Xenia Negrea

 
sus

Xenia Negrea

 

 

Libertate sau responsabilitate

 

Peter Gross, Întoarcerea în laboratorul românesc. Mass-media după 1989, ediția a II-a, traducere din limba engleză de Anca-Maria Moldovan, Editura Nemira, București, 2015

peter grossVrem nu vrem, ne convine au ba, suntem ce suntem și cum suntem (ca indivizi, dar și ca societate) și datorită/ din cauza presei. Mihai Șora s-a exprimat mult mai tranșat, observând că românii s-au transformat într-o masă de telespectatori în momentul în care a fost anunțată la televiziune capturarea Ceaușeștilor pe 23 decembrie (76). Iar această masă de telespectatori a contemplat din conformismul canapelei (doar acesta este modelul promovat, nu?) șirul de explozii (sau implozii) ale realității românești postdecembriste. Când și când ne-am revoltat și ne-am ieșit din papuci și ne-am numit nițel „societate civilă”, semn că funcția catharctică a presei era fără cusur. Dar câte dintre enervările populare au alte resorturi decât tensiunile narativizate mediatic?

Viața ca presa

Presa este măduva democrației, ni se spune într-un rând. Iată, deci, ce populație mediatică suntem. Viața noastră este atât de osmotic legată de presă, încât pare imposibilă o privire critică, analitică, detașată. Și am scris cuvântul-cheie absent în esență din orice discuție despre presă. Pentru că ne este imposibil să ne detașăm de presă, de realitatea, de tonul/-sul presei, de programarea mediatică, așa cum presei îi este imposibil să se detașeze de singurul resort pe care și-l mai recunoaște, „supraviețuirea economică” (211). 

Este foarte dificil să vorbești despre presă. Pentru că presa se supără. Amenință. Șantajează. Căzută ea însăși în ispita puterii și a propriului orgoliu (cf. 171 ș.cl.), presa de azi își clamează libertatea de exprimare, fără a permite (interzicând) orice discuție despre responsabilitate. Cred că am descris aici unul dintre principalele câștiguri ale reeditării cărții lui Peter Gross.

Studiul impresionează încă o dată prin claritatea perspectivei, prin precizia diagnozei, prin spiritul de sinteză. Cercetătorul urmărește viața presei românești de la începuturile sale și până în prezent. Nu o dată am amețit citind despre românismul istoric, nu o dată antropo-lecturile au fost sufocate de scepticism, de déjà-vu, déjà-lu, déjà-vécu. Este și situația istoriei presei.

Vedem, astfel, cum jurnalismul de azi – de care, iată, depindem atât de mult – cară după sine o moștenire genetică toxică. Pentru că tot timpul jurnaliștii au fost prinși în lupte, tot timpul au fost sub presiunea cenzurii, tot timpul au fost constrânși de subiectivism, de polemică, de partizanat („Moștenirea”).

Sentiment și răzbunare

Comunismul nu a făcut decât să-i transforme pe jurnaliști de-a dreptul în „funcționari” (42), în așa fel încât Peter Gross e îndreptățit să observe că „Jurnalismul românesc a dispărut complet ca profesie pe la sfârșitul anilor '70” (45). Din nimic, în 1989, acești funcționari s-au trezit că trebuie să facă presă liberă – obiectivă – cu roluri, funcții și efecte la nivel social. Trecerea de la nimic la tot nu s-a putut face. Doar pentru că s-a tipărit Adevărul peste Scînteia sau pentru că s-au imprimat role întregi din Letea cu titluri bombastice, doar pentru că jurnaliștii (TVR) au promis că de azi nu mai mint și spun numai adevărul nu a însemnat că discursul a generat realitate. Poate că, într-adevăr, discursul ar trebui să fie despre realitate.

De fapt, renașterea revoluționară mediatică este rezumată astfel:

„Presa a dat glas la ceea ce avea de înfruntat poporul român, dar nu a început să contureze clar ceea ce ar fi trebuit ea să fie. În acele prime zile și săptămâni de libertate, presa a folosit până la saturație cuvântul democrație, însă fără să ofere cititorilor și o definiție clară sau o descriere practică a formei pe care ar trebui s-o îmbrace o astfel de democrație și a rolului pe care ar trebui să îl joace cetățenii. Presa insista pe valoarea de libertate fără a menționa responsabilitățile care o însoțeau, iar jurnaliștii și munca lor au fost exemple ale acestei libertăți și ale lipsei de responsabilitate cu care au exercitat-o” (88).

Răspunsul la problemele economice pe care le întâmpină jurnalismul a fost instituționalizarea sentimentelor personale. Cultivarea unui jurnalism de tip răzbunare (178) în continuitatea atomizării mentalității totalitare cu care se confruntă membrii societății românești ne determină să fim de acord cu Peter Gross când spune că în primii ani după revoluție „mass-media în general a oferit o lecție de manipulare” (261). Mai mult, această lecție cronicizată s-a transformat într-un sindrom, sindromul Antena 3, care afectează întreg peisajul mediatic românesc. Rezultatul? Este acesta: „Instituțiile de presă sunt mai degrabă instituții politice și comerciale concurente sau hibride ale acestora decât instituții sociale” (284), iar telespectatorii seduși în 1989 sunt și mai confuzi, mai cinici (cf. 269).

Publicat pentru prima dată în 1996, studiul lui Peter Gross oferă o perspectivă amețitoare. Chiar lectura cercetătorului și completarea din 2015 nu fac decât să sublinieze această criză care poate fi fatală pentru democrația românească, deci pentru noi. Exprimarea lui Peter Gross este fără echivoc:

„Așadar mass-media din România constituie nu numai o instituție politică prin excelență (s.a.), ci și una coruptă și corupătoare. Este o instituție politică coruptă nu numai din cauza legăturilor cu partidele politice și cu politicienii, ci și din cauza felului în care interacționează cu ele proprietarii și elitele media, din cauza așteptărilor corupte ale tuturor care sunt parte din aceste relații și a felului în care aleg ei să le folosească și a dorințelor lor percepute și a puterilor dorite unii de la alții și unii de la instituțiile celorlalți” (310) 

Presa își refuză adevărata putere pe care și-o poate obține prin edificarea unei culturi profesionale. Cele câteva semnături strălucitoare, dar individuale, izolate nu par să aibă putere de irizare suficientă în direcția breslei.

P.S.

Dacă până aici, pot fi acuzată cu argumente de fatalism, de aici se dă liber la patriotism local: un minus al lucrării – pe care internetul l-ar fi putut rezolva – este absența oricărei referiri la presa craioveană. Or, presa de aici (și audiovizualul și printul) a demonstrat mult, inclusiv sub aspectul succesului comercial, ca să nu mai vorbim de complexe implicații ideologice, în așa fel încât ar fi meritat atenția profesorului și ar fi însemnat, fără îndoială, un plus epistemologic.  

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey