Xenia Negrea
Alexandru Ioan
Cornel Mihai Ungureanu

 
sus

Xenia Negrea

 

 

Un text cu prea multe întrebări retorice. Despre presă 

(Alain de Botton, Știrile. Manualul utilizatorului, traducere din engleză de Radu Paraschivescu, Editura Humanitas, București, 2015)

 

Nu cred că mi-a fost dat până acum să găsesc pe cineva care să dea măcar semne că vede în presă mai mult decât propriile așteptări, decât propriile prejudecăți. Nici măcar jurnaliști.

Nu cred să fi văzut până acum pe cineva care să se uite la știri altfel decât cu ochiul primitivului lui Levi Strauss sau cu ochiul profesorului care, din lipsă de chef, arde 2 și 3, ca să mai spargă monotonia.

Stăm în fața televizorului și ardem timp din viață spunând cuiva care nu ne aude cât e de prost, ce trebuia să întrebe, când trebuia să tacă. Și nu mai zic de șiroaiele care sparg baierele misoginismului și  plescăie un „fătucă” de ți-e mai mare dragul să te gândești la gângavul bărbat rrromân (cum bine l-a văzut nenea Caragiale).

 

Presa minte, presa trebuie închisă de la telecomandă, presa nu știe, presa nu vrea.

Desigur, toți vrem în presă. În aceeași presă pe care am abandonat-o în ghearele politicienilor, în aceeași presă de la care așteptăm să fim distrați, să râdem de jocul lui „ba tu – ba tu” și „ba da – ba nu”.

Numai ieri am râs și eu (că nu am știut cum altfel să reacționez) când între două poze pentru presă un politician mi-a aruncat rânjind: „Ha! Arată-mi un jurnalist normal!”. Am lăsat și eu aparatul foto la o parte și l-am rugat să-mi arate un om normal. Nu mi-a arătat.

Nu mai spun de năduful jurnaliștilor când vorbesc de propria meserie. Pe care, însă, știu nu doar că o iubesc foarte mult, ci și că au o voluptate a informației, a știrii. Chiar așa prins cum este între politicieni și publicul răsfățat, dornic să primească la nesfârșit distracție, abandonându-și sinele în leagănul unei infantilizări orgolioase. N-avem niciun chef să ne gândim că informația nu ni se cuvine, nu este un datum. Dar?

Încerc de câțiva ani buni să înțeleg aceste extreme între care rezonabilul, echilibrul, justa măsură nu-și găsesc locul.

Mărturisesc că ajunsesem să mă încurc în atâtea scuze când îndrăzneam să vorbesc despre jurnalism(ul românesc). Dintr-o mie de „da, știu, corupția”, „da, știu, facturile”, „da, știu, dar” nu prea mai reușeam să deschid cu adevărat orice altă discuție.

De aceea nu puteam să nu semnalez mușteriilor noștri o carte despre cum ar fi dacă,

 

o carte în care „idealul” și „presa” se atrag.

Să citim și să vorbim cu și despre presă, chiar de-acum, din capătul lui 2016.

Alain de Botton, născut la Zürich, școlit la Cambridge, predă filosofie la Universitatea din Londra și propovăduiește (nu rezist să mă exprim așa) un idealism magnetic, instrument de autocunoaștere, dar și de evoluție. Idealismul atrage sinele și modifică duhul. Destul de îndrăneț gândul în lumea noastră de cinici și pragmatici.

 

Informația jurnalistică sporește cunoașterea sau

alain de botton, stirileÎn primă fază, nici n-am prea știut cum să reacționez – să râd, să oftez, să suspin, să mă mir? Nu mai întâlnisem (cu adevărat) o astfel de credință în misiunea, în rostul (mai bine zis) al presei. Luându-l în serios pe Hegel când proorocește că societățile devin moderne când înlocuiesc religia ca autoritate și reper, De Botton crede că „ne suspendăm viețile” (p. 10) ca să vedem „ce mai e la știri” (s.a.). Acestui presupus abandon de sine îi răspunde o „știință” a presei de a ne spune ce este important pentru noi și la ce să ne gândim: „știrile preiau rolul profesorului” (p. 12). De aici, suntem poftiți să ne imaginăm o agenție de știri ideală, pentru că „provocarea este să transcenzi dihotomia actuală dintre centrele care oferă o instrucție de calitate, dar impotentă [,] pe de o parte [,] și cele care livrează senzaționalism degrevat de răspundere [,] pe de alta” (p. 33). Ignoranța snoabă și indolența veselă par că ne țin într-o falsă revoltă, într-un joc al mofturilor energofage.

Filosoful trece în revistă categoriile de știri (așa cum sunt de regăsit și în teoria de specialitate, mult mai aridă, însă) și caută să afle cum putem să schimbăm noi unghiul de abordare nu să mai cerem presei să știe ce gândim și ce vrem noi, cum am putea noi înșine să înțelegem altfel știrile, să luăm din ele nu ce credem că nu este, ci chiar ce este. Știrile politice, externe, economice, știrile despre celebrități, despre dezastre sunt tot atâtea butoane care, în plan ideal, atacă, nu cultivă, ignoranța.

 

Informația jurnalistică sporește cunoașterea sau – așa cum era convins Flaubert – ne arată doar cum să lăsăm în contul altcuiva gânditul?

Aproape firesc, Alain de Botton ajunge să (ne) pună față în față story-urile jurnalistice cu story-urile literare și, inevitabil, cochetează cu răspunsul aristotelian în fața „ororilor” literaturizate. Nu suntem, însă, pregătiți/educați să decodăm cu adevărat materia jurnalistică. Abandonul sinelui nu duce niciodată la un avans introspectiv. „Centrul de știri are amnezia instituțională a serviciului de urgențe a unui spital: în fiecare noapte se curăță petele de sânge și se șterge amintirea celor morți” (p.248) observă filosoful. Dar nici el nu merge mai departe cu gândul să urmărească evenimentul morții, cu adevărat efectul informațional care trece rapid de zona materialicească a urmelor de sânge.

Aici intervine timpul 2 mediatic, dar aici publicul n-are chef să ajungă.

       

Comentarii cititori
sus

Alexandru Ioan

 

 

Îndemânarea de a scrie bine

(Dan Ciupureanu, Liderul grupei mici de la grădinița de stat nr.2, editura Tracus Arte, București, 2015)

 

Aș fi vrut să încep zicându-vă: „Dragele și dragii Moșului”, fiindcă zilele astea bunica patronului de unde-mi fac cumpărăturile m-a numit Moș Crăciun. Vă dați seama cât de bătrân sunt...

alexandru ioan, dan ciupureanuDar cum să vă zic „Dragele și dragii Moșului”, dacă de câte ori încerc să vorbesc unor oameni care fac literatură mă văd ca un bou închis într-un muzeu, bunînțeles al literaturii române. La ce credeți că se gândește boul închis într-un atare muzeu? Cum să fugă de-acolo spre a ajunge cumva la el în grajd. Asta mi se întâmplă  - tensiuni incredibile – de când plec din el, până mă întorc în el, în grajd.

Așa că vă voi zice: „Dragii mei copii, adică poeți” (în copilărie, în marea poezie genurile – feminin,masculin – nu se disting, cred eu).

Am niște amintiri strașnice de anticipat Poetul despre care încerc a vă vorbi acum, i-aș putea spune fiul sau frățiorul meu cel mic.

Prima fiind amintirea-mi firesc legată, aș zice, de băutură. Dându-i eu, într-un bar dintr-a mea comună Goiești, lui Dănuț, copilandru în toată regula, un pahar plin cu coniac, Dănuț, bându-l cu o poftă extraordinară, mi-a șoptit: „Sandule, îmi poți da încă unul?”. Nu-i important – mi se pare – dacă, după grădiniță ori nici barem, poetul se ducea ori ba la școală - dar e important să îi placă a bea tării minunat.  Pentru mine, a-ți plăcea să bei asemenea băuturi înseamnă a cunoaște o parte din gustul vieții, poate singura parte și plăcută, gustoasă.

Da, chiar acum, îmi face plăcere să afirm răspicat și convins – cum rareori mi-s: Suntem în fața unui miracol – poezia lui Dan Ciupureanu – și a unui geniu. Să scrii atât de bine dintr-odată, ascultați-l pe unul care scrie din clasa a III-a – este un miracol. Iar cel care o face, cu atâta siguranță în forța scriiturii sale legitime, are geniu. Vă amintesc aici doi artiști geniali cu ale căror întâmplări ale vieții lor poezia lui Dan aș asemăna-o: Brâncuși și Urmuz.

Urmuz, prin felul în care au apărut cei doi în literatură, aproape necunoscuți, până la o binefăcătoare recunoaștere, taică-su neștiind că fiul lui scrie ceea ce se vede, că a scris în cea mai teribilă singurătate absolută. Dar și morbul social în care cei doi – Dan și Urmuz – și-au descoperit pofta de a scrie, de a se amuza citind ce-au scris, surprinși și bucuroși să constate că le iese, și-apoi chinuiți de imperfecțiile naturale.

Urmuz s-a dus îndoit și tulburat, la Arghezi. Înainte, distrându-și surorile și prietenii cu „paginile lui”, cum se știe. Ei bine, cele două „surori” ale lui Dan, ba chiar trei, sau cinci am fost (suntem) noi: Ionel, Lorena, Augustin, Buzera, eu etc.

A face un fel de terapie prin scris, eliberându-se – vorba vine – de ce-i în juru-i, amplificând, cu irealitatea minții – spiritului – simțurile, provocându-le, empatic, disimulând, Dan încearcă a-și face cititorul complice, cu umor, îl gratulează dându-i câte ceva din propriile intenții, pentru a-l face, de ce nu, semenul, fratele lui. Felul în care Dan o face îl distinge. Altminteri n-ar exista vârfuri de grămezi și vărfuri de munți… Corect? Dar asta-i o problemă strict familială. Și Ionel și Darius sunt, credeți-mă, geniali.

dan ciupureanuEste vorba de Acea Unicitate Accentuată a unei Individualități Incomparabile, de-aici talentul, mai bine zis îndemânarea de a scrie bine, rafinamentul și virtuozitatea. Stilul e omul, nu?, zis-a cineva important. Ei bine, am să vă aduc scrisorile către mine ale lui Darius – fratele cel mare al lui Dan, să vedeți și acolo ce-i…

Cuvintele-mi pot fi spuse și îndreptățit, ele nu trebuie luate foarte în serios, iar Dănuț știe ce vreau să spun.

Cât despre asemănarea cu Brâncuși? Dane – l-aș ruga – încearcă să pictezi, sculptezi, filmezi… cu cât mai mult bizar, catastrofic, grotesc, scabros, macabru, înfricoșător, scandalos. Eu am o „supărare”  cu Brâncuși: Măcar Foca aia a lui s-o fi făcut mai urâtă! Deformează-i-o tu, Dane!

Amintindu-mi chiar acum de Ion Buzera, care-i din Târgu-Jiu, în legătură cu ce a scris în scurta-i postfață la primul volum al lui Dan, eu spun că intenționat Dan a lăsat mici stângăcii, inerente unui debut, pentru a nu-l aduce pe Ion în poziții nefirești, căutându-le, știut fiind cât de mult se eschivează criticii de la poziții nefirești sau echivoce. Altminteri, ia să fi apărut cartea lui Dan cu o postfață semnată de Manolescu! Ar mai fi rostit Buzzi ce-a rostit? Voi ce spuneți?

Să mai amintesc că, da, există stângăcii voite, pe care cei ce scriu de ceva timp le recunosc imediat. Fără ele, poezia n-ar fi în esența ei primordială, în acel illo tempore unde mirarea, candoarea, spaima, stângăcia au fost începutul nevoii și poftei de a scrie. Vezi și literatura regilor, atât de rafinată, aparent stângace.

Vă dau un singur exemplu, din poezia lui Dan, citindu-vă poemul „Ritual”. Voi termina vorbele mele cu un proverb chinez care zice: „Cine spune într-o oră ce putea spune în câteva minute, poate face și ticăloșii mai mari”.

 

(Citește aici o cronică de Lorena Stuparu la cartea lui Dan Ciupureanu)

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

 

Magnetismul unei formule personale

(Liliana Hinoveanu, Camera Dezastru, editura Aius, 2015)

 

liliana hinoveanu, cornel mihai ungureanuPropunerea lirică pe care ne-o face Liliana Hinoveanu este neasemănătoare. Nu pot găsi filiații, nu pot face trimiteri, nu pot spune: “Aici îmi amintește de cutare poet”. În același timp, universul pe care ni-l aduce în versurile sale – nu doar din acest volum – este… straniu.  

Ai fi tentat să spui că Liliana este o contemplativă, un observator atent al lumii din jur, din moment ce surprinde imagini precum roșul aprins al unui soare ce învață să moară, de exemplu. Dar este aceasta lumea din jur? Ați văzut, măcar o dată, arlechini care se ascund în cuiburi? Dinozauri care își mănâncă umbra? Le-ați zărit recent sau cândva, prin apropiere, pe cele trei dansatoare ale lui Picasso făcând piruete în perioada albastră? Ceea ce contemplă de fapt Liliana este o lume proprie, o lume cu chipuri pe care ea le creează, o lume în care alunecă ea însăși pe firele de nisip, dar poate și să taie un zbor și să-l împrăștie în aerul fierbinte. Știe bine momentele când drumurile nasc alte drumuri și simte mereu gustul de anotimp pierdut, în ciuda uitării care se scurge densă prin sitele nopții, fără să reușească însă s-o cucerească. O lume care a pierit se întrevede sub stratul melancolic al versurilor sale, o prezență abia bănuită și parcă nu concretă, mai degrabă o umbră a celui plecat, care, fără a fi idealizat - nostalgia nu pare a fi a unui paradis pierdut - este adus și păstrat permanent în dialog. Ca un martor nevoit să asiste la propria ei întoarcere spre sine, la o aparentă introspecție care, de fapt, nu e pură, nu e nici măcar reală, căci scufundarea se face într-un univers fantast și magic, un univers pe care mai mulți critici care au scris și despre precedentele cărți ale Lilianei l-au considerat, în esență, un prilej, un mijloc sau o ambianță în demersul căutării unei interiorități ce s-ar cuveni să fie definitorie și, măcar în linii mari, precisă.

Or, tocmai asta mi se pare că refuză autoarea: să-și descopere o identitate, să spună: “Iată-mă-s! Asta sunt!”, să-și precizeze contururile. Căutarea de sine este o pistă falsă, câtă vreme Liliana – care vorbește chiar și despre un trup ce nu-și mai găsește marginile – se ascunde în spatele unei multitudini de fețe sufletești (nu măști), de stări, de emoții, de sentimente, cu desfătarea frenetică a unei pisici hipnotizate de ghemul de sfoară, absorbită cu totul de jocul ei, deșirând și încurcând la nesfârșit firul. Ce bucurie ar fi de aflat în preocuparea pentru cum l-ai putea ordona la loc? Cât farmec ar avea, în poezie, tentativele de elucidare? Magnetismul formulei personale aleasă de Liliana Hinoveanu vine din ghemul încâlcit, din mișcările lăuntrice difuze, iar forța și energia liricii sale iradiază din acel sâmbure de sensibilitate și fragilitate pe care, fără a fi vreodată expus, îl simțim aproape la fiecare vers. 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey