Xenia Karo

 
sus

Xenia Karo

 

Însemnări de pe maidanul alandala

Adriana Săftoiu, Cronică de Cotroceni, Polirom, Iași, 2015

 

Când văd politicieni la televizor am senzația că abia se abțin să nu izbucnească în râs de câte verzi și uscate scot pe gură. Se fâțâie pe covoarele pufoase ale palatelor administrative, se foiesc pe scaunele televiziunilor și mai mai că-i bufnește râsul. Până să se culcușească în fotoliile verzulii ale puterii, politicianul român stă la capul podului cu bâta să smulgă coltucul de pâine din mâna celor care îndrăznesc să se apropie. De aici, din capul podului, politicienii au transformat România în maidanul pe care își încaieră găștile. Ceilalți suntem blocați în case de frica ciomăgelii.

Grzegorz Ekiert arăta de ce țări precum Republica Cehă, Ungaria, Polonia și Slovenia, care, deși au avut același moment zero cu noi, ne sunt superioare:

-         economiile sunt mult mai deschise și liberalizate

-         politicile economice sunt mai stabile și transparente

-         nivelul corupției este moderat

-         calitatea democrației este superioară

-         societățile civile sunt mai dezvoltate

-         presa este liberă

-         sunt mai bine integrate politic și economic în Vest.

Țările balcanice pică grila de mai sus: Bulgaria, România, Croația, Albania și Slovacia. Aici:

-         evoluția transformărilor politice a fost „mai lentă și mai puțin coerentă”

-         piața s-a reformat puțin și greoi, cum anevoie a decurs și privatizarea

-         infrastructura – legală și instituțională – nu și-a găsit locul pe agenda populațiilor, de unde, se înțelege,

-         grija pentru opacitate, adică lipsă de transparență.

-         implicit, corupția omniprezentă a atacat drepturile și libertățile politice

-         dar și presa care s-a menținut într-o zonă parțial liberă cât de mult a putut.

 

Leneși și alandala, carevasăzică. Ce ar fi putut să „dezvăluie” Adriana Săftoiu ca să... ce? Să adăugăm și violența politicienilor pe lângă corupție? Cei 10 ani în care Traian Băsescu a fost președintele României au însemnat umilință brutală. Fostul președinte al României, Traian Băsescu, a fost un ins care m-a făcut să pierd câteva minute din viață să le explic copiilor veniți la școală de ce nu poți înlocui școala cu Google și, mai ales, de ce profesoara lor nu este plătită la oră și, mai ales, că orele petrecute cu ei sunt răsplata în această profesie, munca adevărată fiind în celelalte zeci de ore petrecute cu pregătirea cursurilor și, vai, cu scrijelirea munților de hârțoage inventate tot de ei, de politicieni, să ne țină ocupați. Dar n-am putut să explic de ce o persoană ajunsă în acea poziție administrativă, deci, de ce pe un om care are la dispoziție un întreg aparat de sfătuitori, „îl ia gura pe dinainte”. Poate fi cineva atât de tare de cap?

Mă opresc doar la aceste câteva aspecte personale ca să spun că de abia aștept să-l uit. Să-i uit existența cronofagă. Adriana Săftoiu spune că a scris ce a scris în speranța că nu vom uita. Mă gândesc că sunt atât de multe lucruri în istoria noastră cu adevărat importante care nu ar fi trebuit uitate! Am uitat comunismul, iar consecința a fost nostalgia pumnului de fier. Această nostalgie a fost cea pe care a simțit-o Băsescu că-l cheamă. „Bărbăția” lui, i.e. brutalitatea lui, și-a găsit ecoul în această „aiureală” (ca s-o parafrazez tot pe Adriana Săftoiu) a noastră. De aceea cred că pe Băsescu putem să-l uităm. Ceaușescu, însă, nu. 

Nu știu de ce Săftoiu și-a numit însemnările „cronică”. Sunt niște adnotări care, eventual, converg în ideea că Traian Băsescu era un tip „aiurea” (p. 12) rostogolit în „monstrul” (p. 13), vai!, politicii românești. Cartea fostului consilier prezidențial spune mult prea puțin din ce s-ar cuveni. Nu cred că aș greși prea mult dacă aș spune că e o confirmare a ceea ce știam despre vremurile respective, o reverență făcută în fața presei.

Două aspecte mi se par de remarcat, ca noutate: imensul diletantism în administrația țării și importanța presei.

 

Diletantism și autopropuneri

Desantul la Cotroceni îi aduce Adrianei Săftoiu revelația incompetenței: „Aș minți, ar fi o obrăznicie să spun că eram pregătiți pentru ceea ce implica funcția de președinte” (p. 27). Năuceala aceasta va dăinui și va fi alimentată de însuși Traian Băsescu. Ca orice ins brutal, și el se așeza în vecinătatea imposibilului, a absurdului. Cum spune Săftoiu în repetate rânduri, marele lider Băsescu nu avea capacitatea de a formula limpede o cerință. Trebuia să intuiești, să prezici, să ghicești. De exemplu: „28 aprilie 2005. Agenda lui T.B. nu este cunoscută colaboratorilor săi și mergem în orb, cu speranța că vom nimeri și noi Brăila” (p. 110). Cred că am râs când am citit despre cotrobăiala (ca într-o oarecare instituție măruntă și pradă incompetenței) prin birourile din Cotroceni după celebrul bilețel roz (p. 261), pentru că Elena Udrea nu se putuse „abține” (p. 264). Vă mărturisesc cu jenă că mă mir și acum: cum o fi să fii în fruntea administrației unei țări și să nu te poți abține și cum o fi să fii în fruntea administrației unei țări și să te amuzi că unul dintre apropiații tăi nu se poate abține!? 

Brambureala aceasta își are corespondent în milogeala generală din România: „Oamenii (...) mă sună, mă invită la masă și au mereu de pus o pilă sau se autopropun, se autorecomandă pentru funcții, posturi aproape de putere” (pp. 37-38). Într-o frază, Săftoiu rezumă mecanismul supraviețuirii în România: (auto)propunerile. La orice nivel. Cum ar fi chiar Cristi Preda și Teodor Baconschi (p. 141). Primului chiar Băsescu îi reproșa că „a «profitat» de bugetul alocat Francofoniei (2006), că văzuse lumea francofonă ducând personal invitațiile, deși puteau fi trimise și pe cale diplomatică” (p. 143), iar ultimul se afla „într-o situație locativă nefericită” (p. 141). Să nu te arăți, să nu te vezi pare să fie secretul supraviețuirii celor care au avut nefericirea să gândească: „Dacă ai expertiză, competență, dar nu îți dorești funcții, nu deranjezi vizibil” (p. 13). Iar dacă vrei să te vezi trebuie să te ceri. Lucrul acesta l-au constatat toți cei care au părăsit România și mulți care nu au avut curajul să o facă.

 

J de la presă

În fapt, poate această carte să fie o reamintire pentru presă asupra a ce a fost? Este/A fost presa a patra putere? În societățile normale, zice Ignacio Ramonet (1998), este chiar a doua, după economie. În România lentă și alandala, nu prea mai știm azi pe unde este presa. Cândva „La începutul primilor ani (sic!) după 2000, nume grele din presă ieșeau pe teren. (...) tirul întrebărilor deloc obraznice, dar teribil de iritante pentru miniștrii acelui guvern. Atunci, un ziarist de teren putea să schimbe o agendă a unui flux de știri” (p. 186). Acum, în România, politicul e în capul trebii și ce știa Băsescu știu toți politicienii: „Cine deține controlul presei deține puterea totală” (p. 185).

„Javrele” și „jigodiile” (p. 88 ș.a.) (adică jurnaliștii) îl intimidau (p.80), dar președintele țării era în permanență cu ochii pe tv: „când ajungeam în biroul său, de cele mai multe ori, trebuia să îl rog să dea sonorul mai încet ca să ne înțelegem, era absorbit de spectacolul din studiourile TV” (p. 198). Asta nu-l împiedica să declare portivit unei însemnări din 26 aprilie 2006: „Vreau ca presa să știe că are în mine un adversar și că o disprețuiesc” (p. 220). Până la urmă, și disprețul acesta al lui, incapacitatea de a dialoga a contribuit din plin la distrugerea agorei mediatice: „când venea vorba de presă, era nestăpânit. Îi plăcea să se vorbească despre el, să dea de lucru ziariștilor, să le facă agenda, să conteze, dorea să le pese de ce spune, dar toate acestea trebuiau să se întâmple în nota diapazonului său” (p. 201). Nu cred că exagerez dacă spun că, iată, clasa politică a identificat un dușman comun și l-a îngenuncheat.

Autenticitatea, respectiv directețea, a fost arma lui Băsescu. Dar acest „le zice bine” a însemnat invectivă și plăcerea de a umili, armă în bătaia căreia a ajuns cam toată lumea. Dar cum bordelul nu prea e același lucru cu biblioteca (cf. pp. 89-90), cred că Băsescu a fost doar un alt ins depășit de situație. Altceva nu spune obsesia pentru chestiunile formale: vestimentația, adresabilitatea, dar și complexele pe care le avea față de „snobii scorțoși” (p. 94). Jocul dedublării îl arată speriat, dependent de aprobarea celorlalți. Satisfacția că e președinte (p. 97), postura de „jupânul țării” (p. 95), respectul clamat extrem de frecvent descriu un individ prins cu mâța-n sac: „Reproșurile lui s-au împotmolit în ceea ce el considera drept atitudine nerespectuoasă, necuvenită față de persoana Președintelui” (p. 98). De fapt, Băsescu nici nu știa ce e acela respect. S-a încrezut doar în groază, în spaimă, în teroare: „Respectul nu îi face pe oameni la fel de docili și ascultători, mi-a explicat. Frica, da” (p. 107) spunea aceeași persoană. Pretinzând respect, dar, de fapt, împunând frica, „jignea fără urmă de autocontrol” (p. 111), căuta să se releve ca un erou. De aici și felul în care „accentua cu o seriozitate ușor caraghioasă gradele militare” (p. 181) cum am putut să vedem cu toții în nenumăratele apariții radio-tv. Ca orice individ nesigur, „Voia să funcționeze într-o democrație controlată în totalitate de el” (p. 224), pentru că „pentru Traian Băsescu, umorile personale au contat mai mult decât orice proiect de țară” (p. 230).

 

Intelectualii lui Băsescu

Un perdaf aparte le aplică Adriana Săftoiu intelectualilor. Ne arată „pe aleile Cotrocenilor, pașii noștri sunt acoperiți de admirația manifestată zgomotos de grup” (p. 114) un grup de intelectuali care tocmai participaseră la un antren cu Băsescu. Cred că meschinăria, calicia intelectualului român a fost marea revelație a Adrianei Săftoiu. Ca și cum istoria (recentă) nu ne-ar fi arătat abisurile imorale pe care poate să le atingă intelectualitatea românească, consilierul se miră cu o naivitate cel puțin suspectă: „Pentru mine, lipsa tonului critic din partea grupului de intelectuali, odată împrieteniți cu Președintele, consimțământul nenuanțat față de tot ce spunea sau făcea, admirația manifestă aprioric au fost marea dezamăgire” (p. 137). Grotescul relației este subliniat caricatural, dar cu aceeași stupefacție: „Îmi era teamă că mă vor «pârî» Președintelui: «Adriana nu ne lasă să vă admirăm»” (p. 137). Și iată, din comparația cu intelectualii, Băsescu iese învingător: „El recunoștea mult mai ușor când greșea decât intelectualii, care erau mereu dispuși să nuanțeze, să îl justifice, să găsească elemente care să confirme validitatea acțiunilor prezidențiale” (p. 137). De învins l-au „învins” (p. 179) și pe el tot Serviciile.

Cartea Adrianei Săftoiu nu este o cronică. Este o serie de enervări pe care le poate avea cineva de pe lângă putere. Cred că și-ar descoperi un scop dacă publicarea unor astfel de însemnări ar deveni o tradiție. Ar fi un câștig.

P.S. Am scris ce am scris de nervi.  

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey