Ștefan Diaconu
Xenia Karo
Florin Oncescu
Anca Șerban

 
sus

Ștefan Diaconu

 

Trips, heroes&love songs, de Florentin Popa

Casa de Editură Max Blecher, 2013

 

coperta florentin popa trips, heroes, love songsdata stelară 23081986 este una dintre miliardele de posibilități din miliardele de universuri paralele, o dată "departe de sfera laser cu o mie de sfârcuri/ care o să împroaște peste noi lapte incandescent", chiar atunci, în acea dată, marian și george își duceau nestingheriți existența într-un univers al copilăriei, lărgindu-i orizonturile cu suma întâmplărilor care inevitabil are dedublată undeva o sumă de alte asemenea întâmplări; pot fi spațiul comun sau locul de intersecție al generațiilor: "marian și george umplu cada cu bărcuțe de hârtie [...] dau bobârnace bețelor de chibrit/ proptite de laturile cutiei se aprind în zbor mortierele//".

Poezia cu care își începe Florentin Popa volumul de debut este una ludică, în tonul jocurilor de lumini, de sunete, de-a bătăliile intergalactice cu personaje care scot ilaritatea din context ca pe-o aromă de ceai din fructe exotice - "ștefan cel mare cu excalibur în mână spaima tătarilor/ și acel marte cu zombie și overmind și un corp ceresc decolorat//". În această primă poezie (data stelară 23081986) sunt experimentate senzațiile tari, reci precum respirația sub 0 grade airfresh, senzații pe care le oferă noutatea descoperirii sau contrastul crud dintre ludic și dramatic, "dincolo de william wallace strigând libertate cu mațele răscolite" sau "se vor întreba nedumeriți ce e aia muie și / vor scoate unul la altul limba murdară de creion chimic / și vor plânge și nu le va fi frică de lumina care se taie la 9 //"

După cum am observat, lumea închipuită în versurile poetului este proiecția unui tip care a știut să-și arhiveze în foldere separate, pe ani, ca-ntr-un clasor, cu fișiere bine organizate, căldări pline ochi de vopsea pentru o memorie înviorătoare cu cele mai autentice contraste. Erotismul e scos în prim cadru prin aceeași ochi zglobii de școlar pasionat de filaterie:

            "ar putea să lipească timbre să

            își lipească șoldurile cătălina și mai departe

            trebuie să fie ceva mai departe cuvântul ăla

            care sună prea urât pentru o treabă așa frumoasă

 

            niger 1975 hârtie galbenă păsări pământii sevă de iarbă

            în loc de vopsea desenate direct cu degetele timbre ungurești

            cu fabule vulpea și corbul desenate în stil neodisney o miniatură

            medievală cu regele vaik privind vostok 2 dansând ca mc hammer

            can't touch this guineea ecuatorială 1983 pești ca niște bricege

            elvețiene trecute prin curcubee san marino 1980 timbre filigranate

            conopide străvezii biplanate timbre despre cum fac ei timbre pe pătrățelul

            de hârtie apar chiar ei george și cătălina la poștă întinzând bănuți

            de nichel

            apoi banii desenează puncte puncte pe hartă pe genericul de la

            benny hill

            ajung în apenini un mustăcios îi pune într-o tașcă de piele sfâșie

            satisfăcut

            friptura cu dinții și mustățile miezul roz alunița de pe gâtul cătălinei

            pulsând"

Maidanul nu e al Ucrainei, războiul nu e al lui Stalin, Hitler, Bush, Obama sau Putin; Florentin Popa vorbește în felul său specific despre modul în care tirania celor mari este dărâmată de autoritatea celor mici, cei din urmă construindu-și propriul program politic, propagandistic, inclusiv propria lansare pe lună, pe marte sau pe o planetă încă nedescoperită de oamenii maturi - de cercetătorii britanici, spre exemplu - planeta pișat.

            "de o săptămână așteptăm ziua asta visam cu ochii deschiși

            adormeam la masă cu lingurile în gură alegeam

            doar zdrențele de ou din ciorbă

            până și asfaltul mirosea altfel vrăbiile miroseau altfel

            plastilina mirosea altfel (amestecam culori stridente

            până rămâneau doar vinișoare într-o masă gri apoi le

            găuream cu pixul la dracu asteroizi)"

Evenimentul lansării în spațiu, din păcate, nu este trecut în nici o istorie, decât cea personală. Asta nu o face mai puțin importantă, Doamne ferește! Amploarea acțiunii e cât se poate de serioasă, e o treabă de făcut temeinic, cu simțul răspunderii, într-un interval mai mare de timp (noroc că la simulări nu au fost raportate incidente nedorite, fiind la limita pragului de alarmă).

            "ne-am întâlnit am pus laolaltă proviziile

            sferturi de pâine cu felii de brânză topită poiana

            covrigi arși și ciocolată fiecare căsuță în poleiala ei

            george târa în fața gurilor noastre căscate

            cele trei cutii de banane dole, puțin pătate de ulei

            cu grijă să nu se defecteze

            și mirosea a motorină și a iarbă tăiată."

9, 8. 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 ... au uitat de numărătoarea inversă (pe vremea mea - singurul aspect pe care-l respectam cu rigoare la o eventuală lansare), dar pesemne că s-au înțeles din priviri și s-au sincronizat după alte principii. Se vede, totuși, că erau zoriți, vroiau cu orice preț - chiar și cu cel al vieții - să ducă misiunea la bun sfârșit.

            "pixurile cu elice din față au început să zumzăie

            la 5400 de ba nu la sute de mii de rotații

            fitilul din spate să săsăie ca un șarpe

            asta a simțit vlaicu când a trecut în zbor carpații

            asta a simțit coiotul willy când e proiectat în văzduh

            și lasă găuri în norii cu îngeri și harpe"

Despre aterizarea pe lună sau pe uimitoarea planetă amintită mai sus, vocea lirică nu se aude spunând vreo ceva. Rămâne să ne descrie cum se vede lumea de deasupra, de la înălțimea unui vârf de pom care ține pământul răsturnat în spațiu și de unde se vede tot, indiferent dacă lucrurile sunt departe și se văd atât de mici încât ar putea să-ți intre-n buzunar ca o monedă de 50 de bani.

            "am văzut înfiorați în grădina lu neaneacareneprindemingileșiletaie

            o piramidă de mingi de fotbal handbal baschet cu oasele

            albind la soare nu a cruțat nici măcar puii - găleți

            cu mingi de tenis jupuite de puful verzui

            sondele s-au făcut tuleie combinatele pisici metalice

            întinse pe-o rână orașul nostru de sub 50.000 de locuitori

            un cerc cu un punct în mijloc fix ca pe hartă

            și țara un calcan aplatizat"

Volumul lui Florentin Popa pare a fi un întreg compus pe câteva teme fundamentale, la început te prinde binișor de nas cu clești de rufe și te convinge că merită citit până la capăt. sycorax, enceladus, deimos e primul capitol, cartea e structurată - dă impresia că ar fi - pe vârste, începând cu fascinația copilăriei și finalizând în do minor, grav, cu trips, heroes&love songs - puțină acreală existențială.

Ce mai pot spune despre autor și carte în același timp? Că se ține de cuvânt, că e sincer și onest, la o adică ne oferă o gentilă artă a poeziei care ne înseninează frunțile îngrijite de încrețituri. 

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

Dincolo de vremi

 

Ștefan Agopian, Scriitor în comunism (niște amintiri), Editura Polirom, Iași, 2014

 

xeniaCând vine vorba de comunism, privirile, frunțile și mințile se-ntunecă. Nu prea putem să vorbim sau să ne gândim la epoca sus-numită altfel decât cu încruntare. Cei care au copilărit sau tinerit până în 1989 abia îndrăznesc să se scuze că își amintesc cu plăcere de propria copilărie sau dacă o spun, o spun printre scrîșnete. Desigur, nu cred că au (am) copilărit/tinerit în comunism, ci cumva, când și când, paralel cu vremurile de întunecată amintire. Viața și-a văzut de făgașul ei, pe care doar sinuciderea îl poate seca. Nici nu se poate duce până la capăt un gând despre comunism că și dau buzna în memoria recentă miile de pagini pline ochi cu suferințele deținuților politici.

Când vine vorba de memorii, ochii se fac mari, frunțile și mințile sunt gata să primească revelații. Nu-mi vine în minte nicio carte de memorii pe care să o fi citit și să nu fi învățat ceva, să fi găsit vreo taină, să nu fi aruncat vreo ocheadă cât de scurtă în operă prin viață.

Cu astfel de prejudecăți personalizate am început să citesc amintirile lui Ștefan Agopian, recent premiate de USR. Scriitor în comunism nu are nimic a face cu gândurile de mai sus. Autorul însuși este prudent și precizează în paratext că citim doar (niște amintiri). Chiar cred că ar fi fost mai nimerit ca titlul să rămână simplu Scriitor (niște amintiri), că nu vom simți atingerea întunecată a comunismului decât atunci când povestitorul simte nevoia să-și înrămeze un anume episod, un anume moment. Oamenii lângă care a crescut și a a scris Ștefan Agopian (după cum reiese în cele ce ni le povestește) erau oameni care „întorceau curul vremurilor și își vedeau de ale lor” (p. 84-85). Nu o dată pare că uităm circumstanțele tragice care definesc epoca:

„Era deci pe la sfârșitul anilor ’50, într-o zi plăcută de septembrie, când soarele încălzea molcom lumea...” (p. 61) sau: „...în toamna anului 1959 eram un copil aproape fericit. Se deschiseseră mustăriile și maică-mea fugise de acasă încă din vară” (p. 62). Pe de altă parte, atunci când încearcă să justifice titlul cărții creează ancadramente aparent forțate. Spre exemplu, atunci când vorbește despre teroarea instalată în țară după 1948, epuizează în trei-patru rânduri subiectul. Frazele imediat următoare sunt ocupate de istoria personală: tatălui său i s-a propus chiar să intre în politică. Lichidase atelierul în care confecționa pantofi de lux și se înscrisese printre primii în cooperativa „Arta încălțămintei”, unde a ieșit în evidență și a devenit interesant pentru comuniști (cf. p. 83). Din această perspectivă, istoria exterioară pare o perturbație domolită rapid de familiaritate. Agopian copilărește în mahala, chinuit de „splendoarea mizerabilă a mamei” (p. 37) și ocrotit de un tată îndurător. Sărăcia în care trăiește dimpreună cu o Românie zdrobită de comunism rezistă și fără explicații ideologice.

Începuturile lirice sunt retezate de Mihu Dragomir „Un fost legionar metamorfozat în comunist feroce” care „n-ar fi putut să facă din mine altceva decît eram, un poet mediocru” (p. 9). Apoi, experiența cenaclieră, „onirică”, șicanele colegilor de breaslă sunt momente care definesc partea aceasta de lume, carpato-danubian-pontică, nu neapărat comunismul. Bunăoară, atunci când caută să debuteze editorial se împotmolește în lenea lui Alexandru Paleologu – și numesc aici ceea ce mi s-a părut experiența cea mai dură resimțită de autor, neegalată nici măcar de ura față de mama sa. Indolența redactorului Cărții Românești nu are a face cu vremurile politice. Enervarea orgolioasă a Getei Dimisianu care-i face referat negativ pentru că nu i-a cerut sfatul în legătură cu retragerea cărții de la editură (p. 153) este o enervare orgolioasă, nu politică

Agopian nu spune, însă, multe. Devenirea sa ca scriitor pare o înșiruire de emoții previzibile pentru că nu suntem lăsați să vedem dincolo de o enervare, de un eșec sau de un succes. Orice tresărire confesivă este rapid tăiată de ironie sau autoironie – numesc aici una dintre figurile amintirilor (cealaltă fiind repetiția).

Ștefan Agopian nu-și acordă prea multă înțelegere. În fapt, am descoperit în acest volum un Agopian pudic.

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

 

Revoluția văzută din cazarmă

Adrian Buz, 1989, Polirom, colecția Ego-proză, 2014

 

coperta adrian buz 1989A treia carte a autorului, apărută la 9 ani după cea de-a doua (Zidul moale, proze, Polirom, 2005), pe care au despărțit-o 4 ani de prima (Ultimul capitol, proze, Mașina de scris, 2001, premiul pentru debut al revistei România literară). Un prozator care nu turează motorul, s-ar putea spune. Ceea ce, în timpurile literare prezente, în care s-au semnalat cazuri de autori cu 20 de volume publicate degeaba în cinci ani, e de bine.

Un cronicar a spus, în România Literară, că 1989 este un roman "ambițios", apreciere la care subscriu și pe care o văd susținută, la o primă privire, de mărimea și de tema cărții. Un roman de 360 de pagini despre Revoluția anticomunistă (sau ce-o fi fost ea) din România, conceput ca o baleiere lentă a istoricului eveniment, de la primele zvonuri propagate de la Timișoara până dincolo de marea Mineriadă.

Autorul este traducător de literatură americană, printre scriitorii transpuși de el în română numărându-se William Burroughs și John Dos Passos, pe care-i semnalez cu intenție.

W. Burroughs este un autor capabil să creeze fani necondiționați. Cine-l traduce, are parte de o doză de expunere care-l poate modifica profund. Dacă-i și scriitor, șansa ca scrisul lui să poarte urmele influenței lui Burrougs e mare. "Nu adorm până nu-mi fac rutina. Mă văd pe o scenă cântând acea melodie..." (p. 30). Un cititor de Burroughs tresare garantat la orice utilizare a cuvântului "rutină" ("routine"). Tot pe aceeași filieră vine și limbajul "urât", colocvialul de cartier nefrecventabil. Repetitivul "ai căcat-o" (posibil "now you fucked up"), pentru "ai încurcat-o", "ai băgat-o pe mânecă", ori "ai îmbulinat-o". La fel cu "băga-mi-aș" ("shit !", "damn !", etc), pentru "tu-i mama mă-sii (de treabă)".

Trilogia U.S.A., a lui Dos Passos, poate funcționa ca model pentru un roman care-și propune să ridice backgroundul istoric la rangul de personaj principal. În sprijinul acestei observații vin inserturile cu voce ternă despre starea României, a Europei comuniste ori a lumii, "în anul de grație 1989", cum ar fi cel care începe așa: "Luni, 18 decembrie. Înainte de a pleca în Iran, Ceaușescu e informat despre situația evenimentelor de la Timișoara..." (p. 188).

Una peste alta, scrisul lui Buz îmi apare americanizat atât la nivel de modele, cât și la nivel de limbaj. Nu este singurul, dar nu sunt nici foarte numeroși cei asemenea lui.Un alt americanizat cunoscut, așa cum apare el din recent publicata carte de proze, este Ionuț Chiva.

Cartea este, în mare parte, autobiografică. Tânăr cu lecturi și cu părinți artiști, naratorul ratase "previzibil" (pentru el) admiterea la facultate și se văzuse forțat să sufere rigorile unui stagiu militar de un an și 4 luni alături de răcani proveniți, în majoritate, dintr-o lume mai obișnuită cu asprimile vieții și de veterani ajunși patibulari. Și-a început stagiul militar în septembrie 1989 și l-a isprăvit, dacă am înțeles bine, în august 1990, adică în avans cu 4 ori 5 luni față de termenul știut la încorporare.

Vede Revoluția și evenimentele care i-au urmat mai mult la televizor. Participă la votarea din Duminica Orbului (20 mai 1990) într-un pavilion de spital militar. Vede Mineriada într-o permisie, în pozele făcute de un fotoreporter, fratele colegului fratelui unui prieten. Sentimentul de irosire a vieții care îi încearcă pe mulți dintre recruți, cu precădere printre cei cu școală, este potențat de schimbările nebunești care au loc în afara cazarmei.

Povestea nu este liniară, curgerea cronologică a evenimentelor este presărată de "scene și faze" (de cazarmă, din permisii, din vizitele părinților, etc) și de flashback-uri.

Introducerea este un extins comentariu pe marginea unei poze de grup din vara anului 1989, pe când naratorul era "un aiurit cu capul plin ochi cu Depeche Mode și cu Cabaret Voltaire...". Unul dintre fragmentele cele mai reușite ale cărții. Altul fiind întâlnirea soldatului cu CI-stul (ofițerul de contrainformații, ori, mai pe înțeles, securistul) aflat în misiune de racolare.

Perioada de până la "depunerea jurământului" este propice amintirilor. Amintiri din excursia la Praga, prin BTT, din vara încheiată, excursie aranjată de tată. Șoc în fața băcăniilor, a magazinelor cu stive de blugi, ori a magazinelor cu echipamente stereo și cu încă nevăzutele în România CD-uri. Amintiri comice din scurtul sejur la mare, la Eforie Nord, oferit de mamă, aflată în competiție cu tatăl. Sejur în condiții extrem de meschine. Camera de hotel e împărțită de cele două ocupante cu bilet prin sindicat, mama și o doamnă în vârstă, cărora li adaugă, cu acceptul tacit al recepționerelor, nepoțica celei de-a doua și, ultimul venit, viitorul soldat.

Latura de frescă istorică a romanului e ranforsată de povestea anexării Bucovinei de către Uniunea Sovietică, mai întâi în 1940, apoi în 1944, văzută prin prisma unei istorii din familie, cea a refugierii familiei tatălui din Bucovina ocupată de ruși în Oltenia. În mod surprinzător, tatăl, copil de 6 ani în 1941, este prezentat în timpul prezent al narațiunii, anul 1990, ca un pictor de aproape 80 de ani, cu semnele clare ale bătrâneții pe mâini.

Cum naratorul e craiovean, asemenea lui Buz pentru o bucată semnificativă a vieții lui, Craiova este prezentă în fragmente "cu cheie".

În noaptea care urmează zilei ultimului miting al lui Ceaușescu, 21 decembrie, directorul teatrului, cu sprijinul pompierului, își încuie actorii în clădirea instituției. Răspundea, e de bănuit, unei circulare a prefecturii. Își apăra fotoliul directorial, dar putea pretinde, la fel de bine, că era temător pentru viața actorilor. Directorul, fără nume dar perfect recogniscibil de craioveni, e prezentat ironic drept un recitator profesionist, unul care bifase nenumărate spectacole omagiale dedicate Ceaușestilor.

A doua zi de dimineață, lăsați să plece, actorii se alătură șuvoaielor de oameni care curg spre piața prefecturii. Unul dintre ei, un actor-rapsod popular, tot nenumit, dar cine altul să fie el decât Tudor Gheorghe, este recunoscut de mulțime și propulsat în balconul primăriei.

Fostul director etern al unui liceu cunoscut este dat cu numele, cu funcția politică înaltă a fratelui și cu o meteahnă care l-a fixat în memoria elevilor mai bine decât prestația de la ore: îi plăcea să tragă palme. Naratorul a încasat-o de la director încă de la prima lor întâlnire. Înscris la insistența părinților în clasa a 8-a a școlii generale afiliate liceului, în prima zi de școală, elevul s-a apropiat de intrarea în curtea instituției fără șapcă pe cap. Directorul era prezent, însoțit de două ajutoare. Fără o vorbă, a tăbărât pe elev și i-a tras una de i-a mutat falca.

Romanul se termină cu "eliberarea" din stagiul militar. Finalul este deschis, bun, cinematografic. "Ducem în spinare povara enormă a acestei clipe însorite.O fi ea enormă, dar e ușoară. De fapt, ea ne duce pe noi. Atât. A, nu, pardon. Câinele vine după mine. Vrâjeli. Gata..."

O carte ambițioasă, desigur, deși nu vine cu dezvăluiri despre "teroriști". În același timp, poate fără să reușească să fie una "mare", este cu siguranță una foarte bună. O carte captivantă, amuzantă de multe ori, interesantă pe alocuri, rafinată din punct de vedere literar, cu ton propriu și o construcție a cărei chibzuială se simte. 

Comentarii cititori
sus

Anca Șerban

 

                                                     Un bildungsroman intercultural

 

serbanRomanul Ioanei Heidel, Dincolo de orizont (Editura Sitech, 2013) este un roman în egală măsură emoționant și palpitant, ce suscită interesului lectorului încă de la primele pagini prin naturalețea și profunzimea cu care-și reiterează propria viață. Destinul protagonistei este marcat de situații neprevăzute, cărora reușește să le facă față printr-o forță ce vine din interiorul ființei sale. Avem în față un roman autobiografic, scris la persoana I, surpinzător prin autenticitatea evenimentelor și trăirilor redate sub forma unei ample confesiuni la care lectorul este făcut părtaș și ajunge să empatizeze cu universul încărcat afectiv ce se conturează în fața ochilor lui, declansându-i sinapse.

Intersant este felul în care autoarea evocă amintiri din memoria individuală, inserând expresii și proverbe tipic românești (“Câte bordeie, atâtea obiceie”) și reflecții asupra vieții patriarhale din copilărie care și-a pus amprenta puternic asupra sa și a avut un rol important în existența sa viitoare. Romanul se constituie pe trei planuri ce corespund a trei culturi diferite: cultura oltenească, cultura săsească și cultura germană,. Acestea apar în plan simbolic încă de la începutul romanului prin visul mamei în care sunt prezenți trei călăreți reprezentând cele trei culturi, care definesc firul vieții autoarei presărat cu întâmplări fortuite, cu frământări interioare ce oglindesc o înțelegere profundă a lumii. Personalitatea sa denotă inteligență, sensibilitate, curaj, spirit analitatic, ambiție și nu în ultimul rând o dragoste fără margini față de familia sa, dar mai ales față de fiul său Hendrik, pentru care este dispusă să meargă până la capătul pământului. Trecerea de la cultura oltenească la cea săsească prin căsătoria cu Sven și mutarea în Sighișoara determină un adevărat șoc cultural pentru autoare, care reușește cu greu să depășească barierele impuse de tradiția și mentalitatea săsească, la care în cele din urmă este obligată să se adapteze, pe fundalul unui context istoric apăsător (perioada comunismului).

Datorită problemelor de sănătate ale fiului ei, Hendrik, autoarea este nevoită să plece în Germania, unde va lua contact cu o nouă lume, capitalistă,  în care își pune toate speranțele și care i se deschide, după o serie de obstacole și o absoarbe în interiorul său, echilibrând-o și dezechilibrând-o în egală măsură lăuntric. Sentimentul de apartenență al autoarei se dizolvă prin contactul celor trei culturi și în momente răscruce nu știe unde se află “acasă”. Autoarea afirmă:” […] unde mă simțeam de fapt acasă? La Goicea?  Nu cred, fiindcă se uitau toți la mine ca la urs. În Germania? Nu fiindcă abia așteptam să evadez, să uit, să dispar, să-mi aerisesc creierul. Cine știe poate acolo unde de fapt plecasem, din Sighișoara.” Mutațiile interioare și identitare ale autoarei reflectă consecințele uneori dramatice ale interculturalității, ce determină atât dezvoltare, devenire cât și derapaje lăuntrice, uneori greu de gestionat.

Ioana Heidel a internalizat elemente din cele trei culturi, însă aduce un omagiu culturii oltenești pe care o asociază cu toate tradițiile și obiceiurile descoperite în copilărie, cu părinții și bunicii săi, cu satul Goicea care fusese martorul clipelor magice, pline de candoare și inedit, pe care le savurează cu plăcerea și sinceritatea acelei ființe înmărmurite în timp. “Bucură-te aici și acum, fiindcă ești acasă. Savurează acest moment magic, fiindcă următoarea clipă nu o vai egala pe cea actuală.”

Ea reușește să ne aducă în față imagini efervescente, vii care ne introduc într-un tumult de experiențe exterioare și mai ales interioare, care suprind prin încărcătura mesajului și prin stilul evocării, adăugând și o serie de detalii de ordin monografic ce conferă autenticitate celor relatate.

Romanul Ioanei Heidel este un roman autobiografic sensibil, un bildungsroman al devenirii personale a protagonistei, un spațiu al amintirilor și trăirilor profunde, care împletesc trecutul cu prezentul într-una dintre cele mai oneste și calde relatări ale unui spirit emerit. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey