Xenia Negrea
Cornel Mihai Ungureanu

 
sus

Xenia Negrea

 

Poezia polonă, poezia

 

negreaTadeusz Różewicz, Poem deschis. Antologie 1947-2013, Traducere din polonă de Constantin Geambașu, Editura Humanitas, București, 2014

Pun astăzi pe raft o carte de poezie la care mă gândesc cam de când a apărut. Mărturisesc că nu m-am mai gândit de vreo câțiva ani la poezie cu atâta patos, dar și cu atâta beatitudine, ca acum, de când îmi umblă prin cap poezia lui Tadeusz Różewicz. Nu, autonomia estetică nu există sau, dacă există, este accidentală, aleatorie, până la iluzorie. Cu atât mai mult, poezia nu are cum să fie autonomă, ca „esență a limbajului” ce este, după cum a explicat-o Heidegger. Poezia indică, explică, răspunde, strigă. Poezia este reacție. Este (auto)mărturisire. Este urmă. Este mărturie. Nu vine din nimic și se duce dincolo de granița lumii cunoscute.

N-am putut să mă joc de-a grila de lectură, de-a instrumente teoretice. Orice s-ar spune, nu-i așa?, polonezii sunt stirpe aparte. „Românii, spre deosebire de polonezi, au spus de la bun început că sunt de acord. Bun, România e de acord și după aceea nu face ce trebuie să facă” a spus în mai multe rânduri cititorul în sufletele colective, istoricul Lucian Boia. Prejudecata socio-istorică ne spune că polonezii sunt altfel, sunt neam de Bolesław, „Polonia este terenul de joacă al lui Dumnezeu” (cum zice Norman Davies). Actualitatea ne demonstrează că polonezii sunt popor aparte. Artiști altfel. De la „Semnele mele particulare - / admirația și disperarea” din Cerul celebrei Wisława Szymborska (traducere de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu)  pentru mine Polonia și poezia au însemnat adevăr.

oare poți scrie/ despre moarte/ privind chipurile/ copiilor

La fel de puternică a fost trăirea și atunci când am descoperit poezia lui Tadeusz Różewicz, poezia născută în convulsiile demonicului Al Doilea Război Mondial. După îngrozitoarele revelații expresioniste oricum poezia nu mai putea fi la fel. După înfăptuirea lor, adică după războiul întărit de Holocaust, poezia nu mai putea să fie la fel. Nimic n-ar mai trebui să fie la fel. Din cenușa acestor evenimente s-a născut și poezia aceasta. După cum spune Tadeusz Różewicz însuși: „Oare poți scrie/ despre dragoste/ auzind țipetele/ celor uciși și maltratați/ oare poți scrie/ despre moarte/ privind chipurile/ copiilor” (Martorul, în Versuri și imagini, 1953). Moartea este învingătorul din oficiu: „Vei vedea un martor/ mut și stânjenit/ al iubirii/ pe care o învinge moartea” (idem). După război, lumea muritorilor se însingurează, se alienează, se torturează fără altă finalitate în afara unei morți previzibile. 

Selecția de față este pusă sub semnul deșertăciunii, al unui Dumnezeu naiv, „aplecat/asupra seminței oarbe”, al unui grădinar lipsit de inspirație: „grădinarul caraghiosul grădinar/ veghează visul său/ neroditor” (Visătorul din volumul Neliniște, 1947). Lumea postapocaliptică, populată de visători, supraviețuitori, nebuni, străini – adică de excepții, de a-tipici, se cere reinventată, re-numită, ca lume nu din afara lui Dumnezeu, ci ca lume fără Dumnezeu, lume înșelată: „Văd niște nebuni care/ au umblat pe mare/ au crezut până la capăt/ și s-au dus la fund” (Văd niște nebuni, în Mănușa roșie, 1948).

a fi a fi a fi/ cu orice preț

După excursurile postapocaliptice, urmează volume de chestionări nu asupra sensului, cum, poate ne-am aștepta, ci asupra resemnării. După război, a venit absurdul violent al comunismului, fapt care a demascat slăbiciunea cuvintelor, mulțimea minciunilor, a credințelor înșelate, a adevărurilor lipsite de punți transcendentale: „Coastele lui Dumnezeu cel mort/ boltite/ deasupra cuvintelor/celor care cred/ orbește” (Gotin 1954, Spicul de argint, 1955).

Urmează etapa cea mai solidă, din punctul meu de vedere, a creației lui Tadeusz Różewicz, etapă care debutează cu volumul Poem deschis, etapă a răspunsurilor, adică a artelor poetice. O lume fără Dumnezeu își mai poate găsi ecou/ răspuns în poezie. Poezia este noua religie, una concretă, pământeană, care alină și întreține umanitatea, nu o pedepsește: „Pâinea/ care hrănește și bucură/ care se preschimbă în sângele norodului// poezia lui Mickiewicz” (Pâinea, Poem deschis, 1956). Poezia recuperează trupul, pe care-l biciuie amintirea păcatului depersonalizării: „Uitați de noi/ de generația noastră/ trăiți ca oamenii/ uitați de noi// noi invidiam/ plantele și pietrele/ invidiam câinii/ aș vrea să fiu șobolan/ îi spuneam ei atunci/ eu aș vrea să nu mai fiu/ aș vrea să adorm/ și să mă trezesc după război/ îmi spunea ea cu ochii închiși” (Lăsați-ne pe noi, Poem deschis, 1956).

Cu Poem deschis și cu Formele poezia devine performativă, perlocuționară. Eul liric înregistrează dezumanizarea in actu. Dacă dezastrul post-belic însemna dezastru material, înaintarea în secolul al XX-lea aduce apocalipsa interioară. Homo homini lupus este unul dintre leit-motivele care pătrund acum definitiv în poezia lui Tadeusz Różewicz. Agresivitatea, materialitatea sufocantă, cecitatea spirituală sunt noile epidemii care răstoarnă din nou lumea, o virusează cu paradoxuri și deșertăciune: „în loc de spadă scoate/ mâna din buzunar/ își mușcă unghiile/ se ascunde/ se ascunde în teacă/ și /urlă/ a fi a fi a fi/ cu orice preț /.../ un poet contemporan /.../ Indiferent vorbește/ celor indiferenți/ orbit trimite semne/ celor nevăzători/ râde și/ latră în somn/ trezit/ plânge/ este alcătuit din trepte/ dar nu este scara lui Iacob/ este o voce fără ecou/ o greutate fără cântar/ bufon fără rege” (Conversație cu prințul, în Conversație cu prințul, 1960).

Nihilismul nietzscheean este purgatoriul pe care, inevitabil, îl traversează și Tadeusz Różewicz. Nimicul aplatizează, paralizează, anulează: „vreau să vă spun/ nu există taină/ nu așteptați” (Un om străin, Conversație cu prințul, 1960). Jungla urbană (expresionistă) înseamnă aglomerare, asfixiere, dar și simulacre, umbre, spirite slăbite baudrillardiene: „cei slabi rămân/ la baruri măsuțe/ cei și mai slabi/ se sprijină pe umbra de cuvinte/ dar cuvintele sunt atât de străvezii/ că se vede prin ele moartea/ nimicul” (Trandafirul verde, Trandafirul verde, 1961).    

Lumea lui Tadeusz Różewicz evoluează spre un soi de vizionarism ironic, spre o întoarcere în sine, adică în poezie. Peregrinările sale de la câmpiile pustiite ale truismelor (vz. Cuvintele, Ieșirea, 2004) spre altitudinile poeziei („Căutătorii de aur frumusețe și adevăr”, Cumpără pisica în sac, 2008) lasă în urmă o poezie destul de greu de încadrat în modernism sau postmodernism.

Cu structurări limpezi, cu deschideri ample de sens, cu plăcerea intertextului și a ritmării prin ingambament, poezia lui Tadeusz Różewicz este un adevăr clar și frumos ca lumina zilei.

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

 

Întoarcerea la simplitate

 

suferinte in biserica sever negrescu„Biserica suferă în această lume, pentru că nu este din această lume”, spune, la un moment dat, preotul Sever Negrescu, în volumul „Suferințe în Biserică”, editura Doxologia, Iași, 2015. Autorul cărții, am fost tentat să adaug, nu este nici el din lumea pe care o descrie, din când în când, așa cum o știm: cu politică urât mirositoare, cu vuietul manipulator al televiziunilor, cu diverse mijloace prin care se propagă o realitate falsificată, cu o presă ce alege mereu răul, scandalul, cu un marketing tot mai agresiv și „utilități care sufocă”, cu bunul simț și buna cuviință tot mai lezate, cu tradiții năpădite, copleșite de mode noi, de import, ce aduc întâmplări ale modernității: parade gay, incinerări, o mamă a șase copii care moare în urma unei operații de implant cu silicon etc.

Un tăvălug globalizant se așterne peste țări și oameni, în Londra a fost inaugurată prima biserică pentru atei, dar și în București se aplaudă la înmormântări și se huiduie la nunți. Tinerii care înainte plimbau oi și capre, ori duceau vacile la păscut, poartă acum în lesă câini de companie, un elev de seminar ce arătase la examenul de admitere „smerenie, plecăciune, zdrobire de inimă” este exmatriculat în anul II pentru că a furat din mall. Ne lăudăm în schimb că avem cel mai mare drapel din lume, uitând că mândria e păcat și doar Crucea „este drapelul creștinului”, doar ea „ne înrădăcinează în cer”. În acest haos cotidian, Biserica este și ea ținta „răutăților, amăgirilor, nonculturii”. Cei care o atacă se poziționează, de regulă, în exteriorul acesteia, sunt oameni care nu s-au spovedit și nu s-au împărtășit niciodată, dar se întâmplă să abată calea și apropiați sau persoane din interior. 

Sever Negrescu nu este însă un avocat habotnic pentru tot ce se întâmplă în instituția Bisericii și nu se sfiește să critice unele metehne, între care “vorba dezlânată” ori “punerea nădejdii în bani”. “Este trist ca Biserica să liciteze cele sfinte, icoane, biblii, cruci, chiar dacă scopul este caritabil”, „Este trist să vezi aruncându-se crucea în ape”, „Crucea nu trebuie aruncată, nu poate fi aruncată”, semnalează autorul accentuarea unui mercantilism ori amestecul excesiv al Bisericii în cele ale lumii. Sunt „fapte și acte bisericești care nu au ce căuta în floclor”, „Biserica nu este o instituție furnizoare de informații. Ea trebuie să furnizeze taină, mântuire”, consideră părintele, atrăgând atenția că „Biserica trebuie să fie altfel decât societatea” și că se cuvine să „păstreze ceea ce este al ei”, în caz contrar, „Fără grija pentru cele sfinte ajungem să vorbim despre o Biserică-muzeu, o biserică moartă, fără speranța Învierii”.

Părintele Sever configurează cu tristețe (o tristețe blândă, precum aceea produsă de constatarea că unele drumuri vechi spre Mănăstirea Sfânta Ana sunt închise acum de mărăcini), prin intermediul unor întâmplări mărunte ori al altora mai grave, din realitatea imediată sau din spațiul public, o lume care „s-a schimbat parțial și s-a stricat de tot”, un Turn Babel social, în care „stăm drepți în fața nulităților, ipocriziilor”, o actualitate năucă, lipsită de reperele de altădată, o grabă a lumii pe cărările pierzaniei. „Este prea târziu să mai facem ceva?”, se întreabă și ne întreabă, amintindu-ne că e bine să ne raportăm „nu la trecut, nu la prezent, nu la viitor, ci la «timpul veșnic», iar „cea mai puternică rezistență a omului în fața murdăriilor acestei vieți a fost totdeauna comunicarea cu Dumnezeu”. Întoarcerea la spovedanie, la împărtășanie, la demnitatea rugăciunii, la acel răgaz al singurătății în care omul caută „potrivirea cu Dumnezeu”, la smerenie – aceasta este calea pe care Sever Negrescu ne conduce discret, ajutându-se uneori de cuvintele părintelui Stăniloae, ale Sfântului Simeon Noul Teolog, ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Grigorie de Nazianz, ale Avvei Arsenie ori ale părintelui Anania, cuvinte completate de cele venind dinspre cultură, dinspre sensibilitatea poeziei și luciditatea prozei, aparținând lui Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Lucian Boia, Nicolae Jinga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Constantin Abăluță, Lev Tolstoi, F. M. Dostoievski, Soljenițîn, Herman Hesse, Oscar Wilde, Van Gogh.

Unei lumi grăbite, arogante, cu oameni dornici de mărire, părintele Sever îi contrapune însă – și în asta văd meritul și greutatea acestor povești - o alta: a oamenilor simpli, nevoiași, dar care își păstrează curățenia sufletului și credința, răspunzând prin însăși modul lor de viață întrebării persistente a lui Marin Preda: „Și cu Dumnezeu ce faci?” „Nu doar haina îl face pe om, ci mai ales credința”, afirmă autorul cărții, iar vorbele necizelate ale lui Winetou Crăciun: „E ceva, e ceva colo Sus!” cântăresc, poate, în balanța mântuirii, mai mult decât un eseu sofisticat. Încrederea acestui Winetou de Eșelnița că pericolul Apocalipsei nu e imediat: „până ajunge la noi mai durează. O ia și ea de la capătul lumii” e reconfortantă, așa cum sunt și celelalte portrete pe care Sever Negrescu le face în tușe rapide, dar ferme: Moș Ion, străbunicul gimnastei Lavinia Miloșovici, ajuns la 95 de ani; muma Chiva, bunica Parohiei, care a fost în America; nea Tudorică, enoriașul de nota 10, care și-a făcut casă de piatră, în munte - „Toamna, vine o ursoaică și-și împart fructele. Jumătate sunt ale ursoaicei și ale puilor ei, jumătate ale lui nea Tudorică”; Nicolae, micul Zaheu, pruncul în care se ascunde „rugăciunea, lumina, Dumnezeu, dar niciodată întunericul contrar firii”. Toate aceste personaje, și altele fără nume, fac parte din viața de zi cu zi a Bisericii dintr-un colț de lume și sunt păstorite cu dragoste de un om care își poartă cu sine vârstele: copilul care întrebat ce vrea să se facă în viață răspunde fără echivoc: înger și care își privește bunicul murind: „Uitați cum mă duc la Dumnezeu”; tânărul care făcea semn când de pe o parte de drum, când de pe cealaltă, mașinilor rare ce treceau prin Vânju Mare, născând nedumerirea unui paznic-martor: „Dumneata, nu te supăra, unde vrei să mergi?”; maturul care știe prea bine că „Harul lui Dumnezeu nu înseamnă tăcere și uitare”, că „În afara Învierii totul este suferință în Biserică”și că „Preoția nu poate fi interpretată (jucată), ea trebuie trăită (slujită)”.

Părintele Sever Negrescu nu face parte din lumea de la televizor, încărcată de senzațional și de spectacol, care ne lasă mereu impresia că ceva bun s-a pierdut pentru totdeauna. Face parte însă din lumea aceasta, uitată de mass-media și neatinsă, clipind a speranță din paginile unei cărți. Vorba bătrânei mucalite: „Părinte, să trăiți toată viața!”. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey