât calitatea de piatră a bisericii să-i fie retrasă”. „Odată refuzându-și epistemologic divinitatea, lumea se corupe în esența ei. Ea nu devine, prin această corupție, atee, pentru că forma propoziției prin care se exprimă minciuna este de cunoaștere, nu de existență”, conchide Ion Militaru, concluzie care necesită, în opinia mea, alte limpeziri. Dar dincolo de drumul principal, persistă ideea nu doar plauzibilă a autorului că mecanismul care declanșează lepădarea de Adevăr în fața „opiniei publice” ori a puternicilor zilei își păstrează actualitatea. Sigur, există întotdeauna justificări, tot așa cum unii se agață de firul de speranță că „mântuirea nu este condiționată prin comportamente strict morale”, dar apare și tentația abaterii către asumarea confruntării sinucigașe (fie și doar în sens social) cu mulțimea, asumarea rostirii unui adevăr pentru care nu e pregătită, a unui adevăr (de) neacceptat.

„Despre Adevăr” vorbește însă și mai aplicat Ion Militaru în eseul provocat de un alt text literar: Hainele cele noi ale împăratului. „Hegel și Schopenhauer au rămas mult în urma acestei povești de patru pagini” a lui Andersen, consideră autorul, înainte de a diseca moravurile sociale, „cele care cultivă și întrețin o lume în care coeziunea și ierarhia sunt pe bază de fals”. Un fals care apare din start, din clipa în care cei doi șarlatani susțin că îi fac împăratului haine pe care cei care nu erau potriviți pentru slujbele lor și cei care erau proști nu puteau să le vadă. Și atunci, după cum remarcă Ion Militaru, toți se fac că văd, prefăcătoria devine generală, obediența calculată și meschină îi determină pe cei integrați în sistem, dominați de interese și motivații economice, să mistifice realitatea, să vadă stofe și culori acolo unde nu era decât nuditate - „un maxim al ororii publice”. Ion Militaru a cercetat și a meditat asupra unei povești cu parametri și învățăminte mereu valabile, căci va exista mereu o comunitate lașă, ipocrită și slabă, „adunată pe criterii de ordine și supunere”, care „vede propriile convenții, ceea ce se cade să fie văzut, ce trebuie văzut” și nu ceea ce este, pentru că între ea și ceea ce este se strecoară experiența, pierderea inocenței. „Ei nu afirmă ceea ce văd, ei văd ceea ce afirmă: ordinea lumii lor. Copilul, în schimb, spune ceea ce vede, el „știe ce înseamnă a fi în ordine, a fi îmbrăcat sau dezbrăcat” și observă că „împăratul nu e în ordine”. Copilul „știe de valorile lumii, dar nu știe de ordinea lumii”, educația lui „nu este încheiată, nu i se inculcase ce trebuie să vadă”. Remarcând slăbiciunea, temerea și lașitatea publicului, precum și „inocența nepervertită, aptă de adevăr a copilului”, Ion Militaru constată că „moralitatea care se câștigă prin vocea copilului nu vine dinspre morală” și că acesta „nu este moral spunând adevărul, el nu știe că spune adevărul, adevărul este cel care se rostește prin el”.

Captivant este și textul intitulat De va cădea drobul de sare (Despre prostie), în preambulul căruia suntem atenționați că „De departe literatura este superioară tuturor artelor când vine vorba să exprime prostia”. Ion Militaru adună în jurul poveștii lui Ion Creangă crâmpeie de gânduri: Heidegger, Mircea Florian, Omar Khayam („De te-nhaiți cu proști, fapta e de blam/ Ia din mâna celui înțelept otravă / Și nu lua din mâna prostului balsam”), Swift, Glucksman, Giorgio Agamben, refuzul grijii („Priviți la păsările cerului”), dar se întoarce mereu la firul snoavei, la comparația dintre „prostia de acasă”, caracterizată de fermitate și verdict, și „prostia din lume”, în principalele ei tipologii. Chiar dacă poate fi tolerată - „Eva este vinovată pentru că este opțiunea ei să mănânce sau nu din fructul oprit. Prostul nu decide dacă să fie sau nu prost”, prostia „nu este întotdeauna o inocență scuzabilă”, ea are „ o consistență, o densitate și o suportabilitate”. Așa cum are și argumentele ei și nu poate fi extirpată, ci doar, eventual, corijată.

În ultimul eseu al volumului, Muieți-s posmagii? (Despre lene), gânditorul craiovean pornește tot de la o poveste a lui Creangă și abordează binomul lene/ hărnicie din multiple perspective. De exemplu, cea a societăților tradiționale, care se tem de lene, și cea a zilelor moderne, în care lenea este tolerată: dacă pe leneșul lui Creangă, răspunsul „stupefiant, dar în completă coerență cu sine: Dar muieți-s posmagii?” îl costă viața, leneșul de astăzi este tratat cu indiferență, căci „În societățile concurențiale temerea nu e față de cel care nu intră în competiție”. Ion Militaru își folosește din nou lecturile, pentru notații despre „Virtutea subversivă a lenei în societățile totalitare” (Camus) sau lenea mentală și tipul precis de eșec „datorat inadecvării mijloacelor la scopuri”, abordate de Jose Antonio Marina în „Inteligența eșuată. Teoria și practica prostiei” (Polirom, 2006), se întoarce la natură pentru a observa că și acolo hărnicia caracterizează mai degrabă „comunitățile” bine reprezentate numeric - albinele, furnicile -, nu animalele singuratice – lei, urși, vorbește despre valorificarea socială a hărniciei, despre munca zadarnică și pilda talantului, ajunge chiar în literatură și amintește „poezia leneșă”, dar și interesul scăzut pentru un Oblomov de zi curentă: „Leneșul nu poate oferi mare lucru, ca personaj”, „Romanul nu are ce să facă din leneș”. În schimb, remarcă autorul, lenea mentală este cât se poate de actuală și de vizibilă în spațiul public, exemplele la îndemână fiind oamenii politici și tabloidizarea mass-media. Trecerea competenței concrete „în subsidiarul fiziologiei politice”, „inadecvarea dintre posturi precise și personaje imprecise, poziții cheie în administrație ocupate de personaje fără pregătire adecvată”, pe de o parte, „scăderea standardelor în deontologia mediatică (...), interesele orientate spre subiecte comode, cu iluzia că sunt interesante”, pe alta, sunt evidente în fiecare zi.

Ochiul scotocitor, de „cap-limpede” - din care nu lipsește însă o nuanță bonomă -, întors spre prezentul cetății, popasul temeinic asupra unor teme eterne, dar adesea ignorate, apelul subtil la sâmburele etic din noi, într-o manieră care declanșează momente de rezonanță, îmi par meritele majore ale acestui volum pe cât de accesibil, pe atât de consistent, în care Ion Militaru îmbină, cu eleganță, virtuți morale și literare deopotrivă. 

Comentarii cititori
sus

Semnal - reviste culturale

 

A apărut numărul 2 pe 2014 al SpectActor, revista Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova. Un număr dedicat în exclusivitate spectacolului Rinocerii, montat de Robert Wilson pe scena Naționalului craiovean, și care cuprinde și un interviu cu Wilson, realizat de Lia Boangiu și Luiza Mitu, precum și notele regizorului despre spectacolul pus în scenă la Craiova. Rețin atenția și impresiile lui John Elsom, dar și cele ale actorilor care au avut prilejul să-l întâlnească, în cadrul acestui proiect, pe cunoscutul regizor american: Ilie Gheorghe, Tamara Popescu, Monica Ardeleanu, Raluca Păun, Valer Dellakeza, Nicolae Poghirc, Angel Rababoc. Nicolae Coande semnează editorialul Un american la Craiova, iar despre spectacolul propriu-zis au scris, între alții, Adrian Mihalache, Diana Evantia Barca, Haricleea Nicolau, Mădălina Nica, Marius Dobrin și Cornel Mihai Ungureanu.

Revista este disponibilă și în format electronic pe site-ul Teatrului Național „Marin Sorescu”: http://tncms.ro/reviste/27/pdf/30102014135248.pdf.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey