Jana Balacciu Matei
Lorena Stuparu

 
sus

 

 

Poetul Francesc Parcerisas, gentelman-ul poeziei catalane

 

La Editura Meronia din București a apărut, pe 30 noiembrie, o antologie bilingvă din creația poetului catalan Francesc Pacerisas, care tot pe data de 30 noiembrie a împlinit 71 de ani. Titlul volumului este - nu se putea altfel -  71  poeme. Mulțumim traducătoarei - Jana Balacciu Matei- pentru amabilitatea de a putea reproduce prefața și câteva poeme traduse în româna și în varianta originală. (Xavier Montoliu-Pauli)

 

„Dorința neatinsă și amintirea de neatins”

 

L-am cunoscut pe Francesc Parcerisas în 1998, la începuturile mele de traducătoare din catalană. Era, pe atunci, directorul Institutului de Litere Catalane din Barcelona. Nu am parafrazat personajele lui Montesquieu întrebându-l: „Sunteți catalan? Foarte interesant. Cum poate fi cineva ca dumneavoastră catalan?” Omul din fața mea nu semăna cu niciunul din catalanii cunoscuți. În primul rând nu vorbea repede. Cu fraze puține, mai degrabă măsurate, cu gesturi simple, cu un zâmbet cald, dar grav, cu o privire cordială, din care nu lipsea un licăr ironic, care părea că trece dincolo de interlocutor, dându-i un aer ușor reținut. Părea mai degrabă – și așa l-am văzut mereu – un anglo-saxon.

Au trecut de-atunci ani, am cunoscut mult mai bine, din „interior” lumea lui, i-am cunoscut activitatea, i-am citit, în timp, poezia și am înțeles, cred, de ce Francesc Parcerisas este unul dintre cei mai iubiți poeți și unul dintre cei mai respectați intelectuali din lumea catalană.

S-a născut la 30 noiembrie 1944 la Begues, un sat la circa 30 de kilometri în sudul Barcelonei, pe malul Mediteranei. Poate de aceea marea, valurile, pietrele, nisipul plajei sunt prezențe constante  în poezia lui. După încheierea studiilor de filosofie și litere la Universitatea din Barcelona (1961–1966), a fost, în 1969–1972, lector de spaniolă la Universitatea din Bristol, din Marea Britanie, un timp de „creștere”, cum mărturisește. A fost, cu siguranță, începutul apropierii, ce avea să devină definitorie, de tradiția literară engleză și de „poezia realității”, pe care o opune celei „a verbalității sau a textualității” ce i se pare tipică pentru poezia franceză, în a cărei oglindă se privește și cea catalană.

francesc parcerisasMai mulți ani (1972–1979) a trăit în insula Eivissa din Arhipelagul Baleare, dedicându-se traducerii, activitate de care nu s-a despărțit niciodată și căreia i s-a consacrat și în planul teoriei. A tradus mult, în catalană și spaniolă, mai ales din literatura de limbă engleză (Seamus Heaney, Scott Fitzgerald, Edgar Allan Poe, David Rosenthal, Bertrand Russell, Dylan Thomas), dar și din franceză și italiană, are un doctorat în traductologie, iar din 1986, după 7 ani ca profesor de limba și cultura catalană de „batxillerat” (etapa de pregătire pentru intrarea în învățământul universitar, la noi ar fi ultimii doi ani liceu), a devenit profesor la Facultatea de Traducere și Interpretare a Universității din Barcelona. Între 1998 și 2004 a fost directorul Institutului de Litere Catalane, nu un institut de cercetări, cum s-ar putea crede, ci unul menit a promova literatura și lectura în limba catalană și a proteja patrimonul cultural național, obiective care nu pot fi înțelese decât cunoscând starea acestora în timpul dictaturii franchiste și consecințele. Omul de cultură chemat să administreze cultura a făcut-o cu o dedicație lipsită de orice ostentație, care i-a atras respectul tuturor. Meritele sale au fost recunoscute de multele premii primite de-a lungul timpului, atât ca poet, cât și traducător, și care au culminat în 2015 cu cea mai mare distincție, Premiul Național de Cultură, pentru ansamblul activității.

Francesc Parcerisas s-a dedicat poeziei și a început să publice din tinerețe (mai multe volume începând din 1966), dar criticii sunt de acord că L’edat d’or/Vârsta de aur (1983) reprezintă piatra de hotar a creației sale. Volumele de tinerețe sunt, deopotrivă, etape din construcția fundației „casei” pe care urma să o ridice prin creația sa de maturitate. Și mă refer aici la limbă. Parcerisas aparține unei generații educate în spaniolă, nu în limba proprie, interzisă în învățământ și în spațiile publice în anii franchismului. Scriitorii generației lui care au optat pentru creația în catalană au trebuit să-și construiască singuri acest instrument vital. „Am învățat, ca buni autodidacți – spunea undeva poetul – și deseori sub privirea întrebătoare, uimită și orgolioasă a părinților, uzurile corecte, structura, gramatica. Am devenit oameni de litere… Am trăit în jumătate de secol trecutul și viitorul”. În balansul dintre acești acești doi poli se situează, cred, și emoția poeziei de maturitate a lui Francesc Parcerisas, din volumele Vârsta de aur, amintit mai sus, Natura morta amb nens / Natură moartă cu copii (2000), Dos dies més de sud / Încă două zile de sud (2006) și Seixanta-un poemes / ªaizeci și unu de poeme (2015), din care fac parte poemele selectate aici.

Aș spune că, deși fiecare volum are, evident, propria individualitate, le unește reflecția asupra prezentului, identificat prin imagini percepute în cotidianul imediat - poezia lui este de o mare plasticitate vizuală. Mâinile se vor pline de prezent, unul din care fac însă parte și sedimentele trecutului, ca și decizia poetului de a nu-l uita. E nedrept, spune el, ca doar femeii lui Lot să-i fi fost menit să privească în urmă, căci toți suntem stâlpi de piatră (nu de sare, căci sarea înseamnă viață, „ca marea și ca teama”, și memorie vie) pentru tot ce am trăit. Un prezent al lui „să vrei mai mult”, al însetării de iubire și de plăcerea dorinței, al revoltei împotriva Tatălui, dar și al omului care știe că „durăm cât existăm, dăinuim cât infinitul ni se desface în gură” și al omului care, în amurgul vieții, cere, ca Rilke, „încă două zile de sud” și mulțumește morții pentru că face să fie atât de viu francesc parcerisastot ce trăiește în el. În același timp, un prezent a cărui continuitate poate fi întrezărită în amintirile fiului aflat într-un restaurant peste cincizeci de ani sau în imaginea fetei care privește, fără să judece, pentru că nu o poate face, în noaptea sfârșitului de an grupul de oameni care deja au văzut viața și moartea într-o unică îmbrățișare.

„Dorința neatinsă și amintirea de neatins” rămân esențiale pentru orice muritor, pentru care o istovitoare tinerețe eternă ar fi de neacceptat. Ceva ce zeii nu știu și de aceea Calipso nu îl poate opri pe Ulise să pornească spre casă. Casa poeziei este viața de zi cu zi, cu crâmpeiele ei care, însumate în timp, întruchipează o ordine universală pe care, doar unite, trupul și spiritul o pot percepe și se pot odihni în ea.

Am scris aceste, câteva, răzlețe gânduri, revăzându-l, revăzându-mă în poeziile lui Francesc Parcerisas adunate în această mică antologie pe care am gândit-o ca pe un, întârziat, semn de admirație și ca pe un omagiu cu ocazia împlinirii, la 30 noiembrie, a vârstei de 71 de ani.

Acum sunt focurile toamnei,
și totu-i domestic, blând, neliniște,
precum clinchetul singurătății
pe care-l sparge un telefon
ca să repete: noapte bună, noapte bună…
Bun venit din nou în viață.

La mulți ani, Francesc!

Jana Balacciu Matei
București, noiembrie 2015

(Copyright foto: Mireia Sopena)

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

 O goangă cântă că nu crede

Dan Ciupureanu, Liderul grupei mici de la grădinița de stat nr.2,
Tracus Arte, București, 2015, 73 pp.

 

dan ciupureanuPrima întrebare pe care mi-am pus-o înainte de a parcurge poemele lui Dan Ciupureanu în ordinea din acest volum  (altfel le știam din facebook pe cele mai multe) a fost „De ce acest titlu?”. Și cum nu am găsit în cuprins nici-un un poem „lămuritor” cu acest titlu, am formulat un fel de ipoteză care urma să fie demonstrată la capătul lecturii.

Fără a situa acest volum sub semnul regresiei infantile, am remarcat plăcerea autorului de a construi descriind vise, coșmaruri, senzații de irealitate și de a fabula povestind cu un aer de obiectivitate, cu o artă pe care o stăpânesc atât de bine copiii: „într-o noapte roxana visa că părinții ei nu sunt părinții ei/ că locuiesc departe într-o căsuță suspendată într-un copac/ printre frunze roșii roxana s-a trezit speriată/ și a fugit orbește în camera părinților/ erau foarte înalți și nu mai semănau cu ea/ roxana s-a întristat și a deschis geamul să se uite la stele/ apoi i-a acoperit cu părul ei șaten (Într-o galaxie, merii înfloriseră. Un vierme escalada un zid de ceară portocaliu.)” (visul roxanei, p. 10).

În exemplul de mai sus este expusă latura luminoasă a copilului teribil Dan Cipureanu. Pentru că altfel, poetul se joacă mai mult cu orori și imagini de-a dreptul letale ‒ cum iarăși numai copiii care încă nu au aflat despre moarte și nu-i înțeleg esența răpitoare de ființe dragi pot să o facă fără nici-un fel de superstiție, cu detașare, lux de amănunte și un fel de onestitate ontologică.

O altă marcă a „infantilismului” danciupurenian din acest volum este darul de-a lovi precis cu nuca-n perete și de-a izbi grațios și dezinteresat cu bâta-n baltă, exhibând atunci când te-aștepți mai puțin ascunzișuri cel puțin incomode care țin de persoana lui sau a celor din jur.

Sunt unele poeme în care Dan Ciupureanu spune lucruri de o infinită delicatețe și aduce la suprafață ecourile unor substraturi încărcate de un farmec mai mult sau mai puțin dureros, ca apoi să trântească observații în care sordidul și disperarea anulează efectul euforic inițial. Cum ar fi în poemul Rugăciune: „copilul copiilor noștri înțelepți/ ascunde-mi ochișorii în palmele mele/ și cântă-le limpezește-mi urechile/ un val adie pietrele pe plaja pustie/ unește-ți degetele deasupra/ și pune-mi gândurile pe-o frunză de mazăre (Odată era un nebun. Îl știau ăia din sat. Copiii fugeau speriați de el. Într-o zi, a intrat în șură și a prins cu mâinile despuiate șapte șobolani. Ăia îl mușcau de peste tot. Le-a rupt picioarele și i-a aruncat într-un cazan. I-a lăsat să zacă, până când au murit” (p. 34). După curgerea lină a incantației, după revelația imaginilor insolite, o evocare horror scurtcircuitează impresia plăcută inițială. Sau invers: după ce spune lucruri inadmisibile în orice alt limbaj și în orice alt cadru decât în acela poetic-ficțional, autorul atenuează efectul grotesc printr-o paranteză grațioasă, ca în poemul Mă lovesc: „periodic mi se scoate botnița pentru a bea apă/ tribunalul de înaltă casație/ chefuiește alături/ izbutesc să desfac lanțurile împletite de scaun/ mă urc dezbrăcat pe masa lor plină cu sticle/ iau o gură de bere și mă lovesc cu palmele pe piept/ cântă bat din picioare chelnerița se apleacă lasciv/ îmi împletește barba peste câteva rânduri (Doi copii desenaseră pe asfalt o galaxie. Copilul care aștepta pe margine a șters-o și a desenat un sâmbure)” (p.37). (Nu știu de ce, imaginea aceasta îmi evocă o alta ‒ ceea ce înseamnă, dacă mă iau după definiții, că acest volum al lui Dan Ciupureanu are și o încărcătură simbolică‒, din volumul Eolin sau ceasul ca oglindă publicat de  Eugen Dan Ilcenco în 1981: „După ce am  reparat aleea/ am scris în cercul acela nou-nouț/ mai închis la culoare: eu sînt veșnicul,/ am amintiri mai puternice decît timpul!/ iar mai tîrziu am auzit/ un puști silabisind inscripția și strigînd:/ «mamă, aici trebuie să fie centrul Pămîntului!»”.

Revenind la parantezele deschise și închise de Dan Ciupureanu la sfârșitul fiecărui poem și constatând că acestea au valoarea unei note explicative sau a unui autocomentariu, a unui epilog sau a unui contrapunct și dau unitate stilistică volumului, îmi argumentez în continuare ipoteza de lucru luând în considerare și consemnarea amintirilor (sau pseudoamintirilor) din copilărie-adolescență-tinerețe  cu un accent special pe jocul riscant și pe consecințele onirice ale acestuia ‒ cum ar fi datul pe bară de la ultimul etaj, ocupație asociată copilăriei copilui universal de bloc comunist ( în poemul de jos în sus, p.56).

Mai amintesc în suita aceleiași idei și tendința copilului de a-l oripila, șoca sau  îngrozi pe adult cu vorbe interzise auzite pe-afară și trec la poemele în care sunt vizibile panica și furia, o panică a cărei cauză se află în cadrul cuplului, dar și în lumea înconjurătoare ostilă sau pur și simplu inestetică (în sensul că nu este pe gustului lui Dan sau al Iuliei) ca în poemele pe o bancă (p. 48), aș bea ceva (p. 63), iulia la frizer (p. 25) sau cântând: „iulia se ducea spre gară cântând/ în calea sa un cârd de bătrâni mergea agale/ iulia a scos deodorantul din geantă și bricheta/ cu câteva mișcări rapide i-a făcut scrum/ iulia și-a continuat drumul spre gară cântând (Iulia nu mai venise de două zile acasă. Avea telefonul închis. (…) Am intrat în restaurant și am văzut-o cu o pușcă în mână. Bucătarii erau epuizați, alergau terorizați în jurul aragazului (…). Când m-a văzut, mi-a dat o tavă plină cu salate și a țipat îndreptând pușca spre mine, să o duc la masa numărul opt.).

După cum se vede, de la panică la teroare nu e decât un pas de o dură ironie. Pe lângă nesfârșitele motive de teroare care vin dinspre adulți sau societate, Dan și Iulia (la un moment dat apare și Ionel) Ciupureanu mai sunt terorizați de copii și răspund la rândul lor cu teroare (slavă Domnului, în formă textuală!). Poemele de acest tip par un fel de scriere creatoare pornind de la cele mai banale formule ale exasperării cotidiene produse de neastâmpărul copilăresc. Iată ce devin sub tastatura lui Ciupureanu cel Mic amenințări (desigur grotești, rostite clar fără un gram de gândire, inaplicabile) precum „Te dau cu capu’ de toți pereții!”, „Dau cu tine de pământ!” (uneori cu completarea „de iese apă din tine”), sau direct „Te omor!”: „iulia mergea cu sacoșa în mână/ niște fetițe se jucau lângă trotuar/ deranjată de râsetele lor s-a întors din drum/ iulia a băgat două fetițe în plasă și le-a dat cu capul de toți pereții” (lângă trotuar, p.15); „să știi că m-am cam săturat de tine/ ai făcut burtă și chelești întreabă pe cine vrei (…) m-am înfuriat am prins cei doi copii de picioare/ și i-am dat cu capetele de o altă bancă ( pe o bancă, p. 48); „tata era tot timpul nervos/ /într-o zi l-a auzit pe fratelemeu plângând/ a coborât în fața blocului/ și ne-a omorât împreună cu restul copiilor din cartier” (p.53). Nu știu de ce, de când sunt și eu mamă, îmi vine greu să râd la „glume” de acest fel (cum de altfel nu mai râd nici la bancurile cu Alinuța), dar în același timp înțeleg pot să înțeleg mecanismul violenței care urmează violenței difuze și așa mai departe.

Ca să mai relaxez atmosfera, am să exemplific scrierea cretoare a lui Dan Ciupureanu  (pornind probabil de la expresiei „e o căldură că-ți vine să-ți dai jos și pielea de pe tine”) în care se desfășoară jocul pur al imaginației care-și găsește și inventivitatea verbală pe măsură: „într-o dimineață mi-era cald/ visasem că înotam în deșert printre șopârle/ din tavan îmi cădeau boabe de praf pe frunte/ iulia m-a jupuit cu o lamă și mi-a pus frunze pe ochi/ a luat o roabă de pământ și a răsturnat-o peste  mine/ după câteva ore a scos pielea din cadă/ mi-a pus-o la loc și m-a ridicat în fund/ pământul se va plimba prin tine câteva luni/ înghite pietricica asta și ieși să culegi pâine” (înghite pietricica asta, p. 68). Și acesta ar putea fi un exemplu care ține de atitudinea iscoditoare tipic puerilă (nu însă și naivă) de a  explora sensul cuvintelor în diferite contexte practice și de a experimenta în laboratorul creator de limbaj noi posibile semnificații, atitudine care cu o apreciere pretențioasă ar putea fi numită hemeneutico-analitică.

În acest volum al lui Dan Ciupureanu de după Efectul calmantelor (2014) pe lângă grozăvii și cumplițenii care pot fi citite și ca o demonstrație de forță necesară unui „lider” (al grupei mici de la grădinița de stat nr.2) ce refuză „nostimadele” copilărești, împrumutând  masca și (porta)vocea unui bărbat străin de slăbiciunile omenești, am găsit și imagini ale inocenței de o rară frumusețe, cum ar aceea a comunicării aproape angelice între mamă și fiu: „(…) Un stâlp electric cânta Wish u are here într-un colț al curții spitalului. (…) Am schimbat un pachet de țigări pe o cartelă telefonică și am sunat acasă. Tat mi-a zis că mama doarme. Atunci m-am prins că visa Pink Floyd și i-am zis să o lase să doarmă” (a coborât, p.53). Ceea ce mă face să cred că funcția acestui volum este și un pic exorcistă, în sensul că imaginile înfricoșătoare din unele poeme prin expunere într-un ritual al emoției eliberate prin jocul poetic atenuează efectul catastrofic.

În fine, sunt multe expresii fericite în poezia lui Dan Ciupureanu care dau de interpretat și suprainterpretat, care trimit la semnificații la care autorul nu s-a gândit probabil, spontaneitatea fiind una dintre calitățile deja remarcate ale poeziei lui. Cum ar fi acest vers îmbietor la reveriile entomologiei: „și cerul se ascunde printre crengi/ o goangă cântă că nu crede” (cântă și nu ne crede, p.33). Sigur că licărirea aceasta suprarealistă mi-l evocă pe Gelu Naum (mai precis titlurile poemelor unuia dintre personajele din romanul Zenobia: „Lăcustele sunt cel mai Constantin”, „Pentru că femeia mea nu plouă”, „Ghetele lui Gheorghe Lazăr”). Dar în afară de acest aspect, e bine că Dan Ciupureanu folosește cuvântul „goangă”, în loc de „insectă”. În primul rând că ar fi sunat prețios în context, dar ar mai fi trimis și cu gândul la titlul cărții lui Ionel Ciupureanu, Mișcări de insectă, unde ludicul este tragic, nu sadic. Pe de altă parte, numai dacă ne gândim la ce poate crede o goangă, la cum e cu putință ca o goangă să creadă sau să nu creadă și să mai și spună sau să cânte asta, dacă ea nu crede în ce spune poetul sau în cerul care se ascunde printre crengi ‒ ne dăm seama că metafora vie este la ea acasă în cartea lui Dan Ciupureanu.

De aceea aș zice că până și cele mai dure poeme pot fi citite ca un mod de a face haz de necaz, parodiind cu ingenuitate copilărească urâțenia, mizeria, violența, cruzimea și nedreptatea lumii de azi. Convenția cărții poate este în titlu: liderul (fie el și preșcolar) e un dur, el trebuie să-și calce pe inimă și să spună lucrurilor pe nume, dar pe numele alese de imaginația poetică. Dacă este ales în mod cinstit și nu se impune cu forța, liderul unui grup (aici grupa mică de la grădinița de stat nr.2) ar trebui să aibă calități datorită cărora să poată fi recunoscut și legitim: să exceleze deopotrivă în arta organizatorică și oratorică, să găsească soluții rapide în orice situație, să fie curajos și capabil să transmită measajul grupului și să-i negocieze interesele, să-l apere, în sfârșit, să fie cel mai bun sau cel mai rău (depinde de scopurile constituirii grupului). La nivelul unei grupe mici de la o grădiniță de stat din Craiova anilor ’80 un astfel de „lider carismatic” era posibil și acest lucru este probat în volum cu talentul de scenarist al lui Dan Ciupureanu, al cărui film copilăresc se derulează pe ecranul minții lui de om tânăr pus pe cele mai absurde consecințe ale șotiilor copilărești.

Ca simplu cititor de poezie, în poemele provocatoare din Liderul grupei mici de la grădinița de stat nr.2 pe care îl întâmpin cu acest comentariu, văd  un îndemn mai curând spre parazitarea, decât spre deparazitarea creierului.

Dan Ciupureanu este un scriitor prolific. Înțeleg că deși a luat o pauză de la scrisul poeziei, are deja alte patru volume de versuri pregătite pentru publicare. Mi-aș dori ca în acestea să ne surprindă cu alte notații și formule poetice, cu alte închipuiri, pe măsura nevoii lui de autenticitate și desăvârșire.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey