Cristina Maria Gelep
Xenia Karo
Cornel Mihai Ungureanu

 
sus

Cristina Maria Gelep

 

 

Person(ele) poetului și cearta cu sin(ele) însuși

       

(Nicolae Coande, Persona, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2013, p. 107)

gelepVolumul lui Nicolae Coande, Persona, este unul al unei poezii sau poetici teatralizate, în sensul perfectei stăpâniri a poeziei proprii, a subteranelor sale, a suprafeței sale exterioare la nivel textual, și, respectiv a interioritații a simbolisticii sale. Este o poezie în care poetul se ceartă cu sine, se neagă, se renagă, se ceartă cu divinitatea, dumnezeu sau dumnezei, este gnostic și agnostic, crede, dar cercetează în stil arghezian, urmuzează, cu jumătate de fraze suprarealiste, jumătate logice și uneori, jumătate experimentale, dar totul în stil propriu, este un melanj de poetici moderne, după cum am văzut, dar formula rămâne proprie, teatralizată, certăreață, duplicitară, o formulă a masculinului in care femininul există voalat.

Dacă femininul apare voalat, aproape controlat de masculinitate, un feminin latent, implicit, senzual portretizat, cu grijă, am putea spune, masculinitatea este exacerbată, teatralizată, exuberantă, dar de o exuberanță controlată precum formula poetică: „Îmi număr anii cum îmi număr banii – cu scârbă și cu duioșie / pe un pat de spital în era tehnocraților / pe un pat de spital creierul fiecăruia /  avea forma poeziei lui / avea aura morții abia întrezărite /  imensul gol al memoriei..” (Oameni de meserie capete mecanice).

Așadar, efemeritate, cotidian, lipsă de energie vitală, scârbă, boală, moarte, conștiință, creier, și o formulă poetică a creierului, a conștiinței, a morții de la capătul poeziei, abia mijite, totul într-un imens gol poate nihilist, poate doar liniștitor al nimicului calm. În acest univers agnostic, cu note de gnosticism, dumnezeu este prezent și absent, în tonuri suprareale și reale, folosind o frază urmuziană, autorul personelor, cu o poetică jumătate suprarealistă, jumătate logică produce o muzică interioară în care credința necredinței, plus și minus, dau o neutralitate, un gnosticism asumat.

Apropo de asumare, reprezentarea celor două sexe în poezie, androginizarea voită, ca acumulare de masculin și reprezentare a femininului prin prisma primului, să numim acest proces alteritatea celui de-al doilea sex, care îl portretizează pe primul ca victimă, ca luare în posesie de fapt, masculinul și femininul în oglindă, răsturnarea voită sau nevoită produc alteritate și reproduc chipul eului cretor. Deci, ele-le din titlu, feminitatea criptică, să o numim așa, e supusă, dar viziunea oarecum maternă din final, anima feminității implicită, nu explicită, e concluzia construcței poetice: „așa cum mâna unei femei care încuie pe furiș ușa / dă de gol femeia care se întoarce la ziuă în patul bărbatului /  doborât de șnapul de cucută / Adam m-a făcut zise ea nevinovată în vreme ce se dezbrăca. Să vă spun că dragostea se împrumută / nu se oferă? Nu are rost sunt un oracol prost.”

Oracolul nu e prost, cu toatea acestea, e autoritar, autarhic, manipulator, teatral, duplicitar, efeminat subtil, și profund masculin, dominator, supunător, nu prea lasă loc feminitații să se manifeste nici măcar poetic, o controleză, o subminează, dar ceva senzualitate rămâne, ceva act senzual, pe care nu-l poate sau nu vrea să îl controleze, lasă să-i scape să se manifeste și ea, ea, feminitatea, cum poate sau cum i se dă voie: „ cu milă -  viața sau altceva memorabil / în timp ce vă îndoaie grumazul sub talpa ei de cocotă vulgară, de mostru feminin căruia sexul i-a intrat de mult în creier /  și de acolo fute lumea. Viața nimic alceva /  regulează de la un capăt la altul lumea și lumea nu a spus / niciodată nu /  a dat satisfăcută mai departe din picioare /  a belit poezia pielea ei insuportanbilă.” (Amor mic cu literatura) 

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

Niciodată fără mânie

 

Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității, Colecția Plural M, Editura Polirom, Iași, 2013, 300 pp.

 

karoDupă ce am deschis ochii nițel și am căutat să aflu ceva istorie, alta decât ce învățasem la școală, după ce, adică, am început să aflu despre ravagiile comunismului, știu că (mă) întrebam cu stupoare: „Cum de a fost posibil așa ceva? Cum de oamenii au permis așa ceva?”. Evident, nu am primit niciun răspuns. Nici unul care să mă facă să tac din gură, dar și din gând. Singurul răspuns cât de cât logic s-a ridicat pe frică: „Tu știi ce frică îți dădeau tancurile rușilor?”, mă întreba A, cumva supărat pe semeția mea de la 16 ani. Citisem și Jurnalul fericirii (care m-a făcut alt om) și nu puteam să-mi scot din cap că totul este o alegere. Întrebarea a ațipit cumva, dar nu mi-a dat pace.

În timp, mi-am făcut rost de un răspuns, care, însă, mi se pare la fel de îngrozitor precum crimele comunismului (simbolice sau nu). Cum de a fost posibil? Noi am făcut posibilul. Că am vrut că n-am vrut, m-am lovit de urâțenia noastră, de hoția noastră, de lașitatea noastră. Am văzut cât de mici, de meschini, de înfometați suntem încât nu ezităm să lăsăm în urma noastră, în jurul nostru, câmp de cadavre. Am văzut frica nu de tancurile rușilor, ci de aer curat, de lumină. Ne-am văzut plastilină în mâinilor satrapilor de ocazie postdecembriști. Așa a fost posibil, mi-am zis și n-am trecut mai departe.

În urmă cu ceva luni, mi-a căzut în mână o carte scrisă, îmi pare, din stupoare. O carte ca o privire amară asupra noastră, celor de azi, o carte care propune un răspuns ceva mai punctual la întrebarea mea: „Ar fi suficient să facem inventarul ordinelor date de conducerea partidului și statului comunist, al obligațiilor de serviciu și activităților organelor de ordine interioară, începând cu Securitatea și continuând cu Miliția, Procuratura, Presa, sectoare din Armată, Justiție și Economie, ca să aflăm cine este responsabil pentru tragedia celor 45 de ani de comunism” (p. 11) spune Gabriel Andreescu la începutul unei cărți construite parcă să răstoarne această afirmație. Cercetătorul a mers în Arhivele CNSAS și a studiat dosarele (și consecințele) unor prigoniți de Securitate (și de contemporaneitate) precum: Adrian Marino sau Nicolae Balotă, dar și a unor triști învingători ai istoriei: Constantin Noica sau Alexandru Paleologu.

În cazul lui Adrian Marino, de pildă, acest irepetabil proiect biobibliografic al României, sunt studiate documentele arestării, dar se merge și pe firul bănuielii că marele cărturar ar fi îngenuncheat în fața Securității. Este evocat și tristul caz al Iuliei Vladimirov, care s-a grăbit să creadă documentele Securității din prea mare dragoste pentru subiectul propriei cercetări, Monica Lovinescu. Adrian Marino, prin viață și prin operă, rămâne o irepetabilitate și o necesitate. Victoria pe care a avut-o asupra comunismului o va avea și asupra postumității.

Dacă partea dedicată lui Marino nu aduce surprize, textul fiind un rezumat al gloriei și al războaielor mai mult sau mai puțin cavalerești pe care acesta le-a traversat, capitolul dedicat lui Constantin Noica produce frisoane statuii ridicate în locul filosofului. Noica și-a trădat prietenii în închisoare, Noica „se dă, naiv, «pe mâna securiștilor»” (p. 65), în așa fel încât, prin 1972, „Noica face ce i se cere, atât cât poate fi rezonabil etic și stilistic din perspectiva lui, împotriva activității biroului Europei Libere de la Paris. Nu doar că înțelege implicarea sa într-o acțiune de influențare, ci dă sfaturi agenților de Securitate cum pot fi eficienți” (p. 79).

O ironie istorică îi aduce în același capitol pe Nicolae Balotă și pe Alexandru Paleologu. Unul bănuit de colaborări cu Securitatea, însă fără apariția niciunui document olograf, celălalt eroizat pentru că a recunoscut colaborarea cu sinistra instituție.  

Multă vreme, foștii deținuți politici fuseseră ocrotiți de o tăcere pioasă. În scurtul răstimp din 1989 până azi interesele pecuniare sau pur și simplu orgoliul i-au aruncat în bătăliile meschine ale urmașilor păcăliți de istorie. De aceea, un capitol important mi se pare  cel în care este analizată activitatea CNSAS, în fapt „eșecul” acestei instituții căzută și ea în mlaștina erorilor, gafelor, abuzurilor tipic românești. Fără să fi avut curajul celorlalte nații scăpate din ghearele poliției politice, ne-am încurcat în decenii și în birocrație și mai ales în adevăruri absolute, deci în minciuni.

Gabriel Andreescu ar trebui să reușească să ridice niște întrebări, să ne învețe un pic de atenție și un pic de îndrăzneală, să îndrăznim, adică, să gândim singuri. Putem să privim înapoi, spre comunism, fără mânie? Cartea aceasta ne spune că nu. Istoria continuă să joace feste, atât de mult încât documentele par să fi ajuns niște proiecții capricioase, la mila umorilor oricui.

Gabriel Andreescu însuși nu face mai mult decât să-și spună propriul adevăr. Un pas important desigur, dar unul singur. Să pui sub semnul întrebării hârtia birocratică (fie ea și securistică) devine un reper pentru durerosul și greoiul proces de autocunoaștere și regăsire a unei nații prea înspăimântate. 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Un adevărat prozator

 (O adevărată familie, Mircea Gheorghe, editura Adenium, Iași, 2013)

 

coperta mircea gheorghePovestirile cuprinse în volumul O adevărată familie, publicat de Mircea Gheorghe la editura Adenium, în 2013, ar putea fi grupate în funcție de cele trei „priviri” ale scriitorului: una întoarsă spre spațiul românesc în regimul comunist, alta spre tema emigrației și una „independentă”, canadiană”. După cum autorul însuși declară, în interviul publicat în numărul din mai 2014 al Prăvăliei culturale, acestea corespund unei cronologii: „trei tipuri de experiențe, de tipologii, de neliniști” și tot atâtea etape din viața sa - românească până în 1990, canadiană de atunci.

Există, fără doar și poate, diferențe între textele scrise „în momente foarte îndepărtate în timp”, lumile înconjurătoare fiind și ele altele, dar sunt și asemănări: știința frazei și a descrierilor, construcția atentă a personajelor – principale și secundare, umorul, câteodată amar, crearea suspansului nu atât prin mijloace dramatice abrupte, cât printr-o gradualitate, printr-o dezlegare treptată, uneori incompletă, a misterului, a lumilor ascunse.

Așa se întâmplă cu amintirile nu neapărat agreabile („Amintiri și copii în ziua de azi e bine să n-ai!”) ale bătrânei din Cabrioleta, proza scurtă ce deschide cartea. Istorioarele vagi ale acesteia nu par tocmai inocente și, pe măsură ce ghemul verbal se desfășoară, ies la iveală întâmplări din zilele războiului care „a îngropat multe lucruri” - despre ruși și comuniști, despre Wanda, cea mai bună prietenă a ei, dansatoare la Cărăbuș, care dansase și cu Regele Carol, și despre iubitul Wandei, președintele Curții de Casație. Cu fiecare frază, apar indicii noi din povestea unui triunghi amoros, din cea a unei crime, nerezolvate oficial, dar și din accidentul care îi omorâse bărbatul iubit („Le dăduse să bea șampanie cailor. De bucurie că i-l făcusem pe Titi”). Mircea Gheorghe încadrează cu iscusință un soi de Blow-up - fără aparate de fotografiat -, într-o atmosferă vetustă, cenușie, călinesciană, delicată, cu perdele ce tremură la ferestre în același ritm cu voalul stranietății pe care autorul îl țese și-l pogoară peste lucruri, fără a indica o ieșire limpede. În ciuda „spărturii” care ne oferă un reper temporal precis al acțiunii: noiembrie 1989, căci ziarele de la Tutungerie (Scânteia și România liberă - de dimineață, Informația Bucureștiului - de seară) titrează despre Congresul al XIV-lea al PCR, finalul rămâne deschis. „Titi e acum ministru, se întâlnește în fiecare zi cu regele”, spune femeia. „Îl cunosc. Toată lumea îl cunoaște”, răspunde bărbatul, iar Mircea Gheorghe lasă cititorului libertatea să aleagă cât real și câte fantasme or fi fost, de fapt, în poveștile bătrânei.

Împletirea cu fantasticul continuă și în Inspecția de vară, o parabolă la adresa dictaturii și a slăbiciunilor care o fac posibilă. Meritul autorului stabilit în Quebec stă, în acest caz, în construcția minuțioasă, psihologică, a personajelor, dar și a unei atmosfere în care încap și cârciuma de țară și funcționarul răutăcios-ironic: „Noi n-avem mașini speciale pentru inspectori” și un drum prin praf și aer fierbinte, către un sat despre care inspectorul – un inadaptat, plictisit, indiferent, ce nu-și găsește locul printre inși violenți, care se înroșesc la față când vorbesc - ajunsese să se întrebe dacă există cu adevărat.

Întâlnirea cu un învățător grotesc, o clonă a lui Ceaușescu la scară mică, dar cu un cult al personalității la fel de obtuz, este punctul culminant al acestei povestiri, în care Mircea Gheorghe îngroașă tușele caracteristice unei epoci trecute. Inspectorul ascultă consternat limbajul de lemn al învățătorului, constată că zvonurile despre ce se întâmpla la școala din sat sunt adevărate cu asupra de măsură – copiii învață să scrie angajamente și să strige „Ura!, „Ura!” la mitinguri și marșuri săptămânale, agitând portrete ale învățătorului. „Oamenii, dacă nu învață să aclame în copilărie, când devin maturi nu fac față cerințelor”, susține dascălul dornic de împliniri glorioase. Mircea Gheorghe împinge la limită absurdul unui personaj emblematic, despotic, căruia îi opune un reprezentant al autorității ce ar vrea fie energic, să răspundă oficial familiarității agresive, să ia măsurile adecvate, dar e obosit și are prea mult bun-simț. Îl chinuie și o migrenă, își dorește doar „să rămână singur, să nu aibă nimic de făcut”, dar cum asta nu se poate, ispitit de abilul învățător cu un vin răcoritor, cedează. Este unul dintre răspunsurile literare ingenioase la întrebarea: „Cum a fost posibil?”, iar ecoul-avertisment rămâne în urechi după lectură: „Se poate întâmpla oricând”.

Satira este o armă pe care Mircea Gheorghe o folosește, indiferent de timpul creației, cu îndemânarea unor Bassarabescu ori Caragiale. În Triptic, autorul devoalează trei atitudini față de sistemul comunist. Indiferența și acceptarea sunt exemplificate prin George Pufan (Supusul), un tovarăș care crede despre sine că are un aer occidental, de capitalist „cu privirea oțelită în afaceri nemiloase” și care nu este interesat nici măcar de știrea dată de Scânteia în decmbrie 1989: „Acte huliganice la Timișoara”. Nemulțumirea, redusă la un curaj de cârciumă, se vede în Reformatorii. Alcoolul dezleagă limbile, și, după câteva ezitări, personajele lasă precauția de-o parte și spun ce gândesc despre politica Partidului sau a lui Ceaușescu, microfonul fiind scos de chelner din scrumieră imediat după plecarea lor. Revoluționara, infirmiera „cu sufletul rănit” Doina Procopiu, se dovedește la fel de ușuratică în alegerile politice pe cât era în tinerețe, în viața personală, iar cameleonismul, „schimbarea la față” sunt caracteristici la ordinea zilei după 1989 pe care femeia le iulustrează.

Mircea Gheorghe „destructurează”, cu armele ironiei, o întreagă „rețea” de alte clișee și stereotipuri, oglindind și realități sociale românești sau canadiene. Inventatorul și poetul, de exemplu, ne prezintă doi pensionari bovarici, cu merite nerecunoscute. Cel dintâi a născocit trotineta pentru adulți și tirbușonul de scos dinți, dar așteaptă zadarnic scrisoarea de admirație și invitația în America. Nici talentul poetului nu e apreciat. „Ca să te prețuiască românii, trebuie să te împingă cineva de la spate. Să ai pile. Sau să fi fost turnător în timpul comunismului. Ori să fii ștab și să se gudure toți ca să-ți intre în grații. El nu era în niciuna dintre categoriile astea publicabile, era doar talentat și modest. Și toți întrețineau în jurul lui, de ani de zile, un complot al tăcerii”. Evident, personajul nu strălucea nici în ale talentului, nici în ale modestiei, și nu se sfia să arunce, la rigoare, preopinentului, o pagină dintr-o banală și locală revistă de peste ocean: „Ia citește frate, aici, să vezi ce zic americanii despre mine!”. 

Mândria e persiflată și în Argumentul de autoritate, iar naivitatea și credulitatea sunt taxate, cu note de tandrețe, de sentimentalism, în proze precum În rândul lumii, O adevărată familie sau O poveste canadiană de succes, în ultimele două autorul devoalând în manieră deopotrivă agreabilă și lucidă falsitatea, poleiala ipocrită și limbajul de lemn capitalist. În Gafa, personajele din România și Bulgaria s-au luat cu sine în Canada. N-au uitat acasă niciuna dintre obsesiile lor: evrei, Mossad, Papa care „spiona cu sateliții”. Observator de finețe al mecanismelor sufletești și al relațiilor umane, Mircea Gheorghe plasează ici-colo – nu știu în ce măsură strategic sau dintr-o spontaneitate a harului de prozator – caracterizări concise, dar edificatoare, care potențează întregul. Familia Bonev nu se înțelege cu fiica „din cauza vederilor ei”, Eremia lucrase în „alimentația publică”, fusese chelner, de aici „natura serviabilă, onestitatea și franchețea cu care aprecia oamenii cu bani mulți”.

Cu ironia detașată și privire de contemplativ, scriitorul înregistrează detalii ce asezonează „felul principal”, acțiunea propriu-zisă: în vizită, primele 5-10 minute erau rezervate pentru mirări, o zi în care bate „un vânt ușor, insinuant” poate deveni dintr-o dată foarte importantă, viața unei femei curge în ture de noapte banale, flancate de zile de plictiseală, prudența copacilor bătrâni primăvara ș jocul de pinacle al doamnei Bartolomeu, tovarășul Clipici, securistul care îi cerea „revoluționarei” să-l sune doar dacă are „ceva de semnalat”, replica atribuită lui Ceaușescu:„Pune Radu pe el!” (Radiază-l!), copiii de opt-zece ani care, la garage-sale, „erau hapsâni, țineau la preț, nu lăsau un cent de la ei”, tentativa poetului de a-și vinde cel mai recent volum în biserică: „Citiți ultima mea carte, «Farmecul iubirii»! Cu dedicație de mână”, „Viața e mișto în România, dacă ești turist”.

Dar teritoriul pe care Mircea Gheorghe navighează relaxat, cu pânzele în vânt, este acela al relației de cuplu. Fie că este vorba de o pereche marcată de egoismul și boala lui (Onu, în povestirea Zid), fie de una aflată la primele certuri (Iubire, bibelou de porțelan) sau mai hârșită, în care soția „adorată și vigilentă” e „totdeauna un zid împotriva intruselor” (Vacanța), Mircea Gheorghe dovedește o remarcabilă cunoaștere a resorturilor intime și are experiența necesară pentru a păstra față de emoții distanța potrivită. Este de notat măiestria cu care schimbă eul auctorial în Zid, cum se pune în pielea personajelor: terestra Lavinia și Onu, cel tulburat („Rămânea ore întregi vlăguit, înspăimântat și plin de ură. Față de toți...”), nesigur („De când mi-au dat drumul, nu mai știu ce vreau, dar ea cred că intuiește”), care are și el străfulgerări lucide, momente de acuitate luminoasă într-un întuneric ce stă să-l cuprindă („Atunci când suferi, deznădejdea celui de lângă tine este mai rea decât deznădejdea ta, e ca o condamnare”). Este meritoriu felul în care construiește intriga și suspansul în Vacanța, povestea unui cuplu ce-și caută tinerețea într-o vacanță de noiembrie în Republica Dominicană („Noi eram sfioși, temători, inhibați – doi oameni porniți iremediabil spre bătrânețe și parcă simțindu-se vinovați din cauza asta”). Dacă pentru ea, excursia nu iese din tipare – își supraveghează soțul cu ochi atent când e vorba de cealaltă femeie, nelăsându-se convinsă că interesul acestuia e doar „literar”, dar îi privește cu ochi critic și activitatea de scriitor („ - E stupid! Cu adevărat stupid, a zis Ana necruțătoare. Pentru ce-ți trebuie să moară cineva? Ai o pornire spre literatura de gang.”), pentru el, această ieșire într-un loc exotic, cu o furtună ce pune la încercare nervii tuturor, înseamnă aventură detectivistă, ispită, prilej de analiză a relației („Ne-am cufundat în gânduri, fiecare pentru sine, cu deprimarea proprie”, „Se certa cu mine în gând, o să izbucnească în curând, mi-am zis puțin enervat. Cine știe ce avea să-mi reproșeze? Poate același lucru pe care-l observam și eu la ea. Nemulțumirea permanentă”). Crima din povestirea de început, apare și în textul bine articulat, de final, de data aceasta fără dubii, dar imprevizibilă și aparținând doar fundalului și unui prezent „insesizabil”, care „de fapt nu exista”. „Ceea ce conta era fragilitatea noastră”, înțelege personajul-scriitor, mărturisind un crez pe care Mircea Gheorghe și-l asumă, căci dincolo de învelișul umoristic, de farmecul liniilor imprecise și de subtilitatea agreabilă, există în acest volum și în proza sa un sâmbure tare: al empatiei, al dragostei, al gingășiei casante și triste din gestul amical de despărțire, spontan și inutil, adresat unei tinere femei oarbe. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey