Carmen Botoşaru

Mihail Medrea

Veronica D. Niculescu


 
sus

Carmen Botoşaru

 

Interviul

 

 

Ca să fie sigură că ajunge la timp, ieşi din casă la opt şi jumătate. Totul era acoperit, neaşteptat, cu o pojghiţă de polei, lucioasă ca oglinda, aşa că înaintă cu paşi mărunţi şi repezi, încordată, iar după doar câţiva metri, deja obosită, se opri să ia aer, adânc-adânc, în piept. La colţul străzii, pe unde trebuia să traverseze ca să ajungă în staţia de tramvai, o întâmpină o băltoacă imensă, tocmai se spărsese o conductă de apă, iar combinaţia – polei cu apă – o puse în faţa unei încercări ce părea imposibil de trecut cu bine. Se uită de jur împrejur, nehotărâtă, constată iute că traversarea bulevardului era într-adevăr o aventură palpitantă şi îşi zise că avea de ales între două căi: una, s-o ia chiar prin mocirla care trecea mult de gleznă, să se ude la picioare; alta, să facă un ocol mare, riscant, printre maşinile de pe carosabil. Chiar dacă părea o soluţie de kamikaze, alese a doua variantă şi, până ajunse pe refugiu, reuşi să işte un adevărat vacarm de claxoane prelungi, strident-ţiuitoare, nervoase.

 

Se afla deja în tramvai – era aglomeraţie şi zăpuşeală – când primi un telefon: Ai grijă cu ce te încalţi azi, că e un poleeei… Eu am luat deja o trântă! Hmmm... era deja cocoţată pe tocuri subţiri, fără putinţă de întoarcere.

 

Coborî din tramvai, traversă, mai avea de făcut câţiva paşi. Când să zică Hop!, că a ajuns întreagă şi nevătămată, o maşină trecu în viteză, drept prin băltoaca de lângă bordură, şi o stropi din cap şi până-n picioare. Se înfurie îngrozitor, o clipă se gândi să anuleze întâlnirea. Îşi aduse aminte de teoriile lui Goleman, despre care îi vorbise de curând o prietenă, că cea mai eficientă cale să-ţi potoleşti furia era să regândeşti pozitiv o situaţie neplăcută. Rămase pe loc, încercând cu disperare să şteargă noroiul de pe ea, cu un şerveţel – parfumat, aşa se nimerise să cumpere pachetul zilele trecute –, singurul pe care îl mai avea, şi străduindu-se să regândească pozitiv situaţia, căutând cât mai multe argumente să-şi demonstreze că starea în care se afla nu era una dintre cele mai rele. Ce bine că nu a dat maşina peste mine, să mă facă praf şi pulbere! Ce bine că trăiesc! Nici măcar nu sunt rănită! Ura! După ce îi trecu bucuria acestui gând ironic, se simţi – din nou - oribil, nervoasă. Îşi privi hainele şi, deodată, se lumină, găsise al doilea argument. Ce bine că hainele sunt negre şi nu se văd stropii de noroi! Mdaaa…nu se liniştise încă... Trebuia ceva şi mai convingător. Atunci îi veni în minte o idee hazlie de-a binelea şi zâmbi larg, sincer, acceptând al treilea argument ca fiind cu adevărat tare, imbatabil. Ce bine c-a fost doar o maşină! Ar fi putut foarte bine să răsară în calea mea, din asfalt, un dinozaur sau un crocodil, care să mă hăpăie gogâlţ-gogâlţ, uite-aşa, pocnindu-i fălcile şi scuipând oasele pe caldarâm!

 

Nu, n-avea să renunţe totuşi la întâlnire, atâtea oprelişti nu erau degeaba, nu?, sigur avea să i se întâmple ceva bun, sau cel puţin deosebit, aşa că…gata!, pierduse destul timp. Îşi reluă drumul, grăbindu-se. Găsi uşor numărul doi (numărul ei norocos). Portarul imobilului o salută politicos. Era de bun augur. Firmă serioasă. În lift profită de oglindă, îşi mai aşeză un pic părul răvăşit de vântul ce-i suflase drept în faţă, se mai scutură o dată de noroi, mai mult simbolic, scoase din recuzită zâmbetul siguranţei de sine şi al optimismului.

 

Dădu mâna cu intervievatorul. Patronul firmei. Îi plăcu tipul, din prima clipă. Avea barbă şi mustăţi care-i dădeau un aer de artist boem. Bătea spre cincizeci de ani. Vorbea natural, fără emfază, parcă pocind totuşi un pic, vag-vag, pronunţia unor cuvinte.

 

El începu prin a-i întinde o capcană. O îndemnă să-i povestească despre şcolile şi cursurile profesionale pe care le făcuse, dar o întrerupse în scurt timp, râzând, fără s-o lase să îşi încheie fraza, gândul. Îi dădu o adevărată lecţie de viaţă, prima. Aş putea să spun şi eu că am făcut ASE-u' sau altceva, dar nu e cazu'. Nici nu-mi pare rău. Am avut mare noroc că am putut să plec din România, cu mulţi-mulţi ani înainte de revoluţie, altfel, cine ştie?, azi poate că eram un amărât. Eu aşa cred, că doar am învăţat multe dincolo, am şcoala vieţii, şi majoritatea gândesc ca mine, doar că sunt ipocriţi şi n-o recunosc: nu contează ce şi cât studiezi, dacă vrei bani, e mult mai important să fii şmecher, să ştii să miroşi situaţiile din care poţi să profiţi. De fapt... şmecher e un cuvânt urât, hai să zicem dibaci. Asta, una la mână. A doua la mână, trebuie să ştii să-ţi faci relaţii şi, mai ales, să ştii unde să dai şpaga şi pe cine să lingi în fund. Şi  nu e valabil doar pentru România. Aproape oriunde în lume!

 

Ea se gândi iar la Goleman care, te pomeneşti că avea dreptate şi când vorbea despre capacitatea de manevrare a  relaţiilor ca fiind cheia succesului în reuşita pe plan social, iar inteligenţa academică nici nu era atât de importantă ca cea emoţională. Hmmm... aşa o fi...

 

Îi plăcu francheţea tipului, care continua să vorbească, să vorbească, să vorbească, povestind cum avusese el un feeling nemaipomenit, când se întorsese, imediat după revoluţie, chiar în nouăzeci, în România şi începuse imediat afacerile, deschisese buticul YYY, drept în buricul târgului, unde era un vad nemaipomenit şi românii dăduseră iama, că nu mai văzuseră în viaţa lor blugi într-un magazin, sau rochii cu sclipici şi pantofi de catifea, cu steluţe argintii. Acum magazinul nu mai mergea, oricum, nu îşi făcea griji, nu din asta trăia el, ci din ce câştiga cu firma – Imediat îţi vorbesc şi despre firmă! - magazinul chiar voia să-l închidă şi se gândise să continue cu altceva, de pildă să deschidă în locul lui un restaurant, da, un restaurant era mult mai rentabil, pentru că puteai foarte uşor să lucrezi cu bani negri. Trimiţi bucătarul în Piaţa Amzei să cumpere ingredientele unei salate. Îl laşi şi pe bucătar să te fure un pic, nu mult, trebuie să fii vigilent, dar nu poţi să-i ceri nici corectitudine sută la sută, că trebuie să aibă şi el satisfacţie, să se simtă mulţumit că te-a făcut, deci, îl laşi să te ciupească de nişte mărunţiş dar, pe de altă parte, tu câştigi mult mai mult, dublu, poate triplu, decât dacă faci aprovizionarea pe bază de facturi, cum îţi cere legea.

 

Continuă să-i vorbească despre firma lui actuală, care se ocupa, în primul rând, cu mochetatul. Am mochetat toate hotelurile mari, toate băncile şi multe, multe firme de prestigiu. E foarte greu să câştigi un astfel de contract, dar pentru mine e floare la ureche, eu ştiu cum să procedez, unde să fac presiuni, pe cine să mituiesc.

 

În al doilea rând, firma se ocupa cu marcajele de pe străzi. Alea pe care nu le respectă nimeni! Dar aici nu mai intru în amănunte, că o să mai afli tu în timp, oricum, asta nu ar intra în sfera ta de activitate. Am pomenit de asta, doar ca să ai o privire generală asupra preocupărilor firmei, să vezi cât sunt de diverse.

 

Şi, în al treilea rând, şi poate cel mai important, avea nevoie de un director comercial – sau cum voia ea să-i spună, nu conta denumirea –, pentru că firma avea de câtva timp o nouă ramură de activitate, absolut înfloritoare, o adevărată mină de aur: wc-urile ecologice.

 

Ea zâmbi spontan şi deveni foarte atentă la ineditul situaţiei. Presimţirea că era rost de ceva insolit se confirmă în clipele care urmară.

 

Tipul era fin, manierat, vorbăreţ, convingător. Povestea despre casele lui din Franţa şi alte afaceri, tot prospere, de pe-acolo, multe cuvinte româneşti nefiindu-i la îndemână, aşa că le înlocuia cu pursantaj, briant, malantandu, mefient, ramplasare, devergondaj, pitos, ravajare, turbion, punisabil. Brusc, îşi luă seama că ea ar fi putut să nu înţeleagă ce voia el să spună şi, grijuliu, o întrebă dacă ştia franceza.

 

Briant era fratele lui mai mic, Răzvan, răsfăţatul familiei, care încă studia la Heidelberg, filosofia, şi care, văzând că din filosofie nu ies bani deloc, îl rugase pe el, fratele mare, să îl ia şi pe el în România şi să îl iniţieze în afaceri. Dar el, fratele mare, îi spusese că nu, nu era potrivit să vină aici, nu ar fi rezistat prea mult, că aici afacerile nu puteau fi învăţate, pentru cǎ pur şi simplu nu erau o meserie. Ce mai tura-vura: ori le ai, ori nu le ai. Iar Răzvan e prea moale şi corect, e sensibil, lasă-l să filosofeze… câştig eu şi pentru el...

 

Reveni la subiectul wc-urilor ecologice, care îl ambală foarte tare şi deveni din ce în ce mai vorbăreţ, dând exemple concrete, făcând calcule. Un wc ecologic se închiriază cu 10-12$/zi, cam ăsta e preţul, e-adevărat, depinde de situaţie, unde şi cu cine închei afacerea. Dar dacă eşti un bun negociator, scoţi wc-u' la 12$, fără probleme. Când s-au făcut filmările cu actorii-ăia celebri, de la Hollywood, nu mai ţin minte cum îi cheamă, nu reuşesc niciodată să le reţin numele, mi s-au cerut 70 de wc-uri. Le-am pus în câmp! Alt exemplu: să zicem cǎ se construieşte acum, într-un cartier bucureştean, de-ăsta mai de soi, un megacomplex de locuinţe de lux, lucrări care durează 2 ani. Cel puţin. Mi se cer 10 wc-uri. Minimum. Ori 365 de zile, ori 2 ani, ori 10$/zi, rezultă 73.000$. Deci e foar-te ren-ta-bil să lu-crezi cu ra-ha-tul! Râse de propria glumă. Râse şi ea, sincer.

 

El continuă să îi explice că dacă ea ar aduce firmei un astfel de contract, ar primi comision 1%, deci ar câştiga dintr-un foc şi fără nici un efort 730$. Fabulos, nu? Iar salariul... depinde cât avea ea să fie de eficientă... oricum... undeva la şapte-opt milioane... Net! Başca comisionul despre care vorbeam... Dacă va fi să lucrăm împreună, n-ai mare lucru de făcut, să ştii. Trebuie să gestionezi wc-urile, să ştii unde trebuie să le trimiţi, să te ocupi să verifici să fie curate permanent şi vidanjate la timp. Atât. Te priveşte câte ore pe zi munceşti. Dacă faci toată treaba în două ore sau în doişpe sau în douăzeci, pe mine nu mă interesează, depinde cum ştii să te organizezi, să iasă totul perfect, să nu pierdem bani.

 

În echipa de vidanjori erau numai oameni cu bun simţ şi cu cei şapte ani de-acasă, nu fuseseră niciodată probleme cu ei, chiar dacă erau toţi oameni simpli, fără carte.

Lucrez cu ei de două luni, eu am format echipa. Mă pricep foarte bine la oameni, în cinci minute de discuţie ştiu exact pe cine am în faţă. Ce Resurse Umane şi alte găselniţe d-astea chipurile moderne şi eficiente? Şcoala vieţii! Ascultă la mine! Nimic nu se compară cu şcoala vieţii! Revenind la vidanjori, nu am ce să le reproşez. Şi ei sunt mulţumiţi, mă respectă, au şi de ce, că doar îmi ciugulesc din podul palmei, nu?, le-am făcut salarii bunicele, cinci milioane de căciulă, bani în mână. E-adevărat că şi munca lor e ingrată. Dar... trebuie să se ocupe cineva şi de rahatul naţiunii, nu? Şi, cum se spune şi în popor, cine pune mâna pe rahat, are noroc de bani.

 

Râd amândoi. În concluzie, vidanjorii nu erau greu de coordonat, erau harnici şi supuşi, ea nu ar fi avut nici o problemă cu ei.

 

Îi ţârâi mobilul şi începu să vorbească, tare, fără să se scuze către ea. Era vorba de importul unei vidanje, din Italia. O asigură pe persoana de la capătul firului că nu aveau să fie probleme cu vama, el avea nişte prieteni foarte buni, plasaţi taman la locul potrivit, care îl vor ajuta, contra unei şpăgi frumuşele. Zise de mai multe ori: Nici o problemă, stai fără grijă! Rezolv eu!, după care închise telefonul şi nu se scuză către ea. 

 

Poate că ea ar mai fi aflat multe detalii interesante despre cum era să fii director comercial peste wc-urile ecologice şi vidanjori, dar se ridică spunându-şi că atâta era destul, iar lui îi mulţumi pentru tot ce îi spusese, aflase suficient ca să aibă o imagine generală.

El o îndemnă să se mai gândească măcar o zi sau două, eventual să se sfătuiască cu cineva apropiat, înţelept, care are şcoala vieţii, pentru că, deşi aparent poate că preocupările astea nu erau atrăgătoare, totuşi, erau la mijloc banii, iar  posibilităţile de câştiguri erau uriaşe.

 

Bani, bani, bani, nu jucărie... Ascultă la mine, că ştiu ce vorbesc… În tot ce am făcut până acum, de afaceri zic, nu mi s-a întâmplat niciodată să mă înşel. Cine-a lucrat cu mine, om s-a făcut! Nu că-mi lipseşte modestia, dar chiar ştiu să scot din rahat bici şi să-l mai fac să şi pocnească!  Uite, dacă vrei, ieşim în stradă şi în cinci minute vând capsatorul ăsta – ia de pe birou un capsator, destul de uzat, şi i-l arată -, nu se poate să nu găsesc un fraier pe care să nu-l conving în câteva minute că-i trebuie capsatorul ăsta neapărat, chiar dacă lui, în realitate, nu-i trebuie. Şi iau şi-un preţ bun pe el. Înţelegi? Apa, aerul şi fraierul... Selecţia naturală! Şcoala vieţii!

 

Mdaaa... el avea dreptate, cineva trebuia să se ocupe şi de rahatul naţiunii.

Ei nu îi mai rămânea decât să spere că, refuzând o ofertă atât de generoasă, remuşcările nu aveau să îi dea târcoale vreodată şi că, îndepărtându-se de rahat, nu va ajunge să fie părăsită de norocul la bani.

 

Îţi garantez că nu dai greş, dacă accepţi. În scurt timp, ai să-mi mulţumeşti. Ia-te după sloganul meu, care este extrem de realist: "Pune mâna pe rahat şi-o să ai un trai bogat!" Râse din toată inima, îi strânse mâna energic, îndelung, înclinându-se uşor, după care ea ieşi, având sentimentul că rata ocazia vieţii ei, refuzând să intre într-o branşă atât de promiţătoare, de viitor.

 

Portarul imobilului o salută politicos şi îi ură: O zi bună în continuare!

Comentarii cititori
sus

Mihail Medrea

 

când iubirea nu-i acasă

 

 

S-a-ntunecat. Iliana îl priveşte, iar el nu ştie ce să spună, inhibat de privirea ei implacabilă. Ca şi de cuvintele ce urmează: "Nu mâine. O să te sun duminică... sau, poate, luni..."Nu! Nu trebuie să o lase să facă una ca asta! Adânceşte şi mai mult fisura ivită între ei. Cum de este posibil? Cu numai o zi înainte dragostea lor ardea cu foc viu şi înalt. Acum de-abia mai mocneşte. Să se fi consumat? Trebuie să... Să ce? Unde greşise?

 

"M-am gândit că aşa e mai bine pentru amândoi". Nu se cunosc îndeajuns. Mai deloc, de fapt. Fiecare intuindu-l pe celălalt. Care, iată, este altcumva... "Te aştept mâine seară." "De ce? Şi ce să facem, dacă..." Vocea ei sună uscat, iar în ochi îi sclipeşte o hotărâre (ce pare) de nezdruncinat. Loveşte cu o furie rece, calculată: "Mai bine să ne vedem fiecare de drumul lui. Îmi ajung problemele mele. Nu am lipsă de altele... Mă oboseşti!" El o îmbrăţişează, şoptindu-i : "Te iubesc." Ea îl îndepărtează. "E problema ta." O izbitură năucitoare. De parcă l-ar fi lovit în moalele capului. "Trebuie să fiu căzut în cap să mai continuăm dialogul ăsta al surzilor!", îşi zice el. Şi-l pufneşte râsul, amintindu-şi cele petrecute cu numai zece minute mai-nainte: el, atârnat cu picioarele de o bară, legănându-se, cu capul în jos, în nenorocitul ăla de "loc de joacă pentru copii", plin de gunoaie şi de gropi, cu amenajările strâmbe şi ruginite, pierdute printre mormanele de moloz revărsate de pe şantierul de alături. I-a spus, şăgalnic: Să stăm strâmb şi să judecăm drept... S-a mai legănat de câteva ori, apoi a încercat să se prindă din nou cu mâinile de bară. Şi a căzut. Drept în cap. Iliana s-a speriat. S-a repezit la el: "Ai păţit ceva, dragul meu?" El s-a ridicat, buimac. A făcut câţiva paşi. Nu-i venea să creadă că nu şi-a frânt gâtul sau că nu i-a crăpat ţeasta. "Noroc că bara a fost atât de joasă", şi-a zis, apoi, înduioşat de îngrijorarea ei: "Nu, n-am nimic, puişor." Pentru ca imediat să înceapă a-i povesti ce i s-a întâmplat mai demult, pe când a vrut să treacă o vale, peste un trunchi prăbuşit de-a curmezişul...

 

 

Iliana îl priveşte cu reproş: "Nu te înţeleg! De ce râzi acum? Mă derutezi!" El redevine serios. Brusc. (Nu o dată s-a întrebat dacă această mobilitate psihică e maladivă sau e chiar un semn al genialităţii. "Celebrul" său complex de superioritate.) "Puişor, nu mai complica atât lucrurile. Nu-mi mai răstălmăci vorbele şi nu mai despica într-una firu'-n paişpe..." Ea izbucneşte: "N-ai înţeles! Vezi că nu ne potrivim? Vezi că...." El îi înăbuşă fraza cu un sărut, apoi cu altul şi cu altele încă. Spunându-i, într-un târziu: "Vezi, ăsta e defectul tău — vorbeşti prea mult. Uneori nici nu te gândeşti la ce spui, la consecinţele..." "Cum adică?" El o sărută din nou. Ea îşi pleacă bărbia în piept. "Nu, n-are rost... Acum mă simt mai mult decât singură..." "Păi, nu suntem împreună?" Ea suspină: "Nu. Adică da... însă... doar fizic... Crede-mă, e mai bine să nu ne vedem o vreme..., poate câteva zile..., poate câteva luni ("Poate câţiva ani", o îngână el, ranchiunos, dar nu e băgat în seamă.) ...nu ştiu. Sunt atât de obosită! O să mă mai gândesc... Dar mâine seară..., mâine seară să nu mă aştepţi." "Şi când ne vedem?" "Nu ştiu... Te sun eu." Se depărtează. O pierde. E înspăimântător ce li se întâmplă... "Nu fă una ca asta, puişor! Te rog, nu fă asta!", însă cuvintele lui nu par că ar mai ajunge până la ea, care, cu paşi mici, cu capul plecat, păşeşte şovăitor pe trotuar, pe când sufletele lor se îndepărtează unul de celălalt cu o viteză ameţitoare.

 

Orice s-ar întâmpla, o va aştepta mâine seară. Poate să-l ocărască ori să-i întoarcă spatele, fără un cuvânt.

Însă el ştie că nu va fi aşa. Că se va repezi în braţele lui. Larg deschise. Că o va strânge la piept, iar ea i se va cuibări în braţe. Că se vor regăsi.

Imaginându-şi reîntâlnirea lor, ovidiu se pomeneşte murmurând:

 

singurătatea...

noaptea inimii... zvârcolindu-se...      nu, nu aşa. Reia:

noaptea inimii zbătându-se

în colivia...                                          nu... Reia:

în cuşca de... carne

şi... fiere ?                                           da, ba nu; cum zicea Sábato?

şi... timp                                              –aşa, bine...

şi timp care sunt eu... pentru

mine... exilat în mine însumi

 

(asta e o idee mai veche, dintr-o poezie rămasă neterminată)

 

treceam prin viaţă ca printr-o

grădină a desfătărilor

 

(bine zis, da' parcă mai lipseşte ceva)

 

zădărniciei (?)

 

cu tine zorii trandafirii

 

(nu, e prea siropos, lăsăm zorii, tăiem trandafirii)

 

speranţei şi iubirii...

 

(nu, nici aşa nu merge, trebuie să caut altceva - dar ce?)

 

pe mine..

 

(nu, e o prostie să-l citezi aşa, anapoda, pe bădia Mihai... De ce? Doar ce facem noi altceva decât să-l parafrazăm, iar şi iară...)

aşadar, finalul:

 

pe mine, mie, redându-mă

 

Se opreşte, nemulţumit. Apoi:   "Dacă înlocuiesc acel vag: Cu tine, zorii / speranţei şi iubirii... cu... cu ce? Cum !! Ia să auzim: înalţ către Tine / ochii mei visători / Iubirii vecinice / pe mine, Ţie, redă-mă... ei da, dintr-o poezie de dragoste reiese un... Psalm. Da. Asta e –  un psalm.

Şi ovidiu se grăbeşte spre casă, nerăbdător să-l transpună pe hârtie. "Nu e rău. Totuşi... Nu, Psalm  e prea mult spus. Poate fi o... o... Da . O me – ta – ni – e".

 

 

(din volumul  însemne)

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 

Îndrăgostiri

- fragment de roman -

 

 

"Goldie" a devenit a doua noastră redacţie. Dan mă invită acolo ori de câte ori vrea să disecăm secrete şi strategii pe care colegii n-ar trebui să le audă. Stăm mereu la aceeaşi masă, de lângă pian. Şi chiar dacă uriaşul cu dinţi de fildeş tace în continuare, noi ştim că nu-i doar o mobilă lipită de perete. Tăcerea din preajma lui este de-a dreptul incitantă: te provoacă să-ţi cântăreşti cuvintele, să le înşiri ca pe nişte preţioase mărgele şi să le lansezi cu prudenţă în spaţiul gol.

 

Dan are o voce plăcută – a lucrat câţiva ani la radio, în timpul facultăţii – şi ştie să povestească. Cuvintele lui încărcate de sens se plimbă printre ceştile de cafea neagră, se amestecă cu fumul, plutesc deasupra mesei şi uneori, în fraze voit neterminate, se sting enigmatic odată cu ţigara strivită în scrumieră.

 

De cele mai multe ori, discuţiile noastre se abat de la subiectul iniţial. Doar nu venim la cafenea ca să ţinem şedinţe, deşi întrunirile acestea între patru ochi sunt un fel de prelungire a lor. Chiar dacă la început mă învăţa tehnica titlurilor – "cu verb, mereu cu verb!" – sau a modelării unui text deja scris, astfel încât să atingă coarda sensibilă a cititorului, încet, încet a-nceput să-mi vorbească despre el. A uitat şi de metodele de manipulare pe care voia să mă facă să mi le însuşesc pentru a dirija mai bine redactorii, metode la auzul cărora reacţionam cu delicateţea unui măgar împins de la spate, spre amuzamentul profesorului meu.

 

De altfel, după numai câteva întâlniri, nu mai puteam urmări bine strategiile de care-mi vorbea Dan, fiindcă îi descoperisem ochii şi mâinile. Erau acolo, lângă mine, desigur că fuseseră şi înainte, dar nu ştiu cum nu le observasem frumuseţea, care abia de-acum sporea oglindită în retinele mele lărgite, cu fiecare cuvânt care avea sau nu de-a face cu redacţia, cu şefii şi colegii noştri, cu titlurile atractive sau cu reportajele sparte de subtitluri alerte. Poveştile lui Dan mă purtau în altă lume, porţile erau larg deschise şi undeva pe acest canal primitor, mirosind a cafea proaspăt râşnită, m-a fulgerat îndrăgostirea, fără să bănuiesc că tocmai de-aceea, de la un timp, dăduse şi el drumul fermecătoarelor istorii, uitând de tehnici şi strategii.

 

Când m-am dezmeticit, am înţeles că mă îndrăgostisem tocmai fiindcă discursurile lui nu-şi doriseră să mă seducă. Eram, la început, doi colegi la cafea, nu un bărbat şi o femeie. Eram relaxaţi, nici urmă de crisparea obişnuită la întâlnirile cu miză amoroasă. Îmi spunea lucruri interesante, iar eu eram un avid receptor. Ca răspuns, îi vorbeam de muzicile mele, îi aduceam casete cu Cocteau Twins sau Dead Can Dance, iar el, la rându-i, venea cu cărţi pe care le devoram şi i le returnam grabnic, însoţindu-le cu comentarii pasionate, după ce acasă le mângâiam colţurile impregnându-le de mine ca un motan frecându-se de tocul uşii; totul într-un soi de preambul la un transfer de afecte pe care atunci, la-nceput, nici nu-l pricepeam. Probabil că niciodată nu voi fi capabilă să recitesc "Apărarea Lujin", a lui Nabokov, fără să mă gândesc la umerii largi ai lui Dan, uşor aplecaţi deasupra ceştii de cafea. Pentru mine, forma lor o vor lua veşnic umerii lui Lujin, învăluind în penumbră tabla de şah, iar degetele lui Dan, apucând delicat dar hotărât toarta de porţelan, vor juca întotdeauna rolul degetelor lui Lujin, mutând regina albă într-o poziţie cheie.

 

Eram detaşaţi, nu ne atârnau de încheieturi sacii de balast care tensionează întâlnirile de dragoste, întâlniri de care, de altfel, cu mare artă reuşeam să mă feresc de la o vreme încoace, fără să înţeleg nici eu prea bine de ce. De la ultima relaţie, începută cu stângul şi terminată extrem de prost cu vreo doi ani în urmă, chiar înainte de a veni la ziar, alungam, cu indiferenţă sau în cel mai rău caz cu un refuz direct, orice bărbat care-mi lua urma şi-adulmeca mirosul de femeie. Pe Dan îl acceptasem ca pe-un coleg alături de care nu mă păştea nici un pericol. Şi iată că tocmai pe acest coridor, doar aparent liber de orice obstacole, se produsese îndrăgostirea noastră, neaşteptată, ca o ploaie de vară spălând din senin un drum prăfuit.

 

- Eu aşa nu mai pot, mi-a spus dintr-o dată într-una din zile, schimbând tonul şi privindu-mă fix.

 

Vorbea despre complexul paginii albe, pe care îl au toţi jurnaliştii la început, şi nu m-am putut gândi decât c-a observat că nu mai eram atentă. Mă pierdusem în irişii lui maronii, mă bălăceam în lumina lor ca un purcel fericit în noroi, convinsă că nimeni n-ar putea citi ce-i în sufletul meu păcătos.

 

- Scuză-mă, i-am răspuns. Dar de ce-ar avea toţi ziariştii un blocaj, în faţa paginii goale? Cum se explică? Eu mă gândesc de pe drum ce şi cum o să scriu. Ştiu deja când apăs butonul de pornire al computerului care-mi vor fi primele vorbe. Iar eu nu sunt deloc cel mai bun exemplu. Am lipsuri mari; ca reporter, fac cunoştinţă cu monumentalele lor dimensiuni în fiecare nouă zi. Şi, pe de altă parte, pagina albă de acum, cea creată în computer, nu mai este nicidecum atât de rigidă şi neînţelegătoare cum era, înainte, foaia de hârtie. Scrisul nu mai are acel caracter definitiv, care, probabil, inhibă. Poţi şterge cât vrei, când vrei. Dar, te rog, scuză-mă, acum te ascult. Explică-mi.

- Tu să mă ierţi. Nu, nu-i vorba de complexul paginii albe. E altceva, n-are legătură. Dar trebuie să îţi spun.

 

Degetele care învârtiseră neliniştite bricheta minute în şir se odihneau acum pe marginea mesei. Dan era însuşi dirijorul tăcerii. Privind în ceaşca de cafea neagră, bărbatul cu miros de bărbat mi-a spus:

 

- Uite… La început, într-adevăr, am avut nevoie de tine, să mă ajuţi în redacţie. Imaginează-ţi: te învăţam tehnici de manipulare în timp ce încercam chiar eu să te manipulez. Cine-ar fi crezut că lucrurile se vor schimba, atât de repede şi-atât de radical? Cafeneaua asta... Ea să fie de vină sau noi, rupţi din redacţie şi aşezaţi în afara sa, faţă în faţă, departe de paginile cu cinci coloane care strigă după marfă proaspătă, precum ţepuşele după cap? Ai observat, ceasul de pe perete a stat pe loc de la prima noastră vizită – este două şi treizeci şi cinci de minute de atunci - iar pianul tace mereu. Nu ştiu dacă asta înseamnă ceva, nu cred în semne, o să spui că astea-s lucruri femeieşti, dar uite, nu ţi se pare că acest mic univers ne creează un culoar doar al nostru, unde totul ne este permis? Şi azi, ca şi ieri. Poate şi mâine… Păcăleală, Ioana: suntem de fapt pe un drum închis, care nu duce nicăieri. Eu nu mai pot continua aşa. Trebuie să facem o deschidere în drum, trebuie ca el să meargă undeva, indiferent că ne va fi bine sau rău. Sau, pur şi simplu, să îl abandonăm. Aşa nu, aşa nu mai pot. Nu mai sunt obişnuit să simt asta, sunt prea bătrân…

 

Ascultam uimită cascada de cuvinte. Când am înţeles despre ce era vorba, aş fi vrut să dansez goală sub şuvoaiele ei fierbinţi. Dar eram mult prea speriată ca să mă pot bucura.

 

- Te iubesc.

 

Atât a mai spus şi, fără să mă privească, a plecat cu pas împleticit, greoi, precum un urs rănit de propria zbatere în capcană. Vocea-i sunase straniu, ca şi când corzile vocale i se destrămaseră pe drumul dintre primul şi ultimul sunet. Declaraţia lui surprinzătoare a plutit o vreme deasupra mesei, amestecată cu ultimele fire de fum ce se ridicau albăstrii din scrumieră. Am inhalat adânc şi mi-am ţinut respiraţia, cu ochii închişi.

 

Când emoţia s-a mai topit, am înţeles că aveam o problemă. Căci Dan e căsătorit. Iubirea secretă pentru acest bărbat care nu putea fi al meu aş fi reuşit s-o duc mai departe aşa, ascunsă adânc în marsupiu-mi, ca pe-un prunc nelegitim. Eu, una, puteam şi aşa. Însă acum, abia acum, aveam cu adevărat o problemă, una mare de tot.

 

*

 

"Jingle bells, jingle bells…"

În drum spre casă, fiindcă am terminat ziarul neaşteptat de devreme, trec prin magazinul mare din centru. Mă străduiesc să nu păşesc în ritmul muzicii care se revarsă de peste tot, deşi mai e ceva mai mult de-o săptămână până la Crăciun; dar paşii inegali greşesc şi, din când în când, tot mai calcă pe notele vesele, iar asta mă enervează teribil. Sunt eu însămi o vitrină ambulantă, dar muzica mea e de o cu totul altă factură: raftul întâi – titlul "Lepră în oraş!". Obrazul găurit, care a umplut ieri cu mii de pixeli coloraţi prima pagină a ziarului nostru – "Foto: Edi Udup" –  , s-a dovedit a fi mâncat nu de lepră, ci de cancer. O copie a certificatului medical, adusă la redacţie de un nepot al amărâtului, ocupă azi un colţ prăpădit, în stânga jos, acolo unde zice manualul că nu se prea uită cititorul.

 

"Jingle all the way…"

Mă opresc la standul cu şosete şi-n timp ce-mi aleg modelul îmi amintesc cum, copil fiind, spuneam că vreau să mă fac vânzătoare de ciorapi, ca să nu fiu stresată ca părinţii mei care lucrau până seara într-un birou de proiectare, ci veselă ca vecina de la parter, care venea acasă cu sacoşele pline. Acum vând vieţi şi morţi, la pachete de câte şaisprezece pagini pe zi.

 

Chipul distrus al bărbatului îmi revine în minte, ca şi vorbele lui Dan: "Impactul asupra publicului, ţine minte, Ioana, este e-sen-ţi-al! Că un om e bolnav, asta nu-i mare lucru, adică o fi, dar cui crezi că-i pasă? E lepră în oraş, toată lumea e în pericol, asta contează. Lepră, îţi dai seama? Omul ăsta intră în magazine, pune mâna pe clanţă, pe balustradă… Pe-aceeaşi clanţă, pe-aceeaşi balustradă ca mine. Ca tine!".

 

- Două perechi, din acestea!

Vânzătoarea-mi împachetează şosetele şi-mi dă restul zâmbitoare. Eu cum era să-i zâmbesc nepotului, când am fost trimisă în secretariat, să-i promit publicarea dreptului la replică? Ştiam deja exact unde va intra dezminţirea şi cu ce corp de literă. "Ei, se mai întâmplă. Îţi ceri scuze în numele ziarului, şi gata. Dacă publicăm replica, suntem acoperiţi, nu ne poate da în judecată. Adică, ne poata da, dar pierde!"

 

- Sărbători fericite!

- Mulţumesc la fel.

 

Mâine pe prima pagină avem un băiat care s-a spânzurat de calorifer. După ce şi-a legat sfoara de rufe în jurul gâtului, s-a târât pe jos înspre uşă, ca şi când aşa, târâş, ar fi vrut să iasă din cameră - iar dincolo de prag îl aştepta, salvatoare, moartea. A luptat să ajungă la ea. Întâi un metru, apoi tot mai greu, centimetru cu centimetru, până, gata, a reuşit - şi-a stors din el şi ultimul strop de viaţă. Trupul lui chircit pe parchet va umple în zori cele şase coloane colorate ale tabloidului nostru. Desigur, noi am decupat pardoseala, iar în locul ei, ca fundal, am pus biletul de adio, scanat la o rezoluţie uriaşă, să se poată citi bine, de ne-a crăpat calculatorul de câteva ori la prelucrarea imaginii.

"Oh, what fun it is to ride…"

 

*

 

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în redacţie, de când am acceptat noua funcţie, este extradordinara apropiere de Livia.

 

Livia este profesoară de română, dar nu a lucrat niciodată în învăţământ. Nici nu mi-o pot imagina, poate şi fiindcă este atât de tânără. A terminat facultatea acum un an şi imediat s-a angajat la ziar. Face corectura, aplecată pe pagini, stând la o masă pătrată, faţă în faţă cu un corector bătrân. Pletele îi ajung până la talie, iar când apropie chipul de pagină ca să vadă mai bine, şuviţe laterale îi îmbracă obrajii străvezii, precum o glugă de mătase. M-au fascinat din prima zi părul ei negru atât de lung şi de strălucitor şi felul în care se îmbracă, mereu în nuanţe închise, cu falduri ample care îi ascund trupul. Şi bijuteriile de argint care-i încarcă încheieturile fragile, zăngănind ca ţurţurii atunci când mâna atinge masa. Pare ruptă dintr-o mănăstire, dintr-un alt secol, de parcă o forţă nevăzută ar fi luat-o de acolo şi-ar fi plantat-o în redacţie, direct înaintea paginii pe care o corectează cu răbdare, fără să se revolte că mulţi dintre reporteri scriu cu atâtea greşeli.

 

Ne înţelegeam deja foarte bine, când m-am apropiat de ea, într-o seară târziu. Stătea sprijinită de balustrada de la intrare, ca o statuie impasibilă la trecerea oamenilor şi-a timpului însuşi. În redacţie mai erau numai bătrânul corector şi Radu, tehnoredactorul care lucra la machetarea ultimei pagini, cu Dan. Ieşisem să respir aerul serii, departe de titlurile zilei, secată de toate verbele adunate cu forţa în ele.

 

Atunci s-a întâmplat. Tăcerile noastre s-au unit ca fumul din hornurile a două case, pentru-a pluti deasupra noastră, învăluindu-ne plăcut. I-am privit câteva clipe cearcănele vineţii şi-am spus, fără să mă gândesc o clipă ce fac, de parcă aş fi fost singură cu mine însămi:

- Îl iubesc pe Dan. Sunt foarte deprimată şi foarte fericită în acelaşi timp.

 

Nu a părut deloc luată prin surprindere. S-a uitat în continuare în sus, de parcă ar fi trebuit să termine de numărat un cartier de stele, apoi m-a întrebat, fără să-şi întoarcă privirea spre mine:

- Şi el?

- Nu ştiu...

- Aş vrea să ne întâlnim şi să ne cunoaştem mai bine. Departe de pereţii ăştia.

 

Am stins ţigările pe bordură şi-am intrat în redacţie, dar mai întâi ne-am înţeles, din puţine cuvinte, ca sâmbăta, singura noastră zi liberă, să o petrecem împreună. Eu urma să stabilesc un program.

 

Aşa a început prietenia mea specială cu Livia, iar întâlnirile noastre nu s-au putut limita doar la sâmbete. Avea să mă viziteze chiar şi noaptea, după zilele de lucru. La puţin timp după ce ajungeam acasă şi trăgeam zăvorul, apărea la uşa mea. Povesteam în şoaptă, grăbite, ceea ce nu puteam vorbi în redacţie, şi-apoi o rugam să rămână. Mi-era teamă s-o las să meargă noaptea pe străzi. Dar ei nu îi era frică deloc. Nu-mi dădea voie nici să-i chem un taxi. Pornea spre casa ei pe jos, o priveam din balcon cum se îndepărta, cu gluga pe cap, cu vârfurile pletelelor dansându-i răsfirate sub sclipirile becurilor portocalii, păşind sigură pe aleea dintre blocuri, până ce se pierdea dincolo de clădirile dese.

 

I-am spus de multe ori apoi, iar ei îi plăcea şi mă tot punea să-i repet: doar câinii vagabonzi mai erau aşa binevoitori la prima întâlnire cu mine, cum a fost ea. Numai ei ştiu să răspundă cu atâta receptivitate la câteva amărâte cuvinte sau la o simplă privire. Sunt convinsă că dacă ar fi avut coadă, ar fi dat discret din ea pe sub fustă în semn de acceptare şi, dacă eticheta i-ar fi permis-o, mi-ar fi lins mâna, ca Flauschi. Desigur că şi eu aş fi făcut exact la fel, în prima zi şi-n prea puţinele care i-au urmat.

 

*

 

- Să iei materialul ăsta şi să îl publici la maică-ta în ziar, nu la mine!

Patronului i s-au umflat două vene pe frunte, iar gulerul cămăşii stă să-i pocnească. A dat buzna în cămăruţa improvizată pentru noi pe post de birou – este doar un separeu din rame de lemn şi cu geamuri largi, unde putem cât de cât să ne izolăm de larma din redacţie, ca să edităm textele şi să punem titluri pe măsura marilor aşteptări.

- La mine în birou, acum! strigă, iar eu şi Dan îl urmăm, transpiraţi.

 

Din spatele lui, Dan îmi face semn cu mâna, "stai calmă", dar nu-i aşa uşor. De mai bine de-o săptămână, patronul taie şi spânzură în redacţie. Iar directorul, care spusese că va sta deoparte – anunţul oficial despre apartenenţa lui politică şi despre retragerea de la ziar a fost publicat cu majuscule pe prima pagină - nu s-a ţinut de cuvânt. Minunea a ţinut doar trei zile. Măndoiu vine la şedinţe când are timp şi chef şi, exact ca înainte, citeşte textele, ne înjură, dă cu pumnul în masă şi împarte amenzi, ciuntind salariile şi-aşa prăpădite. Când el nu poate să vină, apare Gheorghiu, care parcă a înnebunit. Acum avem doi stăpâni la care să sclavagim. E oribil.

 

Dincolo de uşa biroului, patronul pare că s-a mai calmat.

- Pe aia care a scris articolul nu o amendez, că-i prea proastă. N-avea de unde să ştie că n-are voie să mai scrie nimic de partidul ăla. Dar voi, care aţi publicat, voi trebuia să ştiţi. Aţi făcut un mare rahat, aia aţi făcut! Noi muncim ca să aducem bani în redacţie, vă ţinem pe toţi în spinare şi voi... Văd că deloc nu băgaţi la cap ce şi cum. E chiar aşa greu? Cine nu a plătit nu mai intră în ziar până la alegeri. Deloc! Deloc! Nici măcar cu vreo ştire de trei lei. Clar?

- Păi, poate ar trebui să ne faceţi o listă: de cine nu mai avem voie să scriem. Să o punem pe perete, în somptuosul nostru birou.

 

Dan a înnebunit? O să-l înfurie şi mai tare. Cum adică să ne facă listă? "Somptuos"? Dar lui Gheorghiu îi scapă ironia şi ideea i se pare chiar bună.

- Vă fac. Mâine o aveţi: "Cu ăştia, nu!". Şi să v-o lipiţi pe perete, da, că doar de-aia v-am făcut birou. Şi-n fund să v-o lipiţi!

 

Înainte să ieşim, "cu bucile strânse de spaimă", cum avea să le descrie mai târziu Dan întâmplarea colegilor care se tăvăleau de râs, îl mai auzim bombănind în spatele nostru:

- Şi anunţaţi în şedinţă că facem petrecerea de Crăciun la "Porumbiţa", miercuri, cu trei zile-nainte. Să vină toţi, dar frumos îmbrăcaţi! Vă mai dau şi pungi, băi, după ce că…

 

*

 

Singurătatea ne poartă tot mai mult înapoi, acolo unde ştim cu certitudine ce găsim. Trecutul nu poate să ne dezamăgească niciodată, mai ales că putem alege noi înşine cotloanele în care să ne cuibărim, confortabil.

 

În condiţiile în care îmi este imposibil să dau o formă concretă viitorului şi chiar şi dorinţelor mele, cel mai sigur loc unde mă pot retrage rămâne trecutul. Total neproductiv, ar spune Dan. Fiindcă el, chiar şi îndrăgostit, caută să construiască strategii. Numai femeile se învârt în cercuri concentrice, în jurul aceleiaşi şi aceleiaşi probleme, decojind-o ca pe o portocală, fără grabă, amânând descoperirea miezului. Operaţiunea de decojire produce plăcere. Plăcerea tristeţii şi-a aşteptării. Bărbaţii sunt cei care, în astfel de momente, planifică - îşi fac conştiincioşi ordine în toate sertarele, pe rând, elimină fără strângere de inimă ce nu le mai este de trebuinţă, iar restul e clasificat, etichetat şi folosit ca material pentru proiectare.

 

Mă tem de strategia pe care ar putea să o construiască Dan, în timp ce eu încă mă învârt în cercul meu, al cărui miez nu-l pot intui şi pe care probabil m-aş şi teme să îl ating, dacă l-aş descoperi. A proiecta nu numai că îmi este imposibil, dar mă îngrozeşte gândul că aş face parte din planul la care el lucrează acum. Eu încă mă scald în fericirea-mi mizerabilă. Mizerabilă, fiindcă nu pot să fac abstracţie de faptul că undeva, într-un apartament din centrul oraşului, există o femeie, încă tânără, frumoasă; ea e de mult timp parte din viaţa acestui bărbat, de care întâmplător m-am îndrăgostit eu acum. Sunt, desigur, liberă să îl iubesc. Dar nu şi să schimb viaţa acelei fete despre care nu ştiu absolut nimic, în afara faptului că el a ales-o cândva.

 

Astfel, trecutul îmi este insula pe care mă pot retrage. Da, total neproductiv, ştiu, dar cui îi mai stă mintea la productivitate?

 

Aşa că am pornit înspre grotă în această dimineaţă de sâmbătă, însoţită de Livia. Şi, bineînţeles, de flauşata Flauschi. Amânasem cam mult plimbarea în pădure, în aşteptarea momentului potrivit. Aveam, desigur, mai multe intenţii. Să revăd patinoarul, încărcat de amintirile primei iubiri. Ele ieşiseră timide din colţişorul unde stătuseră ascunse ani de-a rândul, când venisem cu "Conştiinţa lui Pinochio" la reportaj. Alături de fotograf era însă aproape imposibil să gândeşti, şi cu atât mai puţin să savurezi astfel de întoarceri în trecut. Hotărâsem pe loc că voi reveni, şi acum era un moment foarte bun. Singură nu ar fi fost posibil, iar Livia se dovedise, de-a lungul ultimelor săptămâni, o parteneră foarte potrivită. Era o minune că o descoperisem, iar ea - ea părea la fel de încântată ca şi mine să deschidă uşa singurătăţii pentru a face loc încă unei persoane.

 

Al doilea scop era să văd grota şi, pe cât posibil, să cercetez zona. "Omul care mănâncă ciori" îmi bântuia nopţile, era una dintre fantomele care nu mă lăsau să adorm. Fiindcă după articolul din ziarul nostru, apăruseră altele şi altele, în celelalte publicaţii din oraş, iar zvonurile fabricate din mai nimic se rostogoliseră mai departe, spre agenţii de presă şi, prin ele, spre ziare centrale, hrănindu-se din ele însele şi îngroşându-se ca straturile bulbucate ale unei tumori maligne, astfel că de-acum toată lumea ştia că acolo, la grotă, trăieşte o fiinţă de-a dreptul monstruoasă, un homuncul hămesit, care vânează păsările pădurii şi care probabil c-ar fi gata să dea în cap pentru o jumătate de pâine.

 

Normal că mă bântuia acest personaj născut întrucâtva şi din vorbele mele, şi din nepriceperea mea. O fantomă fără faţă şi fără trup, dar cu mult mai sâcâitoare decât toţi morţii despre care scrisesem şi care, cumva, mai devreme sau mai târziu, îşi găsiseră liniştea. Încă purtam pe fundul rucsacului ziarul găsit în grotă, ca pe-un soi de ancoră secretă într-o realitate neclară.

 

Şi iată-ne înaintând pe aleea înzăpezită, cu castani pleşuvi de-o parte şi de alta. Flauschi sare iepureşte peste valuri pufoase de nea, pentru a patina apoi în tunelurile săpate direct de ţâşnetul ei pe sub pătura albă. Sub bocancii noştri zăpada scârţâie încântător – e o muzică pe care tăcerea ni se aşază plăcut, ca o plapumă caldă.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey