Xenia Negrea
Doina Pologea Berceanu

 
sus

Xenia Negrea

 

 

România iubită. Cum ar fi dacă

„Dar eu îl iubesc și cu asta am spus totul”

(Regina Maria)

 

Maria, Regina României, Țara pe care o iubesc. Memorii din exil,cu ilustrații de Regina Elisabeta a Greciei, traducere din engleză și postafță de Maria Berza, Editura Humanitas, București, 2016

regina mariaPagini scrise din groaza inutilității, a deșertăciunii. Numai așa am putut să privesc imaginile scrise de Regina Maria în exilul Primului Război Mondial. Numai prin lentila lui Marcel Moreau, prin încrederea acestuia în rostul contrariilor. Mintea mea, crescută în haosul recuperărilor postdecembriste, a furiilor și neînțelegerilor, a perplexității în fața absurdului și ororilor românești nu are cuprinderea necesară – nu părea să aibă – pentru un titlu precum Țara pe care o iubesc, cu atât mai puțin pentru zecile de pagini de iubire scrie de Regină pentru România. O iubire deplină, desăvârșită, pe care numai în Biblie am mai găsit-o. Cred că moștenirea inalienabilă pe care ne-a lăsat-o Regina este această lecție, este chiar iubirea ei față de România, forța iubirii.

Regina Maria din aceste pagini trăiește tragedia pierderii pruncului și apoi sfârtecarea țării. Ce s-ar putea scrie după sinteza acestei fraze? Dacă eu nu știu cum să continui măcar vorbirea despre, Regina a știut cum să trăiască dincolo de această sinteză fatală  și să creeze un popor. Și forța ei cred că tocmai din această groază vine: groaza inutilității.

A început să le scrie, să le vorbească românilor gata-gata să fie înghițiți în mocirla de noroi și sânge. Să le amintească de ce a fost, de ce poate să mai fie. Să le preumble prin fața ochilor minții cărăruile, câmpurile, dealurile, ulițele, bordeiele, anotimpurie, țara la lumina iubirii ei. Căci sufletul Reginei a fost o credință: „Frumusețea deține o putere ciudată asupra inimii omului; îl ajută să treacă peste multe dureri, călăuzindu-l prin această «vale a plângerii» spre tainele dumnezeirii” (p. 137). Iubirea Reginei înseamnă curaj și cunoaștere, creație. Iat-o cutreierând Branul, renăscut din iubirea ei. Iat-o înspăimîntată de recele nopții și al pietrei, dar complet încrezătoare în parfumul de miere al lumânării cu care înfrunta tenebrele și le recupera prin istoria chitită în ziduri. Așa cum a cutreierat în sus și în jos și așa cum a scos la lumină frumusețea Branului, iubindu-l desăvârșit, la fel a străbătut țara întreagă, cu credință în spiritul românesc.

Nu citim despre năluci. Nu ni se arată o altă Românie (adevărata sau falsa). Grija mare a Reginei este să nu tulbure, să intre pe făgașul firescului. Trece prin sate, se strecoară în biserici, cutreieră cărărui și cotloane să le lumineze, nu să le tulbure. Recunoaștem aidoma fiecare colțișor. Și totuși, nu l-am văzut niciodată. Așa.

Nimeni nu a mai putut atinge o astfel de înțelegere a acestor pământuri și a acestor oameni, atât de chinuiți de proprii lor demoni, pe care și-i hrănesc în bordeie sau în saloane cu la fel de mare dăruire.

Fără să vreau m-am gândit că și acum este la fel de multă nevoie de Cărticelele Reginei. Chiar dacă nu mai suntem în tranșee din pământ și apă, suntem într-un alt război, cu noi înșine într-o țară neiubită.  

P.S. Textul de mai sus nu este nici pro- nici anti- ceva. Este o declarație de iubire.

 

Comentarii cititori
sus

Doina Pologea Berceanu

 

 

Hoțul de mărgăritare sau  pescuirea de sine

 

Piesa de teatru Hoțul de mărgăritare, scrisă în 1952 și publicată în 1993, la un an după premiera scenică din 1992, se înscrie cu  nota ei aparte în opera dramatică a lui Valeriu Anania. Dacă piesele pentalogiei teatrale, de la Miorița la Greul Pământuluirespirau în văzduhul miturilor autohtone, aceasta din urmă ne restituie o parabolă biblică, cu acțiunea plasată într-un spațiu exotic, ideile universale „încercându-se” și restituindu-se „generozității proprii sufletului românesc”[1].

Este o piesă de tinerețe scrisă în manieră shakespeariană, dar cu un condei sigur, creionând acele „constante ale viziunii estetice” pe care le vom regăsi în opera de mai târziu a lui Valeriu Anania. Personajul principal se află într-o înfrigurată căutare a sinelui, de care vor suferi mai toți eroii lui Anania. Apare de asemenea tema „corupției morale”, ilustrată prin oameni decăzuți, care-i va prilejui Mitropolitului Anania scrierea unor pagini eseistice la temperatură ridicată. Această piesă poate fi văzută și ca primă încercare de diortosire a unui pasaj din Sfânta Scriptură, dar cu ce risipă de frumuseți stilistice!

Din Istoria teatrului universal a lui Octavian Gheorghiu aflăm despre,,strămoșii” acestei piese, și anume comediile profane numite moralitate, bazate pe dramatizarea unui precept biblic: „personajele transpuneau apocrif situații de proveniență biblică, creându-se adevărate pilde (ex. Copilul risipitor).”[2] Pentru ca mesajul lor să ajungă la publicul larg, ele debordau de un comic savuros. Este și cazul piesei  lui Anania, care, în ciuda temei grave, se primenește cu o boare de comedie, firul tragic  avându-și contrapunctul în replicile savuroase,  filozofarde, ale unui personaj picant, un trompeur numit Humbaba.( „O fire întortocheată pentru care fețele adevărului sunt infinite și confundabile, un fel de buggiardo goldonian”.[3]). Piesa  este traversată de replici respirând un umor fin, „cu acele inconfundabile poteci ale învățăturilor de minte, ale cumpenei între Bine și Rău”, combinând „miticul și istoricul, minciuna prea îndrăzneață a modernismului, istoricul neo-definit.”[4]

Valeriu Anania a ales să transpună dramatic una din cele mai frumoase pilde biblice, care se află situată „în inima spiritualității creștine și a vieții noastre în Hristos”, fiindcă prin ea ni se relatează nu doar un păcat, ci ni se dezvăluie „adâncul păcatului și puterea sa nimicitoare” (Mitropolitul Antonie de Suroj), dar și povestea unei regăsiri de sine. („Să te întorci la tine de departe!” glăsuiește un vers al poetei Liliana Ursu). Sau povestea unei minuni, cum scrie Nicolae Steinhardt, minunea restabilirii omului în fericita condiție adamică, în haina lui dintâi: „Aceasta-i magia lui Hristos-restauratorul: reașezarea omului în starea lui paradisiacă de altădată, de cea mai nobilă dintre ființe.”[5] Haina a doua însă e chiar mai fericită decât haina dintâi, notează Dostoievski, fiindcă beatitudinea e mai puternică. Toate acestea au fost puse în formă de poveste, în ideea  că „Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil strașnic” (idee pe care Steinhardt a împrumutat-o de la Blaga) ci, întocmai ca tatăl din parabolă, „e la orice oră din noapte și zi dispus să ne primească, să ierte, să uite și prin urmare să se bucure și să se veselească (...) Din cel din urmă păcătos, El poate face un supraom, adică, de fapt, un om”[6], fapt dătător de curaj și nădejde. „Iar dacă noi facem un pas spre El, El face o sută spre noi,”, mai zice Steinhardt.[7] După cum comenta chiar Bartolomeu Valeriu Anania într-o predică a sa, rostită la mulți ani după ce a scris piesa, parabola aceasta vorbește despre drama alienării, dar și despre dorul lui Dumnezeu pentru om: „Este suficient ca Dumnezeu să aibă dor de noi ca să umple și lipsa noastră de dor. Cel mai mare dor pe care-l are Dumnezeu este de noi, oamenii. Este marea lui pasiune.”[8]

Dar dacă pilda aceasta este „o întreagă evanghelie de taină și învățăminte”, o comoară „de la care neam după neam își adună cunoașterea de Dumnezeu, cât și cunoașterea omului” (Sfântul Nicolae Velimirovici), ce-i mai rămâne scriitorului, care pune haină nouă  peste vechile cuvinte,  de adăugat? În cazul lui Anania, adaosul este consistent, fiindcă povestea prinde viață, se detaliază pe scene și personaje în felul în care se desfac, rotindu-se, aripile unui păun, totul într-o expresie de mare simplitate și lămurit (în sensul  în care lamura este partea cea mai bună și aleasă a unui lucru), pe înțelesul tuturor.

Parabola biblică transpusă de piesa lui Anania povestește despre un tată care avea doi fii, diferiți ca plămadă sufletească: unul risipește printre străini averea părintească, altul rămâne să muncească ogorul familiei, dar are o cuprindere îngustă a lumii și se chircește în avariție. Din piesă aflăm că tatăl se numește Eli, iar fiii sunt Eliabar și Rimon. Conformându-se  tradiției iudaice, care pune un accent deosebit pe relația (binomul) tată-fiu,  relația tatălui cu fiul său Eliabar este deosebit de puternică, astfel încât în jurul ei gravitează întreaga acțiune. „Personajul central al piesei nu este Eliabar, ci binomul Eli-Eliabar”.[9] Pe Eliabar îl ademenesc „neștiutul, nebănuitul, tainele afundului”. În viziunea lui Anania, el este hoț de mărgăritare, meserie apreciată de tatăl său: „Fiul s-a pogorât în rob și a făcut lucrare de înger”. Nota de originalitate a piesei constă în modalitatea de reconfigurare a parabolei biblice, adâncind caracterele personajelor. Fiul risipitor  este un visător care transgresează limita dintre real și imaginar,  pentru el ficțiunea se confundă cu realitatea, iar realul este proiectat în imaginar, acesta fiind  un ,,punct referențial al poeticii lui Valeriu Anania”[10], care capătă o greutate semnificativă în romanul Străinii din Kipukua. Un soi de donquijotism, am zice,  dacă nu l-am fi regăsit în plenitudinea lui în tiparele gândirii mitice. Eliabar apare ca un om fascinat de povești despre țări îndepărtate, de „întinsuri și adâncuri”, pe care le va lua cu asalt,  în sensul în care îndeamnă  Evanghelia după Matei: „Împărăția Cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc” (Matei, 11.12)[11], fiindcă începe  prin a cuceri depărtările și sfârșește prin a se cuceri pe sine. Are în sânge răzmerița libertății și un nesaț al căutării de sine: „Tată, vreau să fiu eu. Am dreptul să fiu eu.” Iar fratelemai mare, Rimon, pragmatic și terestru, plat în gândire, îl acuză că e risipitor din cale-afară. Dar despre ce risipă poate fi vorba, când Rimon zice: „În casa lui Eli, risipa e răsplătită cu dragoste”? Despre o risipă îmbogățitoare, când „sufletul se risipește în dragoste, ca soarele-n lumină și ca scoica-n mărgăritare”, aceea care se revarsă într-o bucurie totuna cu „bucuria de a jertfi” („omul se cunoaște după capacitatea lui de jertfă,  după cât e în stare să risipească, să irosească din avutul și bunurile sale în mod neutilitar, numai pentru plăcerea înălțătoare și euforizantă de a dărui altuia”, scrie Georges Bataille). Fiul risipitor stă atunci față în față cu fiul prudent, copleșindu-l prin mărime sufletească. E un uriaș care acoperă cu statura sa și adâncurile, și depărtările. Relația tată-fiu se lărgește și ea și se adâncește, iubirea crescând odată cu mările care îi despart pe cei doi. Atunci când este ispitit să se sinucidă, Eliabar își aduce aminte de tatăl său, care veghea deasupra-i așteptându-i semnul, pe când stătea scufundat și-l strigă: „M-a învăluit depărtarea și m-a-nghițit adâncul! Și mă pândește adâncul cel mare și plin de întuneric... Și tata stă deasupra (...) Tată!... Tată!... Ridică-mă, tată!”. În clipa cea grozavă a deznădăjduirii, mai licărește o scânteie. Tatăl, scrie Sfântul Nicolae Velimirovici, care  l-a păstrat în priveliște, dându-i partea de avere, i-a mai dat ceva: „o scânteie de conștiință și de înțelegere, care va fi în stare să-i lumineze calea înapoi, o lampă tainică”, lumină în care, într-adevăr, el și-a venit în sine. („venirea în sine”: o expresie folosită de părinții isihaști pentru a descrie întoarcerea minții în sălașul inimii, căci omul este, după cum îl definește Psalmul 63 al Regelui David, ,,o inimă adâncă”). Arhimandritul Zaharia Zaharou scrie, referitor la „saltul de credință” al tânărului, că multa pătimire l-a ajutat să-și afle adâncul inimii, iar „tragedia omului constă în faptul că a ales să viețuiască  înafara casei Tatălui său, în afara inimii”[12]). Drumurile prin Corint și Efira îi provoacă risipitorului mari zguduiri lăuntrice: „Sufletul nu mai e al meu. Mi s-a stâlcit sufletul printre străini.” Stălcirea e de fapt strălucire. Sufletul lui s-a curățat, lustruindu-se de mărgăritarele lacrimilor. „Nu și-a pierdut mărgăritarele. Mi le-a adus înapoi. Mai multe și mai grele“, va spune tatăl.

În tovărășia lui Critias, negustorul fățarnic și lacom, a surorii sale, lunecoasa Ariadna și a omului decăzut care e Fanuel (toți portretizați în tușă îngroșată), în Corintul desfrânat și cinic, el risipește întreaga avere și ajunge la umilința de a se tocmi paznic la porci pentru o bucată de pâine, râvnind la roșcovele din care se satură animalele. Actul al II-lea, ca  și actul al III-lea al piesei aduc în scenă evenimente care nu apar în textul referențial și care au un rost al lor: ele marchează treptele dezumanizării pe care personajele le parcurg. Am zice că e vorba de o rinocerizare a personajelor, dacă termenul de referință n-ar fi... porcii, împreună cu care eroii ar dori să se hrănească. Decăderea omului până la a sta în rând cu porcii, de parcă bagheta vrăjitoarei Circe i-ar fi atins, uitarea de sine, acceptarea răului ca pe un fapt firesc  sunt  descrise prin personajul  Fanuel, cel care nu mai are nici un scrupul când e vorba de o bucată de pâine. Iată cum se exprimă Fanuel despre el însuși: „Nu mai sunt cel care-am fost. Am învățat că nu e bine să aibă omul cuget. Să facă ce-i poruncește tăria trebuinței. Am trebuință de pâine, ucid, fur și mănânc.” Iar Eliabar, cândva plecat în căutarea sinelui, ajunge să formuleze următoarea propoziție teribilă: „Eu nu mai sunt om. Sunt porcar (s.n.).” Între ei, doar Humbaba mai știe să delimiteze binele de rău: „Vine vremea când degetele cugetului ți se bagă pe gât și verși tot ce-ai mâncat din tâlhărie (...) N-avem ce mânca aici? Ne-ntoarcem acasă.” Fără Humbaba, care este o călăuză în spațiul Zoneio busolă indicând nordul  prin ținuturile pustii în care chiar și memoria a fost abolită, Eliabar ar fi rămas la statutul de  subom. Până unde poate decădea un om? Iată o întrebare tulburătoare, de subtext. Găsim continuarea ideii într-un poem de Marian Drăghici: „vin zile când ne vor mânca porcii./ne-au și mâncat.”

Pornind să afle ce înțelesuri ascund adâncul și depărtarea, Eliabar le află în „omul cel lăuntric”, dar asta numai după ce se întoarce acasă, înțelegând  atunci și „ce este lățimea și lungimea și adâncimea și înălțimea”(Sfântul Apostol Pavel), într-un cuvânt, plinătatea iubirii. Intre tovarășii de drum și de petrecere se află și Tamara, numită și „mărgăritarul Alczibului”, un fel de dublu al eroului,  și ea o fiică risipitoare care, ajunsă la ceas de cumpănă, are același recul: își strigă tatăl. Nu se va mai întoarce însă, ci va sfârși în mare. Fiului risipitor i s-a dat șansa de a se putea întoarce. Poate chiar dragostea tatălui a luminat de departe, ca un far. Alții însă, precum tovarășii lui de drum, neluminați, rămân la roșcove.

O parabolă despre libertate înțeleasă ca dat interior. Fiindcă, după cum spune Ernest Bernea, „Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căuta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creație”.[13] Anania  „sfărâmă piatra ce acoperă aurul” și realizează o transpunere a parabolei biblice care-i scoate la lumină, întărește și subliniază înțelesurile: „ceea ce se jefuiește e tăria, cerul și ceea ce se pierde (risipește) e dragostea ziditoare.”.[14] Dicționarul esențial al scriitorilor românidescrie piesa ca pe un „itinerar al necazului, răbdării, încercării, nădejdii și iubirii”, lansând ideea că pilda lui Anania este o parabolă politică, ,,o diatribă împotriva supunerii ipocrite” ( „Numai Tatăl simte, de sub cer, strigătul mut al celui din fundul mării”). Simplul fapt de a sta aplecat, în penumbră, ca să răsfoiești  filele Bibliei cele frumos foșnitoare (dar scrâșnitoare în urechile securității), de a adânci înțelesuri privitoare la o pildă biblică în anul de grație 1952 era un act de dizidență,  o ruptură de realitate vizând o schimbare de paradigmă care nu se putea înfăptui decât în cămara inimii. Rezistența prin cultură în anii dictaturii comuniste a cunoscut și acest mod de manifestare, iar Valeriu Anania (un greu al pământului intrat în dialog, pe scară de mătase, cu  acele cuvinte vibrând de transcendent care ,,ar putea fi numite, în diafanitate eterică, grelele cerului”[15]) a fost printre pilonii săi. 

 

BIBLIOGRAFIE

Anania, Valeriu, Greul pământului, o pentalogie a mitului românesc, vol.I, București, Editura Eminescu, 1982.

Anania, Valeriu, Teatru I, Meșterul Manole, Steaua Zimbrului, Hoțul de mărgăritare, Editura Polirom, 2010.

Bâgiu, Lucian-Vasile, Valeriu Anania. Scriitorul, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006.

Bernea, Ernest, Îndemn la simplitate, Editura Vremea, București, 2006.

***Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod. Tipărită cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune diortosită  după  Septuaginta, redactată și adnotată  de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului sprijinit pe numeroase alte osteneli, Editura Institutul  Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 2001.

GheorghiuOctavianIstoria teatrului universal, vol.I, EDP, București, 1963, p.136.

Lazăr, Ioan Șt., Tânărul Anania, "Îngerul cu barbă”, eseu biografic, Prefață de Constantin Cubleșan, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2014.

Steinhardt, Nicolae, Dăruind vei dobândi, ediția a IV-a îngrijită de Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

Zaciu, M., Papahagi M., Sasu A. (coord.), Dicționarul esențial al scriitorilor români, Editura Albatros, București, 2000.

Arhimandrit Zaharou, Zaharia, Adu-ți aminte de dragostea dintâi. Cele trei perioade duhovnicești în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iași, 2015.

 

În periodice:

Cubleșan, Constantin, Hoțul de mărgăritare, în Mesagerul transilvan, nr.141 (543), 16 decembrie, 1992.

Ghițulescu, Mircea, Teatrul de stat din Turda-Hoțul de mărgăritare de Valeriu Anania, în revista Steaua, nr.11-12, 1992.

Oancea, Nicoleta, Comuniunea prin iubire în piesa Hoțul de mărgăritare, în  revista Renașterea, an X (1999), nr.11.

Serghie, Dorin, Premieră la Teatrul de stat din Turda. Meditație lîngă un text biblic, în Adevărul de Cluj, an IV, nr.763, 25 noiembrie 1992.

 

Sitografie

https://www.youtube.com/watch?v=wCkn1UlmwAk, accesat la 29.03.2016.

 


[1]Constantin Cubleșan, Hoțul de mărgăritare, în Mesagerul transilvan, nr.141 (543), 16 decembrie, 1992, p. 4, apud Valeriu Anania, Teatru I, Meșterul Manole, Steaua Zimbrului, Hoțul de mărgăritare, Editura Polirom, 2010, p.374.

[2]Octavian GheorghiuIstoria teatrului universal, vol.I, EDP, București, 1963, p.136.

[3]Mircea Ghițulescu, Teatrul de stat din Turda-Hoțul de mărgăritare de Valeriu Anania, în revista Steaua, nr.11-12, 1992, apud Valeriu Anania, Teatru I, Meșterul Manole, Steaua Zimbrului, Hoțul de mărgăritare, Editura Polirom, 2010, p.371.

[4] Dorin Serghie, Premieră la Teatrul de stat din Turda. Meditație lîngă un text biblic, în Adevărul de Cluj, an IV, nr.763, 25 noiembrie 1992, p.3, apud Valeriu Anania, Teatru I, Meșterul Manole, Steaua Zimbrului, Hoțul de mărgăritare, Editura Polirom, 2010, p.371.

[5]Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, ediția a IV-a îngrijită de Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 189.

[6] Ibidem, pp.188-189.

[7] Ibidem, p.188.

[9] Nicoleta Oancea, Comuniunea prin iubire în piesa Hoțul de mărgăritare, în  revista Renașterea, an X (1999), nr.11, noiembrie, p.8.

[10] Lucian-Vasile Bâgiu,Valeriu Anania, Scriitorul, Editura LimesCluj-Napoca, 2006pp.327-328.

[11] ***Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod. Tipărită cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată  de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului sprijinit pe numeroase alte osteneli, Editura Institutul  Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 2001, p.1473.

[12] Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ți aminte de dragostea dintâi. Cele trei perioade duhovnicești în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iași, 2015, p.133.

[13] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Vremea, București, 2006, p.18.

[14] Mircea Zaciu, M.Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Dicționarul esențial al scriitorilor români, Editura Albatros, București, 2000, p.27.

[15] Ioan Șt. Lazăr, Tânărul Anania, "Îngerul cu barbă”, eseu biografic, Prefață de Constantin Cubleșan, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2014, p.426.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey