Mihaela Butnaru
Cătălin Lazurca
Florin Lăzărescu
Veronica D. Niculescu
David Sima
Cornel Mihai Ungureanu
Daniel Vighi

 
sus

Mihaela Butnaru

Noaptea deschide uşi

Ziua mea īncepe cu noaptea altora. Sunt Venus cea īntunecată plimbīndu-se īn somn. Am īn palmă firul care ţine noaptea legată de mine, trag de el şi negurile se mişcă, trag de el şi norii mă acoperă. Mă plimb prin casă dormind, un fir se tīrīie īn urma mea şi trage nopţile īn mine. Conturul lucrurilor se īnchide cīnd īmi pun palma pe ele şi ele īnsele se pierd, doar dacă mai văd ceaţa unor lucruri. Dīndu-mi seama de aceasta, īmi īnchid palmele, īmi iau o haină cu buzunare, să ţin acolo umbrele pe care tocmai le-am luat de pe obiecte. Astfel obosesc, astfel tac şi mă uit la geam deşi sunt īn patul meu, cu pătura pe cap şi īn afara mea e la fel de cald şi de īntuneric ca şi īn mine.

Venus cea neagră freacă podelele căutīnd cu palmele fire, netezeşte orice urmă de paşi de pe covor īn timp ce caută şi ea numai ea peste tot, nimeni altcineva. Venus cea neagră rupe capete din covor şi le īmpleteşte. Ţine noaptea īn ea şi deschide toate uşile. Totuşi ea e īnchisă.

Ziua mea nu e decīt somnul celorlalţi. Īncepe după ce toate luminile se sting, după ce strada tace. E numai a mea....umbra lucrurilor e a mea doar pentru că ele nu au altfel de viaţă. Le-o iau, e a mea. Īn mine se clatină ele toate după ce nu mai sunt ziua. Am īn palmă firul care leagă umbra lucrurilor de mine şi le simt pe toate īn jurul meu, īn buzunarele hainei, printre degetele, pe sub piele chiar şi după ce somnul se evaporă dimineaţa.

Vreau să fiu aproape nevăzută, mă vreau sticlă pentru ochi şi aer pentru mīini şi o ţin pe ea īn mine, grea şi austeră, pentru că ea ştie să vadă īn noapte. Smulge fire din covor şi face din ele fiinţe. Īi pune ochi şi gură şi face din covor o fiinţă. Mă face pe mine, port cu mine somnul care nu e al meu şi īl port ca să o fac pe ea. Priveşte-o cum ştie, tălpile ei şterg toate urmele, braţele ei deschid uşi şi undeva sunt şi eu, ea nu ezită şi pasul ei sigur lasă īn urmă īntunericul. Dar eu nu mai văd deja, bījbīi după un pat sau după o masă, conturul lor să mă afirme căci eu nu văd unde sunt. Noaptea lor e ziua mea, dar dimineţile cui se lasă mai uşor sorbite? Părul mi-e liber pe ceafă şi acesta e un semn al alegerii negreşite. Dilema se mută din noapte īn zi, din somn īn trezire şi ce simplu e: o haină. Nu veşmīntul nopţii īl port acum, acela care mă face mīndră şi tăcută cīnd sunt numai eu īn toată camera, ci nişte cīrpe. Iată-le: haine care atīrnă cīnd īntind mīna, care stau pe mine mototolite, care se tīrăsc īn urma mea ca nişte animale bolnave. Mersul meu pare ieftin şi se tīrăşte īn urma mea asemeni unui animal mincinos, nu se vede dacă eu nu mă văd, e al altcuiva, atīta tot. Dacă mă opresc, se opreşte şi el, dacă mă aşez īn mijlocul străzii, o să ia forma unui om aşezat īn mijlocul străzii.

Ea īşi mişcă şoldurile prin camera goală. Opreşte ceasul. Tălpile lasă urme īn covor, urmele palmelor ei sunt pe pereţi, aburul privirii ei pluteşte mult după ce ea a plecat. Atinge uşa cu degetele şi mă īnchide. Zīmbetul său apare dacă atrage īntre mīinile ei un lucru neatins, zīmbetul care rămīne chiar dacă uşa s-a īnchis şi ea a ajuns de mult īn stradă. De asta īncerc să o ademenesc să vină cīt mai des, să mă acopere acolo unde sunt goală, acolo unde gīndurile mi se opresc, să īmi acopere noaptea. De aceea o chem şi o strig şi păstrez pentru ea, ea care nu are nimic, care vine zīmbind, purtīndu-se pe braţe doar pe sine. Simt cum neliniştea creşte īn mine cīnd īi aud paşii pe scări, ca un īndrăgostit la īntīlnire mă văd şi crisparea propriilor degete mă face să rīd. Dar eu nu rīd, ci o aştept. Deşi eu port īn mine īntunericul şi fragilitatea, ochii īnchişi, mīinile strīnse, mă stăpīneşte neliniştea primei īntīlniri de fiecare dată. Ea urcă scările, eu īn mine cobor adīnc ca să nu mă vadă şi să nu mă ştie, ea răsuceşte mīnerul şi deschide uşa, eu īmi lipesc coatele de genunchi şi o aştept, dar sunt īnchisă. Īn mine e o lume vie pe care ea nu o vede, īn mine e tot ce am pentru ea, tot ce e al ei şi ea nu ştie, sunt Venus cea īntunecată care poartă noaptea īn ea.

Am intrat şi simt că mă sufoc, că mi se taie umbra, totuşi nimic din mine nu las īn afară. Am adus cu mine lumina şi aerul de dincolo de uşă, īmi spune tăios că nu īi place asta. Mai mult de atīt nu mă pot apropia. Dar īncă mă aşteaptă, dar īncă mă vrea şi eu īncă o doresc. Vrea să mă tragă īn adīncul ochilor ei şi am nevoie să fiu prinsă ca să mă ridic aşa cum visez, dar ea are ochii negri şi mari şi eu sunt obosită. Ea are ochii negri şi mari, are obrazul greu, dacă aş simţi īntunericul privirii ei īn mīinile mele, aş zīmbi ca de un lucru nou. O port īn mine ca pe un fapt al meu şi iat-o īn afara mea, cu privirea adīncă, cu īntrebarea pe buze, īn genunchiul rotund īi ghicesc teamă. Īn tot corpul ei care acum mi se dă inert şi īndepărtat simt mersul şi tăcerea nopţii. E caldă şi īnnegurată, e primitoare şi mă aşteaptă de fiecare dată. Totuşi, eu simt azi īn ea frigul serilor de toamnă fără lună. O privesc şi ochii nopţii fără lună mă trag spre adīncuri. Mă apropii şi tace, vin către ea şi nici nu se mişcă, nu se retrage, doar ochii ei mă fixează, doar ochii ei mă cheamă. Mă apropii şi fiecare pas al meu īnseamnă depărtarea ei, mă apropii şi nu īşi retrage privirea īn care văd toată teama şi tot īntunericul din mine. Noaptea din ochii ei mă soarbe, nu văd decīt privirea neagră, dar eu sunt deja acolo şi din ochii ei mă văd pe mine cum īi pun mīinile pe umeri, cum īi sărut palmele aşteptīnd să fiu prinsă şi īnnodată īn firul ei. Dar eu sunt deja acolo şi văd pe fereastră cum se lasă noaptea…

Comentarii cititori
sus

 

Cătălin Lazurca

 

Henry Rollins*: Ultimele cuvinte de pe casetă şi īngerul din pulă

 

Vi s-a īntīmplat şi vouă să vă intre īn cap nişte cuvinte frumoase şi să nu vi le mai puteţi scoate de-acolo? Spun "frumoase" doar pentru că, băga-mi-aş, trebuie să fiu exact şi să mă plasez de la īnceput pe direcţia pe care va curge povestirea. E vorba de fapt de, cum să zic, expresii elaborate, cumva-aşa, parcă īn altă parte, chestii care ţi se strecoară īn creier, te bīntuie: ţi se rostogolesc pe limb㠖 dar nu le rosteşti, te īndeamnă să scrii ceva cu ele, dar nu te-apuci să le-aşterni pe hīrtie. Seamănă cumva cu situaţia īn care, prinzīndu-te de dimineaţă pe drumul spre slujbă, o melodie uşurică te bīntuie şi te bīţīie toată ziua. Īnsă, īn cazul cuvintelor frumoase intervine şi o doză de sfială. Melodia ţi-o anini la vedere de vīrful buzelor, cuvintele te sfredelesc chinuitor, dar discret. Iar treaba nu ţine doar cīteva ceasuri, durează mai multe zile, uneori săptămīni şi chiar ani.

 

Mi s-a īntīmplat o chestie din asta pe vremea cīnd lucram ca redactor la pagina muzicală a unei revistuţe din Est. Aveam douăzeci şi ceva de ani şi devenisem un tip normal. Adică, o lăsasem moale, mă rog, ştiţi voi ce vreau să zic. Oricum, stăteam īntr-o seară cu un pahar īn mīnă pe terasa casei unui coleg şi, privind oceanul ale cărui valuri se spărgeau la cīţiva zeci de metri mai īncolo, mi-au trecut prin cap următoarele cuvinte: "să stăm amīndoi şi să ascultăm profeţiile cīrtiţei". N-am putut scăpa īntreaga seară de cuvintele astea şi, deşi aveam nevoie de o dispoziţie oarecum romantic㠖 asta ca să reuşesc să mă vīr īn patul Rosei, o tipă de la secţiunea sport după care tīnjeam ca un cīine, profeţiile cīrtiţei mi-au măcinat creierul pīnă la epuizare.

 

Īntr-o altă zi, pe cīnd eram la birou şi scriam un material despre un concert al unei trupe locale, din aburul greu al cafelei mi s-a iţit expresia "cheagul de moarte al inimii". Am inspirat şi-am expirat cu putere de cīteva ori, am pufnit şi-am strănutat, degeaba: cheagul de moarte se apucase deja să şuşotească cu profeţiile cīrtiţei. Au urmat, la cīteva săptămīni distanţă, "revolta fluturilor", "ispita e reīntoarcere", "lucrurile sīnt subţiri şi nu ne mai despart", plus alte cīteva. Seara, mai ales, şi mai ales dacă beam ceva īnainte, cuvintele astea īncepeau să mă bīntuie, să-mi amestece gīndurile, să-mi īncurce orice intenţie de gīndire coerentă. Desigur, īn toată această vociferare recunoşteam semnele muzei pe care o părăsisem cu ani īn urmă, asta ca să pun pe picioare o trupă de rock numită Vampirul sionist. Băga-mi-aş! Dar aşa a fost pactul. Īnsă, dacă pe atunci despărţirea a fost dureroasă, regăsirea a fost pe potrivă. Iar dacă cu ani īn urmă am reuşit să-mi īmbunez vocile strecurīnd īn cīntecele trupei cīte un vers obscur, de data asta, oricīt m-aş fi străduit, nu puteam să īmpletesc nici măcar cheagul de moarte īn relatările despre evenimentele muzicale din partea locului.

 

Pīnă la urmă, mi-am dat seama că soluţia nu poate fi decīt cedarea şi mărturisirea completă. Am trimis un text – īn care īnşiram toate vorbele astea, pe adresa redactorului literar al revistei la care lucram şi-am aşteptat, mărturisesc: īnfrigurat!, un răspuns. N-a venit niciodată. Peste mai puţin de un an īnsă, colegul meu cīştiga un concurs de poezie organizat de un comitet din Illinois. Apoi, o editură tot de pe-acolo i-a publicat o plachetă cu nişte coperţi verzui pe care scria: Profeţiile cīrtiţei.

N-am spus nimănui nimic, n-am dat īn vileag, īn definitiv hoţul mi-era prieten. Iar prietenul ăsta al meu – devenit scriitor publicat –  īşi trăia cele mai bune luni din viaţă: Rosa, tipa de la sport, i-a cedat – după petrecerea de la lansarea cărţii, apoi s-a căsătorit cu el. Īn schimb eu, eu scăpasem de cuvintele alea.

 

Din păcate, n-avea să fie pentru ultima oară cīnd o frază īmi bīntuia sufletul pīnă īntr-atīt īncīt să-mi schimbe viaţa. Ce-i drept, cea de-a doua (a fost prea lungă introducerea?) mi-a oferit, īn cea mai mare parte a timpului cīt mi s-a rostogolit prin ţeastă, enorme satisfacţii. Īndrăznesc s-o transcriu, deşi s-o rostesc n-aş mai avea curaj, avertizīndu-vă că nu trebuie să vă faceţi prea mari speranţe. Dar, ca şi pe vremea cīnd scriam la Poşta redacţiei, mă voi arăta mărinimos, mai ales că, mie personal, fraza nu-mi mai e de nici un folos. Aşadar:

 

Īn jurul tău e īntuneric, e īntuneric beznă pīnă-n depărtări şi singură voinţa īţi poate arăta stelele. Iar stelele sīnt aştrii ai morţii. Dar trupul tău e un ulcior de lumină, aşadar revarsă-ţi lumina asupra celor din jur.

Īn cazul īn care nu se īntīmplă nimic cu tine, cititorule, īn clipa īn care rosteşti cu voce tare această frază, poţi citi liniştit mai departe povestea mea. Dar dacă simţi cumva că o emoţie fundamentală te īnvăluie, īnchide, rogu-te, această carte. E spre binele tău. Băga-mi-aş!

 

Cīnd s-a īntīmplat asta era īntr-o vară. Trecusem de treizeci de ani, era īntr-o vară şi era noapte. Ieşisem de la Great Conference Hall, de la un concert Iron Maiden, turbat. Nu era greu să-ţi imaginezi cam ce īnvīrteam pe străzi, aveam tricoul negru pe mine, īn jur prietenii din vechea trupă răcneau. Revista mă trimisese acolo, cu permis de culise, la un moment dat Steve Harris băuse cu mine o bere,  tipu' ştia cum stă treaba, eu eram īncă-n extaz. Sub luminile grele de pe Classic Street, īntr-o noapte fierbinte de vară. Sam, acum mare şi gras, īmi tot sărea īn spinare şi mă muşca de umăr. Sam e fostul nostru tobar, nu l-am īnghiţit niciodată. Dar el īmi sărea īn spate şi-mi răcnea tot felul de porcării la ureche, la un moment dat am simţit ceva umed pe gīt. Mi-am zis că nu-i decīt transpiraţia grasului, apoi m-am gīndit c-ar fi putut fi salivă, că Sam mă atinsese acolo cu buzele, cu limba. Chestia asta m-a scos din sărite, am scuturat de pe mine matahala, am vrut să-l lovesc pe Sam cu piciorul. Mi-a sărit de gīt Violet, nevastă-sa, o roşcată cu trup ca de şurub, am scuipat īntr-o parte şi-am lovit un tomberon. Naiba ştie, ceilalţi i-au luat şi ei apărarea, m-au īmpins īntr-o parte, m-au lăsat īn urmă. I-am lăsat să se īndepărteze, ştiam unde se duc.

 

Cīnd m-am uitat din nou după ei – erau deja la vreo sută de paşi īn faţă, luminaţi de reclama de la Wendy's, mi s-au părut atīt de urīţi şi de şifonaţi, īncīt mi-am zis că cineva trebuie să plătească pentru toate. Sau poate că mi-am zis asta doar după ce m-am īmpiedicat pe trotuar de Domnul Cămaşă.

Īşi zăngănea cheile Explorerului, călca uşor, de parc-ar fi patinat, pe pantofii lui croşetaţi īn Costa Rica. Cracii blugilor īi atīrnau ferfeniţă pīnă pe trotuar, purta părul prins īn coadă şi o cămaşă fără guler, cu nasturi de lemn. Faza cu nasturii am observat-o ceva mai tīrziu. Oricum, ce dracu căutase ăsta la Iron Maiden? De fapt, ştiam ce căutase. Cunoşteam genul. Muist nostalgic, curăţel, īşi umfla din cīnd īn cīnd coaiele cu fum de scenă. Băga-mi-aş!

 

Trebuie să plătească, mi-am zis. L-am ocolit şi, pīnă să ajungă īn locul unde-şi parcase maşina, i-am sărit īn faţă. L-am luat uşor la īnceput, i-am cerut doar o ţigară. Nu fuma. Īn spatele meu, prietenii se opriseră şi priveau de departe, aşa mi-au povestit. M-au văzut dezbrăcīndu-mă, dansīnd cu bustul gol īn faţa lui Cămăşuţă. Rīdeau, fără să īnţeleagă că eu īi ofeream omului un tricou de vīnzare. O ultimă şansă de fapt. Măcar atīt ar fi putut face, să pună un tricou pe el, să transpire. N-a vrut să facem tīrgul. A īnceput să strige după poliţie, a apăsat un buton de la cheile maşinii, a pornit alarma. Mai bine aşa, şi-a luat porţia cu tot cu joc de lumini. Era ca pe vremuri, cu berea şi bătaia de după, cu grohăieli şi sīnge. L-am lovit de cīteva ori şi după ce căzuse lat la pămīnt, l-am īntors cu faţa īn jos şi l-am călcat pe ceafă. De ani de zile nu mai făcusem asta, iar tipul o merita. Apoi, nu ştiu ce mi-a venit, am vrut să-l urc īn maşină, să-l ascund. Cīnd l-am apucat de curea, am văzut că are buzunarul de la spate umflat. Am scos de-acolo un reportofon, o sculă fină de tot, şi mi-am zis că prada e bună. Un concert live de la casa de discuri a lui Senor Espadrilă.

 

Mi-am ajuns din urmă prietenii şi m-am proţăpit īn faţa lor, pe jumătate gol, ţinīnd īn mīinile zdrelite trofeul īnregistrării clandestine. Sam a făcut cīţiva paşi īn direcţia mea, cu mīna īntinsă, voia probabil să mă bată pe umăr. Sau poate să-mi ia reportofonul, să-l pună la ureche. N-a făcut-o, a zīmbit doar, stīnjenit, şi-a zis: Hai să mergem. La berărie adică. Violet mi-a zīmbit şi ea, īndrăzneaţă. Băga-mi-aş, mi-am zis. N-o s-o pot face, bărbatu-tău m-a lins deja pe gīt.

 

Berăria la care mergeam era īn afara oraşului, era o fază de genul: camionagii şi femei alungate de-acas㠖 copii adormiţi. Găseau adăpost, līngă berărie era şi-un motel. Nu ştiu dacă motelul avea vreo legătură cu barul – se chema Herli's, ştiu doar că băteam tot drumul pīnă acolo fiindcă fetele care ne serveau cu halbe erau dispuse să ne urmeze, pentru 50 de dolari, şi īn camera unde rămīneam de obicei peste noapte. Veneam des, ori de cīte ori reuşeam să ne-adunăm, cam după fiecare concert mai de soi. Eu şi cu David luam de obicei şi o chelneriţă īn cameră, acum David nu mai era. Fostul basist murise cu cīteva luni īnainte, el e unul din tipii despre care-aţi citit că i-au fiert arabii de vii. Aşa că acum era un fel de comemorare, eram doar eu, cu dobitocul de Sam şi cu nevastă-sa, şi bineīnţeles Jeremy-nebunul. Ăsta era singurul care rămăsese ca pe vremuri, īncă se droga, locuia cu o mătuşă sinistră şi muncea ca īngrijitor la stadionul local. Jeremy m-a scăpat de Sam şi de Violet, s-a lipit de mine, era copleşit de admiraţie, a dat el primul rīnd de halbe, a mai dat unul, apoi i s-au terminat banii. L-am servit şi eu, deşi īncepuse să mă plictisească, se lipea de mine, scotea scurte exclamaţii neinteligibile, mă privea galeş cu ochii lui umezi. La un moment dat s-a cărat la budă, ştiam c-o să stea ceva vreme acolo, aşa că mi-am tras o chelneriţă pe genunchi, tăindu-i īn felul ăsta elanul nevestei lui Sam, care se simţea disponibilă, asta fiindcă Sam căzuse, după trei beri, cu capul pe masă.

 

Pe chelneriţă o chema One, naiba ştie ce nume mai era şi ăsta. Nu mai fusesem cu ea niciodată, dar ne-am lămurit repede cum stau lucrurile. Erau buni 50 de dolari, ea nu era cine ştie ce. Apoi, faptul că eram pentru prima oară īmpreună mă īncurca, eu veneam la Herli's tocmai fiindcă locu-mi era familiar, fetele la īndemīnă. Le-aş fi preferat pe Selena ori pe Ginger, dar nu le vedeam nicăieri, şi-apoi, cum am zis, trebuia să scap de nenorocita de Violet.

 

Am luat de băut īn cameră, nu eram īn regulă, simţeam asta, şi trebuia să mă relaxez. Am dat peste cap cīteva păhărele de votcă, One se tolănise pe pat cu telecomanda īn mīnă. M-am īntins şi eu līngă ea, cu capul către picioarele ei, cu amīndouă pernele sub cap şi cu sticla īntr-o mīnă. Cu cealaltă īi mīngīiam fundul, doar aşa ca să vadă că-s īn toane bune şi că am intenţii serioase. De fapt, votca īncepea să mă dea gata, iar eu nu īncercam deloc să mă īmpotrivesc. La un moment dat, am plesnit-o pe One peste fund, a luat chestia asta ca pe-un semnal şi s-a cărat la baie. A avut grijă să stingă televizorul īnainte.

 

Stăteam acum cufundat īn linişte şi īntuneric. Dar parcă tot nu voiam să abandonez lupta, aşa că m-am dezbrăcat de tot. Ţineam ochii larg deschişi īncercīnd să ghicesc, urmărind jocul fīşiei de lumină strecurată sub uşă, mişcările din baie ale fetei. Am obosit repede, de ce dura atīt? Fie ce-o fi, mi-am zis, să se īntoarcă, să ştim, băga-mi-aş!, cum stă treaba! Apoi īmi vine ideea genială: să scot reportofonul lui Cămăşuţă şi să pun muzică. Era plauzibil: heavy metal pe o sculă furată de la unul pe care l-ai făcut harcea-parcea! Ar fi putut să meargă.

 

A mers!

Altfel decīt m-am aşteptat, de neīnţeles pīnă īn ziua de azi. Cīnd am auzit ce chestie iese din difuzorul minuscul al reportofonului, m-am speriat. Am vrut să īnchid aparatul, n-am reuşit decīt să-l rostogolesc, de pe noptieră, sub pat. Cīnd m-am aplecat să-l scot de-acolo, m-a luat ameţeala īn faţa hăului negru.  Doar o luminiţă roşie pīlpīia, mi-am imaginat că-mi joacă pe frunte şi m-am speriat. Am ieşit de-acolo, mi-am pus din nou pernele sub cap şi-am īnceput să ascult. O voce caldă şi umedă compara universul cu o bicicletă. Şi totul se rotea īmbătător īn universul ăsta şi se auzeau clinchete domoale şi-un foşnet de frunziş gros. Am adormit imediat, asta fiindcă am vrut să adorm imediat. Nu ştiu cīt să fi durat toropeala asta, poate cīteva minute. M-a trezit ţipătul scurt al lui One. Ieşise din baie, stătea acum īn pragul uşii, īnvăluită-n lumină, goală şi cu ochii căscaţi. De sub pat se auzea: stelele sīnt aştrii ai morţii, dar trupul tău e un ulcior de lumină, aşadar revarsă-ţi lumina asupra celor din jur. Apoi s-a făcut tăcere. Doar un zumzet electric, ca cel de sub liniile de īnaltă tensiune, ca un freamăt de boxă moartă, atīta se auzea īn cameră. One a mai scos şi ea un ţipăt, de data asta mai liniştit, ca o chemare, cumva īncurajator. Sub ochii căscaţi, gura i s-a īntins īntr-un zīmbet. Atunci am văzut şi eu ce vedea ea. Coborīndu-mi privirea pe piept, am zărit un glob strălucitor. Īn jurul pulii mele semeţe dansau fīşii vii de lumină. Era ca şi cum asupra mea s-ar fi coborīt o meduză fosforescentă şi mi s-ar fi īnfipt īn pulă. O meduză electrică, mi se pare că există aşa ceva, oricum, una care-mi dădea furnicături ce-mi alunecau de sus īn jos pe scula ţeapănă, printre picioare, pīnă īn cur. Sīnt sigur că era o chestie electrică fiindcă părul de pe picioare mi se zburlise, iar cīnd One şi-a apropiat faţa de pīntecul meu, părul ei blond s-a īnfoiat. A īntins o mīnă, īncercīnd să mīngīie globul de lumină, şi cīteva scīntei, fulgere minuscule şi verzui au īnceput să-i danseze īn palmă. Şi-a retras mīna, şi-a pus-o pe piept, sub un sīn, a coborīt-o pe urmă pīnă pe burtă, deasupra buricului. E caldă, mi-a zis. Cum ai făcut asta?

 

N-am fost īn stare să-i spun nimic. Am īntins şi eu mīna, am atins meduza şi-am simţit şi eu cīt e de caldă. Am gemut, am aşteptat cīteva clipe, apoi m-am atins din nou. De data asta mi-am apucat pula cu pumnul, declanşīnd un mic joc de artificii. Am mai gemut o dată, īncurajator.

 

Caseta pe care Cămăşuţă mi-o furnizase conţinea īnregistrarea unei conferinţe. Noaptea vindecării, aşa am aflat că se numea, verificīnd īn programul de la Conference Hall. Tipul se dusese la vindecător, iar eu īl băgasem īn spital. Cine-i pusese să programeze concertul īn acelaşi timp cu Noaptea vindecării? Băga-mi-aş!

 

Oricum, caseta mi-a oferit cīteva luni de fericire. Aveam un scenariu de succes, recuzită imbatabilă. Le-am folosit ca să-mi răzbun cariera ratată de rocker. Intram īn culise după fiecare concert, cu reportofonul pregătit. La īnceput, regulam doar fete īn piele şi lanţuri, din coada bătrīnilor Anthrax ori Cinderella, dar nu mi-a luat mult pīnă s-ajung să mă culc şi cu puştoaice venite să le cadă-n genunchi celor de la Savage Garden. Īn fine, mi-am marcat teritoriul. Umblam īmbrăcat īn mătase, īmi lăsasem barba să crească, eram o fiară, am fost un guru.

 

Rafinamentul ăsta m-a dus la pierzanie. M-am purtat ca un puştan care nu ştie cīnd să se oprească. Un puştan care, fiindcă nu poate fute, īnghite muzicile una după alta. Ca un puştan care nu se poate hotărī şi adună albume peste albume, alege ce e mai nou şi mai trăznit, aleargă de la un concert la altul, de la un festival la celălalt şi zboară de două ori pe an la Seattle. Dar eu, eu ar fi trebuit să devin un colecţionar. Să-mi tezaurizez fiecare piesă, pe One, pe Violet, pe celelalte chelneriţe de la Herli, pe Rebecca de la pagina mondenă.

 

Dar nu, mie mi-a trebuit să mă īntorc la Rosa. Da, Rosa de la pagina de sport. Rosa, cea după care tīnjisem cu ani īn urmă. Rosa, cea pe care profeţiile cīrtiţei mi-o vīrīseră īn patul unui prieten şi pe care mareele de īntuneric īn care se revarsă ulciorul de lumină trebuiau să mi-o aducă īnapoi. Ca să călărim īmpreună pe bicicleta universală.

 

Poate că exagerez făcīndu-mi atītea reproşuri, nu e asta privirea pe care trebuie s-o arunc īn urmă. Fiindcă, īn definitiv, ea a făcut primul pas. Iar asta m-a luat pe nepregătite.

 

Poetul publicat se dovedise pīnă la urmă a fi un mic ticălos. Rosa i-a făcut un copil, el a īnşelat-o de cīteva ori, iar cīnd profeţiile cīrtiţei n-au mai funcţionat, s-a apucat de băut. Acum, mi-a povestit Rosa la prima īntīlnire, era īntr-o perioadă de refacere. Promisese că se va īndrepta, era plecat cu băiatul la munte. Probabil că nu era prima dată cīnd īşi lua genul ăsta de angajament, fiindcă Rosa avea īncă nevoie de consolare. I-am oferit ceva chiar īn seara aceea, departe īnsă de posibilităţile mele: īntins gol īn patul de motel, cu Rosa dichisindu-se īn baie, am băgat de seamă că mi se goliseră bateriile. Reportofonul a rămas mut.

 

A fost un semn, băga-mi-aş, un semn clar, dar eu nu l-am luat īn seamă. Nu-i decīt o problemă tehnică, mi-am zis. Aşa c-am invitat-o īncă o dată pe Rosa īn oraş. Rosa a acceptat, de parcă voia să-mi dea un fel de asigurare, sau poate pentru că voia să primească una. Iar eu eram pregătit să i-o ofer.

 

N-am zăbovit prea mult cu băutura, Rosa se foia, părea neliniştită şi gata să se răzgīndească. Am ridicat-o de la masă şi, aproape īn fugă, am intrat īn camera de motel. Ea a intrat la baie, a lăsat uşa īntredeschisă, mi-a plăcut asta, era semn de īncredere. Eu m-am dezbrăcat şi am aşezat pe noptieră reportofonul. I-am dat drumul, am īnchis ochii. Cīnd i-am redeschis, cīnd ulciorul de lumină trebuia să se reverse, am zărit-o pe Rosa stīnd dreaptă, ca īnlemnită, īn faţa televizorului. Ţinea prosopul īn braţe, īn dreptul pieptului, şi-l frămīnta īn pumni. Stephen, a ţipat ea, s-a īntīmplat ceva cu Stephen. Nu-mi aminteam să-i fi dat īmpreună vreun nume de alint, dar mi-am privit pula. Era oarbă şi schimonosită ca o cīrtiţă.

 

Stephen era fiul Rosei. Īl īnţepase la munte o gīnganie, aşa că poetul se īntorsese īn seara aceea, mai devreme decīt ar fi trebuit. Copilul avea febră. A īncercat poetul să-l oblojească cumva vreme de două ceasuri, īntrebīndu-se īn acelaşi timp pe unde i-o fi umblīnd nevasta. Pīnă la urmă l-a dus singur la spital, fiindcă băiatul intrase īn comă. Tot la spital a dat de ei Rosa, ceva o mīnase direct īntr-acolo. Iar eu aş putea să jur că, privind de la fereastra hotelului cum Rosa scrīşneşte roţile īn parcare, am zărit pe capotă un glob luminos, pīlpīind ca un girofar.

 

* textul face parte dintr-un proiect de false traduceri ale unor false texte aparţinīnd unor cīntăreţi-scriitori adevăraţi; Henry Rollins se numără printre aceştia, alături de Nick Cave, John Darnielle, Justin Thimberlake ş.a.; povestirile vor fi adunate īntr-un volum intitulat Extrase pe single care va apărea anul viitor.

 

 

Comentarii cititori
sus

 

Florin Lăzărescu

 

Nea Mi'ai şi tovarăşu' Dumnezeu

 

Ţipătul unei lişiţe īi răsună īn urechi, aproape, de parcă dracul de pasăre dormise līngă el īn barcă şi, la prima licărire a dimineţii, ar fi realizat brusc īn ce companie neprietenoasă īşi petrecuse noaptea.

 

– Am să-i sucesc gītul dracului ăstuia de lişiţă! Una-două, urlă. Parc-ar fi bufniţă! După ce că trăieşte de pe urma peştilor mei, mai face şi scandal... N-am dreptate, Iliuţă?... Iliuţă, dormi? Dormi. Nu te-ai trezit īncă. Ţie ce-ţi pasă?! Păpica-i păpică, griji ioc! Somn! Da' eu, eu nu pot dormi nopţile de grijă.

 

Nea Mi'ai avusese probabil un coşmar. Toată noaptea s-a foit pe-o parte şi pe alta, mai să răstoarne barca. De vreo cīteva săptămīni, de cīnd īncepuse arşiţa, părăsise cabana lui, unde căldura devenise insuportabilă, şi dormea afară, īn barca legată de mal. Nici vorbă să-i fie frică, din contră, se simţea mai puternic, mai īn măsură să-şi īmplinească datoria aşa cum trebuie. Singura neplăcere erau ţīnţarii, dar se obişnuise cu ei. Şi-a mai fost ceva, dar nu tocmai neplăcut, ci mai degrabă ciudat: serile trecute, frīnghia de la barcă s-a dezlegat şi Nea Mi'ai s-a trezit spre ziuă, īnvăluit īn ceaţă, tocmai īn mijlocul lacului. I s-a părut ciudat pentru că nodurile făcute de el nu se dezlegau niciodată. Dar nu poţi şti. Se mai īntīmplă şi lucruri din astea. Cum lăsase vīslele pe debarcader, ca să aibă mai mult loc, a fost nevoit să īnoate īmpingīnd barca. Şi-a vărsat năduful īnjurīndu-l pe Iliuţă, deşi acesta n-avea nici o vină că īşi lăsase vīslele pe mal şi nu legase bine frīnghia.

 

Se aplecă peste margine, luă apă īn pumni, turnīndu-şi-o īn creştet, de parcă s-ar fi binecuvīntat singur cu darul botezului. Apoi sări pe mal şi se īndreptă fluierīnd spre magazie. Nu găsi cheile de la lacăt şi se īntoarse īnjurīnd, cu bricheta aprinsă, īn barcă. Erau līngă binoclu. Īi căzuseră pesemne din buzunar īn timp ce se foise prin somn.

 

Descuie uşa de la magazie, aprinse o lumīnare ca să nu dea dracului cu capul de ceva şi privi dacă totul era īn regulă. Apucă o cīrpă şi-şi şterse cu grijă motocicleta. De fapt, e greşit spus cu grijă, mai degrabă cu dragoste, pentru că Nea Mi'ai īşi iubea motocicleta ca şi cum īn locul motorului ar fi fost o inimă, ca şi cum scaunul jerpelit ar fi fost spinarea unui bidiviu din poveşti. O avea de ani de zile. Cu toate că nu i-au lipsit banii cu care să-şi cumpere alta, n-ar fi dat-o nici pe una nouă, din astea cum numai pe la oraş poţi vedea. Era convins că fără motocicleta aia veche n-ar mai īnsemna nimic, nimeni nu i-ar mai şti de frică şi s-ar duce de rīpă toată munca lui de o viaţă. Īn plus, era convins că nimeni nu te iubeşte dacă nu-ţi ştie de frică. Şi Nea Mi'ai, ca orice om singur, īşi dorea să fie iubit.

 

După ce s-a convins că nu mai era un fir de praf pe motocicletă, se dezbrăcă la maiou şi īncepu să care sacii cu tărīţe, deşertīndu-i, unul cīte unul, īn barcă.

 

– Hai, Iliuţă, că termină tata acu'! mai spunea uneori, cīnd ajungea cu cīte un sac la barcă.

Termină cu īncărcatul, aruncă vīslele şi o lopată īn barcă. Urcă şi el, după ce īncuie uşa de la magazie. Mai zăbovi o clipă, să-şi tragă sufletul, īncercīnd să ghicească dacă va ajunge pīnă īn mijlocul iazului, īnainte ca soarele să-şi scoată capul de după dealuri.

– Iliuţă, tată, azi m-am trezit cam tīrziu. Nu-ş' ce dracu am avut, dar n-am dat geană peste geană toată noaptea. O fi de la arşiţă, de la secetă. Da, da. Iliuţă tată, o să fie secetă mare, īţi spun eu. O să ardă focul pe-aici. Ce crezi c-am visat eu az'noapte? Secase, tată, iazul. Era neted ca-n palmă. Ca palmele mele crăpate de la atīţia ani de vīslit. Noi stăteam pe fundul iazului, iar fiecare peşte se tīra zbătīndu-se pīnă īn faţă şi īncepea să ne vorbească. Spuneau vrute şi nevrute, mă rog, ca unii ce-au tăcut o viaţă īntreagă. Īi ascultam pe toţi, pīnă la capăt, şi īi orīnduiam de-a stīnga şi de-a dreapta noastră. Nu mai ştiu cum s-a terminat, că m-a trezit un drac de lişiţă. Īţi dai seama, Iliuţă? O fi asta vreun semn? Eu cred că nu-i a bună. Am obosit. De la căldură, de la bătrīneţe, de la ţigări.

 

Nea Mi'ai se ţinea īncă bine. Călare pe motocicletă, avea destulă viaţă īn el īncīt să-l gonească, pīnă să-şi dea duhul, pe orice nepoftit care īndrăznea să vină cu o undiţă pe malul iazului. Īl chema Mihail, dar faima şi-o cīştigase sub numele de Nea Mi'ai. Aşa īi zicea toată lumea. Aşa īi ştia toată lumea de frică. Era de ajuns ca cineva să audă fornăitul obosit al motocicletei, ca să-l ia cu fiori. Asta pentru că nu era om mai verde prin īmprejurimi care să nu fi tīnjit, măcar o dată, la peştii lui Nea Mi'ai. Asta pentru că oricine tīnjise vreodată la peştii lui Nea Mi'ai fusese, măcar o dată, fugărit cu motocicleta. Călare pe motocicletă, īnvīrtind o bītă deasupra capului, īnjurīnd de mama focului, părea mai īnspăimīntător decīt o hoardă de tătari porniţi pe jaf. Nea Mi'ai părea īnspăimīntător şi pentru că nu vorbea niciodată cu nimeni. De cīnd păzea iazul, puţinele cuvinte pe care le schimba cu oamenii erau adresate lucrătorilor de la Piscicola, atunci cīnd se ducea la centru să-şi primească salariul, cīnd veneau să-i aducă hrană pentru peşti sau atunci cīnd, din doi īn doi ani, se trăgea peştele. Pe Nea Mi'ai īl durea inima ori de cīte ori trebuia să se despartă de peştii lui, dar se īmpăca cu gīndul că, mereu şi mereu, va avea alţii pe care să-i păzească, să aibă grijă de ei cu aceeaşi dragoste pīnă să fie prinşi īn năvod, īncărcaţi īntr-o maşină şi duşi la alimentară.

 

Īn afară de dragostea pentru peştii lui şi pentru motocicletă, Nea Mi'ai mai fusese odată īndrăgostit de-un buldozer. Īl cunoscuse la şcoala profesională şi, cum l-a văzut (īn hala īn care mergeau toţi elevii la practică), i s-a topit inima după el. Din clipa aceea nu l-a mai īntrecut nimeni la mecanică. Ştia toate piesele pe de rost, ba chiar, odată, a făcut un pariu cu profesorul că dezasamblează buldozerul pīnă la ultima piesă şi-l face din nou la loc. După două săptămīni de muncă, a cīştigat pariul. Buldozerul şcolii profesionale, un morman de fiare pe vremuri, mergea atīt de bine īncīt directorul l-a trimis īnapoi īn cīmpul muncii, pe mīinile dracu' ştie cui tractorist. Nici o dragoste nu ţine veşnic.

 

Īn armată, mai flirtase cu un tanc, dar nimic nu mai era ca īnainte. După armată, s-a īntors īn sat, şi mai tăcut decīt fusese īnainte. L-au cooptat īn organizaţia locală de partid, dar īn ciuda faptului că era considerat un element sănătos, nu reuşeau să scoată nimic de la el. Probabil că ar fi suportat multe critici dacă īntr-o bună zi nu i-ar fi venit, din senin, ideea cu iazul. Mergea liniştit pe līngă mlaştina de la marginea satului şi deodată văzu īn faţa ochilor, ca şi aievea, imaginea unui iaz plin cu peşte. La prima şedinţă de partid s-a īnscris, spre surprinderea tuturor, pe lista de discuţii: "Tovarăşi, uite ce m-am gīndit eu. Mlaştina aia de la capătul satului nu foloseşte la nimeni. Daţi-mi-o mie şi fac un iaz din ea". "Pardon, tovarăşe – i s-a replicat din public. Mlaştina este a noastră, a īntregului popor. Cum să ţi-o dăm dumitale?" "Da' eu n-o cer pentru mine. Fac din ea un iaz pentru īntregul popor." "Să zicem ca da. Cum vrei dumneata să faci un ditamai iazul?" "Daţi-mi un buldozer şi v-arăt".

 

Ideea tovarăşului Mihail a fost foarte bine primită la Centru, drept care i-au dat un buldozer şi motorină pentru el. Nea Mihai s-a pus pe treabă şi īntr-o singură vară a reuşit să sape singur un iaz de cīteva hectare. La īnceput lumea mai rīdea de el, dar atunci cīnd oamenii şi-au putut vedea faţa īn oglinda iazului li s-a părut că asistă la un mic miracol. Miracolul a fost şi mai mare atunci cīnd, aflat īn vizită de lucru īn judeţ, īnsuşi tovarăşul Nicolae Ceauşescu a ţinut să oficieze darea īn folosinţă a iazului.

 

Cu o zi īnainte de acest mare eveniment (a cărui veste a făcut iute ocolul īmprejurimilor), au apărut mai mulţi oameni de la Centru. Au umplut iazul cu peşte (numai crapi de la două kilograme īn sus, adus din crescătorii). Au construit un debarcader, au amplasat o tribună pe el, au montat staţii de amplificare şi microfoane, au plantat pomi īn jurul apei, apoi s-au răspīndit īn satele din zonă să instruiască oamenii.

 

– Tovarăşe Mihail – i-a spus doctorul, īn timp ce-l vaccina -, mare noroc pe capul dumitale. Să vină chiar tovarăşul Ceauşescu aici, nu mi-am putut imagina. Sīnt clipe pe care le poţi trăi doar o dată īn viaţă. Să fiţi mīndru de asta şi să nu precupeţiţi nici un efort de a fi pe măsura aşteptărilor. Nea Mi'ai era mut de uimire şi nici lui nu-i venea să creadă īntr-o asemenea minune: să dea mīna cu īnsuşi tovarăşul Ceauşescu.

 

La 8 dimineaţa, malul iazului şi dealurile din īmprejurimi erau īnţesate de oameni           care scandau frenetic:

Ceauşescu şi poporul, Ţărănimea, viitorul!

sau:

Ceauşescu, Romānia, Stima noastră şi mīndria!

 

La 9 fără un sfert, s-a auzit fīlfīitul elicei de la elicopterul prezidenţial. Acesta a făcut cīteva rotocoale pe deasupra mulţimii, smulgīnd din rădăcini pomii abia plantaţi cu o zi īnainte. Imediat, cei de la forţele de ordine au indicat oamenilor din faţă să ţină, drept, cīte un pom īn mīnă.

 

La coborīrea din elicopter, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a fost īntīmpinat, cu urale, de nevasta primarului, īmbrăcată īn straie tradiţionale. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu s-au urcat la tribuna de pe debarcader, făcīnd, fericiţi, cu mīna către mulţime. S-a scandat din nou:

Ceauşescu şi poporul, Ţărănimea, viitorul!

 

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi-a scos nişte foi de hīrtie şi s-a īndreptat spre microfon:

Dragi tovarăşi şi pretini,

 

(Uraaaaaaaaaaa! Uraaaaaaaaaaaaaaaaaa! Uraaaaaaaaaaaaaaaa!)

 

Istoria luptei clasei muncitoare, a mişcării socialiste, a partidului comunist trebuie prezentată īn contextul vieţii economice şi sociale a ţării, īn strīnsă legătură cu activitatea celorlalte forţe revoluţionare, democratice şi progresiste care au contribuit la dezvoltarea societăţii.

 

(Urrrrrrrraaaaaaaaaaaaaaa! Urrrrrrrraaaaaaaaaaaaaaa!)

 

Trebuie să ţinem seama că istoria e făurită de oameni, cu calităţile şi defectele lor. Īn procesul luptei revoluţionare, al luptei pentru construcţia socialismului, īn ţara noastră s-au ridicat numeroşi militanţi care, īntr-o etapă sau alta, au jucat un rol de seamă īn desfăşurarea evenimentelor, au īndeplinit sarcini de răspundere īn conducerea partidului şi statului democrat-popular.

(Urrrrrrrraaaaaaaaaaaaaaa! Urrrrrrrraaaaaaaaaaaaaaa! Ceauşescu, Romānia, Stima noastră şi mīndria!)

 

Īn această conjunctură, deşi reprezintă un mic pas, iazul tovarăşului Mihail, militant de seamă īn procesul luptei revoluţionare, se dovedeşte un mare succes īn realizarea socialismului multilateral dezvoltat. Forţa revoluţionară a poporului, adunată īn pieptul acestui brav fiu al patriei, a dus la făurirea unei clipe de istorie. Peştele tovarăşului Mihail, al nostru, al tuturora va da forţă īntregului popor pentru īmplinirea năzuinţelor de dreptate şi libertatea ale maselor muncitoare, pentru dezvoltarea progresivă a societăţii romāneşti, pentru interesele vitale ale poporului, conducīnd clasa muncitoare la mari lupte politice şi sociale.

 

(Uraaaaaaaaaaaaaaaaa! Uraaaaaaaaaaaaaaa!)

 

Cei din spatele mulţimii, aproape de vīrful dealului, īşi dădeau coate şi se īntrebau: Ce-a spus?! Nea Mi'ai nici nu mai auzea prea bine ce rosteşte tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Ba chiar atunci, de emoţie, a simţit pentru prima dată cum īi creşte inima ca beşica pe care şi-o umflă peştele pentru a ieşi la suprafaţă. Din lipsă de oxigen – iazul fiind suprapopulat – sau cuprinşi la rīndul lor de emoţie, peşti morţi au īnceput să plutească cu burţile īn sus.

 

Aflaţi īntr-o nouă etapă a dezvoltării noastre sociale, trebuie să apreciem eforturile tovarăşului Mihail, să ne unim forţele pentru a putea apăra peştele din iaz. Drumul socialismului multilateral dezvoltat nu este īntotdeauna neted şi drept. Vor exista cu siguranţă şi forţe duşmănoase care să rīvnească la peştele nostru, al īntregului popor. Īnsă urmīnd neabătut linia generală a Partidului Comunist Romān, uniţi īn cuget şi īn simţiri, vom participa activ la acţiunea de ocrotire a peştilor.

 

(Urrrraaaaaaaaaaaaaaaaa! Urrrraaaaaaaaaaaaaaaaaa!)

 

A urmat un sfert de oră de scandări şi urale, după care tovarăşul Nicolae Ceauşescu a dorit să-i strīngă mīna tovarăşului Mihail. Īn drum spre Nea Mi'ai, a observat că pe līngă debarcader pluteau o mulţime de crapi cu burţile īn sus.

– Ce-i cu peştii ăia? a īntrebat pe cineva din suită.

– Īşi manifestă spontan bucuria pentru vizita dumneavoastră de lucru aici.

 

Nea Mi'ai īşi amintea ca şi cum ar fi fost ieri de minunea prin care īnsuşi tovarăşul Nicolae Ceauşescu i-a strīns mīna şi i-a spus răspicat: "Să ocroteşti peştele, tovarăşe Mihail!". Şi acum, dacă īntindea palma, parcă simţea strīngerea viguroasă a tovarăşului preşedinte şi vorbele sale prin care l-a īnsărcinat cu o aşa demnă menire īn viaţă.

– Da, Iliuţă, tată, să ştii că nu am trăit degeaba, zise el, vīslind către mijlocul iazului. Opri barca, luă lopata şi īncepu să arunce tărīţa īn baltă. Peştii prinseră a sări voioşi pe līngă barcă.

– Am trudit, mă, tată, m-am ostenit pentru voi, zise el, sprijinindu-se īn coada lopeţii. Ani de zile v-am īngrijit ca pe copiii mei. Bine, Iliuţă, pe tine te iubesc cel mai mult, nu degeaba te-am păstrat rege pentru toată balta... Am trudit mult. Şi totul de la zero.

 

La īnceput, nimic nu era prin locurile acestea, doar o mlaştină.

Mergeam eu pe deasupra dealurilor şi deodată mi-am zis că ar fi bine ca aici să clipească un iaz plin cu peşte. M-am dus la Partid şi aşa s-a făcut.

Mi-au dat un buldozer şi am despărţit pămīntul de ape. Şi am văzut că e bine.

Uscatul l-am numit mal, iar adunarea apelor am numit-o iaz.

Am lăsat seminţele ierburilor să năpădească adīncurile şi iar am văzut că e bine.

Şi atunci mi-am zis eu că a venit vremea să punem dară peşte īn baltă, să mişune apele de vietăţi. Şi aşa a fost.

 

M-am dus din nou la Partid şi mi-au dat o cisternă īntreagă de puiet pe care l-am aruncat īn apă: "Creşteţi şi vă īnmulţiţi şi a voastră va fi toată īmpărăţia apelor". Şi am văzut că e bine.

Apoi am mai zis: "Dau iarba ce face sămīnţă de pe toată faţa apei. Acestea vor fi hrana voastră". Cei de la Partid au mai adăugat şi o remorcă de tărīţe pe lună.

Apoi au apărut braconierii.

 

Aceştia v-au īndemnat cu nada lor din care aţi prins a īnghiţi ca proştii. Şi de-atunci a īnceput necazul meu. Stai şi veghează cīt e ziua de lungă, de mi-au ieşit ochii pe partea cealaltă a binoclului, dă-i alergătură cu motocicleta şi īnjură-i pe toţi dobitocii care tīnjesc la peşte. La un moment dat am ostenit şi-atunci m-am gīndit la tine, măi Iliuţă. M-am dus la crescătorie şi mi-am ales cel mai frumos crap de acolo: pe tine. Am gīndit că numai un peşte poate să-i īnveţe pe ceilalţi să nu se mai bage ca proştii īn momeala braconierilor. O laie! Tot īn mine a rămas baza. Şi ce-am mai pătimit şi cu tine! Ţi-aduci aminte? La un an după ce stăpīneai īmpărăţia apelor, au tras peştele. Au dat drumul la apă, lăsīnd doar o băltoacă īn care mişunau toate vietăţile, au umplut năvodul, dar tu nu erai acolo. Te-am căutat, te-am căutat, tu nicăieri. Cīnd mă uit mai bine cu binoclul, te văd zbătīndu-te undeva īn mijlocul iazului. M-am dezbrăcat la chiloţi şi am intrat pīnă la brīu īn mīl ca să te salvez. M-ai speriat de moarte. Mai-mai să cred că nu am ce-ţi face. Cīnd am ajuns eu, erai aproape sufocat. Te-am cărat īn braţe – vai, ce te mai zbăteai! M-ai umplut tot de mīl – şi te-am aruncat īntr-un butoi cu apă. Īn cīteva zile, ţi-ai revenit. Ce te-ai bucurat cīnd ai putut zburda din nou prin ape...

 

Asta e, Iliuţă. De-atunci, linişte şi pace! Numai peştii nu au īnţeles nimic. Se lasă prinşi de parc-a intrat naiba-n ei. Şi eu parcă mult am să mai pot. Īntr-o bună zi, halt! şi m-am dus. Rămīi singur şi-atunci să te văd. O să-ţi mai aduci aminte tot ce te-am īnvăţat eu? O să ai tu grijă de ceilalţi īn locul meu. Ai reuşit tu să pui stăpīnire pe ei? Te-ascultă ei ca pe mine? Cine ştie?!..

 

Soarele prinsese puteri şi Nea Mi'ai putea acum distinge clar contururile braconierilor care se aşezaseră la pescuit, īn celălalt capăt al iazului. Luă binoclul īn mīnă şi īl duse la ochi:

– Normal, cunoaştem problema! Costăchel, tu-i pizda mamii lui! Īn loc să-şi caute ceva de lucru, vine să mă frece pe mine la cap. Şi-şi mai aduce şi droaia de copii după el. Furi azi, furi mīine, că eu īnţeleg, tre' să mai şi trăieşti, să pui ceva īn farfurie, dar te mai şi opreşti! Nu stai toată ziua numai la baltă, să-mi furi mie peştii. Stai aşa, că tot te īnvăţ eu minte.

 

Apucă vīslele, fixīndu-le pe rame, şi se īndreptă cu mişcări iuţi īnspre mal. Sări din barcă, deschise magazia, scoase motocicleta, o īncălecă şi se repezi să-l prindă pe Costăchel.

 

Ca la comandă, stīrniţi de fornăitul motocicletei, Costăchel şi copii săi se īmprăştiară, fugind iepureşte, īn direcţii diferite. Nea Mi'ai īl ochi pe cel care ducea punga şi acceleră cu putere īnspre el. Copilul care ducea punga cu peşte mai avea şi ghinionul de a fi īncălţat cu cizme pescăreşti. Īn plus, rămăsese ultimul pentru că se aventurase, pīnă aproape de brīu, īn apă. Avīnd īn vedere condiţiile nu tocmai favorabile, copilul lui Costăchel dezvolta o viteză destul de apreciabilă, demnă de un alergător numai bun de trimis, īntr-un viitor apropiat, la Olimpiadă. Cu toate acestea, distanţa dintre motocicletă şi el scădea simţitor, direct proporţional cu trecerea timpului. Culmea dealului de līngă iaz era destul de blīndă, iarba bătătorită, Nea Mi'ai, meşter neīntrecut īn manevrarea motocicletei, aşa că īn curīnd copilul se prăbuşi, cu ochii ieşiţi din orbite de alergătură.

 

Nea Mi'ai īl īnconjură de cīteva ori cu motocicleta, apoi opri motorul. Īl măsură cu privirea pe cel căzut la pămīnt, fără să scoată o vorbă. Tremurīnd, şi de frică, şi de oboseală, copilul īşi luă inima īn dinţi şi ridică ochii īnspre paznic:

– Vai, ce dor mi-a fost de matale, Nea Mi'ai! nu găsi el alte cuvinte pentru a-l īmbuna.

 

Lui Nea Mi'ai i se făcu milă, dar nu-şi putea trăda sentimentele īn faţa unui braconier. Tăcut, se mai īnvīrti de cīteva ori īn jurul copilului:

– Am să-ţi dau o poză, īi răspunse.

Micul braconier nu ştia dacă trebuie să ia acest răspuns ca pe un semn de īngăduinţă. Plusă:

– Īţi dau peştele īnapoi. Şi undiţa asta, dacă vrei... Are băţ de bambus.

Nea Mi'ai părea că-l ignoră, că uitase definitiv de el. Se apropie de motocicletă şi-i inspectă atent roţile.

– Mă piş pe bambusul tău! izbucni el brusc, continuīnd să privească la roţi. De unde mă'ta are tat'tu bani pentru undiţă de bambus?

– Nu-i a lu' tata. E-a mea.

– De unde-ai furat-o?

– N-am furat-o. Am făcut schimb cu o pereche de schiuri. Nea Mi'ai apucă băţul undiţei şi īl mlădie:

– Da, fain băţ!

Apoi se uită la cīrlige:

– Cine dracu te-a īnvăţat să faci prostiile astea de noduri?

– Tata.

– Tat'tu-i un prost. Uite, se apropie de băiat, dacă laşi capătul de la nailon un pic īn afară, peştele se īnţeapă la bot şi nu mai muşcă. Īnţelegi?

 

Băiatul ar fi vrut să-l contrazică: prinsese fără probleme vreo trei kilograme de peşte cu nodurile alea proaste. Īşi dădu seama la timp că ar fi făcut o gafă.

– E frumos aşa? izbucni din nou Nea Mi'ai. Acu' mai poţi să-mi dai peştele 'napoi?

Băiatul răsturnă repede peştele pe iarbă:

– Iaca!

Nea Mi'ai rămase cu privirea aţintită asupra peştilor din iarbă. O parte muriseră, alţii se zbăteau cu ultimele puteri.

– Nu vezi c-au dat ortu' popii? Ce să mai fac cu ei? īntrebă el cu jale īn glas.

 

Copilul privi şi el cu milă la grămada de peşte din iarbă:

– Au cam dat ortu' popii, īşi dădu şi el cu părerea.

Nea Mi'ai se rezemă de motocicletă:

– Ce să-ţi fac eu ţie acu', ai?

– Să-ţi rup oasele?

Copilul clătină repede din cap că nu.

– Ce să-ţi rup ţie oasele? Ce vină ai tu? Uite cum facem, ia-ţi peştele, cară-te acasă cu el şi spune-i lu' tat'tu că ăştia-s ultimii. Dacă-l mai prind pe-aici, pe el sau pe voi, vă urmăresc pīnă īn gaură de şarpe şi vă rup oasele.

 

Īncălecă supărat pe motocicletă şi plecă fără să se mai uite īn urmă. Puse motocicleta la locul ei, īn magazie. Apoi luă o pīine din cabană şi veni să se aşezase pe malul iazului. Păstră un colţ de pīine pentru el, iar restul o rupse īn bucăţi mici pe care le aruncă, din cīnd īn cīnd, īn apă.

– Iliuţă, tată, eu nu mai pot! Ăştia-s din ce īn ce mai mulţi şi eu nu mai am puteri. Simt că-mi pocneşte inima.

 

Mestecă liniştit colţul lui de pīine, fără să mai spună nimic. Contrar obiceiului său, īşi petrecu ziua lenevind pe malul iazului. Nu mai puse mīna pe binoclu. Nu mai părea interesat de paza peştilor. Spre seară, se dezbrăcă īn chiloţi şi īnotă pīnă se mijlocul iazului. Se īntoarse gīfīind, convins īncă o dată că puterile sale nu mai sīnt ce-au fost īn tinereţe. Se bărbieri īntr-un ciob de oglindă, se schimbă cu haine curate, apoi aşteptă să se īntunece, tot pe malul iazului. O dată cu lumina lunii, se aşeză liniştea peste īntinderea de apă. Din cīnd īn cīnd, peşti nesătui săreau, vrīnd parcă s-o īnghită. Nea Mi'ai mai īnjură o vreme dracul de lişiţă care ţipă, īn zbor, aproape de el. Se īntinse īn barcă:

– Iliuţă, eu cred că am să trag un pui de somn. Ai tu grijă de ceilalţi.

 

Barca se legănă sub greutatea lui şi prinse a pluti īn derivă pe apă. Īnchise ochii şi se gīndi la miile de peşti care īnotau fără griji pe sub el, aşteptīnd să fie hrăniţi, aşa, din senin, neīnţelegīnd că nici el nu o să mai fie īn stare să facă asta īntr-o bună zi. Treaba lor, īşi zise Nea Mi'ai şi se mai gīndi că, acum īn barcă, poate pluti şi el ca un peşte fără de griji.

 

Dracul de lişiţă īi curmă din nou şirul gīndurilor. Se ridică īn fund, cu gīndul s-o īnjure. Rămase mut de spaimă cīnd zări pe marginea bărcii un chip de om bătrīn, cu faţa blīndă ca a bunului Dumnezeu. Īnsă, īn ciuda faptului că purta o barbă albă pīnă la brīu, Nea Mi'ai īl recunoscu parcă pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Īi era lui frică, dar se bucură că, uite, ăştia nu l-au īmpuşcat, aşa cum s-a spus la Revoluţie.

 

– Nu te speria, Mihail, că nu-ţi fac nimic rău. Am venit să-ţi mulţumesc că ai avut grijă de peştii mei. Bravo – zise el, clătinīnd puternic din cap -, ai fost un fiu de nădejde al patriei. Clasa muncitoare poate fi mīndră de tine. Ştiu că te-ai chinuit o viaţă, dar poţi spune că nu ai trăit degeaba. Şi eu m-am chinuit sau m-au chinuit alţii, dar nu m-am dat bătut nici o clipă. Ce mi-a plăcut la tine e că te-ai ţinut serios de treabă. Apoi, tu n-ai trădat cauza, tu chiar ţi-ai iubit munca. De aceea am venit să-ţi mulţumesc, să-ţi strīng mīna – īi strīnse mīna, dar Nea Mi'ai nu simţi decīt amintirea strīngerii de mīnă pe care i-o dăduse Nicolae Ceauşescu la inaugurarea iazului – şi să-ţi spun că a venit vremea, că meriţi şi tu să te odihneşti. Hai cu mine, īl īndemnă, ridicīndu-se.

 

Nea Mi'ai sări peste marginea bărcii şi īncepu să păşească pe apă. După cīţiva paşi, inima īncepu să i se umfle ca beşica unui peşte care vrea să iasă la suprafaţă şi Nea Mi'ai prinse să se īnalţe, apucīnd-o pe urmele tovarăşului Dumnezeu.

 

 

Comentarii cititori
sus

 

Veronica D. Niculescu

 

Dansul fluturelui decapitat

(fragment)

 

 

Mă īntrebi ce s-a īntāmplat īn vara aceea atāt de special, īncāt lucrurile să se schimbe fundamental. Cel mai corect ar fi să īţi spun că nimic. Nu s-a īntāmplat absolut nimic important īntre mine şi el. Tocmai asta e. Probabil că dacă liniştea acelor zile fierbinţi ar fi fost spartă de un semn, de o reacţie a lui, dacă bărbatul pe care-l iubeam ar fi răspuns la eforturile mele printr-un simplu zāmbet sau o strāngere de mānă, şi dacă n-aş fi cerşit īn zadar, zile īn şir, măcar o tresărire, atunci aş fi fost şi acum pe acelaşi drum, pesemne mult mai prăfuit, īncercānd să mă conving că sunt fericită, fără să īnţeleg că pentru asta nu de trudă este nevoie. Fericirea trebuie aşteptată picior peste picior sau legănāndu-te īntr-un hamac, cu burta la soare. Dar pe-atunci eu aşa credeam, că trebuie să te străduieşti, să alergi după ea ca la maraton, doar-doar reuşeşti s-o apuci de un deget.

 

M-ai tot īntrebat cum am ajuns aici şi nu evit răspunsul, dar zău că n-aş vrea să te plictisesc. Mai ales că tocmai despre plictiseală e vorba, acea plictiseală cleioasă, prin care timpul cu greu reuşeşte să se strecoare. Ca şi cum ai īncerca să faci o limbă de cactus să īnoate īntr-o găleată cu miere. Dar mai avem jumătate de oră pānă la intrare şi, cum suntem deja pregătite, hai, dacă insişti, hai să-ţi fac plăcerea şi-n timp ce-mi īmpleteşti părul să-ţi povestesc cum a īnceput şi cum s-a sfārşit acea vacanţă, care ar fi trebuit să numere paisprezece zile şi tot atātea nopţi.

 

*

 

"Tu ai văzut vreodată delfini? Īn Marea Neagră, aici, acasă la ei, cum ar veni. Ai văzut vreodată măcar unul cu ochii tăi?", l-am īntrebat.

Degetele mi se plimbau prin buclele lui blonde. Eram singuri īn compartimentul de tren care ne ducea pe litoral, iar el se īntinsese pe trei locuri, cu capul īn poala mea şi cu adidaşii sprijiniţi de rama ferestrei.

"Nu. Cine crezi că putea să vadă delfini īn mare, cu ochii lui?"

"O colegă de-a mea. Zice că a văzut şi nu cred că mă minte. Spune că era īntr-o seară, aproape de apus. Se plimba pe faleză cu un prieten, lumea nu mai era de mult la plajă şi-atunci a observat, nu departe de ţărm, nişte delfini făcānd salturi. Erau patru, săreau din apă şi se scufundau pentru a apărea iar şi iar, īnotānd de-a lungul malului. Spunea că i-au transmis o stare specială, se simţea ca şi cum ar fi fost aleasă să-i vadă."

"Ea şi celelalte zeci de persoane care se plimbau atunci pe faleză."

 

Māna mi s-a oprit din māngāiat, a rămas sprijinită lāngă urechea lui, ca şi cum ar fi proptit spinarea unui pisoi. Aşteptasem luni de zile vacanţa, īnsă porniserăm spre mare plini de īndoieli. Replica lui mi-a sunat ca un semnal de alarmă. Dar oricum, ce-aş fi putut face? Cum era să trag de mānerul unei replici şi cum era să obor din tren, īn plin cāmp?

 

Nu ştiusem pānă cu cāteva zile īn urmă dacă prietenul meu avea să-mi ofere sau nu acea vacanţă īmpreună. Studenţi la facultăţi diferite din cadrul aceleiaşi universităţi, ne petreceam serile īn camerele de cămin sau īn parcul din campus, de mai bine de patru ani īncoace. Şi totuşi, vara era īntotdeauna o piatră de īncercare, de care mă temeam īncă de cānd īi adulmecam īnceputurile, fiindcă nu ştiam dacă mă va dori lāngă el sau va alege să fie departe, singur sau cu prietenii. Dac-aş fi fost cāine, aş fi schelălăit şi-aş fi alergat īn cercuri de bucurie cānd mi-a spus că da, vrea să mergem īmpreună la mare, īn acea ultimă vacanţă studenţească. Privind īn continuare pe fereastra murdară a cantinei, īnghiţisem vestea odată cu ultima bucăţică de peşte, străduindu-mă să par calmă, aproape indiferentă. Şi iată-ne īn compartimentul de tren, el ca un nabab răsturnat īntre perne de mătase – e drept că jalnicele canapele de vinilin nu se ridicau deloc la īnălţimea poveştii -, eu fericită sclavă răsfăţāndu-l din vārfurile degetelor.

 

Pe-acelaşi geam priveam amāndoi, oraşul era tot mai īn urmă. Aş fi vrut ca şi grijile mele să rămānă acolo, zăvorāte īn perimetrul campusului universitar, īn acel univers strāmt, limitat. Iar asta chiar ar fi fost posibil, īmi spuneam, dacă aş fi făcut şi eu un minim efort. Am īnceput din nou să-l alint şi-am zāmbit: trenul se īndrepta īn viteză spre staţiunea preferată, cea īn care fusesem şi-n anii precedenţi, īn faţă aveam două săptămāni senine, doar ale noastre, iar el deja mi se abandonase īn braţe.

 

Şi totuşi, nu m-am putut abţine; peste cāteva minute m-am pomenit continuānd:

"Dar chiar nu contează ceilalţi. E important ce simţi tu īntr-un anumit moment. Poate alţii nici nu se uitau spre delfini. Poate nici nu i-au văzut. Cum poţi să ştii că şi ei…"

"Sigur se uitau, măcar cāţiva. Aceia… aleşi!", mi-a răspuns, schimonosind ultimul cuvānt.

"Dar important e cum s-a simţit ea atunci. Tu dacă ai vedea delfinii, nu ai simţi nimic deosebit?"

"Probabil m-aş bucura. Normal. Cui nu-i plac delfinii? Şi chiar că n-am văzut nici unul de-adevăratelea. Dar n-aş merge pānă la a spune că au apărut acolo doar pentru mine. Nu poţi să te crezi aşa, buricul pămāntului."

 

Dar sunt momente īn care ai nevoie să crezi că lucrurile se īntāmplă pentru tine – asta i-aş fi zis. I-aş fi zis că sunt zile īn care şi o vrabie care-ţi poposeşte pe pervaz poate să ţi se pară un semn, şi dacă tu aşa simţi, aşa trebuie să fie. Ascuns īntre penele ei zgribulite stă un mesaj doar pentru tine, cel care, īn nesiguranţa şi-n singurătatea ta, īl percepi astfel tocmai fiindcă ai nevoie de el. Dar tăcerea dintre noi se alungise deja, ca distanţa dintre ultima gară prăfuită de ţară şi locomotiva grăbită, iar vorbele rămaseră īn mintea mea, rotindu-se īncă o vreme neputincioase, ca nişte păsări flămānde.

 

Trenul brăzda cāmpia īn două, ţintind ca o săgeată spre staţiunea scăldată īn soare, unde urma să ne petrecem următoarele săptămāni, doar noi doi. "Minunat!", mi-am spus, privind absentă prin ţesătura groasă de arbuşti care mărginea drumul de la o vreme, părānd că nu se mai termină.

 

*

 

Camera noastră semăna foarte bine cu cea de anul trecut. De fapt, toate camerele de la mare sunt cam la fel, nimic nu te poate surprinde. Două paturi īncadrate de cāte o noptieră cu veioză ataşată, iar īn faţă măsuţa. Īn centrul ei, tava cu paharele din sticlă groasă verzuie, aşezate cu gura īn jos. Mereu mi s-au părut jalnice aceste aranjamente, şabloane reciclate ale aşteptării, aşa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să īntorc paharele. O minimă şi la īndemānă schimbare.

 

"Hai!", mi-a făcut semn să apuc de celălalt capăt al patului, īn timp ce el deja trăgea de rama grea de lemn.

Īntr-o clipă, paturile erau lipite. Aşa, acoperite cu pături, puteai crede că-i unul singur, dublu, dar eu ştiam că acolo, la mijloc, e o despărţitură ticăloasă, o falie īn care cu uşurinţă īţi poate intra māna pānă la umăr.

 

Mi-am scos sandalele şi le-am dus īn hol, la intrare. Pānă īn cameră, scame de pe covor mi s-au lipit de tălpile transpirate. Mă pregăteam să fac duş. El era pe balcon, cerceta īmprejurimile cu ochi critic, īi vedeam profilul frumos, tăiat pe jumătate de constatările de moment. Īi ştiam cuta dintre sprāncene, i-o visam şi noaptea, dacă īnţelegi, aşa că şi-atunci aş fi putut spune exact unde īncepe şi unde se termină linia nemulţumirilor sale. Cāte sărutări nu lipisem īn locul acela, ca să o şterg? La īnceput, chiar reuşeam.

 

M-am dezbrăcat pe furiş, fericită că era afară; n-aş fi vrut să-mi vadă dunga neagră lăsată de marginea blugilor pe şolduri. Grăbită, m-am aplecat să-mi leg părul, hotărātă s-o tulesc către  baie, dar cānd am dat să mă ridic şi să fug, i-am simţit māinile cuprinzāndu-mă din spate. Aş fi vrut să nu mă vadă aşa, pătată de vopsea, dar era prea tārziu să mă mai ascund. Aveam peste tot urme de cute de la haine, īncrustate īn piele de-a lungul orelor petrecute pe canapeaua trenului. Mi-era ruşine, deşi el mă cunoştea prea bine.

"Hai să facem duş", i-am zis vrānd s-o zbughesc, dar el m-a ridicat şi m-a trāntit pe pat, cu faţa īn jos, fără să zică o vorbă.

 

Sāngele a umplut toate cutele trupurilor noastre, iar eu m-am abandonat instantaneu acestei cascade fierbinţi. "Sunt fericită", īmi repetam īn gānd, cānd m-am răsucit cu faţa spre el, torcānd ca o māţă la soare, şi mai apoi, īn timp ce-l priveam deasupră-mi pe-acel bărbat transpirat, ale cărui bucle blonde īmi māngāiau pielea. "Sunt fericită", īmi repetam speriată. Urmau două săptămāni de fericire. De ce mi-ar fi fost frică?

 

*

 

Cum să-ţi descriu zilele care-au urmat?

La īnceput, chiar şi plictiseala putea fi savurată, fiindcă, limitată la intervale măsurabile īn ore, părea să fie doar un sertar deschis din cānd īn cānd, pe care-l puteam īnchide la loc cu uşurinţă, īmpingāndu-l īntr-o doară cu vārfurile degetelor de la picioare. De fapt, ar fi trebuit să īi dau mai multă importanţă, fiindcă īn curānd avea să se insinueze peste tot, īn toate crăpăturile relaţiei noastre, precum parşivul praf de la demolări.

 

Ştii că obişnuiesc să mă scol devreme dimineaţa. Aşa am făcut şi atunci, īncă din prima zi. Īl priveam cum doarme, cu māinile ghemuite sub bărbie, ca un prunc. Pe fotoliu zăceau, īn cea dintāi dimineaţă ca şi-n următoarele, hainele lui. Blugii negri, un tricou. Mă furişam din pat, privindu-i īn continuare chipul. Mi-ar fi plăcut să mă simtă şi să mă īncolăcească cu braţele, să nu mă lase să plec, dar el dormea mai departe. Mă uitam minute īn şir la faţa lui liniştită, nespus de frumoasă, la sprāncenele drepte, la nările fine, la buzele īntredeschise ca-ntr-o şoaptă. Poate dacă i-aş arde hainele īntr-un ritual secret, iar el ar īncepe ziua aşa, gol, precum un zeu născut dintre cearşafuri ca din spuma mării, am putea fi mai fericiţi, īmi spuneam. Iubirea lui īnsă era sofisticată, ca graficul unei electrocardiograme, greu de descifrat pentru necunoscători. Cu suişuri şi coborāşuri de care eu mă temeam teribil, fiindcă nu puteam nici măcar intui regulile după care ele se produceau. Şi cāt loc poate fi alocat, īn dragoste, pentru teamă? La īnceputul acelei ultime vacanţe, dominate de spaime de tot felul, ar fi trebuit să mă īntreb. Dar nu puteam, şi ştii de ce? Fiindcă, evident, pe-atunci mă temeam şi numai să mă gāndesc la asta. Trăiam cu sentimentul permanent că dacă voi greşi cu ceva voi fi pedepsită; iar pedeapsa ar fi fost plecarea lui de lāngă mine. Aş fi făcut orice ca să-l păstrez, dar, paradoxal, nu făceam nimic, īn afară de-a respira cuminte alături de el.

 

 

Comentarii cititori
sus

 

David Sima

 

Domnul Lazăr de la scara 3

Īn care se povesteşte cum un pensionar intră īn boxa de la subsol şi iese dintr-o peşteră īn faţa unei īntregi adunări.

 

 

– Florica, mă duc pānă la subsol să iau nişte murături, strigă domnul Lazăr din faţa uşii la nevasta sa care spăla rufele īn baie. Florica, m-auzi, dragă?

Era īn obiceiul lor să urle ca apucaţii dintr-un capăt īntr-altul al casei, īn loc să se fi dus unul īn īntāmpinarea celuilalt. Fiica lor, Daniela, īi tot ruga să īnceteze "că doar nu sunteţi la ţară să ţipaţi fiecare de pe dealul lui", dar deşi īi dădeau īntotdeauna dreptate, tot nu reuşiseră să se lase de obicei. La urma urmei, poate fata avea dreptate, pentru că erau prima generaţie la oraş, altfel spus plecaseră din mediul rural pentru a ajunge tocmai īn cel urban, după o călătorie ostenitoare prin toate stările sociale. Amāndoi veniseră adolescenţi īn capitală, făcuseră liceul la internat şi se lăsaseră īnghiţiţi īn vāltoarea oraşului. El avea o diplomă de electrician, ea proiectantă. De cunoscut, s-au cunoscut īntr-o delegaţie comună a celor două īntreprinderi la care lucrau pe atunci: el la Electroaparataj, ea la Īntreprinderea de Maşini Grele şi Unelte.

 

– Te-aud! Nu mai zbiera ca un apucat, īl apostrofă Florica din pragul uşii de la baie.

Era īmbujorată la faţă şi cu māinile suflecate, īnconjurată de un nimb de aburi, īntocmai ca un personaj dintr-o icoană făcătoare de minuni, īi trecu prin minte domnului Lazăr, o icoană īn care minunile ţineau de treburile casei de la spălatul rufelor pānă la gătit.

– Lazăre, să nu uiţi să scoţi şi nişte gogonele din borcanele alea din fund, īi strigă din tocul uşii.

– Din fundul cui?

– Ce-ţi mai arde ţie de glume, īi mai strigă, apoi se reīntoarse la rufele ei.

 

O găsea īncă frumoasă după mai bine de 40 de ani de căsnicie, dar acum īi părea mai obosită ca niciodată. Nu ştia cum să-i spună să mai lase dracului rufăraia aia deoparte şi curăţenia, de care parcă era obsedată de-a binelea, că viaţa-i scurtă şi māine poimāine ne trezim că am dat ortu' popii fără să īnţelegem nimic din ea, Florico, fato!

Aburi se īmprăştiau prin toată casa, făcānd aerul dinăuntru abia respirabil. Īnainte să iasă, domnul Lazăr se duse pānă īn bucătărie, unde deschise una dintre micile ferestre. Cerul era vineţiu, prevestind venirea unei furtuni aprigi īn noaptea aceea.

 

– Lasă geamul deschis pānă mă-ntorc, că n-oi muri dacă intră un pic de aer curat īnăuntru, mai zise cu glasul mai domol. Fir-ar să fie de rufe, că toată ziua le speli, şopti din prag ca pentru sine, īnainte să īnchidă uşa īn urma lui.

 

O fereastră de pe scară se deschise brusc din cauza curentului, apoi se trānti la loc cu o bufnitură seacă. Geamurile zdrăngăniră uşor ca atinse de buricele degetelor unui gigant. Domnul Lazăr cobori la repezeală cāteva trepte şi īnchise cu putere fereastra rebelă, blamānd nepăsarea vecinilor de palier. Aruncă o privire pe fereastră. Afară, īn parcarea improvizată din faţa blocului, se ghicea silueta lui Nea Traian, mecanicul pensionar de la apartamentul 55, crucificat ca īntotdeauna sub Dacia albă la care tot meşterea. O să-l prindă ploaia, īi trecu prin cap, dar ce să-i faci dacă nu īnţelege cu nici un chip că o rablă ca aia nu se mai repară nici cu slujbe! Parcă văd că o să moară răstignit sub caroseria ruginită, īşi zise, şi nimeni n-o să-şi dea seama multă vreme dup'aia. La urma urmei, poate că o fi mort chiar acum, dar ia mai dă-l īn mă-sa de cap sec, că toată ziua stă sub hārbul ăla, īn loc să-l dea la fiare vechi. Om bun, Nea Traian ăsta, da' şi prost de nu se vede! O viaţă are omu' şi dacă şi d'aia īşi bate joc, atunci la ce bun să o mai trăiască, mai cugetă cu faţa lipită de geamul rece.

 

– Paştele mamii tale de golan, se auzi un răcnet de la parterul blocului, păi nu te spun eu lu' tac'tu, mă derbedeule!

Răcnetul fu urmat imediat de o zgomotul unei petarde, buuum!, apoi de chiotele unei găşti de băieţi care se īndemnau unul pe altul cu strigăte de "Fugiţi, fugiţi!" Domnul Lazăr se aplecă peste balustradă să privească scena mai bine. De sus se vedea capul mare cāt un dovleac al domnului Popa, farmacistul de la parter, apartamentul din dreapta scării.

– Nea Popa, te supără derbedeii ăştia, īi strigă.

– Tre' să facem odată ceva că nu se mai poate, se plānse farmacistul. Altfel ne īngroapă de vii secăturile astea.

 

Domnul Lazăr coborī grăbit scările, ca să stea de vorbă cu farmacistul. Prin uşa deschisă de la apartamentul acestuia ieşeau tot soiul de odoruri ciudate, miresme dulci acrişoare, unele aţāţătoare, altele calmante, toate amestecate īntr-un efluviu bizar care stăpānea palierul. Mirosea ca īn spiţeriile din copilăria domnului Lazăr ori ca īn dulapul bunicii īn care ea ţinea de-a valma doftoricale şi leacuri băbeşti din buruieni felurite şi teribil de parfumate. .

– Dă-i īn mă-sa, Nea Popa. Nu pune la inimă, că nu merită. Un intelectual ca dumneata nu se poate pune la mintea unor retardaţi. Am pretenţii de la un om de talia lu' matale!

 

Farmacistul īl privea cu aceeaşi expresie derutată pe care o avea īn permanenţă, fie că se bucura, fie că se īntrista, de parcă īn ambele cazuri nu ştia cum să procedeze. Avea părul alb, lăsat pană peste urechi după moda anilor ‘70. Era īnalt şi ar fi adus cu un jucător de tenis, dacă nu ar fi purtat ochelari pe nas şi un halat alb peste pulovărul pe gāt. Ce dracu poartă şi fandositu' ăsta halat mai mereu, gāndi domnul Lazăr. Zici că l-a fătat mă-sa farmacist din prima zi!

– Aveţi perfectă dreptate, se linişti domnul Popa, deşi schimbarea stării sale de spirit era trădată doar de intonaţia vocii, căci altfel privirea īi rămase la fel de ştearsă. Ia ziceţi: vă mai sācāie şoldul ăla?

– Chiar vroiam să vă fac o scurtă vizită mai tārziu, după ce luam murăturile alea.... m-a trimis nevastă-mea după ele.... dar acu' profit de ocazie pentru o consultaţie.

 

Domnul Lazăr era mult mai īn vārstă decāt farmacistul, de aceea vădea o oarecare condescendenţă, mai ales că īşi īnchipuia că se ţinea mult mai bine decāt acela. Spre deosebire de interlocutorul său, farmacistul nu era deloc un spirit belicos, ba dimpotrivă, era un iubitor de pace īn variantele ei edulcorate de linişte, tihnă şi acalmie. Era tentat īntotdeauna să aplaneze conflictele de orice natură. Aveţi perfectă dreptate era replica pe care o folosea cel mai des la īntrunirile asociaţiei de locatari a blocului A6. 

– Intraţi, poftiţi īnăuntru, īl invită farmacistul.

– Nu vă reţin mult, īngăimă domnul Lazăr, uluit ca īntotdeauna cānd intra īn acel apartament.

 

Dincolo de uşă se īntindea o altă lume, guvernată de cu totul alte legi decāt cele obişnuite. Un univers haotic de celibatar īşi delimita graniţele īncă din micul hol, ticsit de genţi de voiaj – deşi farmacistul nu călătorea niciodată, nicăieri – şi cutii de carton presat, pe care scria īn mai multe limbi: Atenţie, fragil! Miresmele erau mult mai intense īnăuntru decāt erau pe palier, iar īn primele clipe, intrusul, oricare ar fi fost acela, resimţea o uşoară ameţeală, ca şi cum s-ar fi lovit de un perete de balsamuri şi esenţe de parfum. Un zid moale īl cuprindea din toate părţile, după care īncepea să se rotească cu el pānă la vertij. Intrusul se clătina atunci cāţiva paşi, aproape īntotdeauna īncercānd să-şi afle un punct de sprijin īn peretele tare, real, palpabil care despărţea holul de restul camerelor din apartament. Odată trecută prima probă, necesară ordalie pe care nici de data aceasta domnul Lazăr nu reuşise să o preīntāmpine, atmosfera devenea respirabilă din nou.

 

– Scuzaţi deranjul, īi spuse gazda, tocmai ne-aţi găsit īn plină curăţenie.

Aşa zicea mereu, deşi nu se putea observa vreun progres, nici un avans īn meticulosul proces de ordonare a acelui haos. Domnul Lazăr se obişnuise īnsă cu scuzele farmacistului, răspunzāndu-le prin nişte replici la fel de goale. Amāndoi păreau că repetă aceeaşi scenă, de fiecare dată la fel de plini de stāngăcii, lipsiţi de naturaleţe şi spontaneitate. Niciunul nu avea vreo aplecare oarecare spre improvizaţie, ba dimpotrivă, amāndoi preferau să se antreneze īn acelaşi vechi schimb de replici. Un singur lucru īl lua prin surprindere pe Domnul Lazăr, şi acela era harababura de acolo, care părea să sporească şi mai abitir de la vizită la vizită. Devălmăşia īn care zăceau toate aruncate la īntāmplare sau cel puţin după un plan bine ascuns unui ochi de profan, părea de fiecare dată să-şi fi găsit punctul de maxim. Talmeş-balmeşul din apartamentul farmacistului forţa īnsă climaxul la fiecare vizită a Domnului Lazăr, uimindu-l pe intrus care se tot īntreba care va fi punctul terminus. Dacă apartamentul ar fi reflectat eul interior al proprietarului său, atunci acesta ar fi avut o personalitate schizofrenică, cu multiple manii şi complexe depresive, īnsă farmacistul nu părea să manifeste vreo patologie compulsivă.

 

– Luaţi loc, īl invită pe unul dintre fotoliile desfundate, cu căptuşeala de pluş roşu odinioară, acum roasă pānă la pierderea oricărei culori.

Camera domnului Popa era un templu īnchinat zeităţilor dezmembrării, idolilor dezagregării, adoratorilor descompunerii. Era un imn de laudă adus corupţiei şi decadenţei materiei. Toate piesele de mobilier stăteau īntr-un echilibru fragil chiar pe marginea dezintegrării ireversibile īn milioane de particule de praf. Ai fi zis că dacă strănutai īn direcţia lor, le-ai fi spulberat prin toate colţurile camerei.

 

– Mulţumesc, īi zise aşezāndu-se cu grijă īn fotoliul obosit.

Ceva ascuţit īl īmpunse īn fesa dreaptă, silindu-l să se ridice şi să se aşeze din nou.

– Aveţi grijă, că e un arc sărit, īl preveni īndatoritor farmacistul. Nu-l repar, ca să mă asigur că vizitele rămān scurte, glumi.

– Ar trebui să īncerc şi eu cu rudele, intră domnul Lazăr īn jocul farmacistului.

– Ia spuneţi, vă mai doare şoldul sau a mai trecut?

– Tot mă sācāie, fir-ar să fie.... şi mă gāndeam că poate īmi mai daţi o pomadă de-aia de face minuni, cum numai dumneata, Nea Popa, ştii să prepari.

– Domnule Lazăr, dumneata vrei să mori sănătos, după cāte īmi dau eu seama, rāse coţcar farmacistul, cotrobăind prin cutiile din jurul patului īn care dormea.

 

Peste tot se aflau zeci, poate sute de sticluţe cu etichete lipite de mānă. Numele fiecărei licori era trecut cu cerneală pe etichete dreptunghiulare cu motive florale.

– Dom'le da' de ce nu inventezi mata şi un elixir al tinereţii veşnice, īl īntrebă ghiduş.

Farmacistul īi ignoră īntrebarea, poate pentru că era cufundat printre sticluţele sale ori poate pentru că a considerat-o ca fiind mai curānd retorică.

– Hai, că am găsit-o!

 

Ţinea cu două degete o sticluţă cu un lichid gălbui, de consistenţă asemănătoare uleiului de măsline, pe care scris ceva indescifrabil cu litere mărunte. I-o īntinse.

– Ungeţi regiunea dureroasă de două ori pe zi şi, dacă īntr-o săptămānă nu vă trece cu totul, īncercăm ceva mai tare.

– Un fierăstrău?, glumi, ridicāndu-se cu greu de pe fotoliu. Hai că plec de la dumneata cu o durere īn plus.

– Măcar e o durere īn fund...

 

Amāndoi rāseră sincer şi spontan, īnţelegānd că era cel mai bine să pună punct vizitei cāt timp se aflau īn starea aceea de bună dispoziţie. Domnul Lazăr īi mulţumi şi ieşi afară, pe palier. Coborī īncet cele cāteva trepte care īl despărţeau de uşa de fier de la intrarea īn scară. Ajuns acolo, o deschise şi trase aer in piept. Cerul era violet, tulburat de furtuna care stătea să īnceapă.

 

Aruncă o privire către Dacia albă a mecanicului. Nu era nimeni dedesubtul ei. Nea Traian plecase, īn fine. Poate că īl chemase nevastă-sa īn casă, căci el n-ar fi băgat de seamă īn veci că se pornea o furtună. Īnchise uşa şi se apropie hotărāt de comutatorul de lumină. Īl roti şi coborī spre subsolul blocului, unde se aflau boxele sau pivniţele locatarilor. Prima uşă avea un lacăt pe care īl deschise greu, īnjurānd de mama focului. Īnăuntru lumina era chioară, răspāndită de un bec de 50 de waţi. Mai mult minţea īntunericul, decāt să-l risipească, dar oricum era suficientă ca să īi dezvăluie drumul prin cotloanele de beton. Mirosea īnţepător a urină de pisică, dar gāndi că tot era mai bine decāt să miroasă a pişat de şobolan. Dacă n-ar fi făcut un aşa tărăboi cānd erau īn călduri, māţele i-ar fi fost chiar simpatice. Trecu şi de-a doua uşă, după care era o mică sală ca un depozit, apoi trecu şi de cea de-a treia, mai curānd un grilaj metalic decāt o uşă propriu zisă, şi ajunse īn dreptul boxei lui. Becul pālpāia intermitent. A īnceput furtuna, gāndi, sper să fi īnchis Florica geamurile alea. Cheile īi zdrăngăniră pe degete, īn timp ce o căuta pe cea potrivită. O găsi. O băgă īn butuc. Roti şi deschise uşa.

 

Intră. Pe dreapta era un polizor pe care īl uitase īn priză. Īl scoase. Urma bancul metalic pe care tăia de obicei şuruburi ori rame metalice pentru dulapuri precum cele pe care păstra borcanele cu murături. Da' ce mă-sa se īntāmplase? Se făcuse īntuneric beznă. Lumina căzuse brusc. O fi de la vreun fulger, gāndi. E vreun contact slăbit, puse un diagnostic cu siguranţa care īi atrăsese renumele de meseriaş.

 

Nu mai reuşi să desluşească nimic īn īntunericul dens, de cobalt, aşa că stătu o vreme pe loc, cāt să i se obişnuiască ochii cu noua stare de lucruri. Aşteptă cinci minute şi parcă negrul deveni ceva mai lăptos, mai subţire, aşa că īnaintă pe bājbāite un metru, doi, trei, patru, pipăind mereu peretele din dreapta... Īi simţea denivelările de beton sub buricele degetelor. Aici trebuie să fie borcanele naibii, cine v-a pus la mama dracu īn fundul pămāntului ca să nu vă găsească omu' cānd umblă ca orbetele prin īntuneric. Īnainta mormăind şi fără să bage de seamă că degetele nu mai alunecau peste suprafaţa solidă de beton, ci peste un perete jilav. Cānd īşi dădu seama, se opri brusc, ca şi cum un fulger i-ar fi aprins o spaimă cumplită īn minte. Nu-i venea să creadă şi īntinse şi cealaltă palmă, lipind-o cu totul de zid. Da, era o suprafaţă umedă pe care creşteau licheni, iar la pipăit ai fi zis că era un perete de piatră. Firişoare de apă īi treceau pe sub podul palmei.

 

Acum realiză că īnaintase prea mult pentru o boxă de patru metri lungime. De spaimă, inima prinse să īi bată cu putere. Visa. Era un coşmar. Trebuie că i se făcuse rău şi căzuse pe podeaua boxei, unde visa coşmarul de acum. Asta era, cu siguranţă! Altfel nu era cu putinţă. Īşi duse īncet una dintre māini la nas şi se ciupi tare. Durerea īi confirmă faptul că nu visa. Dar dacă nu visa, atunci ce era cu el? I se făcu rău. Se īnăbuşea şi parcă şoldul īncepu să-l doară mai tare ca niciodată. Mai făcu un pas īnainte. Acelaşi perete de piatră jilavă īi stăruia īn dreapta. Era clar. Visa că nu visa. Īşi ţinu răsuflarea şi vreme de cāteva minute (ori poate secunde) nu se auzi nici un zgomot. Nimic. Nu se auzeau nici tunetele ori răpăielile ploii prin micile guri de aerisire care trebuiau să se afle undeva deasupra, pe partea dreaptă. Se īntoarse pe călcāie, gata să īi spună Floricăi că uite mi s-a făcut rău şi n-am mai găsit forţă să caut borcanele cu murături. Grăbi pasul spre intrare, adică spre locul unde ar fi trebuit să fie intrarea. Deşi mai făcu doi paşi, trei, patru, zece, nu găsi uşa. Pe māna stāngă, de data aceasta, se afla peretele jilav. Cutremurat de frică, căzu īn genunchi. Pe jos, palmele i se cufundară īntr-un soi de clisă. Inima īi bătea īn piept, căutānd o ieşire din acel trup cuprins de oroare şi neīnţelegere. Lacrimile īi curgeau pe bărbie. Visez, gāndi. Da' de ce nu mă trezesc? Doamne, ai milă de mine, se rugă brusc. Visez că sunt treaz, aşa că n-am cum să mă trezesc, i se lumină brusc mintea. Īşi făcu avānt şi lovi tare cu pumnul īn peretele de piatră. Īl inundă o durere atroce pe care o condensă īntr-un urlet. Ecoul īi răspunse īntr-un tārziu, dar mult mai stins. Se prăbuşi īncovrigat la picioarele peretelui de piatră, cu braţul lovit, lipit de burtă. Sāngele īi şiroia de pe degetele aproape strivite, iar lacrimile curgeau īmpreună cu scurgerile nazale, năclăindu-i cămaşa. Era un frig cumplit pe care īl resimţea dintr-odată pānă la oase. Tremura şi plāngea. Se scutura cuprins de friguri, cu mintea amorţită, fără gānduri, implorānd īn neştire ajutor şi īndurare. Scāncea ca un prunc, īnfricoşat de īntuneric, de noapte, de moarte, de neīnţelegere. Nu avea nici o explicaţie pentru ceea ce i se īntāmpla, iar īn mintea lui pătrundea īncetul cu īncetul īntunericul. Adormi dintr-odată, iar cānd se trezi īl năuci durerea din degetele lovite. Aşadar nu am visat, gāndi. Nu ştia cāt timp trecuse. Strănută cu putere. Tremura din tot corpul şi dinţii īi clănţăneau. Ecoul īi aduse din nou zgomotul strănutului. Aşadar, gāndi, e o ieşire īntr-acolo. Se ridică icnind, sprijinindu-se cu māna lovită de peretele de piatră. Gemea de durere. Īnaintă cu chiu cu vai īn acea direcţie. Dintr-odată, īşi dădu seama că dintr-acolo se auzeau nişte voci, acompaniate de un zgomot puternic precum uruitul unui bolovan abia urnit din loc. Īncepu să grăbească pasul şi urlă ca un apucat: hei, hei, aici,... ajutor! Bezna grea dinăuntru se īndulcea treptat ca şi cum cineva ar fi turnat lapte īntr-o ceaşcă cu cafea neagră. Īntunericul se subţia, se īnălbea īncetişor, lăsānd să se īntrevadă drept īn faţă o geană de lumină. Domnul Lazăr īncepu să alerge cāt putea de tare ţipānd īn tot acest timp cu un glas răguşit, aproape horcăit. Geana de lumină se tot lăţea, iar dintr-acolo, de unde izvora, glasurile se auzeau tot mai tare. Uruitul creştea īntr-una, odată cu lumina care acum era ca o perdea, orbindu-l vremelnic. Glasurile se īnteţeau pe măsură ce uruitul se intensifica. Apoi, lumina īi inundă vederea şi el trecu dincolo, ţināndu-şi la ochi māna lovită. Īntredeschise ochii īncet, iar prin pānza diafană de străluciri, văzu o mulţime de oameni care īl īnconjurau muţi de uimire. Ce-o să se mai supere Florica pentru că nu īi aduc murăturile, fu ultimul său gānd, īnainte de a să prăbuşi īn miezul de lumină.

 

 

Comentarii cititori
sus

 

Cornel Mihai Ungureanu

 

Şoseta cāntăreţului de blues

(fragment)

 

Ochii tăi zāmbeau. Mestecai gumă, pe faţă īţi citeam planuri mari.

– Salut!, ai zis.

– Salut!

Surpriza īmi agitase emoţiile, plăcerea era intensă, domina.

Mă priveai bucuroasă şi puţin nedumerită, şi m-am gāndit la peştişorii care reuşiseră să evadeze din acvariu, către finalul filmului Finding Nemo: ajunseseră īn ocean, fiecare īnchis īn cāte o pungă cu apă, īn clipa cānd unul dintre ei a īntrebat: "Şi acum ce facem?".

 

– Intră, am spus, renunţānd să te prezint mătuşii mele şi prietenilor ei.

– Tu, primul.

Am urcat cele şapte trepte, am īnaintat pe coridorul īnalt, la capătul căruia se află camera mea.

– Vin după tine, ai spus.

M-am īntors, să văd expresia de pe chipul tău, apoi am mers mai departe, am deschis uşa şi te-am lăsat să intri.

– Oau!

 

Priveai către frescele romantice, pictate de un francez (la sfārşitul secolului al XIX-lea) pe bolţile ce uneau pereţii cu plafonul, de o parte şi de cealaltă a fiecărui colţ.

– Ziceai că e o cameră de pustnic!

– Poate fi īmbunătăţită. Un vecin care lucrează īn armată, īmi recomanda să instalez un tavan fals, de exemplu. Factura la gaze ar fi cu douăzeci la sută mai ieftină, mi-a demonstrat riguros, deşi īl crezusem pe cuvānt. "Dar picturile?", am īntrebat, (tavanul pe care mi-l propunea era sub ele). "Nu păţesc nimic!", m-a asigurat. "Atāta doar că nu se mai văd", am spus, uşor īntrebător. A zāmbit cu īngăduinţă, părānd să admită că nu eram chiar prost: "Sigur că nu se mai văd!".

– Şi eu care voiam să īncep nişte cursuri de pictură!

– Da?

– La fotografie se pricepe deja toată lumea!

Ni s-au īntālnit privirile şi am tăcut amāndoi, cāteva clipe.

 

– Ce să mai spun de pat, ai rupt tăcerea. N-am văzut niciodată unul atāt de mare! Bănuiesc că e principalul punct de atracţie, pentru femeile care te vizitează.

– Nu neapărat, am răspuns, zāmbind. Ia loc unde vrei…

Te-ai aşezat pe masă şi īmi plăcea felul īn care mă priveai īn timp ce īţi bălăngăneai picioarele, aşa că m-am īntins pe covor, şi mi-am sprijinit tāmpla īn palma stāngă.

Ne observam unul pe altul. ("O mai studiez eu, mă mai studiază şi ea, m-a sunat aseară să mă īntrebe dacă nu doarme cu māna sub ea, că o durea", mi-am amintit cuvintele lui Dan).

 

Tenişi, blugi, nimic pe sub tricou. O traistă īmpletită, de pai, solidă, cu modele nordice, agăţată pe umărul drept.

– Şi tu arăţi bine!, ai zis, privind florile īncrustate īn teracotă, mai ales cele dinspre vārf.

("Īmi place soba asta", spusese Adriana, lipindu-şi spatele de ea , īntr-o seară de iarnă. "E lungă, groasă şi caldă", zāmbise Gina. "Dar trebuie să treacă o oră pānă īncepe să radieze puţină căldură", īncercasem să le temperez. "Nu şi cānd e Adriana de faţă! Ea ştie toate trucurile!". Crezusem că poate fi femeia pe care o doream. După fiecare īntālnire această impresie se volatiliza. "Adriana nu vine decāt īnsoţită", remarcase, mai tārziu, Dan).

 

– Scriai?, ai arătat din priviri spre monitorul luminos de pe covor.

– Un mesaj pentru tine.

– Īl aştept pe e-mail. Mă interesează, dar n-aş vrea să citesc acum.

– Sună promiţător. Dă-mi voie să īnchid… l'ordinateur!, am spus, amintindu-mi cum maimuţăreau cāţiva tineri pronunţia franţuzească a unor termeni informatici, īntr-un tren arhiplin ce mă ducea īn Oraşul medieval, la festival, īn ultima vacanţă de vară din studenţie.

 

– Hei, am uitat, ţi-am adus cāte ceva!!

Ai coborāt de pe masă şi ai cotrobăit două secunde īn traistă. M-am ridicat şi mi-ai īntins, pe rānd, un CD şi o sticlă de vin.

Le-am cercetat pe fiecare īn parte: lichidul gălbui, duhovnicesc, din podgoriile Moldovei, mai īntāi, apoi CD-ul pe care scrisesei, cu un marker roşu: Blues.

 

– Am ales special cāntecele! Iar ea este perechea de şosete!, ai adăugat, cu entuziasm īn glas, īntinzāndu-mi un pachet mic, īnvelit īn hārtie lucioasă, de culoare bleumarin.

L-am desfăcut. Şosetele erau negre, cu multe steluţe albe.

Te-am sărutat cuminte, pe obraji. Īmbrăţişarea a venit de la sine. Īţi simţeam sānii calzi, mijlocul zvelt, respiraţia uşor accelerată.

Īn momentul desprinderii, mi-ai aruncat o privire scurtă, intensă pe care ai coborāt-o apoi undeva, īn lateral, cāt să-ţi fugă de pe chip īmbujorarea.

– Să te văd cum cānţi, acum!

Regăsisei tonul zglobiu, provocator.

 

Ardeam de dorinţa unui sărut, ştiam că dacă īncep, nu voi putea da īnapoi şi amānam. Īmi spuneam că nu venisei pentru că ai fi avut chef să joci renţ, dar mă simţisem obosit, trist, la capătul cuvintelor – pānă să apari şi stările astea se risipeau, dar nu dintr-o dată. Aş fi preferat să fi făcut un duş, mai devreme, speram ca abstinenţa din ultimele săptămāni să nu mă ducă  īntr-o situaţie jenantă, voiam să fiu… la īnălţimea situaţiei, cum se spune, mă străduiam să par relaxat. "O eventuală disfuncţionalitate face parte, uneori, din relativa perfecţiune a unei nopţi de dragoste", īmi făceam curaj.

– Īnţelesesem că ai un CD-player…, ai spus şi ai privit īn jur.

Pānă să răspund, l-ai descoperit, pe noptieră.

 

– Ce ascultăm?, am zis, īnainte să īnceapă primul cāntec.

– Petre Butch – Nightlosers. Īmi plac versurile, te rog să fii atent. N-am să zic decāt o dată/Pentru cine vrea s-audă/Nu se poate niciodată/Una totu' să includă, recitai īmpreună cu solistul. M-am apropiat de tine şi ne-am cufundat īn dans. Balkan-Blue Rumba, The Glory of Love, Dealin' With The Blues, Turn Me On. Fredonam, hārjonindu-ne cānd nu ne ieşeau paşii, ne unduiam īmbrăţişaţi, pe Nu mai plānge, baby, nu te īntrista/Zāmbetul privirii e lumina mea/Nu uita că-n viaţă totu-i trecător/La ce bun atunci să rămāi cu-n dor şi ne scălămbăiam cu gesturi īn oglindă la Dragostea-i ca şi o rāie/Te mănāncă şi-n călcāie/Dragostea-i ca şi o rāie/Te mănāncă şi-n călcāie/ Şi te scarpini şi de-o stāncă/Ziua, noaptea te mănāncă.

După un timp, ne-am prăbuşit pe pat, īncălziţi şi surescitaţi.

Ne ascultam respiraţiile grăbite.

 

– Pornesc mai greu dacă īn partea cealaltă nu văd un semn de īncuviinţare, ai zis.

Te-am sărutat pe frunte, iar tu mi-ai muşcat bărbia.

– Hai să facem o īnţelegere, ai şoptit. Dacă iese bine, va fi meritul tău. Dacă nu, atunci va fi vina mea: nu am fost īn stare să te stārnesc, nu mă placi īndeajuns.

Ştiai să destinzi situaţia.

 

– Deal!, am rostit cuvāntul american. Īmi place să fac īntāi lucrurile pe care le doresc cel mai mult, am adăugat.

Nici o urmă de stāngăcie īn primul sărut. Degete subţiri, delicate, active īmi dizolvau orice eventuală reţinere. Māinile mele se plimbau, la īnceput lent, peste contururi.

Hainele ne-au părăsit, aruncate.

Pielea ta arămie avea culoarea miezului de pepene galben, acolo unde nu o atinsese soarele. Māngāierile au dezlănţuit īn mine brutalitatea instinctuală şi n-am mai fost un fundamentalist al delicateţii.

 

Unul lāngă altul, culcaţi, goi, vag īmbrăţişaţi.

Senzaţie de plenitudine.

M-am ridicat, am desfăcut sticla de vin.

– Tu prima!, am spus.

Am băut pe rānd, fără pahare.

De afară se auzeau voci īn surdină.

– Aş vrea să stingi lumina!, ai spus.

 

Era subţire vocea ta. ("Dacă o pisică ar putea vorbi, atunci ar face-o exact ca Eline", īmi zisese Iulia, cāndva, fără răutate).

Ţi-am īncălţat piciorul drept cu una dintre şosete. Pe cealaltă mi-am pus-o eu.

Am apăsat comutatorul şi am revenit īn pat.

Tāmpla ta s-a aşezat pe umărul meu stāng. Īţi māngāiam, īn cercuri fine, pe care le tăiam uneori cu o secantă, sānul de pe aceeaşi parte. Mirosea a rodii părul tău, īmi plăcea să īţi ating cu buzele creştetul capului.

 

– Credeai că sunt mai mari?

– Sānii tăi?

– Da.

– Nu.

– Nu suntem zeiţe.

– Ştiu.

– M-am cam dezlănţuit.

– Nu eşti mereu aşa?

– Nu. M-ai susţinut foarte bine.

 

Aş fi vrut să īţi văd chipul. Ştiu să citesc īn ochii oamenilor.

– Se vede că ai avut multe femei…

– Numărul nu e īntotdeauna relevant. (M-am gāndit la cele de o vulgaritate asumată, care devenea, īn unele cazuri, fizică)

– Te aşteptai să fiu mai timidă?

– Da.

– Ţi-am īnşelat aşteptările!

– Da.

– Cry me a river, cry me a river/Cause I cried a river over you, fredonai.

 

Īmi plăcea vocea ta, cāntecul.

Vinul mă ameţise.

– Crezi că sunt o femeie facilă?

– Nu.

– Dacă aş fi prietena ta şi te-aş īnşela, ai gāndi că sunt facilă?

– M-ar durea şi, la īnceput, te-aş face zob.

Tăcerea lăsa impresia că e capabilă de eternitate.

– Patul ăsta acoperă orice exigenţă, ai spus.

– Nu-ţi minimaliza meritele!

– You did it, baby! ai zis (nu ştiam dacă vorbeşti cu mine sau cu tine), ridicāndu-te şi aşezāndu-te deasupra mea.

 

Īţi cercetam cu voluptate trupul gol, era o beţie şi nu vinul purta vina.

Te-ai aplecat şi m-ai sărutat, părul tău īmi curgea peste faţă şi ţi-am răspuns cu determinare.

M-am temut, o clipă, că n-a trecut suficient timp pentru a īmi reīncărca bateriile. Griji inutile.

Ne-am făcut sugestii şi nici unul nu a refuzat. Farmecul prelungirilor,  paroxismul, lentoarea minutelor īn care respiraţiile īşi căutau calmul.

 

Īntr-un tārziu, hohotul tău de rās a spart liniştea.

– Ce e?

– Nu ţi se pare că suntem caraghioşi cu şosetele astea?

– Nu. Dacă ar intra tanti Marta acum, ce impresie şi-ar face să ne găsească dezbrăcaţi?

– Pe cānd aşa, cu şoseta asta pe mine, sunt īn siguranţă!

 

Sărut lung. Degetele noastre se luptau pentru o supremaţie pe care nu o doream; era doar un bun pretext pentru a escalada alinturi.

– E vreo şansă să vină aici mătuşa ta?

– Nu.

– Aş vrea să dorm puţin, la un moment dat.

– Abia mi-am intrat īn ritm…, am plusat.

– Pe īncercate?

Degetele şi palma ta l-au cercetat pe somnoros.

– Doarme īn post!, ai zis. Am să mă culc şi eu!

Te-ai īntors cu spatele şi te-am īmbrăţişat.

– Ar fi bine să te odihneşti şi tu un pic, ai zis şi mi-a plăcut nuanţa afectuoasă. Trecuse ceva vreme de cānd o femeie nu mai avusese grijă de mine.

– Īmi va fi imposibil să dorm, cu tine aici. Dar am să te veghez.

– Nu īţi e urāt să stai de veghe? Nu te temi?

– Nu. Tu te temi?

– Puţin. De cānd eram mică adormeam foarte greu, dar cāteodată insomniile erau frumoase. După ce am mai crescut, mi s-au părut insuportabile. Dar mă tem şi să adorm.

– De ce?

– De multe ori mă gāndesc că nu mă voi trezi. Mi-e o frică de moarte de mor!

 

Şi mie īmi venise īn minte, īn una dintre precedentele zile, un săculeţ de pānză albă, īn care stăteau oasele mele mici. "Pentru cele ale lui Dan, e nevoie de un sac mai mare!", mă consolasem, rāzānd, de faţadă.

– Tu nu te temi de moarte?

– Mă īntristează gāndul că nu voi avea timp să īmi termin proiectele, că viaţa mea nu va rodi pe fiecare ram, dacă nu cer prea mult!

 

Zāmbeam şi te māngāiam. Se lăsase linişte.

– Vrei să pui muzică?

Am ales un CD, la īntāmplare şi i-am făcut loc, pe bājbāite, īn player. Am ajuns īn pat īnainte să īnceapă Preludiu şi fugă, de Bach.

– Din cauza mea mi-ai spus tu, la un moment dat, cāt de prieteni ai vrea să fim?, am īntrebat.

– Nu. Din pricina mea.

 

N-am lăsat tăcerea să se alungească.

– Din pricina mea mi-ai scris mai rar, īn ultimul timp?, am continuat.

– Nu. Din cauza ta sunt aici.

Ţi-am sărutat umărul stāng, īnaintānd fără grabă spre claviculă.

– Şi după ce ne-am văzut la tārgul de carte?, am īntrebat. Tăcerea aia ce a fost?

– Voiam să ne oprim. Mi se părea că şi tu, ca şi mine, ai nevoie de o persoană mai puternică sufleteşte si mai realistă.

Tăceam īmpreună.

 

– Īmi place curcubeul, ai cotit.

– Ţi se pare oportun să mi vorbeşti despre simbolul homosexualilor? Credeam că lucrurile sunt lămurite…

– Nu, nu la ei mă gāndeam. Şi sunt lămurite, ai adăugat, probabil zāmbind.

– Nu am mai văzut un curcubeu, pe viu, din copilărie…

– Eu am fost la īnmormāntarea părintelui Galeriu.

– A apărut curcubeul, atunci?

– Ce ziarist eşti tu? A scris presa centrală, au dat toate televiziunile!

– Nu prea citesc ziarele, nu urmăresc ştirile…

– Cānd eram mai mică, l-am văzut, īntr-o zi, la televizor, pe Galeriu. Stăteam cu capul īn poala bunicii şi el povestea despre un călugăr care īi spune altuia că vede o lumină īn ochii lui. Şi acela īi răspunde: "Dacă o vezi, īnseamnă că o ai şi tu!". Ştii ce am făcut īn seara aia şi īn multe zile şi seri, apoi?

– Ce?

– Am stat ore īn şir īn faţa oglinzii, īncercānd să īmi descopăr lumina din ochi.

– Ai găsit-o?

– Nu.

– Aş vrea să văd fotografii cu tine, de cānd erai şcolăriţă.

– Nu mi-a plăcut la şcoală. Īn nici un caz nu aş vrea să o iau de la capăt!

– De ce?

– Īmi plăcea să īnvăţ, dar acasă. Cred că simţeam de atunci că intru īntr-un sistem care īmi impune prea multe restricţii. Nici astăzi nu m-am īmpăcat cu el.

 

Prin fereastra deschisă intra cāte-o pală răcoroasă. Se auzeau, de afară, greieri şi cāini.

– Ai văzut vreodată o icoană care plānge?, am īntrebat.

– Nu. Tu?

– O dată. La biserica din cartierul unde am copilărit. Īl suspectam pe preot că ar fi aranjat minunea asta. Nu īl simpatizam.

– Cum a fost copilăria ta?

– Shall I tell you about my life? am fredonat, zāmbind.

– Da! Povesteşte-mi!

 

Voce de copil, care cere o poveste, ca să poată adormi.

Am īnceput cu limonada pe care o făcea bunica, amestecānd zahăr, o jumătate de lămāie şi apă rece de la pompa din curte. Am continuat cu siropul de zmeură, natural, cumpărat de la alimentara lui Rocaci, baraca aceea īn care plutea īntotdeauna un miros specific, o combinaţie dominată de izurile de  hamsii şi marmeladă. Puneam, īmpreună cu fraţii mei, puţin lichid concentrat, pe fundul paharului, apoi īl umpleam cu minunatul sifon. De obicei, īl imitam pe Stan Laurel, care, īn ciuda indicaţiilor lui Oliver Hardy: să bea jumătate din pahar, oprind pentru el cealaltă jumătate, golise tot lichidul şi apoi explica, plāngānd desigur, că jumătatea lui se nimerise la fund. Ne amuza teribil gluma asta!

Am tăcut cāteva secunde şi respiraţia ta mi-a spus că adormisei.

Multă vreme am privit spre īntunericul de afară, am aţipit spre dimineaţă.

 

Cānd am deschis ochii, īţi īntorceai blugii pe faţă, ascultānd Carla Bruni, iar soarele se odihnea īn salcām. Īţi stătea bine cu tricoul meu, aveai picioare frumoase, īţi schimbasei chiloţii, avusesei rezerve, se pare, īn traista ta, īn care Dumnezeu ştie ce se mai găsea! Şoseta mea cu steluţe o purtai īncă, celălalt picior fiind desculţ.

– Bună dimineaţa, ai zis.

– ‘Neaţa!

M-ai pupat pe obraz şi apoi ai plecat spre bucătărie, fredonānd Tu es le verre, je suis le vin,/Tu es l'herbe, et moi le joint. Te-ai īntors repede, cu o cană de ceai īn fiecare mānă.

– Nu m-am īntālnit cu mătuşa ta…

– Ar fi fost īncāntată să te tragă puţin de limbă… Are un cleştişor argintiu şi, cum prinde o femeie pe la mine…

– Tu es le chant de ma sirene,/Tu es le sang et moi la veine,/T'es le jamais de mon toujours,/T'es mon amour, t'es mon amour…, cāntai. Te-ai gāndit vreodată cum ar fi dacă te-ar răpi cineva şi te-ar duce īntr-un loc de unde n-ai mai vrea să pleci, pentru a-ţi lua cel mai frumos interogatoriu care ar putea fi luat de un om, altui om?

– Sunt deschis la ghiduşiile sorţii. Sigur că m-am gāndit…, am răspuns.

– Trebuie să plec…

 

Ţi-ai tras blugii pe tine. Am băut ceaiul şi m-am īmbrăcat. Īţi scosesei şoseta cu steluţe albe şi o pusei pe un scaun, am luat-o, erai prea ocupată cu fermoarul blugilor, şi am ascuns-o īn traista ta.

Te-am oprit īnainte de a ieşi pe poartă, ne-am sărutat lāngă gardul năpădit de caprifoi.

Am apucat pe strada Poetului, am trecut pe lāngă Biserica Belivacă şi am coborāt pe la Carul de foc, străduţa pietruită ce se īnfundă īn bulevardul Castanilor. Ai cotit spre Podişor, păşeam alături de tine, abţināndu-mă să deschid o discuţie despre noi, despre Claudiu, prietenul tău, despre ce va urma. Aş fi vrut să ştiu ce gānduri roiesc īn spatele tăcerii tale, ce aşteptări stingherite poate de lipsa mea de reacţie.

 

O maşină stropitoare pe care o cunoşteam, căci era singura aflată īn dotarea primăriei, alerga īn mare viteză, răcorind străzile Oraşului.

– Vorbim, ai zis, oprindu-mă, cānd am ajuns lāngă scările Podişorului.

M-ai īmbrăţişat, īntre şanţurile săpate de muncitorii de la gaze, şi ai fugit pe Bulevardul Carol.

 

O aschimodie de cāine a īnceput să mă latre piţigăiat şi arţăgos, busculāndu-mi reveria. Mai mic decāt motanul Iuliei, se tot repezea spre picioarele mele, corcitura! M-am făcut şi eu spre el şi s-a speriat atāt de tare, īncāt, īn retragere, a căzut īn cel mai apropiat şanţ. M-am īndreptat īntr-acolo. Mă privea tăcut, cu ochi rugători, dānd din coadă, la un metru şi jumătate adāncime. I-am zis cāteva, cu discrete nuanţe pedagogice şi īn respectul normelor personale de comunicare non-violentă. Părea receptiv, dispus chiar să accepte că a comis o eroare, aşa că am aterizat lāngă el. Tenişii mi-au dispărut īn nămol, blugii nu arătau nici ei prea bine. L-am ridicat spre marginea şanţului şi cānd aproape ajunsese, şi-a făcut vānt, sprijinindu-se cu labele noroite īn pieptul meu. M-a aşteptat īn timp ce mă chinuiam să ies din groapa aia şi chiar m-a īnsoţit o bucată de drum, dānd din coadă, īn semn de recunoştinţă sau, cum īmi place să cred, de prietenie. Semiotica īnsă nu a fost niciodată punctul meu forte.

 

 

Comentarii cititori
sus

 

Daniel Vighi

 

(Continuare din numărul trecut)

 

Jam session cu Jimi Hendrix

– roman rock and roll -

2006

 

Se dedică rockerilor!

 

LYRICS.

Castles Made Of Sand

 

Īn josul uliţii, pe margini de trotuar, auzi cum strigă iubita ta īn vale: eşti un prăpădit, eşti un zero, un nimea-n lume, o ruşine eşti, lua-te-ar dracu de ratat, nenorocitule: "you're a disgrace" zice. Un nenorocit. "Tranc!" sună uşa īn chiar nasul tău, īn mutra ta īnroşită de beţiile din care nu te poţi opri, şi tanti Mărioara vorbeşte, şi sora Sānziana, baba de optzeci de ani de la penticostali, vorbeşte, şuşotesc pe la colţuri, prin dosul uşilor, a zidurilor; dincolo de perdele se ivesc cu mutrele lor viclene şi dau din cap, ţīţīie a mirare. Sīnt de-a dreptul indignate: şi sora Sānziana, şi tanti Mărioara:

 

Down the street you can hear her scream "you're a disgrace"

As she slams the door in his drunken face,

And now he stands outside and all the neighbours start to and drool

gossip.

 

Stai afară, dincolo de uşa pe care ea ţi-a trīntit-o īn mutra ta de beţiv nenorocit, şi tanti Mărioara şi sora Sānziana văd, apreciază şi discută īn dosul perdelelor, a uşilor, a zidurilor. Şuşotesc together tanti Mărioara şi sora Sānziana.

 

He cries "Oh girl, you must be mad,

What happened to the sweet love you and me had?"

Against the door he leans and starts a scene,

And his tears fall and burn the garden green.

 

Pe dată beţicul īncepe să se smiorcăie. Plīnge beţivanul cu nasul roşu, cu mutra turtită de prea multele lui beţivănii din care nu se poate nicidecum opri. Plīnge ca un beţivan īnrăit ce este, se şterge cu pumnii la ochi şi zice tare că aude şi sora şi tanti de după perdele: vai, vai fetiţa mea, oh girl, oh şi vai, vai dar tu ţi-ai pierdut uzul raţiunii

 

–  You must be mad. Eşti sau īnnebunită de durere sau furioasă, sau īntărītată la culme de ceva. Ăi fi tu, girl, nebună, dementă, smintită? Ăi fi tu nebună de legat? You must be mad, scumpy? Ce să mai zicem de grădina verde, de frumosul gazon pe care pică lacrimile beţivului pe cīnd  Haight-Ashbury Community Services Organization tocmai finisează cu grijă castelele de nisip cu metereze, cu flamuri ca burgul Hohenzollern, castele de nisip ale Conciliului Verii Iubirii – Summer of Love, īi zice pe americăneşte, şi beţivul se smiorcăie īmbuibat de alcool şi marijuana la poarta īnchisă a doamnei hippy cu fuste īnflorate, domnişoara trīnteşte uşa īn nasul roşu al fratelui gropar pe cīnd tocmai vin Mr. O'Donnell and his associate Mr. Mike Donnellsen cu un plan de organizare a celor de pe gazonul din faţa oficiului parohial al bisericii cu hramul All Saints īn Vara-Summer-of-Love din 1967, aşa īi zice verii aceleia şi acolo stau pe gazon, īn garden green, īn grădina verde, stau printre corturi, boarfe, ghitări, mărgele de sticlă şi fuste colorate: fraţii şi surorile diggers. Conciliul Suprem pentru Vara Iubirii a sfīrşit prin a deveni Haight-Ashbury Community Services Organization. Aşa o fi? Să devină toţi altceva decīt au fost la īnceput ? Nu te sprijini de uşa preafrumoasei şi nu te smiorcăi beţiv şi opioman digger că te văd şi sora Sīnziana şi tanti Mărioara! Stai calm şi fi pe pace! Ce este Haight-Ashbury, domnilor? Ce să fie? Mai nimic! Un cartier puchinos, cu boschetari, cu birturi vechi din lemn din alte vremuri, lume amărītă pe unde īşi va purta fustele īnflorate Janis Joplin şi Chet Helms, tata Conciliului Suprem pentru Vara Iubirii care o īmpinse pe scenă pe Janis, şi dacă te uiţi la el acum, mai anul trecut, īn poza by Jay Blakesberg īl vezi cu barba lungă şi albă,  cu părul adunat sub un fel de pălărioară de turist rătăcit pe străzile din cartierul Haight-Ashbury, cu ochelari cu dioptrii şi cu aerul de prof universitar care refuză bătrīneţea; un "telectual" hippiot rămas undeva, draci să le mai ştie, prin vremile din Vara Iubirii, cu sălcii bătrīne peste apa rīului, cu puf de la plopi, cu ghitare şi cu blīndeţea albă a coapselor īncolăcite tandru peste fesele iubiţelului hippy, prin iarba īnaltă de pe malul Mureşului īn Insula de Vară şi īn Summer of Love!

 

*

 

Sīntem aproape de natură. E foarte bine să fii aproape de natură, să nu-ţi pese de nimic altceva decīt de ea, de mama noastră natura, de draga noastră de mama natura pe care o vom descoperi la cabana Debelagora, pe care o vom regăsi pe Insula de Vară de pe rīul limpede care aşa de frumos ne este el adus īn memorie de ritmul boogie-woogie care e un fel de "manieră pianistică de interpretare, constīnd din susţinerea cu mīna stīngă a unei formule standard de acompaniament, alcătuită din opt note şi repetată continuu, īn timp ce mīna dreaptă execută scurte motive melo­dice. Este un element de bază al rock 'n' roll-ului", mai ales cīnd aluneci priceput cu mīna stīngă peste clapele pianinei, a pianolei, a pianului ursuz din clubul cefere, de la casa de cultură a sindicatelor care te găzduiesc mai mult īn silă şi tu, acolo, spre seară, te poţi exersa, īţi poţi căuta ritmurile din lumile lui Joe Turner pe care l-ai găsit din īntīmplare īntr-un străvechi elpi la bătrīnul Pepe, americanul rătăcit aici, revenit  de acolo īnainte de război şi rămas, Dumnezeu ştie de ce, pe aceste meleaguri pe care tocmai le străbateţi voi cu platforma şleampătă īn drum spre rīu, spre dealurile de peste  Crucea Ţiganului, de dincolo de văile īmpădurite din defileul rīului albastru īn vara dulce-amăruie a tinereţii voastre, din vara cu doi, trei nori cumulus, rătăciţi leneşi pe boltă. Pepe, bătrīnul revenit din America, te-a instruit pe tine, bunule prieten Pitiu, cum anume e cu boogie-woogie,

cum anume trebuie să cauţi să simţi ritmul bătăios,

ritmul din lăuntrul tău,

de-a lungul a opt note pe care să le tot frămīnţi fără istov sus-jos,

dreapta-stīnga,

să nu le laşi să stea aşa degeaba

şi cu mīna dreaptă,

cu degetele ei răsucite peste răcoarea fildeşului,

peste geometria clapelor,

să le tot repeţi,

să le reiei īn scurte poveşti pe care urechea ta să le simtă,

să le strunească,

să le readucă din nou īn auz,

īn aerul acela al camerei cu pianul din sala de repetiţie a casei de cultură sindicală īn care pluteşte un miros de podele date cu gudron şi să fii privit mustrător de tablourile cubo-futuriste cu figuri de muncitori īn defilările de 1 Mai, cu figura tovarăşului Lenin şi a tovarăşului Marx pe care tu să-i īmbrobodeşti cu motivele melodice scurt iscate de jocul mīinii tale drepte, ehe bătrīne Pitiu cum stīrneşti tu melodia şi motivele şi leitmotivele şi structurile geometrice şi tumultuoase şi ei te privesc, bărboşii luptători puţin nemulţumiţi de prefigurarea ta audio Choo Choo Chi Boogie cu care te-a deprins Pepe cel care a revenit aici-şa din cartierele cu negri şi muncitori sărmani din Chicago unde a īnvăţat cum anume este jocul ăsta cu cele opt note ale faimosului Joe Turner, şi tu zici ceea ce ai īnvăţat, repeţi nervos şi neliniştit, grijuliu să nu vină metodistul, activistul cultural, să stea el īn pragul sălii, să asculte el nedumerit cum anume o īntorci cu opt note standard, continuu repetate, şi cum cu mīna cealaltă, cu degetele mīinii drepte refaci dialogul, contra-discuţia cu scurte motive melodice pe care ai īnceput să le simţi, acu tocmai ai īnceput să simţi cum ţi se iscă din măruntaie, din febra vieţuirii, din gīlgīirea sīngelui īn artere şi parcă din coiţe īţi urcă ritmul, parcă intri īn sex, īncepi să simţi, să percepi ritmul, īncepi să simţi ceva din departe ascuns īn măruntaiele tale şi metodistul casei te priveşte nedumerit, apoi nemulţumit, din prag, stă acolo şi nu zice mare lucru, ascultă cum se scurge īn aerul īmpestriţat de mirosul uşor de podele cu gudron şi străbătut de privirea mustrătoare a bărboşilor, şi pleacă, te lasă īn pace, e clar că te lasă, uite ce bine că te lasă să navighezi mai departe, să te răsuceşti īn piruete lungi, īn jocul la pian scornit īn lumea amărīţilor din cartierele păduchioase din Chicago dintre războaie, şi acu nu mai e nimic, mergeţi cu trenul, străbateţi natura spre apele limpezi, credinţa īn revenirea apelor limpezi te īncearcă: "The piper's calling you to join him" adică "ăla de cīntă din flaut vă cheamă la el, alături, vrea să vă alăturaţi lui", asta e cīntarea: drumul lung spre apele limpezi īn care veţi trăi o săptămīna, sau măcar două-trei zile, dincolo de defileul Şoimoşului, spre Cladova, īn Insula de Vară, pe prundişurile lungi ale rīului şi acolo vă veţi preumbla cu picioarele desculţe peste pietrişul amestecat cu porţiuni de nămol fin şi nisip, veţi păşi prin porţiuni limpezi, golfuri, băltoace, scoici, peştişori iuţi, de vară īnaltă, caldă, şi mai īncolo apele frumoase, cu valurile călătorind unele īn spatele celorlalte pe sub sălciile bătrīne. Dinspre cīmpiile cultivate ale gostatului din satul Neudorf, īn timp ce voi sīnteţi dincoace, pe malul Radnei, spre dealurile īmpădurite cu tufişuri de agrişe, şi e sălbăticie unde sīnteţi voi, treceţi pe plaja aceea ca īntr-o vară din lumea Pieilor Roşii, aveţi podoabe, şi pălării, şi poncho, şi păr lung, şi mărgele şi muzica ălora de la Led Zeppelin vă īnsoţeşte, melodia despre doamna care īşi cumpără o scară spre cerul vīnăt, cu doi, trei nori cumulo-nimbus, şi doamna īşi cumpără scara spre cerul acesta, şi doamna are poncho, şi are la gīt perle, şi un os lustruit de găină, asemenea surorii noastre Janis Joaplin, asemenea ei este ea īmpodobită şi caută o scară spre cerul cu doi norişori de deasupra Insulei de Vară de aici de pe rīu, dincolo de defileul de la Şoimoş.

 

Mergeţi mai departe, vagonul-platformă vă scutură, aerul şerpuieşte peste obraji, mergeţi īnainte, departe de căcatul ăsta de lume măruntă, de ambiţiile astea de 25 de bani, credinţa īn revenirea apelor limpezi să vă călăuzească, nefericiţilor, care alta nu ştiţi, alta īn cap nu aveţi decīt viaţa asta cu frustrările, şi asta cu ura, şi asta cu invidia şi vă cred, cu adevărat trebuie să fie trist tare să vrei şi să nu ai, să vrei şi să nu poţi, aşa că mai bine e cu mama natură, cu plopii care iacătă cum se leagănă ei īn balastiera de la Ghioroc, iacătă cum foşnesc ei boogie-woogie īn drumul  străjuit de sălcii īn puterea vīrstei din gostatul de la Fibiş pe cīnd vă bīntuie din departe un miros plăcut de balegă, de fīn, de praf īncălzit īn vipia amiezii, şi marfarul nostru s-a oprit la Fibiş, şi acu canicula verii se amestecă bine cu mirosul de gudron de la traverse şi n-ai vrea deloc să ajungi un amărīt  care merge la servici posac īn căldura verii, şi natura degeaba să fie aşa cum e ea de frumoasă, de īnaltă, de minunată, de văratecă. Şi mă piş pe tine şi pe imaginea īn care te īntorci posac de la servici īn arşiţa verii!

 

*

 

"Īn adevăr, pentru anul viitor s-au făcut de  pe acum  comenzile, astfel  īncīt cele 12 centre de deservire să asigure īn mod exemplar cerinţele populaţiei şi să se asi­gure la timp materialele, lucru absolut ne­cesar, fiindcă mici nimicuri īţi dau... mari bătăi de cap: săptămīni īn şir nu poţi pro­cura chiuveta trebuincioasă, robinetul sau mai ştiu eu care neīnsemnată piesă.

Că īntre populaţie şi aceste unităţi de deservire trebuie să existe relaţii civilizate, bazate pe respectul pentru muncă, pentru cetăţean, pentru banii plătiţi, nu se mai īndoieşte nimeni. A mai rămas doar obliga­ţia meseriaşilor de a-şi face treaba cum trebuie. De altfel, credem că chiar condu­cerea cooperativei nu este suficient de bine informată asupra modului de deservire, nu controlează, nu dă īndrumări şi nu ia măsuri operative şi permanente pentru a curma această stare de lucruri.

Cīteva deplasări pe teren ar fi mai mult decīt salutare. S-ar vedea la faţa locului cīţi dintre clienţii veniţi se īntorc mulţumiţi, ce piese şi materiale lipsesc din magazii, cīt de prompţi sīnt meseriaşii īn executarea anumitor lucrări, cīt de bine se īncadrează īn tarifele de plată şi, mai ales, cīt de echi­tabilă e relaţia muncă depus㠖 bani īnca­saţi."

 

*

 

– Haideţi, aici, prezentaţi buletinele la control. Pe rīnd fiecare.

– La mine nu corespunde poza cu părul.

– Asta eu hotărăsc, eu vă spun ce anume corespunde şi ce nu. Unde vreţi să mergeţi? Ce căutaţi la Radna?

– Din Timişoara am venit.

– Asta nu-i greu de priceput, nu asta vreau să ştiu.

– Ce faceţi cu hainele astea, sīnteţi de la circ, de unde sīnteţi voi?

– Nu sīntem de la circ.

– Dar de unde sīnteţi?

 

*

 

Stăm acu la Radna īn gară. Nenea miliţianul ne controlează actele, buletinele, noi ne aşezăm alături bulendrele, boarfele, ghitările, Pitiu apucă muzicuţa, īşi pune suportul din aluminiu aşa cum are şi Baez, pe dată şi-l aşază la gură şi o lungeşte cu un bubblegum music, aiuritoare, copilărească, icnită, lumea se uită speriată, mirată, cīţiva juni se adună şi se uită  cu admiraţie, cu sfială, stăm īntre bulendrele colorate şi Pitiu e īn clasa de pian la liceul de muzică şi ştie mai bine decīt toţi cum e cu muzica asta, el ne instruieşte şi cel mai bun īnvăţăcel al lui este J.H., golanul, bătăuşul, fiul lui tătiku care e la mititica şi mulţi zic că şi J.H. īi va apuca pe urme, a şi fost la un pas mai anul trecut cīnd era cīt pe ce să bage pe unul īn spital īn urma unei īncăierări, icneşte la muzicuţă amicul Pitiu copilăria pe nume bubblegum music şi miliţianul se īncruntă enervat, v-am zis eu să cīntaţi, zice, aşa zice miliţianul pe cīnd īnvīrte īn mīini buletinele şi noi stăm proscrişi, ce bine e să fi proscris, ce bine e să fi urīt, să dai impresia şi chiar să fii din altă lume, chiar eşti, stai aici, īnainte de a o apuca pe drumul spre cabana Debelagora, īn drum spre Insula de Vară de pe rīul limpede. Mergem īn excursie, zicem cīt mai naiv miliţianului, cīt mai inofensiv, ce bine e să fii aşa, să vii cu iubire, love, love, zicem. Noi nu suntem neapărat ca Ozzy, ca  Terry zis Geezer, ca amărīţii mediocri de la un mediocru liceu din Birmingham, sau poate nu o fi mediocru liceul ăla al siniştrilor de la Black Sabbath cu al lor Paranoid. "ia să-i punem la treabă", zice Mandragora şi caută īn minunatul său radio şi magnetofon, scula aceea nemaivăzută şi nemaiīntīlnită şi găseşte, a găsit, ce bine, miliţianul se īncruntă, verifică, noi stăm acolo la uşa biroului pe care scrie, pe o firmă şlampătă, Miliţia TF, acolo stăm şi Mandragora a găsit, uite că a găsit şi dă drumul lui Osbourne să scuipe versurile ritmate din singel-ul Paranoid īn gara de la Radna, pe sub arcele de fier īncovoiat, vopsite verde din vremuri de dinainte de război, ţăranii cei sărmani se uită la noi, babele īşi fac cruce să alunge drăcovenia, satanismul pe care īl azvīrlim īn aerul tihnit al lumii ăsteia de rahat cu perje, nimicul ăstei gări stass, aşa cum le găseşti şi la Simeria şi la Vinţu de Sus şi la Tīrgu Secuiesc şi la Bocşa, la fel sīnt toate; acu ţipă Ozzy satanic şi paranoid şi Tony Iommi īl īnsoţeşte īndeaproape cu chitara lui electrică, amărītul Tony, cu mamicuţa englezoaică şi cu al său padre, mio padre e un crazy italiano,mi chiamo Tony e vengo dalla Aston, aşa mă cheamă şi de acolo vin, din cartierul Aston, din căcatul  de oraş afumat pe nume Birmingham, m-am născut cu ochii īn burniţa greu de īndurat, īn smog, īn pilitură de fier, printre ziduri de cărămidă pătate de muncile industriale, de praful de cărbune, īn asemenea condiţii heavy metal şi rock industrial m-am născut eu; din amore stanca m-am născut, din sexul, din īmpreunarea ostenită a mamicuţii cu tăticuţu, oh, mio padre, crazy italiano, oh, mio padre şi padrone, şi am petrecut viaţa mea multă vreme pe sub podurile de fier din Aston, acolo am deprins fumatul şi băutura, acolo le-am īnvăţat, eu, Tommi, care trebuia īn mină să merg pe urmele lui tătikii, lămpaşul să apuc şi la fel căcatul de cojoc şi căcata de caschetă minerească şi am urīt totul īn căcatul de oraş Birmingham  şi am iubit bateria, tobele mici şi cele mari, farfuriile lucitoare şi clinchenitoare, şi pedala cu aia, cum īi spune, ciocănaşul cu care ţii hangul, cu care ţii ritmul, la ele m-am uitat adesea, la căcaturile de party şi la căcatele de baluri din Aston, īn rahatul de oraş Birmingham, īn burniţa neagră, īnnegrită de praful de la mina unde se chinuie mio padre, crazy italiano. 

 

*

 

– Haideţi, aici, prezentaţi buletinele la control. Pe rīnd fiecare.

– La mine nu corespunde poza cu părul.

– Asta eu hotărăsc, eu vă spun ce anume corespunde şi ce nu. Unde vreţi să mergeţi? Ce căutaţi la Radna?

– Din Timişoara am venit.

– Asta nu-i greu de priceput, nu asta vreau să ştiu.

– Ce faceţi cu hainele astea, sīnteţi de la circ, de unde sīnteţi voi?

– Nu sīntem de la circ.

– Dar de unde sīnteţi?

 

*

 

"L-am vizitat pe Carol Stoian, acasă. Locuieşte īntr-unul din cele mai frumoase imobile din oraş. Tata este revizor contabil, mama – croitoreasă.

Īn cei 19 ani da viaţă n-a reuşit decīt să termine 8 clase şi să fie angajat cīteva luni, demult. L-am vizitat, dar nu l-am găsit. Era la prīnz. Mīncase şi plecase. Mama lui, Măria Stoian, nu ştia unde. I-a dat de mīncare, i-a cerut să facă treabă. (– Ce? – Orice, să lucreze şi el ceva măcar prin curte), dar a refuzat, īn schimb, a primit de mīn­care. Din cīnd īn cīnd i se dau şi bani de buzunar. «Ca să nu fure». Dezarmantă poziţie! Explicăm că tīnărul a pornit pe panta ratării, dar nu sīntem crezuţi. «E un băiat capabil». Şi uite aşa, băiatul capabil nu dă nimic societăţii, īşi tero­rizează părinţii şi umblă teleleu prin tīrg, īntīlnindu-se cu unul şi cu altul."

 

*

 

– Haideţi, aici, prezentaţi buletinele la control. Pe rīnd fiecare.

– La mine nu corespunde poza cu părul.

– Asta eu hotărăsc, eu vă spun ce anume corespunde şi ce nu. Unde vreţi să mergeţi? Ce căutaţi la Radna?

 

*

 

A găsit Mandragora, a dat de singel-ul Paranoid, īl slobozeşte īn aer şi babele īşi fac cruce şi junii din orăşel se apropie să ne vadă, să se uite la ale noastre ţoale, la părul nostru, la ceaunul nostru, la ciucurii de la jeansi, la mocasini, la ghitara lui J.H., la ghitara şi muzicuţa lui Pitiu, la cordeluţa cu mărgeluţe a lui    J.J.,  la tricoul cu Jimi Hendrix, la cel cu Janis Joaplin se uită, şi miliţianul silabiseşte īncruntat, analizează buletinele şi Paranoid se năpusteşte pe sub pridvorul sălii de aşteptare din gara Radna şi Bill Ward īmpuşcă realul, īl răvăşeşte cu ale lui tobe mari, mici, cu nebunia iute, iute, ritmată, şi alături, peste sălciile rīului mormăie īmbufnată chitara bas a lui Terry Geezer Butler, da-ţi mai īncet, ne spune intimidat miliţianul, s-au adunat junii, babele invocă divinităţi protectoare, invocă apocalipsa, lumea sub zodia Sabatului īntunecat. "Plecaţi degrabă", zice miliţianul īnvins de tulburările care se arată la orizont, de spaimele mistice ale bătrīnelor şi de poftele libertine ale junilor adunaţi din orăşel să-i vadă pe nenorociţii ăştia, arătările astea, ţiganii ăştia care nu par a fi ţigani, sīnt altceva, dracu să-i ia, copii de ştabi de la partid şi de la securitate amestecaţi cu golani şi curve, o lume cu susu-n jos, plecaţi, e destul, opriţi cīntarea nebună, aşa zice miliţianul şi plecăm, ne ducem mai departe, apucăm ghitările, ceaunele, rucsacele, păşim pe pietrele cubice ale străduţelor bătrīne şi o apucăm mai departe spre păduri, spre apele limpezi, spre păsăretul şi răcoarea poieniţei din munţii de dincolo de defileul Şoimoşului, de dincolo de cetatea ruinată de deasupra rīului, cu balconul medieval īn care stătu acu cīteva veacuri regina Ungariei apărată de o garnizoană fidelă, şi a stat acolo īn balcon de dimineaţă şi jos, ca acu, ca peste douăzeci de ani, ca peste treizeci de ani, valurile limpezi ale rīului au mers īnainte, s-au risipit spre pusta Aradului, spre cīmpiile pline de de prăfăria şi glodul uscat străbătut de cīrduri de gīşte şi turme de vaci. Aceleaşi.

 

– Pe unde o apucăm?

–  Ieşim pe la capătul gării, pe līngă cartierul denumit Schelă, aşa īi zice, pe aici trecem şi o ţinem tot īn sus spre dealul Cetăţii.

– Şi de acolo unde?

– Nu mai īntreba anapoda; apucă rucsacul şi hai să mergem; curioşii mor repede. Dă-i drumu, vom vedea.

– Bine, bine, eu nu zic nimic, apuc rucsacul, uite acu l-am şi săltat īn spate, nu ridic mari probleme, am īntrebat aşa să nu mor prost.

– Bine, bine, hai mai bine apucă cortul  şi ajută-mă să-l salt īn spate.

– Okay. Aşa, trage de capătul ăsta, e bine aşa, lua-l-ar dracu că e greu de o să te cocoşezi, o să vezi tu ce o să te cocoşezi de tare.

 

*

 

"Cine este Minai Ermurache? Un īntreţinut, care nu se sfieşte să se lase, la cei 19 de ani ai săi, hrănit de părinţi naivi, care muncesc īn locul lui şi el īi tratează īn schimb cu ifose de intelectual ce tinde către aspiraţii superioare (aspiraţii ce nu s-au materializat pīnă acum decīt īn conflicte cu ospătarii şi consumatorii paşnici din restaurante şi īntr-un baca­laureat susţinut cu multă, multă īntīrziere, după care a urmat din nou trīndăveala). Cine este Ionel Badiu zis Zganarel, o altă «figură» a grupului? Tot un om fără căpătīi, care stă prin localuri cu un pahar de băutură īn faţă drept recompensă."

 

*

 

Urcă pe dealul īnalt, mai degrabă abrupt e dealul, golaş, e ca o spinare de sclav felah, aşa e blestematul  de deal al Cetăţii, e greu de răzbit pe panta asta a naibii, cu desagile īn spate, cu pături, īţi vine degrabă transpiraţia īn ochi, mai bate ceva vīnt, adie uşor numai că soarele arde de te īndoaie, te termină. Aventură, numele tău e tare greu de rostit, e şi mai greu de īndurat, una e ceea ce gīndeşti, ceea ce faci şi dregi la barul de pe Teodoroiu, acolo līngă weceul modern, roată, roată la masa scundă. Una e una, alta e alta. Nu se potrivesc planurile de acolo cu ceea ce trăiesc ei aici cu ochii arşi de transpiraţie, cu pielea arsă de soare, cu degetele de la picioare fierte īn bocanci militari, cu toporişca la brīu care trage greu, a' dracu de greu trage toporişca şi ceaunul, şi pătura, şi rucsacul s-a īnfipt cu marginile curelelor īn umeri, s-a aşezat īn spate ca o povară, ca o pedeapsă, e greu de tot, mai bine să stăm: "staţi!" "Să stăm, bre, eu sīnt cu muzica nu cu cărat greutăţi tīmpite pe coastele astea, hai mai puţin, nu mai avem mult şi stăm cīt vrei tu, stăm la umbră sub zidurile cetăţii ruinate, uite că ajungem, am ajuns, uff, ce bine, lăsăm totul baltă aici, ce bine, ce ca lumea e să simţi cum eşti de uşor, cum nu te mai dor umerii, cum poţi să răsufli liniştit, la adăpost de prăpădita de caniculă, ne īntindem pe iarbă şi ce bine miroase iarba a mentă, sīnt şi spini mărunţei printre firele de iarbă, sīnt şi ceva căcăreze de oi, şi ceva mentă care tare bine miroase. Unde mergem mai departe. Stai că nici nu am ajuns bine, nu mergem niciunde, cine ne obligă să mergem undeva, dacă avem chef să stăm aici, aici stăm, o īncheiem cu natura, e destul, e greu cu natura, cu mama natură e greu, mai bine să stăm la umbră şi să nu mai mergem niciunde.

 

Asta facem. Aici stăm. Aici prīnzim, aici ne īntindem pe pături, la umbra zidurilor ăstora posace, aici stăm şi ne simţim al naibii de bine la gīndul că stăm, la gīndul că nu mai trebuie să mergem niciunde, să stăm aşa, şi abia pe seară, cīnd soarele īncepe să se lase tot mai tare spre dealurile de la Popii Negri,

peste turnurile mănăstirii,

peste Dealul Mare,

peste rīul cu valurile lui limpezi,

dincolo de Valea Mare,

şi Valea Moratului,

şi Valea Cladovei,

peste Arăneag

– aşa se numeşte culmea din departe –

la care tocmai ne uităm cu degetele de la picioare odihnindu-se ele pe pătură,

īn aerul plăcut,

e seară īn mijlocul naturii,

şi e vremea să mergem mai departe;

mergem?

Chiar plecăm spre Debelagora?

Chiar o luăm din loc sau stăm pe līngă ruinele astea toată noapte?

Asta vom face!

Mergem,

ne īnhămăm la toate rucsacele,

păturile,

ceaunele,

toporiştile,

bricegele,

lănţişoarele,

mărgelele,

ciucurii,

 şi o apucăm spre vale, la vale păşim cu grijă, un picior īnaintea celuilalt punem şi muşchii se īncoardă ca nu cumva să alunecăm, să ne ducem de-a berbeleacul spre defileul de jos, spre casele din vale, spre bufetul de līngă şosea cu firma lui roşie pe care scrie cu litere mari BUFET, aşa scrie şi acu ei ajung, acu ar putea face ceva ieşit din comun, ar putea să intre īn bufet şi să ceară sucuri cu apă minerală, suc de căpşuni sau de cireşe cu apă minerală Borsec sau Lipova, şi beţivanii se uită la ei. Vine miliţianul īn Bufet şi toţi se uită la el, la miliţianul care tocmai intră īn bufetul sărman de sub poalele Dealului Cetăţii Şoimoş. E limpede: ca să fii undeva, trebuie să intri, să păşeşti peste prag, să priveşti roată, roată, să dai bună seara celor dinlăuntru, şi cei dinlăuntru, beţivanii de la bufet, te ştiu pe tine, ştiu că tu eşti miliţianul care trebuie să facă ordine, şi tu crezi despre tine acelaşi lucru, de aceea nici nu eziţi prea mult, te uiţi roată, te mai uiţi o dată roată-roată, pe urmă ce faci tu īn calitatea pe care o ai? Ce faci? Te īndrepţi fix la masa lor, a pletelor, a ghitărilor, a toporiştilor, a pălăriilor, a mărgelelor, te uiţi turtit de uimire la poncho-ul lui Pol, şi tu eşti miliţian, şi Pol şi poncho-ul lui nu sīnt miliţieni, el este "delicvent", aşa ceva, "un delicvent" este el, junele cu poneava şi tu trebuie să faci ordine, să dai cu ei de toţi pereţii, cu toţi ăştia care răspund la numele ăsta īncurcat, el este un golan cu poneava pe el şi tu eşti un miliţian responsabil cu chipiul responsabil pe cap, cu un revolver foarte responsabil īntr-un toc din piele asemenea responsabil şi el; responsabilă e şi centura ta, responsabilă foarte şi teaca aceea īn care tu ţii bastonul din cauciuc pe care hoţii şi răufăcătorii īl numesc pulan, aşa īi zic, şi tu te mişti responsabil spre masa lor, şi pulanul se clatină semnificativ īn teaca lui, şi chipiul tău străluceşte cu steaua Republicii Socialiste, şi cureaua are o pafta cu stema Republicii, şi tu te uiţi responsabil la masa cu "delicvenţi" cu părul lor, cu ponevile lor, cu ghitări. La ei te uiţi şi le spui rar, apăsat, responsabil:

– Vă rog să prezentaţi actele la control!

 

*

 

"Se īnserează. Lumina neonului se luptă să răzbată prin stra­tul de var ce acoperă firma magazinului alimentar cu autoservire. Faţada e zu­grăvită de curīnd.

– De cīnd anume? – ne interesăm noi, adresīndu-ne  responsabilului.

– Din primăvară.

– Şi firma pentru ce a rămas aşa nespălată?

– Am făcut o groază de referate, dar n-a venit nimeni să o şteargă."

 

*

 

Staţi īn camionul cu lemne, cu buşteni, numai că nu mai are buşteni, e gol. Merge īn pădure autocamionul, spre Debelagora,  spre exploatarea forestieră, şi pe platforma lui vă clătinaţi dreapta-stīnga din cauza gropilor drumului, acu e la vreme de seară, acu e după ce v-aţi lămurit cum stă treaba cu miliţianul īn bufet, după ce aţi prezentat actele, după ce aţi īnfruntat privirile mustrătoare ale beţivanilor de parcă aţi fi făcut ceva urīt, ceva al naibii de urīt aţi făcut voi stīnd acolo, compromiţīndu-i pe ei, pe beţivanii cuminţi, care nu fac rău nimănui şi nici nu doresc să aibă de-a face cu lepădături de felul vostru, cu inşi iviţi Dumnezeu ştie de unde, gata să plece Dumnezeu ştie īncotro. Vă clatină camionul de transport buşteni pe drumu de pădure, şi Pitiu īşi spune că el nu are ce căuta aici, nu ar avea ce căuta aici cu prăpădiţii ăştia, dacă n-ar fi el īnsuşi un prăpădit conform principiului: "spune-mi cu cine te aduni ca să-ţi spun ce şi cine eşti". Aşadar el, elev la un liceu de muzică cu mare tradiţie, vorba tovarăşei directoare, el care acolo studiază şi capătă note bune şi foarte bune, şi premii capătă la festivaluri prestigioase la secţiunea tinere speranţe īn ţară dar şi īn străinătate. El care e mīndria clasei de pian, el care aşa de bine se descurcă pe traseele Chopin, pe cele Rahmaninov, pe traseele mai noi şi mai vechi ale literaturii pianistice. El, fruntea şi viitorul muzicii interpretative, faima şi gloria ei viitoare, el, chiar el, e aici, īn pragul serii, cu ăştia, cu lăţoşii ăştia, vai, vai de l-ar vedea tova dirigă şi tova profă de pian cum se pierde pe drumul de seară prin locuri necunoscute cu nişte golani, că altfel nu le poate spune. Şi de ce este el aici? De ce acceptă el să fie acolo cu ei, de ce acceptă să i se spună Pitiu. De ce acceptă asemenea poreclă, el care e un produs de elită al tinerei generaţii de pianişti care vor duce faima Republicii pe toate meridianele, şi va fi solul istoriei noastre naţionale glorioase,  al luptelor glorioase ale clasei proletare care i-a făcut cu putinţă cariera şi-i va netezi cu jertfa ei de zi cu zi, destinul glorios? De ce este el aici? De ce? Ce slăbiciuni neştiute de autorităţile didactice şi paterne şi materne l-au īmpins alături de aceşti inşi de la marginea societăţii, alături de tinerii certaţi, cum se spune, cu normele eticii,  acceptīnd numele ăsta de import care caută să atragă atenţia la ceva anume din felul lui de-a fi, poate la faptul că e posac, că e mai mereu īntunecat, că rīde rar, că are părul ca pana corbului şi pielea la fel. Poate de aceea īi zic amicii lui de golănie Pitiu. Vai, vai de ar ştii tovarăşii pedagogi, de ar ştii părinţii ce face el īn vremea cīnd ei sīnt plecaţi īn turnee cu filarmonica de stat īn rīndurile căreia fiul lor va trebui peste ani, peste cīţiva ani, să strălucească īn felul unui nestemat pe o coroană regală. Ei, bieţii şi sărmanii părinţi ai lui, sīnt plecaţi şi cred cu tărie că fiul lor genial repetă, lucrează, studiază traseele Chopin, traseele Beethoven şi Brahms, asta cred ei, numai că se īnşală, amarnic se īnşală, aşa că ne rămīne nouă să pricepem ceea ce ei nici măcar nu intuiesc că ar fi să fie, şi anume slăbiciunea fiului lor menit genialităţii, pentru prăpădiţii ăştia şi pentru muzica lor īngrozitoare. Scandaloasă. Vai, vai, de ar şti ei, părinţii lui Pitiu, unde este el acum şi ce face!

 

*

 

"Primul popas, īn oraşul de pe malurile Bahluiului. Am vizitat de cu dimineaţa piaţa de legume şi fructe, constatīnd cu bucurie că, pretutindeni, standurile unităţilor de le­gume şi fructe, chioşcurile comerţului coope­ratist şi cele ale īntreprinderilor agricole de stat se prezentau cumpărătorilor īncăr­cate vīrf cu legume de sezon proaspete, ară­toase şi de cea mai bună calitate."

 

*

 

E greu să explici cum anume e cu lumea īn care fojgăie visări  ambiţii, lumea de la trupa Bread, lumea lui David Gates de loc din Oklahoma, orăşelul Tulsa, care se zbate cu folos la ghitară electrică, la tot soiul de scule cu clape, dar şi la voce se ambalează şi icneşte şi se vaietă, şi la fel alături este Robb Royer, şi el se perpeleşte la sculele cu clape, şi numai James Griffin e doar cu ghitara şi cu vocea, doar el ţine hangul lui David, ce să spună părinţilor de ăştia, de nenorociţii ăştia fără simţire, fără anvergură artistică şi estetică, e aşa ca şi cīnd te-ai tăvăli cu o curvă şi-ţi place cu ea să te tăvăleşti prin pat şi cīnd īţi suflă ea excitată īn urechi şi te cuprinde īntre picioarele ei de fată de subsol. Cum draci să explici toate simţirile astea, cum să povesteşti īntīmplarea secretă cu hitul pe care īl īngīnă milioane de juni din toată lumea, interjecţia din capul frazei cu Mr. Tambourine Man īmpotriva romanţei lui Franz Liszt pe nume Un sospiro. De ce să fie una, īmpotriva celeilalte. De ce? Numai pentru că aşa vor părinţii tăţi, īţi spui. De ce? Numai pentru că aşa doresc snobismele lor apretate şi plicticoase. E loc īn lumea largă şi pentru The Byrds şi pentru Liszt, ba ar putea prea bine să stea Bela Bartok alături de Lokomotiv GT, trupa ungurească pe care a auzit-o la Arad. De ce să nu se poată? De ce nu poate fi pace? De ce trebuie să se strīmbe aşa de aprig domnii cu papion, colegii lui, viitorii lui colegi, cei care īl vor īnsoţi peste tot īn cariera lui fabuloasă, menită să arate lumii talentele din Republica Socialistă, ca şi cīnd pe nenorociţii de aici, din exploatarea forestieră Debelagora, i-ar interesa cu adevărat cum stăm cu 14 Prelude Op. 4 No. 2, cis-moll// in C sharp minor von Sergei Rachmaninoff, ca şi cīnd le-ar păsa cu adevărat că cineva īi reprezintă şi le dă niscaiva nobleţe cu care ei se şterg nepăsători la cur, asta fac bravii muncitori din exploatarea forestieră Debelagora şi lui īi place cum se şterg ei la cur cu fandoselile nebăgate īn seamă ale ăstora din preajma lui şi a părinţilor lui. Aşa şi cu muzica, de ce n-ar putea sta alături una cu alta, ce se tot strīmbă sclifosiţii ăştia, lui īi place şi Dylan şi Chopin.

 

*

 

Vai, vai fiule, vor zice toţi,

vai, vai speranţa noastră risipită,

vai, vai munca şi gloria noastră pierdută-n patru zări

de un anturaj de golani care fojgăie anapoda printre charts,

topuri,

liste de best-sellers,

single,

LP,

Top 10,

Top 20,

Top 40,

Top 100,

US Top,

UK Top.

Apoi Melody Marker.

Apoi New Musical Express.

Billboard.

Apoi Mīnă Moale,

Eric peltic şi mitutel,

apoi Satisfaction,

apoi Yesterday,

apoi Simon & Garfunkel

şi apoi

Ten Years After,

şi Kinks,

şi Moody Blues,

şi dracu să-i ia că sīnt mulţi

şi au sedus cu totul pe fiul nostru,

pe speranţa noastră şi a Republicii noastre,

vai, vai, dragilor diriginţi şi voi dragilor profesori de toate gradele,

mărimile şi responsabilităţile

priviţi cu īngrijorare cum se duce toată munca noastră,

toată averea noastră,

toată imaginea noastră a tuturor

din cauza acestor nime-n-drum

cu părul lăieţ şi cu pături īn spate şi mărgele la gīt, priviţi responsabilităţi şi luaţi măsuri, priviţi şi voi ofiţeri ai secţiei de moravuri uşoare şi ai serviciilor secrete din Republică şi din afara hotarelor ei, priviţi  că precis influenţele astea sīnt urmarea unor contacte ample şi prelungite cu putreziciunea decadentă a Vestului, influenţele nesănătoase ale celor care răul ni-l vor nouă, a celor care mult ar vrea să ne vadă despărţiţi cu teritoriul ţării īn două, apoi īn trei, apoi īn patru bucăţi teritoriale şi toate, dar absolute toate, dragilor, ni se trag de la găştile fetiţei pe nume Cher care s-a dezvoltat īn atmosfera greu de īndurat a cluburilor  din rău famata Californie, īn ţara homosexualilor şi a lesbienelor de noapte şi de zi. Acolo s-a născut şi format fătuca Cher, īn umbra bunicuţului ei Sonny Bono, a lui nenea Greg Allman s-a format ea, fătuca Cher, au făcut sex īn familie şi īn afara ei şi cum să protejăm juna generaţie de influenţele bolnave, de miasmele rău duhnitoare ale gunoiului Jimmy Cliff cu al său reggae care e tot ce poate fi mai anapoda, mai golănesc, mai scandalos, şi cum putem, dragilor responsabili de pe toate fronturile, ascunzătorile, dispozitivele, promontoriile, colinele, punctele strategice, statele majore, cum vom putea elimina umbra infectului Joe Cocker, cum să-i scăpăm pe ai noştri tineri  care sīnt victimele lui Joe, ascultaţi-l cum cīntă vomituri soul, ascultaţi cum vorbesc ai noştri juni despre el şi despre cum se manifestă el īn plan muzical cot la cot cu lepădătura de Jimmy Page şi cum anume de bine şi de splendid a cīntat gunoiul pe nume Joe Cocker la festivalul Woodstock de neagră faimă, cīt de bine s-a prezentat Joe Cocker īn primele trei zile ale festivalului, acolo pe cīmpuri, īn noroaie, īn ploaia  de vară, aşa că ar fi cazul ca să facem cu toţii front comun şi să salvăm de la pieire, măcar floarea tinerilor Republicii Socialiste, că ceilalţi, nenorociţii, prăpădiţii, cei fără talent, cei fără chemare artistică şi ştiinţifică n-au decīt să apuce unde vor, spre frontiera de stat cu vecinii sīrbi  şi să sfīrşească la puşcăriile patriei, unde le este locul,  ba dacă nu se potolesc ar putea să fie ciuruiţi de grăniceri care păzesc frontiera de stat a Republicii, mai ales că este ea mai nou luată la asalt, asta tot mai insistent se aude, să nu creadă cineva că poporul nu aude, că oamenii nu vorbesc şi sīnt foarte indignaţi, şi supăraţi, că tinerii cei rătăciţi iau cu asalt graniţele ţării, şi asta e chiar urmarea lipsei de educaţie, de propagandă īn măsură să-i scoată din influenţele combo ale rătăcitului

Sam Cooke, lua-i-ar dracu,

că de unde ştiu tinerii Republicii noastre  Socialiste atītea,

de unde draci se informează ei despre Sam Cooke,

ca să dăm numai un exemplu,

de unde ştiu ei de fiul unui pastor baptist care a cīntat gospel,

cīntări mistice cu God, my God,

şi aşa mai departe,

de unde se īntreabă ei că de ce şi cine l-a īmpuşcat pe Cooke īn camera de hotel īn care a intrat din greşală, şi chiar aşa fiind, de ce anume ăla, nenorocitul locatar al acelei altei camere decīt aceea a lui Sam, a trebuit pe acesta să-l īmpuşte şi să-i īnchidă pe veci guriţa lui care atīt de frumos cīnta gospel cu God şi my God.

De unde ştiu,

dragi responsabili,

tinerii noştri atītea?

Vă īntrebăm apoi,

ca părinţi responsabili şi totodată īndureraţi,

dacă s-au luat suficiente măsuri de supraveghere şi de contracarare.

S-au luat sau nu?

Da sau nu?

Uite, chiar acu  fiul nostru poreclit Pitiu merge cu golanii īn camionul cu platforma pentru buşteni, pe drumurile exploatării forestiere Debelagora, īn loc să-şi vadă de repetiţii, de destin, de cariera sa. Īn loc să fie preocupat de acestea, el se mulţumeşte să meargă  prin păduri cu prăpădiţii şi cu golanii şi nu se ocupă de  "bunicuţul Iljitsch Tschaikowsky". Chiar aşa īi spun, dragi responsabil, chiar aşa īşi permit să-i spună: "bunicuţul Iljitsch Tschaikowsky",

aşa īi zic ei marelui Iljitsch,

şi asta e cu adevărat greu de īndurat.

 

*

 

S-au oprit īn faţa unuia de pe Vale, sus, aproape de pădure, chiar īn faţa barierei care desparte ultimele case ale localităţii Şoimoş de poalele pădurii. De acolo īncepe aventura, pe asemenea tăpşane vor păşi īn drum spre Fīntīna a Doua. Pitiu ştie treaba şi tot el īl īntreabă pe nenea localnicul care se uită la ei şi nu se miră de īnfăţişarea lor. Pe aici, mai aproape de mama natură oamenii sīnt altfel, nu se reped cu sudălmile, cu privirile chiondorīşe şi piezişe.

– Pe aici e drumul spre cabana Debelagora?

– Treceţi de Fīntīna a Doua şi apucaţi spre mīna stīngă, īn sus, pe līngă Părăul lui Iov, ajungeţi la Poiana cu Bujori şi o ţineţi tot īnainte, pe culme, şi ieşiţi īn drumul Arăneagului. Pe urmă se vede indicatorul.

– Mulţumim de īndrumare.

– Să fiţi sănătoşi.

 

*

 

"...după părerea mea, avem un tineret bun; cunosc totuşi cazuri cīnd īn rīndurile acestuia s-au semnalat abateri grave de la etica socialistă, de la normele de comportare civilizată. Am īntīlnit, uneori, pletoşi, īmbrăcaţi ridicol, tineri cu atitudini extravagante sau din cei care se dedau la un consum exagerat de alcool. Chiar la noi īn uzină (la secţia mecanică) organizaţiile U.T.C. au pus, nu demult, īn discuţie şi au combătut cu vehemenţă modul de comportare al unor tineri care s-au īndepărtat de morala comunistă. Spre satisfacţia noastră, intervenţia colectivului a schimbat atitudinea acestora, ceea ce s-a reflectat nu numai asupra modului lor de viaţă şi de comportare, ci şi asupra atitudinii faţă de muncă"

 

*

 

Pitiu o ţine īnainte, el pricepe mai bine cum e treaba, e de-al locului şi mai mult decīt asta are plăceri cu mama natură, are un număr ferfeniţit din Mother Earth News unde află cum e cu mama natură, cum e cu apa, cum e cu liliecii care suferă din cauza civilizaţiei. De altfel, pe aici s-ar putea ca Mother Earth să fie ca lumea, pe drumul spre Fīntīna a Doua de pe Valea Şoimoşului unde sīnt arbori groşi de fagi şi stejari, apa trece peste pietrele pīrīului, şi ei aici se vor opri. S-au oprit. E amiaza şi, după noaptea petrecută īn cort, sub zidurile cetăţii ruinate de la defileu sīnt obosiţi, sīnt foarte obosiţi, se trīntesc pe iarbă, īn poieniţă şi stau fără să facă nimic, turtiţi de oboseală, de drumul străbătut prin decorul Mother Earth. Acu ar trebui să mănīnce şi ei cīte ceva, numai că nu īi interesează prea tare, mai bine stau prăvăliţi īn iarbă, pe sub coroanele stejarilor şi fagilor ăstora groşi, mai bine stau īnţepeniţi īn aerul răcoros, mai bine ascultă cum trece pīrīul peste pietre. Ce să mănīnce? Mai nimicurile lor de oameni sărmani. Căcăţişuri de la bufet, alimentele sărace pe care le-au cumpărat de la dugheana din apropierea gării. Halva şi conserve de peşte, napolitane şi biscuiţii Eugenia, nu asta īi interesează, uite mai bine e cu sticla de rom Jamaica, mai bine sug din gītlejul ei lunguieţ licoarea amăruie şi stau cu ochii īnţepeniţi īn umbra arborilor de pe marginea drumului, īn pustiul acesta de care amintea Jerry Rubin īn Biblia pe nume Do it despre care i-a scris unchiul Bil din State lui Mandragora. "Fraţilor", scrie acolo Jerry, "dacă o fi să fiu executat de către duşmanii burjui pentru voi şi īn numele mişcării noastre hippiote pentru faptele şi delictele revoluţionare pe care le-am īnfăptuit, şi dacă o fi să fiu purtat īntre sentinele la ghilotină, atunci, fraţilor, voi cere ca ultimă dorinţ㠖 īn numele vostru şi pentru voi – să mi se dea să mănīnc aripi de pui şi cururile lor, un amărīt de hamburger şi un fleac de Coca Cola ca să fiu şi aşa, īn ultima clipă a vieţii mele, alături de cei mulţi şi osteniţi, de prăpădiţii care dorm pe cheiuri, prin docuri, pe sub canale şi pe sub şanţuri, voi mīnca asemenea lucruri sărmane şi voi striga "Jos burghezia!" aşa cum am mai făcut-o noi atunci cīnd am īncercuit Pentagonul şi ne-am concentrat minţile tuturor celor care īl asediam paşnic, ne-am scremut acolo toţi deodată şi din răsputeri ca şamanii cu mocasini īnaintea unei mari vīnători de bizoni. Aşa am făcut noi acolo ca să ridicăm cu puterea adunată a minţii şi credinţei toată hardughia īn slava cerului, īn deplină levitaţie, cu tot cu secretare, cu tot cu birouri, cu tot cu chipie şi medalii, cu saluturi, cu generali şi aghiotanţi. Staţi aproape de natură, florile mele de la marginea oraşului, amărīţilor şi nenorociţilor, fiţi fraţi şi staţi laolaltă".

Aşa īi īndemna Jerry īn cărţulia lui. A desfăcut Pitiu rucascul cu mīncare şi pe urmă nu a mai făcut nimic, a tras o minunată duşcă de rom şi a protestat cum că de ce numai el să se ocupe de problemele astea cu mīncarea, uite azi, chiar acu, să-mi bag picioarele īn tot, nu mai fac nimic, stau şi eu īn peisajul  Mother Earth. S-a tolănit Pitiu alături de ceilalţi şi pe urmă, după o vreme, a īnceput Pol să plīngă la muzicuţă īn soarele de vară al amiezii.

 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey