Mihaela Butnaru

Nuşa Ilisie

Oana Mea

Cornel Mihai Ungureanu

Daniel Vighi


 
sus


Mihaela Butnaru

 

Richard

 

 

La noapte vine prietenul meu richard, cel cu ochii albaştri. Vine aici numai dacă vrea ceva, să īi aduc cafea īntr-o sticlă, să īi dau un tricou al fratelui meu, un sandwich pe care i l-am pregătit dinainte; ar vrea el să-i fac loc īn pat. Bate īn geam, pentru asta īi trebuie mult curaj, pe strada principală este un restaurant deschis tot timpul. Cine l-ar vedea īn faţa geamului, ar crede că e un hoţ. Dar el nu se furişează, vine greoi, cum īl ştiu, īşi dă seama că fetele care fumează pe terasa restaurantului nu se uită la el. Pare trist. Nu stă mai mult de cinşpe minute, īmi strīnge mīinile sau īmi promite că va aduce īnapoi ce i-am īmprumutat. De obicei, citesc pīnă cīnd vine el, mare lucru nu poţi face īn casa asta goală. Īi spun asta, īi spun mai multe, cīte pot īn cincisprezece minute, vorbesc repede, īnghit finalul unor cuvinte, dar nu termin de spus. Richard nu răspunde, se uită la sticla pe care tocmai i-am dat-o, īşi şterge nasul sau īmi īntoarce spatele.

 

După ce abia īi mai văd corpul printre clădiri, richard rătăceşte prin capul meu, face paşi mari, seamănă cu un om care se plimbă; da, cīteodată mă păcăleşte şi aşa. Se mişcă odată cu mine, se furişează īn paşii mei şi mă poartă dintr-un loc īn altul. Cīnd īmi dau seama, īl īntreb "rich, de ce faci tu asta?", el nu răspunde. Vorbeşte puţin şi cred că īi vine greu să lege un cuvīnt de altul, rar īnţeleg ce spune. Īmi imaginez dialoguri lungi cu el, care să mă lămurească de unde vine, cu cine stă, īmi imaginez că a fost doctor sau portar, mă gīndesc că poate nu ştie romāneşte decīt foarte puţin. Asta īl scuză; deschid cartea acolo unde rămăsesem, văd că nu mai ţin minte cine povestea; recitesc ultimul paragraf, la fel, nu īnţeleg. Sar cīteva rīnduri şi dau paginile, acum pot să adorm.

 

Īl visez pe prietenul meu richard īn unele zile, e cu totul altfel: cu haine curate, fără barba ţepoasă, cu şosete noi. Stă īn fotoliu şi fumează, se uită la mine şi ştiu că are acelaşi gīnd: să se mute īntr-o casă mai mare. Vrea o cameră īn care să nu se lovească de masă atunci cīnd intră, vrea să īncapă cīteva ghivece cu flori, un trandafir japonez, ferigi, īi trebuie spaţiu. Nu pentru cărţi, nu pentru haine, nu ca să-şi primească musafirii, īi trebuie pentru el. Mă īntreb cum ar vrea el să aibă loc, dacă īşi tot adună īn cameră fleacuri pe care eu le-aş arunca: pixuri terminate, căni ciobite, şerveţele, pantofi desperecheaţi, cīteva cămăşi luate din dulapul meu, o pătură. Īi tremură bărbia cīnd rīde. Īmi povesteşte cum l-a īncuiat pe tatăl lui īn baie şi l-a lăsat să strige o zi īntreagă acolo. Asta a fost demult, mai zice el. Cīteodată mă gīndesc: cel mai bine ar fi să ne mutăm īn bibliotecă. Am avea loc să īntindem păturile, să punem două scaune, am avea cărţi. Nu aş mai sta atīt de aproape de richard, nici nu i-aş mai auzi respiraţia gījīită īn timp ce doarme, aş sta cu geamul deschis fără să mă īngrijorez că el răceşte. E prietenul meu, dar mă tem de el.

 

Asta se īntīmplă doar īn vis, de fapt, eu nu ştiu unde locuieşte richard. Cineva mi-a spus că l-a văzut īn curtea spitalului, pe urmă ieşind dintr-un bloc cu şapte etaje, eu īnsămi l-am văzut pe scările BCR. Stătea aplecat, cu genunchii strīnşi, citea un bileţel. "de aceea vorbesc: să nu mă sperie păsările de pradă", el citea, nu a observat că mă apropii. Hai de aici, rich, i-am spus, hai, nu mai plīnge, te iau la mine, numai taci.

 

Aşa am şi făcut.

 

L-am căutat azi pe richard prin tot oraşul. Mi-a fost teamă pentru el, ce-a fost īn capul meu să-l las singur īn stradă. Văd că nu se poate descurca, deşi el susţine altceva, susţine că este īn stare chiar să stea opt ore nemişcat la un birou, cum fac eu. Dar eu ştiu că  minte, de aia l-am căutat azi…şi ca să īi spun să-şi mute lucrurile la mine, deşi eu le-aş arunca pe toate şi aş cumpăra altele. Nu ştiţi dacă…

Nebunul nu a ieşit azi, spune o voce.

Bătrīnul nu se mai īntoarce, fato. Īţi spun eu că nu mai vine. A plecat acolo.

L-am văzut pe caraghiosul ăla īn piaţă, pe scări. Dormea pe o pătură.

Ascultă la mine, nătīngule, ăsta nu mai vine īnapoi.

Eşti fata lui?

Du-te acasă.





Comentarii cititori
sus

Nuşa Ilisie

 

Casa de Ines

(fragment)

 

 

Am urcat scările viu colorate care duceau īn spirală pānă la mansarda aerisită şi ordonată care nu mai era a mea, mi-am schimbal halatul care nu era nici el al meu, am coborāt şi am străbătut demnă coridorul īntunecat al acelei case străine īn care īmi consumasem cāteva clipe de intimitate şi īn care mă simţisem pentru puţin timp, stăpānă. Am ieşit īn strada īngustă, liniştită şi goală, dar curată şi cu flori īn ghivece mari de lut, unde albul zidurilor mi-a deranjat privirea, făcāndu-mă să strāng uşor din ochi, deşi era o zi nu prea īnsorită de noiembrie.

 

Ne-am apropiat de bar, care era la doi paşi de casa lui Ben, īn care stăpān era Puriu, şi am intrat impunători, īn zgomotul clopoţeilor de la uşă care, pentru mine, au avut efectul unor aplauze zgomotoase, deoarece toţi cei de acolo au īntors capul spre noi, ca la o apariţie scenică. Am īnaintat īnspre barman, īnsoţită numai de Roşcatu, pentru că Golfo rămăsese afară să supravegheze intrarea şi m-am aşezat pe scaunul īnalt, rotund şi cu pete uscate de cafea, urmărită de privirile curioase ale celor din jur, īnsoţite de cuvinte răzleţe şi sonore "goapa", "rubia" venite din mulţime, ca la o scenă deschisă, şi al căror sens nu l-am īnţeles atunci. "Nu le daţi atenţie, Doamnă", mi-a spus Vasile politicos şi atunci mi-am dat seama că īmi erau adresate şi mi-a părut, pentru prima oară, cu adevărat rău că nu īnţelegeam această limbă. Vasile a comandat "dos cortados", cerāndu-mi aprobarea din priviri şi oferindu-mi un Marlboro light, pe care mi l-a aprins curtenitor, privindu-mă fix īn ochi. Am tras cu plăcere primul fum din a doua ţigară īn ultimii zece ani, lăsānd capul uşor pe spate cu un gest monden şi  privind relaxată īn jur: barul era plin de bărbaţi de toate vārstele şi categoriile, majoritatea īn haine de lucru şi care māncau, beau, vorbeau tare, rādeau şi mai ales fumau şi mi-am dat seama că eu eram singura femeie. Unul dintre tinerii de la o masă mai retrasă īşi făcu loc cu greu printre mese şi scaune şi se apropie de noi, īn ţinuta lui de lucru, cu şapca pusă invers, cercel īn ureche şi bluejeans murdari şi tăiaţi anume īn dreptul genunchilor şi īl īntrebă pe Vasile:

- Tu novia?

Fără să aştepte răspunsul, īmi īntinse o mānă puternică, aspră şi murdară, spunānd:

- Encantado!

Cum mă familiarizasem deja cu acest cuvānt, am răspuns şi eu,"Encantada!", fără să las loc de mai mult.

 

După ce a schimbat cāteva cuvinte cu Vasile, s-a retras politicos, nu īnainte de a spune,"Senora" cu o uşoară īnclinare a capului, dāndu-mi seama, tot atunci, că avea un accent neobişnuit şi o figură inteligentă total nepotrivită cu ţinuta lui.

- E tot lituan, dar medic şi lucrează la cāmp...

 

"Medic, lituan şi lucrează la cāmp..." Cuvintele au căzut ca o piatră īntr-o fāntānă şi m-am trezit din nou, faţă īn faţă cu mine īnsămi, cu singurătatea mea, cu frămāntările mele, devenind din nou conştientă de locul unde mă aflam, dar şi de faptul că drama pe care eu o trăiam nu era unică īn lume. Vasile rămăsese şi el mirat, văzāndu-mă aşa, cu privirea pierdută, pentru că el nu avea cum să ştie că pentru mine fumatul ţigării e un adevărat ritual şi nici că īmi place "să visez", cum deja ştia Marius. Īn acele momente de incertitudine emoţională, s-a deschis din nou uşa cu acel zgomot de clopoţei, ca nişte aplauze şi am īntors şi eu capul, ca toţi cei care mai rămăseseră pe-acolo. En aquel instante caķ en la cuenta, cum aveam să spun mai tārziu īntr-o spaniolă corectă, mi-am dat seama deci, cu stupoare, că aceia care intrau īn bar erau Dascălu’ şi Soarece şi că nu mă mai gāndisem la el īn toată ziua şi nici la Victor şi mama, care erau doar voci. M-am simţit stānjenită de faptul că, aşa cum stăteam eu acolo, picior peste picior, cu cafeaua pe dinainte, cu ţigara aprinsă īntre degete şi cu bărbatul necunoscut de lāngă mine care īmi făcea curte, nu era o postură tocmai potrivită cu statutul unei soţii fidele care eram.

 

- Ce cauţi tu aici? mi se adresă pe un ton străin şi evident iritat. Şi tu, de unde o cunoşti pe nevastă-mea?

M-a surprins faptul că i se adresa direct īn romānă ca şi cum deja l-ar fi cunoscut.

- La encontre en la casa de Ben.

- A, pe de-asupra şi spaniol, nu ţi-a trebuit mult timp să-l găseşti şi mai e şi tānăr... Avea dreptate Puriu! Mai bine plec, că poate deranjez.

Şi īntoarse spatele resemnat, prea repede şi jignit, prea adānc.

Vasile şi Marius au īnceput să rādă satisfăcuţi şi să strige insistent după Dascălu’:

- Dascăle, Vasile e romān, mă, şi stă cu noi īn casă la Ben.

- Īn casă la Ben?

- Da ce, pentru tine e o noutate? Casa īn care stăm noi toţi şi Puriu, e a lui Ben.

- Care Ben?!

- ?!!

 

Am stins ţigara, m-am dat jos de pe scaunul acela īnalt, am īmpins cu nerv ceaşca de cafea spre barman, īn semn că, gata, s-a terminat şi cu asta şi, spunānd, "Hola!", m-am īndreptat spre ieşire, fără să iau īn seamă, nedumerirea de pe faţa puţin ridată dar proaspăt bărbierită a barmanului īntre două vārste.

- Nu se spune, Doamnă, "hola", cānd pleci, se spune "hasta luego", atāta lucru, puteaţi să ştiţi...

 

Am ieşit, īn zgomotul clopoţeilor de la uşă, urmăriţi de privirile dezinteresate ale cātorva jucători de cărţi, pensionari, se vede, care rămăseseră la masa lor, continuāndu-şi inflexibil jocul, ca nişte clienţi permanenţi, fideli acelui bar modest, cu mobilă veche şi care acum, īn fumul de ţigară ce īncă persista, cu scaunele şi mesele dezordonate, cu grămezile de farfurii şi pahare murdare, părea că supravieţuise unui veritabil dezastru.

 

Afară deja se īnnorase, dar mă aştepta Golfo, vesel şi fără urmă de reproş, ca un prieten adevărat, care īnţelege şi iartă orice, fără să aibă nevoie de explicaţii.

 

- Sigur, eu mă duc la cāmp, să cāştig un ban şi tu, fuga la bar, cu un oarecare... Ştii cum īl cheamă?

- De ce o jigneşti, mă Dascăle, pe Doamna, că Vasile nu e un oarecare, e băiat de treabă, serios, cāştigă bine...

- Adică, ce să īnţeleg eu, din ce spui tu, acuma?

- Că suntem băieţi fini, ce nu te-ai convins? I-auzi!

- Te duci acasă?

- Unde?!

- Unde vrei să te duci?

- Acasă...

- Mă, Dascăle, las-o mă, īn pace pe Doamna, că nu se pierde ea şi nici nu o fură nimeni īn satul ăsta īn care locuiesc trei pensionari şi noi...

 

Aşa că am scăpat fără să  mai dau vreo explicaţie şi am plecat, eu cu Golfo īntr-o direcţie şi Vasile cu Dascălu’ şi Marius, īn altă direcţie, aşa cum se īntāmplă īn toate dramele adevărate şi ca un preambul la un posibil divorţ.

 

L-am lăsat pe Golfo īnainte, care m-a dus acolo unde şi eu voiam să merg, la izvorul de la ruine, cu gāndul să mă īntind pe banca mea de piatră, cu singurătatea  mea cu tot şi să privesc cerul care coborāse spre pămānt cu norii lui grei şi cenuşii, pe care, dacă voiai, īi şi puteai atinge. L-am simţit pe Golfo neliniştit, scāncind uşor a nemulţumire şi īncordare şi nu īnţelegeam de ce, că doar fusese şi alegerea lui... Mirosea a iarbă uscată, a cactuşi intraţi īn putrefacţie şi a pămānt īncins, semn că ne apropiasem deja de ruine.

Neliniştea venirii ploii plutea īn aer ca o ameninţare, păsările zburau razant cu pămāntul   uşor peste umărul meu, peste umărul meu stāng, acolo unde mereu simţeam o durere ca o rană deschisă... Atunci am īnţeles de ce neliniştea din ochii lui Golfo a devenit dintr-o dată şi neliniştea mea: pe banca mea de piatră, dormea cineva.

 

Nu are nimic, mi-am spus, am trecut eu prin situaţii mult mai disperate, ca atunci cānd am pierdut absolut tot, pānă şi casa care era cu certitudine a mea, īnainte să o ipotechez ca să deschid un boutique, pe care la scurt timp l-au şi demolat. Aşa că, l-am lăsat pe omul acela să doarmă pe banca lui, īn satul lui, unde eu eram doar o străină şi nu aveam dreptul să schimb nimic din ordinea "prestabilită" a lucrurilor. Norii coborāseră şi mai aproape, că mă dureau pānă şi umerii de povara lor, dar am urcat totuşi scările, la fel cum le coborāsem, abătută şi cu plānsul care īmi stătea īn gāt ca un nod şi nu īnţelegeam de ce nu mă puteam elibera prin lacrimi de acea durere lăuntrică, de ce nu mai puteam nici măcar să plīng "īn largul meu", atunci, cānd nu mă vedea nimeni. Nu ştiam īncotro să mă īndrept şi m-am lăsat purtată de paşi, la īntāmplare, pe cărarea īngustă şi şerpuitoare ce trecea prin spatele casei lituanilor, continua pe sub pod şi se pierdea īntr-o mică pădure... Mi-a atras atenţia un indicator, puţin strāmb şi şters de timp, pe care īncă se mai putea citi īn două idiome distincte "Hacia piscina municipal"şi "To swimming pool". Trebuie să fie o eroare, mi-am spus şi am īnceput să rād singură, deşi īmi venea să plāng, aşa că, am rās cu lacrimi, pentru că nu mai puteam īnţelege nimic din tot ceea  ce se īntāmpla. Nu am īnaintat prea mult īn pădurea aceea rară cu copaci gri şi desfrunziţi, pentru că īmi era teamă de ploaie şi pentru că tot ce īmi doream era să mă aşez undeva, eu singură şi să privesc cerul, cum nu mai făcusem de mult. Am găsit un trunchi retezat de copac, ascuns anume īntre ierburi şi frunze uscate şi m-am īntins pe el,  respirānd uşurată, cu Golfo lāngă mine, tăcut şi docil, puţin apatic, dar devotat pānă la moarte; eu, Golfo şi cerul. Vāntul uşor de la īnceput se oprise brusc, nimic nu mai mişca īn jur, zborul ultimei păsări speriate fusese şi ultimul semn de viaţă īn pădurea aceea īmpietrită din satul fără nume. Am privit īn sus, spre cerul greu de nori, prin filtrul copacilor goi şi bătrāni şi am căzut īntr-un somn profund... Era o linişte ca  un sfārşit de lume...

 

M-au trezit primii stropi de ploaie reci şi grăbiţi, vāntul care īncepuse să bată şi Golfo care scāncea şi lătra, chiar lāngă urechea mea, că nu mi-am putut da seama unde mă aflu, nici dacă e noapte sau zi şi nici dacă trebuie să fug sau să stau. Cānd m-am ridicat, deja amorţită şi deja udă, am văzut, la doi paşi de buturugă, un şarpe īncolăcit şi nu am putut decāt să ţip, ceea ce m-a speriat şi mai mult. Dar Golfo nu īnceta să latre şi am putut să-mi dau seama atunci, că şarpele era deja mort şi mi s-a făcut milă de cāinele "meu" ud, care cine ştie cāt se luptase cu şarpele să-l omoare şi cu mine să mă trezească. Am fugit spre casa lituanilor, īn care nu mai intrasem de patru zile, am urcat scările īn grabă, am bătut la uşă, dar, cum nu a răspuns nimeni, am coborāt şi mi-am continuat drumul spre casa lui Ben, cu picioarele grele de tot noroiul din pădure, cu vāntul rece īn faţă şi cu ploaia care mă biciuia fără milă...Golfo s-a oprit brusc la uşă şi a īnceput să latre şi să se urce cu labele pe clanţa de metal lăsānd urme groase de noroi. Uşa s-a deschis, cu un gest firesc, chiar cu īntārziere şi nu am īnţeles de ce, că doar afară ploua şi noi eram uzi pānă la piele. Macumba, īn halatul "ei" de baie, uşor desfăcut, cu părul castaniu proaspăt spălat, mirosind tare a parfum ieftin, ţinānd īn braţe un pisoi, ne privea cu desgust şi compătimire şi, evident, cu superioritate de stăpānă, arborānd un zămbet rece pe faţa ei puţin turtită şi cu ochi alungiţi.

 

- Pasa, pasa! A spus, dāndu-se puţin la o parte, atāt cāt să ne putem face loc, eu şi Golfo, ca nişte adevăraţi intruşi ce eram.

Din hol se simţea căldura primitoare a şemineului şi un miros parfumat de ţuică fiartă cu scorţişoară, se auzeau rāsete şi voci necunoscute, zgomote de tacāmuri şi farfurii şi Puriu, care, fără să mă vadă mi se adresă cu vocea lui impunătoare, care anihila orice zgomot:

- Venişi, Cocoană? Păi n-am zis eu, bă, că nu a fugit de tot! Că nu are cum! Că autobuzu’ de Valencia nu trece decāt o dată pe zi, dimineaţa... ca şi "rata" de la Dobriceni... Ce dracu’, nu ştiu io! Aşa că, Dascăle, dacă vrei să fii sigur că nu fuge, īncuie-o! Da’, tot degeaba! Că mai uşor păzeşti un cārd de iepuri decāt o femeie...

 

Eram destul de obosită ca să-l mai pot suporta pe Puriu, dar, mi-am găsit echilibrul emoţional neaşteptat de repede şi am intrat īn casă cu tupeu şi cu tot noroiul de pe ghete, păşind fără să iau īn seamă figurile disperate ale Macumbei, şi gāndind că atāta capriciu pot să-mi permit şi eu, să intru fără jenă, pentru că ordine īn casă făcusem eu.

 

Īn şemineu era focul aprins, ardea mocnit şi era cald, atāt de cald că aveam impresia că din hainele mele ies aburi... M-am oprit īn uşă ostentativ şi i-am privit eu pe fiecare īn parte, fix īn ochi, impunător şi rece ca un mare actor la un mare spectacol; īn jurul mesei rotunde, fără flori şi fără muşama, doar cu farfurii şi pahare goale, erau toţi "īn păr" şi

doi columbieni mici si negricioşi şi mă priveau toţi fără măcar să mişte, inclusiv Puriu, care, spre surprinderea mea, fuma.

 

"Trebuie să arăt foarte jalnic, m-am gāndit, dacă pānă şi pe Puriu l-am lăsat fără replică".

- Arătaţi foarte rău, Doamnă, murmură Marius fără curaj.

- Hă, hă, hă! Auziţi, bă, că arată rău-i-a venit apa la moară lui Puriu, arată ca o curcă plouată! Auzi, Cocoană, dacă te vedeam pe drum, fără să te cunosc, băgam māna īn buzunar şi īţi dădeam de pomană.

 

Au rās toţi, dintr-o dată, relaxaţi: Luci, puţin stānjenit, Baciu, cu poftă, Puriu, batjocoritor, lituanii surprinşi... īncepea spectacolul... Doar Dascălu şi Marius continuau să mă privească grav, fără să-l ia īn seamă pe Puriu...

- Auzi, Doamnă, nu te supăra că te īntreb? Te-a fugărit cineva, de eşti toată plină de noroi? Poate vreun portughez care lucrează la cāmp, că altcineva, cine? Hă, hă, hă...

Au rās toţi din nou, de data asta la unison şi cu poftă, deşi "actorul" nu era Puriu, ci eu!

- Staţi doamnă, jos, aici, lāngă foc, se ridică Marius, politicos.

- Cum să stea, mă, jos, nu vezi că e udă toată? Du-te tu, Dori şi adu-i hainele alea de la ecoparc să se schimbe cu ele, că dacă face aprindere la plămāni, pānă la primu’ spital, o pupăm şi rece! Hai, Doamnă! Ce te uiţi aşa la noi, ca la teatru? Du-te şi fă-ţi un duş fierbinte, că am dat drumu’ la apă caldă, cu toate că e vineri, ştiam că o să te īntorci... Şi tu, Luci! Du-te şi mai adu lemne, că dacă pleacă Dascălu’ şi se stinge focu’, nu mai ştie nimeni să-l aprindă, o oră vă ia...

- Unde să plece Dascălu’?

- Să se culce, cum, unde să plece?

 

Luci, cu cutia de coca-cola la gură, ca de obicei, se făcea că nu-l aude pe Puriu, tocmai ca să tragă de timp, pentru că ştia el foarte bine ce făcuse cu lemnele, le lăsase īn ploaie. Ce să facă cu ele?

- N-auzişi, mă? Adu lemnele alea odată, că se face tārziu, unde le-ai pus? Că doar nu le-i fi lăsat afară se le ude ploaia? A? Le-ai lăsat afară? Dacă ai cap, minte ce-ţi mai trebuie!

Dori se ridică să aducă hinele şi ocoli cu grijă urmele de noroi şi apă lăsate de mine şi de Golfo, gāndindu-se probabil să caute şi "mopa" de şters pe jos. Golfo deja se aşezase lāngă şemineu, după ce īşi scuturase de cāteva ori blana lui roşcată de căprioară, stārnind exclamţii şi ameninţări.

- Lasă, că şterge ea, Doamna cānd o ieşi din baie, că doar n-o s-o punem pe Macumba care e mosafir! Bă, Luci, de lemne nu te mai īntreb, m-am lămurit, nu eşti bun nici cāt o ceapă degerată, da’cu fata lu’ Vicente ce făcuşi?

- ?!!

- N-auzi, mă, ce făcuşi? Īi stricaşi fata omului?

- Cum adică, bre, tată că i-am stricat fata?

- Păi, dacă umblă cu tine, care eşti un stricat! He, he, he! Da’ tu ce credeai?

- ?!!

- Că doar nu te-ai culcat şi cu ea? A?

- !!!

 

Toţi au tăcut, pānă şi columbienii, care nu īnţelegeau nimic... Şi nu ştiu de ce se uitau īntrebător la Luci, deşi răspunsul īl ştiau deja: "claro" că se culcase cu ea!

- Te culcaşi, mă, cu fata lu’ Vicente?

- Bre, tată, astea nu sunt lucruri care să se discute īn public şi mata’ nu ştii decāt să jigneşti!

- Ce bă, asta numeşti tu jignire? Asta e prostie, bă! Adică mai eşti şi prost, pe

de-asupra!

- Lasă-l, mă, Puriule, īn pace! Pleacă mă, şi tu d-aicea, că asta mai lipsea, să vă luaţi şi la ceartă!

- Tu, Roşcatule, să nu te bagi, că nu e treaba voastră!

- Păi atunci...

- Bă, nărodule! Păi dacă află tasu’ ne omoară pă toţi şi te dă şi pă māna poliţiei pentru corupţie de minore!

- De ce vorbeşi bre, tată fără să ştii? Fata are optsprezece ani şi o lună şi nu am tras eu de ea, a tras ea de mine, parcă n-ai ştii că aşa sunt astea! Şi ce crezi, că Vicente n-are altă grijă?... De asta īi arde lui? Acu’ două zile a avut control la vilă şi a ieşit nasol că lucra cu străini fără acte... Nu-l interesează pe el viaţa sexuală a lu’ fi-sa!

- Bă, tu uită-te bine la mine: prost să fie ăla care ţi-o mai da ţie maşina pă mānă!

- Şi ce ai să faci? Ştii să conduci? Ai carnet?

- Da’ tu ai?

- Fals, da’ am!

- I-o dau lu’ Şoarece!

- Poate nu ştiţi ce am păţit acum două săptămāni cu maşina lui Ben? Interveni Roşcatu’.

- Ce?

- Păi să spună Şoarece, că tot vrei să-i dai lui maşina!

- Zi, mă, Şoarece, ce s-a īntāmplat?

- Ce, nu ţi-am povestit?

- Nu!  Lasă, Cocoană, ţuica, du-te şi te spală... că ne produci milă cānd te vedem... Zi, bă, odată!

- Păi ne-a prins Guardia fără "seguro" la maşină şi ne-a luat maşina.

- Şi? Zi bă, mai repede!

- Şi am luat taxiul şi am venit acasă.

- Şi ce-i cu asta, bă, nu face pă prostu’ cu mine!

- Păi am venit să-l scol pe Roşcatu’ să meargă cu noi la poliţie, să scoată maşina, că numai el avea carnet.

- Şi?

- Şi am ajuns noi la poliţie, pe la vreo două noaptea, şi ăla ne īntrebă: "Ce căutaţi?" Şi noi: "Vrem maşina" şi zice: "Bine!" Şi se apucă şi caută prin hārtii şi după aia ne īntreabă: " A cui e maşina?" " A lui Ben", că era şi el acolo. "Şi cine o conducea?" "Eu, Marius." "Şi cine are permis de conducere?" Si atunci a răspuns Roşcatu: "Eu".

"Arată-l". Si Roşcatu’ i-a arătat carnetul.

- Şi?

- S-au uitat la carnet, că mai venise unu’ īntre timp, şi, după aia, au īnceput să rādă. Dă-i īncolo, că doar nu era să-şi pună mintea cu noi! Şi carnetu’ nu era fals!

- Cum să fie, bă, fals carnetu’ lu’ Roşcatu’, că doar lucrează la firmă, ca şofer!

- Şi Pārţan lucrează la firmă ca şofer şi are permisu’ fals!

- Care Pārţan?

- Creţan, dă-l dracu’, nu-l ştii?

- Mă, dă-l dracu’! Păi aşa, pot şi eu să mă duc pe camion!

- Da, dar tu nu ai nici acte!

- !!!

- Şi după aia?

- Şi după aia, ne-au dat maşina şi ne-au dat şi drumu’, ce era să facă cu noi? Si unu’ a zis, "Unde staţi, mă, voi"? Şi zic, īn Losa. "Am auzit că sunt porci mulţi pe-acolo". Şi am tăcut, da’ am zis īn gāndul meu, de unde dracu’ ştie, mă, ăsta, tocmai din Torrente, de porci?



Comentarii cititori
sus

Oana Mea

 

Miercuri

 

 

Era bătrān. Ca şi cānd, printr-o lege nescrisă, de la o anumită vārstă, de la un om doar la moarte te aştepţi.

 

Sub cireşii cruzi, cu frunza deasă se īmpart impresii de viaţă, de ani trecuţi cine ştie cānd. Ceapa, tăiată mărunt, ustură şi lacrimile se amestecă. Fiecare vrea să dea o mānă de ajutor.

O īnmormāntare la ţară e o īnmormāntare la ţară. Aparte. E ca o sărbătoare. Par toţi scoşi dintr-o apatie bolnăvicioasă. Majoritatea sunt rude. Mulţi? Nu-s mulţi… Par mulţi pe lāngă casa asta joasă, de şes.

 

Era bătrān. Cei mai mulţi sunt bătrāni! Pe cuptorul de pămānt fierbe un ceaun cu māncare.

Din cānd īn cānd, se glumeşte. "Morţii cu morţii, vii cu vii!". Se contrazic īn tradiţii şi superstiţii, "după vorbă, după port" şi mentalităţi rimelate de aerul urban. Am strănutat. O bătrānă īmi spune cu ton grav să rup o aţă din veşminte.

 

- De ce? o īntreb.

- Aşa. Nu-i bine să strănuţi la mort.

Stă cu privirea aţintită asupra mea şi simt că, dacă nu fac ce mi-a spus, comit un sacrilegiu. Rup un nasture de la jacheţică şi smulg aţa de care era prins.

 

- E bine? Nu pare tocmai mulţumită.

- Acu' du-te şi pune aţa aia īn sicriu!

 

E prea de tot! Nu vreau! Ce-s tāmpeniile astea? S-a făcut linişte. Toată lumea mă priveşte, sau aşa mi se pare. Mă īndrept spre maşină. Īmi pun nasturele īn poşetă şi mă īntorc. Bătrāna mă urmăreşte, cu un aer mulţumit. Mi-a mai venit să strănut de cāteva ori. Am alergie la praf, la miros de tămāie, la polenul cine ştie cărei flori. Habar n-am! Am dat fuga după colţul casei si am strănutat acolo. Agitaţie, īn aşteptarea preotului.

 

Nu mi s-a mai dat nicio sarcină, aşa că mă retrag pe uliţă. Īmi aprind o ţigară şi trag cu nesaţ. E linişte. Casele, de-o parte si de alta, abia se văd prin atāta verdeată. Uliţa, pămānt cu pietre şi cucută crescută pe marginea şanţului. Īnaltă, sălbatică. Buruienile astea ar trebui cosite. Şi doar a trecut pe aici femeia cu coasa! Nu-i pasă de ierburi. Din cānd īn cānd, vāntul rupe liniştea amiezei.

 

Nu mă mai tem de mult īn preajma morţii, a trupului īnţepenit īn copārşeu. De mult? De cānd? "Ca să nu-ţi fie frică de mort, trebuie să-l atingi". Superstiţii. Eu vreau fiu arsă. Mi-e sete de apă din fāntānă. Mă īntorc īn curte şi beau un pahar cu apă plată. Ascult frānturi de discuţii, de ici, de colo. Se vorbeşte despre deochi. Apoi se īmpart sarcinile: cine cum duce, ce şi cum se procedează. Să nu se uite ceva, să nu se strice rānduiala. "Cāte bordee, atātea obicee!". Se ajunge, īn final, la un consens.

 

Preotul, tānăr, prea tānăr, īncepe sa cānte. Pare extrem de plictisit, sau obosit, sau… mă rog. O meserie ca oricare alta. Mi se spune, īn şoaptă, că i-a născut nevasta azi-noapte, prin cezariană. Are un băieţel. Are si astm. "Da' e serios, e un popă bun…" Cortegiul se īndreaptă spre biserică. Opriri la fiecare răscruce. Oamenii merg pe jos, īn urma maşinii mortuare pe ale cărei geamuri scrie, cu vopsea: "Casa Albastră", o adresă, cāteva numere de telefon şi "Servicii funerare complete." Maşinile merg mai mult goale īn spate, dar se vor umple la īntoarcere. Mă irită īncetineala cu care conduc.

 

Pe locul din dreapta mea stă un văr mai de departe (a cāta spiţă? abia ne cunoaştem…). Pare īmbătrānit īnainte de vreme, cu gura ştirbă şi ochii tulburi. Poartă o cămaşă albastră, decolorată şi pantaloni mult prea largi. O panglică neagră īn piept, obrazul neras. A fost, nu demult, internat īntr-un sanatoriu de boli psihice. Īmi e milă de el. Parcă īl ocolesc toţi. Īmi spune că abia aşteaptă să īnceapă Campionatul Mondial de Fotbal.

 

- Avem "digiteve". Zărisem, pe acoperişul casei părinţilor lui, o antenă mică, rotundă şi albă. Īncepe să-mi povestească despre fetiţele lui. Sunt mari. Şi sunt departe. E trist. Deodată, īncepe să rādă de cei din cortegiu. "Oamenii sunt răi, să ştii! Au rămas o mānă, dar sunt bătrāni şi răi"…

 

Vorbeşte greu. Īmi spune frānturi de nume şi fapte. Nu īnţeleg. Īn gură simt gust de praf de pe drumul neasfaltat. Soarele īmi arde māinile. Strāng volanul īn palme. Vale. Las maşina pe liber. Īmi amorţeste piciorul. Pe frānă. Īşi aprinde o ţigară.

 

- Pot?

- N-ai decāt!

Trage de suportul cu odorizant şi īi rupe picioruşele cu care era fixat pe bord.

- Ah, l-am stricat!

- Nu-i nimic, iau altul.

- Da' uite, se poate lipi, am eu acas㠑superglu’.

- Stai linistit. Nu-i cazul, e un fleac.

- Dar nu trebuia să stea acolo!

Nu mai am răbdare. Şi soarele mă frige prin parbriz. E prea lung acest ultim drum.

- Uite, ajungem! Bate clopotul. Se aprind lumānări, īn biserică. Dascălul cāntă fals. Preotul se scobeşte īn ureche, cască, abia īngānă frānturi din scriptură. "I-a născut nevasta… Are astm." Slujba pare… puţină. O bătrānă prinde muşte, īn jurul sicriului. Le pāndeşte şi "Plici!", īşi loveşte palmele. Ecoul se răsfrānge de pereţi. Cădelniţa īmprăştie miros de tămāie. S-au adunat, aduşi de clopot.

 

Colonişti, asa i-au numit bătrānii pe cei veniţi din alte locuri, care, īmpinşi de nevoi, şi-au găsit adăpost īn sat, muncind cu ziua pe cāmp sau prin curţile oamenilor. Mai ales muieri şi copii rămaşi acasă la vreme de sapă. Plozii se zbenguie hārşāind scaune, desfac pachetele scoţānd un măr, chifla īmpletită, biscuiţi. Ronţăie. "Ssst!"

 

Nu reuşesc să prind niciun cuvānt. Pentru mine, īn biserică, toate slujbele sună la fel. Lumānările ard. Se īndoaie, topite… "Veşnica pomenire" şi momentul de bun rămas. Unul īn spatele celuilalt, solemn. Aştept şi eu, mai la urmă. Se īnghesuie toţi, apoi, spre uşă. Vreau să ies. "Nu-i bine să ieşi īnaintea mortului". Bătrāna mă pāndeşte.

 

Singurul cavou din cimitir. O căsuţă cu tencuiala răvăşită şi ferestre cu gratii din fier forjat, ruginit. Mă opresc la oarecare depărtare şi īmi plimb privirea pe cruci. Pe cele mai multe, literele şi cifrele sunt aproape şterse. Īmi atrage atenţia o fotografie īngălbenită, īn ramă rotundă. Chip de bărbat, cu căciula pe-o parte, un nume şi anul naşterii: 1884. Multe morminte par uitate, doar undeva, către marginea dinspre sat, cāteva cruci noi, semn că ţintirimul se măreşte. Vāntul uscat poartă vocea popii spre cāmpul pieptănat. "Vezi pe unde calci, sunt şerpi!"

 

Ca toţi ceilalţi, mă agăţ cu două degete de colţul basmalei din faţa mea şi īmi mişc māna uşor, ca o legănare. Aşa se īnlănţuiesc oamenii la veşnica "veşnică pomenire". De ce oare? Probabil că am ştiut cāndva, poate atunci cānd mi-era teamă de morţi. Scāncete şi cāte un bocet, o jale adusă de spate, cu māini tremurate şi faţă ridată.

 

Punct culminant: coborārea sicriului īn groapă. Era bătrān. Şi ce dacă?

- Cui o veni acum rāndul? Mai ai loc īn maşină, fata mea?

- Am, tataie!

Nu ştiu cine e. Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut. Caut cu privirea pe vărul acela, alte figuri cunoscute, īn īmprăştierea dezordonată. Īn faţa porţii e o găleată cu apă. Trebuie să-ţi clăteşti māinile īnainte de a intra. Pe mesele aşezate sub cireşi şi vişini, stau pahare īntoarse cu gura īn jos, şerveţele, furculiţe. Cuţite nu. "Nu se pun cuţite la pomană" "De ce?" "Aşa, nu se pun!" Bucatele sunt de post. Coloniştii se aşează īntāi, se īnşiră pe băncile de lemn, varsă cāte un pic din paharul cu ţuică şi mănāncă cu poftă. "E bine! E primită…"

 

Bătrāna mă fixează. Am aproape 40 de ani şi mă simt atāt de stāngace sub privirile ei!

- Hai, acum aşază-te şi tu la masă!

- Mulţumesc, nu pot să mănānc.

Mă striveşte cu privirea…

"Nu pot să mănānc, femeie!!!", zbier īn creierii mei şi mă aşez la masă.



Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Şoseta cāntăreţului de blues

(fragment)

 

 

- Tanti Marta, pe fotografiile de la cimitir, a dumneavoastră şi a lu' unchiu' Grig, era ceară roşie. Am trecut noi pe-acolo, ne-am gāndit că o fi vreo tradiţie sau o fi dat vreo haimana, din īntāmplare.

- Nu e nici o tradiţie. Pe chipuri era dat?

- Da.

- Dacă dădea o haimana, ar fi trebuit să fie şi la cei din dreapta, din stānga. Aleea aia nu e prea circulată.

- Nu ne-am gāndit să ne uităm.

- Īncercăm să vedem māine dimineaţă. Mergi cu mine, Babi?

- Merg, dacă eşti disponibilă, dar nu să pleci cu ideea că e ceva! O să ajungi acolo şi o să vezi că a picat din cer! Nu īţi forma o părere, pānă nu ajungem acolo.

 

- La īnmormāntarea lui Eugen Stamatescu, eram cu unchiu' īn cimitir. Pānă a venit preotul de la capelă, hai să ne ducem la noi, la cavou. Īn dreptul crucii lu' Grig, o groapă făcută. Plouase zdravăn, că era o zi de vară, şi se lăsase terenul. Am descoperit acolo, o oală de pămānt spartă īn bucăţi şi astea erau puse una īn alta. Mă mir că nu ştii!

 

- Mama ştie?, zicea el văzānd-o pe tanti Păsărel apropiindu-se. Mamă, īmi pare foarte rău, dar venişi tārziu. Se răci! Ţi-o īncălzesc acuma! Fuseşi īn piaţă?

- Nu mai fusei!

- Bravo! Cel mai bine!

- Īmi făcui māncare…

- Se odihni, īşi făcu māncărică…

- Răspunde mamă cum trebuie! E vorba de organism! N-o să māncăm tot timpul carne, cum mănānci tu. Mai facem şi macaroane, cum făcu mama…

- Eu crezui că aici se lucrează, la garaj…

- Se lucrează, mamă! Se mănāncă, se bea. Şi asta e tot lucrare!

- Cāinele ăla mare, maro, de la bloc, să vezi ce lătra la mine…

- De ce nu-i dăduşi osul ăla, mamă?

- Care os?

- De la macaroane, se mira Babi de aşa īntrebare.

- Īi adun toate oasele, cānd am. Un nenorocit!

- Toţi sunt nenorociţi! De ce nu-i faci tu reclamaţie, mamă?

- Ai simţit cutremurul, tanti?

- M-a deşteptat ceva!

 

Femeile vorbeau despre cutremur, Babi discuta cu motanul tolănit pe masă.

- Ce faci, bă, Gicuţă? Cum o duci? Se pare că din ce īn ce mai bine! Eşti māndru! Ce mustăţi ai, trăi-ţi-ar! Ce mai miroşi tu cu ele, că pizda, cioaca! (era castrat, ce cāţiva ani buni).

Chiulisem de la serviciu. Răspundeam rutinei prin absenţe repetate, indiferenţă şi excentricitate (singurul avantaj al faptului că lucram duminica era că nu sufeream de sindromul de luni).

 

- Trebuie să primesc o glicină şi nu ştiu unde să o aşez!

- Aia pe care i-am dus-o Isabelei, īn Canada, a crescut extraordinar, īn doi ani de zile! Se duce cu o viteză nemaipomenită!

- Şi strică zidul!

- Strică, da, da! Mamă, bucata ta de trebuia să ţi-o aduc acasă, pot s-o mănānc acuma? Īţi mulţumesc tare mult!

- Dă-mi o bucăţică, să gust! Uite, să-i dau lu' ăsta, că mă bate cu laba!, arăta tanti Păsărel spre Bătrānul Cliff.

- Eu pentru tine te īntrebam, dar tai şi pentru el. Poftim, dă-i orbetelui!

- Īi dai şi nu mai scapi de el!

- Mamă, ia aicea. Dă-i lu' nea băiatu'!

- Mă frumosule, ce vrei tu, mă?, īi īntindea ea puţină friptură cāinelui. Mă duc să văd ce mai fac plantele mele.

 

- Tanti, anul ăsta, cu păsările prin curte, nu s-a putut păstra. Le-am acoperit, dar era deja tārziu.

- Prima dată nu le-a māncat, intervenea nea Adrian, care trecea către grădină.

- A doua oară le-a māncat!, explică Babi. "Mamă, mamă, dor de mamă!", parcă se mira el.

- Ţi-era?

- V-am rugat frumos: "Măăă, să udaţi florile lu' mama!!!" Numai eu cāte stropitori am cărat!!!

- Tanti, eu nici nu ştiu pentru ce sunt plantele astea!

- Cum pentru ce, doamna Marta?, se mira Babi. Sunt decurative! Şi reumatismale!

- Le-a māncat păsările!, zicea nea Adrian.

- Să se facă şi ele bine! Lasă, mamă, că vindem la ţară şi luăm un plaţ, īn Oraş! Nu mai stăm noi la māna lu' doamna Marta!

 

Te aşteptam tot timpul, dar mai ales seara. Sătul de sforăitul mătuşilor din camera de alături, de care avusesem parte de mic, speram că tu vei īnsemna īn viaţa mea altceva decāt  femeile de care mă īndrăgostisem īn ultimii ani. (Ele semănaseră, pānă la urmă, cu acei căţei aşezaţi deasupra banchetei din spate a maşinilor, dānd din cap că nu). "Dacă o să mă căsătoresc vreodată, aleasa va fi profă de etică", īmi ziceam.

 

- Fusei la piaţă şi cānd coborāi īn staţia de tramvai, maşinile şi din colo şi din colo: "Vāāāāj, vāāāj!", ne spunea tanti Păsărel, apropiindu-se dinspre grădină.

Īmplinise, de vreo două săptămāni, 83 de ani.

- Se circulă, se circulă, ă?

- Nu le mai suport! Şi la ţară e aceeaşi poveste!

- Dacă stai cu faţa spre şosea! Dar dacă stai invers?

- Pe Amaradiei, nu le mai auzi!

 

- Marta, ne goneşti? Vrei să plecăm?, zicea Babi (el şi tanti Păsărel locuiau īntr-un apartament de pe strada Amaradiei?). Mamă, să nu mănānci tot!, adăuga.

- De ce?

- Vine Luigi!

- Unde e Luigi?, se īntorcea bătrāna spre poartă.

- Trebuie să vină!

- N-o să stăm toată seara cu grătarul aprins!, zicea tanti Marta.

- Ia uitaţi-vă, domnule! Asta e sfānta ospitalitate romānească? Eu l-am invitat pe la mine prin vizită…

- Ia-l la tine acasă!

- Groaznică eşti, n-am pomenit aşa ceva! Īţi e rudă, munceşte pentru tine, dar īl trimiţi să mănānce la mine! Marta, ia tu paharul din faţa lu' mama, că duhneşte!

- Duhneşte tanti?

- Nu, domnule! Paharul!

 

Īmi aminteam cum īţi clipeau genele, īn timp ce hohotul de rās se retrăgea īntr-un zāmbet. Atunci īncepea nerăbdarea.

- Vă rog să nu aruncaţi toate murăturile, pentru că īn seara asta mă duc la meci! Am nişte şmecheri de le-am promis că le plătesc biletul şi astă seară e intrarea liberă.

- Īmpreună, domnu' Babi, sunt aproape patruzeci de pui!, zicea domnul Adrian.

- Şi sunt toţi cocoşi? Pentru mujdei sunt foarte buni! Doamna Marta e foarte necăjită că are multe puici şi nu are cui să le dea.

- Ce puici am eu?

- Domnişoara Dorina, domnişoara Mariana…

- Am avut şi eu unul şi s-a īmbolnăvit. Cu ce nu i-am dat, dar degeaba. Aşa rău mi-a părut de el!

- De, mamă! Cāţi ani ar fi avut acum?

 

Īn liniştea de cāteva secunde, din aparatul de radio, un jurnalist ne-a informat că preşedintele unei echipe de fotbal "vrea să cumpere un autocar performant pentru care este pregătit să plătească cel puţin 300.000 de euro".

 

- Doamna Marta, īl sun pe don Doru. (Forma numărul). Bună ziua! Am auzit că aveţi mare aniversare pe la dumneavoastră, prin familie! Să vă trăiască, să fiţi mulţumiţi! Nu intraţi īn panică, nu faceţi vreun atac, că nu venim toţi! Venim doar 22! Să trăiţi, la revedere!

- Ce zise?

- "Să nu veniţi toţi!"

Nea Adrian se oprise lāngă masă şi īşi lăuda puii.

- Aşa frumuseţe, mai rar!, trăgea, aşa, o concluzie.

- Şi aia a mea are picioarele īmbrăcate, zice tanti Păsărel.

- Care a ta, mamă?

- Aia pestriţă, de la Titi!

- Doamna Marta! Vino puţin īncoace, dar repede, că avem proces! Se revendică!

 

- Īi mai dau şi lui nişte carne, arăta tanti Păsărel către Cliff Bătrānul, care persevera īn a trece de la un mesean la altul, atenţionāndu-ne cu lăbuţa că era prezent şi ar fi servit ceva.

- Nu mai sunt oase mamă, dă-i carne! Dă-i şi cocoşul!

- Vreau şi eu nişte flori din astea!

- Ce faci cu ele, mamă?

- Le pun la cimitir!

- Poţi să iei şi din alea, şi din celelalte!

- Dacă pun, pun numai o culoare!

- Ce vorbeşti? De ce?

- De-aia, că aşa īmi place mie!

- Aaa! Asta e altă vorbă!, zicea Babi şi īşi umplea paharul, golindu-l apoi pe jumătate.

 

Pe alee se apropia Marilena, fosta colegă de liceu a mătuşii mele. Ne salutam.

- Da' unde l-aţi lăsat pe domnul Cezar?

- Vine şi el. Nu terminase de māncat.

- Ce i-aţi preparat?

- N-avu decāt tocătură.

- Tocătură de legume.

- Nu. Fără cărniţă nu se poate! Eu nu sunt carnivoră, dar cu diabetul ăsta care mă macină, īn momentul cānd nu mănānc carne, imediat mi se face rău.

- E din cauza colesterolului, zicea tanti Păsărel

- Nu vă mai spun! Să-l vedeţi pe Cezar cum e, vă speriaţi! I-a ieşit dragă, zice: "De la ras", nişte pete roşii. Acum s-au extins şi pe frunte! "Mă băiatule, nu e de glumă!". Cānd s-a dus la dermatologie, i-a dat o cremă…

- Uite, şi nasul meu e roşu…, zicea tanti Păsărel.

- De la ce să fie mamă, că eu nu băui nimic!. Se īntorcea către Marilena şi īn vocea lui īntrebătoare se simţeau nuanţe de reproş, mirare, ghiduşie: "N-aţi adus!"

- Acum n-adusei, că n-avusei!

- Dar cānd aduceţi?

 Īntrebarea, rostită candid, reflecta o speranţă nu neapărat adevărată.

- Aduc, aduc!

- Aşa! Să nu rămānem descoperiţi!

Putea fi orice: vin, bere, vodcă.

 

- Să vă arăt poze de la Roxana!, zicea doamna Marilena.

Le treceam din mānă īn mānă. Tānăra se căsătorise recent cu un american care avea un handicap locomotor şi-şi ducea viaţa īntr-un scaun cu rotile.

- Păcat de Dumnezeu, că e un băiat aşa de bun!

- Nu e păcat, Dumnezeu a hotărāt că aşa trebuie făcut, indiferent de ce Dumnezeu discutăm acum!

- Mă băiatule, cānd tu poţi să pui picior peste picior! Nu, că el nu se mai duce la doctori, că s-a săturat de doctori!…Şi i-au zis că se poate opera, că īşi poate reveni de tot!

- Roxana ce face? Ce şanse are, acum?

- Īn şase luni are cetăţenie, şi-a făcut asigurarea, are cu totul alt statut: e cucul pe cracă!

- Vă īntreb şi eu ceva mai deosebit, zicea, cu glasul lui tărăgănat, nea Adrian. Ce simţiţi la diabet?

- Eu n-am avut nici un simptom. Doar mi se usca gura. Zice Cezar: "Īnseamnă că dormi cu gura căscată!".

Nea Adrian īncepea o poveste lungă, cu fraze repetate aproape identic. Īn linii mari, ne spunea că īi sărise nişte ulei īncins īn ochi şi medicul oftalmolog īl trimisese să-şi facă analize pentru diabet.

- Eu nu sunt consumatoare de dulciuri. L-am făcut pe sistem nervos!

- Īn viaţa mea n-am avut aşa ceva!, zicea nea Adrian.

- Dar să ştii că dacă ai diabet, nu mai ai voie să bei!

- Pānă cānd?

- Deloc!

Părea să fi rostit, fără să ştie miza, un argument care īnclinase decisiv o balanţă.

 

- Īl sun pe Cezar, să vină cu aparatul de diabet, zicea ea.

- Nu am! Nu chemaţi, cu nici un aparat,  a răspuns cu hotărāre nea Adrian.

- Ştiu eu, nea Adriene, dacă i-ai tras-o uneia cu diabet…, se arăta īngrijorat de o eventuală neglijenţă, Babi.

- Nu am! Nu am diabet!

- Eu o īntreb pe doamna, arăta tanti Marilena către Nicoliţa, soţia lui nea Adrian: "Mai poate să facă?"

- E vorba de semantică, īi lămurea Babi, pe cei doi. De futut, mai futeţi?

- Mai poate, mai poate, ne asigura, rāzānd, tanti Nicoliţa.

- Nu am! Nu am diabet, vă spun precis!

Suna telefonul.

- Ăsta e Luigi! Ce-i spun eu acum? Că se termină? Că nu mai rămase nimic?

- Să vină, că avem şniţele, zicea tanti Marta.

- Alo, da! Veniţi aici, că avem şniţele! Da, veniţi imediat, că avem şniţele! Nu, nu ştiu cine sunteţi, dar aşa īmi spuse doamna Marta, să vă chem, că vă serveşte dānsa cu şniţele.

- El īl chemă pe Luigi la grătar de oaie şi se termină, o lămurea mătuşa mea pe doamna Marilena.

-Săru' māna, domnişoară!, īşi continua Babi convorbirea telefonică. Ooo, de la guvern! Spune, iubito! Nu am toate datele, tu le ai! Conduci atelajul! Eu sunt cum i-ai pune dārlogul calului: "Fă aşa!". Nu comentez nici o mişcare de-a ta! Eu te iubesc şi te aştept tot timpul!

Īnchidea telefonul.

 

Privesc o femeie care īşi scarpină cu delicateţe pielea, chiar lāngă cruciuliţa dintre sāni, īn timp ce-mi vorbeşte. Mă īntreb dacă face acest gest conştientă de efectul lui asupra mea sau e o ingenuă. Īmi vine greu să generalizez, să spun că toate femeile aparţin uneia sau alteia dintre aceste două categorii, dar nu exclud posibilitatea să existe şi generalizări adevărate, iar una dintre cele două să stea sub semnul adevărului.

- Īl sun pe Cezar, să vină cu aparatul pentru diabet

- Nu m-aţi īnţeles! Pe mine m-a īntrebat de la ochi, dar cred că a fost din cauză că m-a plouat, m-a plouat puternic…

- Nu răspunde! Ce să răspundă, uite-l! Voiam să iei aparatul de diabet, dar dānsul zise că dacă nu mai poate să bea, nu are! Eu o īntrebai pe soţia dumnealui: "Mai poate?"

- Păi dacă mai poate, n-are diabet!, ne lămurea domnul Cezar şi, după ce ne saluta, se aşeza pe un scaun.

- I-a sărit nişte ulei ars īn ochi

- Şi a făcut diabet din asta?

- I-a intrat ulei din ăla īn ochi, preciza tanti Păsărel.

- Nu mi-a spus nimeni că am diabet, decāt de la ochi! M-au īntrebat: "Nu cumva dumneata ai diabet?". Dar vă spun eu că nu am!

- Īmi amintii de-un subiect nostalgic mie, zicea Babi. Mi-au māncat oaia!

- Şi era văduvă!

- O māncarăţi pe toată?

- Nu, mamă! O cioflăirăm!.

 

 Tăcerea dura doar o clipă.

- Prima dată mi-a dat o coastă şi fudulii de coaie.

- A, era batal!

- Nu! Mi-a dat domnişoară, cu coaiele separate!

- Eu vă spun că nu-i adevărat nimic!, zicea nea Adrian. Nu am diabet!.

Zāmbeam īn grup, pe sub mustăţi.

 

- Dumneavoastră aţi muncit?, o īntreba el pe doamna Marilena.

- Păi, cum să nu muncesc!

- Ce, credeaţi că aduce doamna Marta cafea? Vrăjeală!, zicea Babi.

- Scoaterea dinţilor din gură corespunde cu scaderea memoriei, intervenea domnul Cezar. Am citit īn ziar.

- Scăderea memoriei, nu scaderea, īl corecta doamna Marilena.

- Scăderea memoriei, repeta el.

- Ziseşi scaderea! Tu aşa ziseşi: "Scaderea memoriei".

- Nu contează unde am pus accentul.

- Pe cuvānt? Cānd ţi se trage din rădăcină, scade…? E atac la persoană, atunci! Eu vă dau de băut şi dumneavoastră spuneţi că eu uit că vă dau de băut? Credeţi că doamna Marta nu vă mai ţine minte numărul de telefon, pentru că nu mai are nici un dinte īn gură?

- Tu nu vezi că sunt cu toţi?

- Īn tārg şi la moară!

- Nea Adrian strānge frunzele din grădină cu furca. N-aveţi greblă?

- I-e frică de diabet, că nu mai poate să bea!

- De ce sunteţi răutăcioşi, mă fratele meu? E omul de lāngă noi!

- Ai dreptate…Omul de lāngă noi…

 

Una dintre chiriaşe venea de la serviciu. Era vānzătoare, la o măcelărie, īn Piaţa Veche.

- Doamna Mariana!, o striga Babi.

- Da… Bună seara!

- Nu aveţi noroc să fie doamna Kati aicea, că cānd veneaţi dumneavoastră de la serviciu, dānsa vă aprindea lumina…

Femeia zāmbea īncurcată şi intra īn casă. Părea obosită şi intimidată.

- N-am mai văzut-o pe Kati! Pe unde mai e?

- Mă īntreba doamna Marta astăzi: "Dar sincer să-mi spui dacă ai vreun sentiment pentru ea!" Şi-i răspunsei tot sincer!

- Că nu sau că da?

- Eu ştiu ce-i mai răspunsei?

- Dacă nu mai ai dinţi, nu mai ai nici memorie!

- "Ce interes ai tu, bă, Babi, cu Kati?"

- Vine să-i mănānce oaia!

- Nu să-mi mănānce oaia, doamna Marta!

- Fuduliile!

- Nu să-mi mănānce fuduliile, doamna Cezar! Este un text foarte bine definit: "Mānci oaie?"; "Mānc oaie!". Vrei, bine, nu vrei, pa! Doamna Kati e o femeie bine simţită şi a spus: "Eu nu mānc oaie, Babi!"

- Trebuie să-i dai altceva!

 

"Oamenii din visele mele nu mai ascultă de nici o lege onirică. Se amestecă prea mult īn realitate. Măcar dacă ea s-ar colora cu nuanţele visului.

Am rămas fixată la un 17 ani nedefinit, vārstă pe care mi-o dau toţi cei care mă īntālnesc prima dată.

Ieri m-am plimbat pe role. După un contact cu asfaltul, vraja s-a rupt. Nu mai sunt invulnerabilă, ca orice copil.

Īmi contemplu īndelung genunchiul julit", īmi scrisesei, cāndva.

 

Īmi amintisem cuvintele tale, căci şi buba mea făcuse coajă şi mă mānca. Nu mai trăisem senzaţia asta din copilărie.

Alesesem să merg la un concert rock, īn Parcul Romantic al Oraşului, īn una dintre zilele de după vizita ta. Eram confuz, ca după sesiune, īn aşteptarea rezultatului unui examen. Fără constrāngeri, fără un ţel precis şi apropiat,  aşteptānd, fără să īl pot influenţa, deznodămāntul.

Mă plimbasem pe cea mai anostă stradă ce a purtat vreodată numele Magnoliilor, urcasem īntr-un autobuz - cuptor ambulant -, privisem apatic pasta somnoroasă şi mofluză a călătorilor şi coborāsem la parc, sperānd să-mi regăsesc, īntr-o plimbare singuratecă, petecul meu de lume.

Mă īntālnisem īnsă cu un grup de rockeri pe care īi cunoscusem la un chef, trei tipi, dintre care doi cu prietenele lor şi acceptasem să merg cu ei la concert. Pānă să īnceapă, ne urcasem pe nişte schele, de acolo alunecasem, oprindu-mă cu pieptul, palmele şi un genunchi īn ţevile ruginite.

 

A doua zi, de dimineaţă, mersesem la urgenţă pentru o injecţie antitetanos. Asistenta mă īntrebase ce s-a īntāmplat şi i-am povestit. Părea amuzată, nici uimirea nu şi-a ascuns-o, īn timp ce īmi copia datele din buletin īntr-un registru (ajunsese la data naşterii şi implicit, la vārsta mea). Zicea că arăt extrem de bine, par atāt de tānăr!

I-am mulţumit.

 

- Uită-te la ei, cāinii, făcură schimb de locuri. Mănāncă unul din farfuria altuia!

- Da, ia uite-i cum fac rocada!

- Rex!

- Marta, de ce strigi Rex, că ăla e Cliff!

- Lăsaţi-o, că e din cauza beuturii!

- Greşesc, dar e mare lucru că recunosc!

- Īmi plăcu de domnul Adrian. I-am spus: "Vezi că se face şi pe sistem nervos!". Zice: "Īn viaţa mea n-am avut!". Mă īntrebă ce am muncit, e chitit pe mine!

- Se pare că s-a prins că rămāneţi singură mai devreme!

- Tocă toată varza, Cezar. "Vezi, să vii lovit!", i-am zis. "Cānd am venit eu lovit?" Şi mă trezesc cu el: "Mi se sparse băşica!"

- Ce băşică?

- Păi, o grămadă de varză am pus! Pānă a tocat-o, a făcut băşică la deget. Se mirau toţi vecinii: "Mă, voi vă deschideţi cantină?". Apropo, Marta, să-mi dai şi mie o drugă de porumb să pun īn butoi.

- Ia de-ţi alege!

 

- La cutremur zice că au sărit peştii din acvariu! "Vă recomandăm să vă luaţi peşti", a spus la televizor.

- Şi cāinii au īnceput să latre, vitele urlau…, adăuga tanti Păsărel.

- Pisicile au fost cuprinse de agitaţie.

- Scumpi, azi-noapte: "De-aia venise māţa peste mine īn pat…"

- Fără mişto, ea la etajul nouă…

- L-a simţit? Era culcată?

- Era culcată! Ce să facă Scumpi la 11 şi jumate noaptea, cu ea sculată!?, se mira Babi.

- Dar tu nu dormeai…, rostea, pe jumătate īntrebător, tanti Păsărel.

- Nu dormeam. Dar eu nu eram la Scumpi!

- Eu vorbesc cu Marta, nu cu tine!

- La demisol, nu se simte!, zicea Babi.

- Tanti, la oboseala pe care o am eu…

- Să īnţeleg că, dacă vine cineva pe la dānsa, nici nu simte. Vine, pleacă…"Mai poftiţi pe la noi…"

- Taci, mă…

- Ce mă bucur c-am īncurcat-o! Īmi place s-o văd că se dezvoltă!

- La mine nu s-au auzit nici paharele!

- Mă, fată, dormeai! Ai venit foarte greu la telefon! Eu plāngeam īn hohote, cānd am ajuns la Cezar: "Scoală mă, că e cutremur!", el zice: "Īmi stricaşi somnul!". Făcea pianul: "Ăăăăăăăă, ăăăăăăă!"

- Rezonanţa clapelor. Nu ştiu de ce al tău intră, că ale lui Gabriel nu intră nici unul.

- Al meu intră şi cānd tuşeşte Cezar!

- Vă povestesc: e pus de-a latul, e pus de-a lungul…, lua Babi īn calcul posibilităţi.

- E lipit de perete. La toate cutremurele a auzit şi vecina: "Ăăăăăăăă, ăăăăăăă!". Iar paharele din vitrină au cāntat o jumătate de oră!

- Babi, dacă dai ceva, ţi-o dau pe-asta cu reducere, zicea tanti Marta, răsfoind o revistă şi arătānd spre o blondă cu sānii goi. Douăzeci la sută! Dar, ca să beneficiezi de acest sistem, trebuie să īmi dai mie ceva!

- N-am văzut aşa ceva! Mamă, ce părere ai despre ceea ce se īntāmplă aici?

- Toată lumea e afaceristă!, constata tanti Păsărel.

- Şi de ce nu intervii?

- Eu?

 

Mă privesc, cānd mă bărbieresc, īn oglindă. Firele albe s-au īndesit, chiar şi cele din mustaţă, tresărirea de spaimă īnsă a venit anul trecut, cānd am descoperit o albitură īn zona pubiană. "Tānăra femeie de pe plaja nudiştilor, care se īndreaptă īn genunchi spre cortul ei, intră pe jumătate, căutānd ceva şi apoi iese, tot cu spatele (īn timp ce eu captez totul īntr-o singură şi neruşinată privire) mă va face să īmi simt neputinţa! Iar firele mele vor fi toate albe-gălbui, ca ale bunicei, care, cānd se scălda īn albie, vara, īn curte, mă ruga să o frec cu un burete (natural, crescut īn mijlocul unui soi de dovleac) pe spinare. Trăgeam cu coada ochiului cānd se ridica, iar ea era mai puţin pudică decāt mama, care mă certase zdravăn īntr-o situaţie similară. 

 

- S-au făcut gogonelele?, īntreba doamna Marilena

- Una singură, recunoştea tanti Marta. Eu zic s-o punem īn pătul!

- Vorba lu' nea Tomiţă: "Īntre gard şi pătul, patru picioare şi-un cur!". E mai ieftin!, zicea Babi. Mamă, īmi faci şi mie o cumpărătură?

- Ce cumpărătură? N-am bani!

- Īţi dau eu! Ia-mi şi mie te rog frumos, o pāine. Că sunt amărāt!.

Adăuga, cu nesfārşită candoare:

- Şi-o sticlă de bere!

- Eeee, aia e…După părerea mea, băuşi destul aici!

- Ce spui? (Ai fi zis că nu a auzit). Mamă, eu beau după părerea mea! Poate e cutremur la noapte…Şi cade pe mine…

- Să fie beat!

- Păi, tu stai acasă la noapte?, se mira tanti Păsărel.

- Bineīnţeles! Meciul a īnceput de alaltăieri şi se termină poimāine. La 8 jumate, pe stadion. Ia-mi mie pāine şi bere, le pui la rece, te uiţi la Surprize, surprize şi nici nu te-aştepţi cānd vin eu acasă!

- De ce vă mai duceţi la stadion, că tot luaţi bătaie?, īntreba Marilena.

- Păi ştii tu ce frumos e? Gargară, īnjurături, toată lumea dă muie…

 

Lua ţigara din faţa ei.

- Cāte ai cardit azi?

- Īţi spun sincer, azi am fumat trei ţigări! Īţi jur!!

- Dacă ţi-o rup eu pe-asta, te superi pe mine?

- Nu mi-o rupe, te rog! Numai trei am fumat!

- Mă cac pe treiul tău, parcă ziceai că te-ai lăsat! Clar este că eşti o tipă slabă! Deşi, dacă mă uit mai bine, slabă n-ar fi cuvāntul cel mai nimerit…

- Īn noaptea cutremurului, dacă n-aveam o ţigară, mă īmbrăcam şi mă duceam la cel mai apropiat non-stop să-mi iau! Īmi venea să mă urc pe tavan!

- Textul meu este acelaşi: dacă aţi trecut prin starea asta, dacă aţi reuşit să vă opriţi…

- Cinci zile.

- Şi nu sunteţi īn stare să menţineţi oprirea asta, nu aveţi caracter, exact cum spune toată lumea despre fotbalişti: "E bun sau nu e bun, are sau n-are caracter?"

 

Ţin minte zgomotul copitelor lovind pietrele de pe drum, strigătele căruţaşilor care vindeau scoici sau īngheţată, cānd eram un băieţel. Sunetele astea familiare nu vor mai fi, oamenii nici ei, doar vechiturile mele: obiecte, filme, muzică şi mai ales gānduri.

- Marta, covoarele trebuia să le scoţi de dimineaţă, să se aerisească!

- Pune-le acuma pe sārmă, să le vadă şi mama, să plece liniştită acasă. Cum spune şi cāntecul ăla: "Să nu mai pui chiloţi pe sfoară, vine vāntul şi ţi-i zboară!".

- Poate dai o mānă de ajutor?

- Să bat covoarele? E gospodăria ta! Eu am om angajat la covoare şi le bat la alţii?

- Vorba lu' soru'mea: "Aveţi o boală, īn provincie, să scoateţi covoarele să le bateţi". Īn Bucureşti. nu există bătător! Iar īn Occident, nu s-a auzit de-aşa ceva!

- Marilena, cānd ai aspirator bun, e altceva!

- E bine să le mai scoţi, spunea tanti Păsărel. Se mai aerisesc şi ele!

- A venit un francez la soru'mea, īnainte de Paşti. "Ce se aude? Sunt năuc! Văd şi nişte femei căţărate pe la ferestre, cu nişte ziare īn mānă. Ce fac acolo?";  "Şterg geamurile…".

- Doamna Cezar, la noi de cānd s-a inventat ziarul Scānteia, există acest obicei, să fie şterse geamurile cu ziarul. Francezii nu au ziarul Scānteia!

- Şi ei cum spală ferestrele?, īntreba tanti Marta.

- Cu un pămătuf, cică!

- Ăla, de spală băieţii pambrizele! V-am şi cumpărat aşa ceva! De ce nu faceţi la fel?

- Trebuie pe dinafară. Unde vrei să ies eu pe geam? Roxana ce se mai chinuia să le spele aşa, pe dinafară…

- Săraca! Şi de ce s-a măritat aşa greu? Ia īntrebaţi-o pe doamna Păsărel de cāte ori le-a spălat, unde stăteam noi īnainte, şi se deschideau geamurile tot īn afară! Aşa nu vă place, altminteri nu vă place, dar cum vă place?

 

- Mi-a spus Roxana că la ei, īn America, nu există praf. E la cāţiva metri de ocean, e şi umiditatea care absoarbe…

- Romānia este singura ţară unde există praf! Nici la Isabela, īn Canada, nu e praf. Şi nu e pe malul oceanului. Dar nu e praf!

- Sunt multe cauze la noi…Am citit īn una dintre publicaţii că este şi poluare, sunt toxinele, spunea tanti Păsărel.

- Eu şi cu domnul Cezar suntem mult mai afectaţi, pentru că suntem mai īnalţi, se alinta Babi.

- Hai, pe cai!, zicea domnul Cezar, ridicāndu-se. Că eu am şi meciul celălalt, pānă la 12 am program.

- Doamna Mariana, am auzit că aveţi televizorul defect. Am un inginer, dacă vă interesează, vorbesc cu el, dar să-mi spuneţi din timp…, făcea o ofertă doamna Marilena către femeia care ieşise din casă şi lua apă de la pompă, īntr-o găleată de plastic.

- Da, vorbiţi! Īn timpul săptămānii sunt numai seara acasă, dar sāmbătă şi duminică sunt aici.

- Şi dacă vorbeşti cu două-trei zile īnainte, rămāne el două-trei zile după ce-l repară?, īntreba, candid, Babi.

- V-am pupat! La revedere!, zicea doamna Marilena, īndreptāndu-se spre poartă, īmpreună cu soţul.

- Doamna Cezar, luaţi druga īn mānă. Face bine la imagine!

 

Strāngeam masa. Coboram scările şi īmi urmam mătuşa spre bucătărie. De la doamna Dorina, din camera arhiplină cu flori artificiale, răsuna pe tot holul de la demisol muzica populară.

Ieşeam.

 

- Doamna Marta, dar mi se pare mie că prea sunteţi īmpăcată dumneavoastră cu doamna Sava. Dacă este o teză adevărată, Doamne ajută, eu mă īnchin!, auzeam, īndreptāndu-mă spre masa din curte.

- Este adevărată. Toată lumea s-a explicat, s-a subīnţeles. E aşa de minunat, domnu' Babi, că nu ne certăm īntre noi! Tu de-aia stăteai aici, să vezi cum ne luăm noi de păr?

Mă oprisem lāngă bătătorul unde Dorina lovea covoarele mătuşii mele asistată şi ajutată, uneori, de aceasta. Don Babi stătea la masă, aşezat pe bancă şi ne privea.

- N-am eu noroc! Mi-ar fi plăcut şi mie o pată de sānge pe jos…

- Doamne fereşte!

- Să vină poliţia…Şi să le ia la martori…Alcoolemia!

Rādea īndelung, cu poftă.

 

Luasem şi eu bătătorul şi-mi īncercam puterile.

- Doamna Marta, don Cornel doar le face observaţie! Şi, nu ştiu dacă ai remarcat, vāntul bate invers, dar doamna Dorina bate tot spre mine. Săptămāna viitoare ce faceţi doamna Dorina?, zicea el, ridicāndu-se de la masă şi apropiindu-se.

- De ce mă īntrebi?

- V-aş lua pe la mine pe-acasă să v-arăt ce praf am eu! Că acum venisem īn vizită şi-o să ajung acasă ca morarul, alb de praf…şi prin gāt! Nu, trebuie să mă clătesc, neapărat! (Se īntorcea la masă, se aşeza, īşi umplea paharul cu vin şi bea cu sete). Don Cornel, staţi domne jos!

 

Mă aşezam lāngă el şi priveam femeile care īntorceau covorul greu pe partea cealaltă.

- Īn faţă la filarmonică, unde este acuma Viena, era o stradă. Dincolo, unde este acum florăria, era altă stradă. Īntre străzile astea două, acolo, pe dreapta, era un depozit de parfumerie…Din ăştia de…paciuli! (Rādea). Pe stānga, era un depozit de chimicale, viitorul dero! De la dero īncolo, mai īn faţă un pic, era prima berărie din Oraş unde se bea la halbă, pe trotuar. Vorbesc de vremea lu' nea băiatu', nu dinainte de război. Īncepānd din '80, īncoa. Cea mai mare plăcere a noastră, a băieţilor, era să stăm la Cofiţa, cu o bere de trei lei jumate…

- Şi să priviţi doamnele care veneau la parfumerie!

- Nu doamnele, nu! Ăia de la dero descărca, muncea. Ăia de la parfumerie descărca, muncea! Noi, stăteam pe trotuar, la masă, cu halba…Aşa şi aici! Nu există satisfacţie mai mare decāt să-i vezi pe-ăştia muncind! Să trăiţi!

Rādea şi golea jumătate din conţinutul paharului.

 

- Dorino, am impresia că tot de una singură suntem! Cu atāţia bărbaţi şi n-ai nici o nădejde!

- Tanti Marta, puţinul avānt ce-l aveam, a fost spulberat!

- Vezi, don Cornel, ce frumoasă este viaţa, uneori? Pe vremea aceea, făceam sport şi duceam glasul Oraşului pe meleaguri…diverse. Şi pe unde ne duceam, mai discutam şi noi cu adversarii, īnainte sau după meci, n-are importanţă: "Bă, la voi cum e?". Şi exact asta le-am povestit. Păi nu voiau toţi să se mute īncoa? "I-auzi, bă, ce bine o duc ăştia şi noi muncim!". De-aici īţi poţi da seama ce s-a īntāmplat pe vremea aia, cāt s-a putut minţi!

 

Tuşea şi īşi umplea paharul.

- Babi, are doamna Dorina o rugăminte la tine!

- Iertaţi-mă, vorbeam cu domnu' intelectual. Pentru doamna Dorina? Mă mai gāndesc. Cāteva minute bune.

- Ea īşi depusese actele pentru maşină, pe vremea lu' Ceauşescu. Mai avea două luni şi-i venea.

- Zău? Īi venea la două luni?

- Şi nu mai are nici un act, că a zis că gata, s-a ales praful. Ce relaţie mai ai cu domnişoara de la CEC?

- Mie daţi-mi temă, facem timp de gāndire şi mai vedem… Contează foarte mult şi comportamentul domnişoarei.

- Dorina?

- Nu, al domnişoarei aceleia.

După o scurtă pauză:

- Dar dacă se dovedeşte că eu caut o maşină şi găsesc două?

- Una īţi rămāne ţie!, zicea tanti Marta

- Perfect. Domnişoara Dorina, dă-mi cheia de la uşă, să vin să-ţi spun ce s-a rezolvat!

- Hai, tanti, că plec! Mă cauţi, domnu' Babi?

- Vă caut, că sunt interesat!

Intrau īn casă femeile.

 

- Ooo, Doamne-Doamne!, zicea Babi, frecāndu-şi fruntea cu palmele.

Pentru cāteva secunde, tăceam īmpreună.

- Ascultă-mă, eu am īncă două aspecte dintre care unul īn subsidiar…Aaaaa! A venit şi don Luigi, după ce am muncit noi! Aţi auzit că v-am dat un telefon?

Luigi se apropia pe alee. Ne salutam, se aşeza īn faţa noastră, pe un scaun.

- Vă dăm ceva prin gură? O bucăţică de oaie?

- Oa-e! Aţi avut oa-e?

- Şi de data asta am luat pentru subţirimi, pentru ştaif: antricoate, nu coaste, să le curgă balele pe urmă. Să nu-ţi povestesc că am avut şi o īntāmpinare nasoală…

- Da? Cine?

- Cum mirosea mai tare īn cartier, pac!

- El? Don Cornel?

- Dānsul, nu el. Cu toată familia!

- Şi ştii cum mănāncă dānsul!

- Mirosiseră.

- Cine crezi că l-a nenorocit şi pe patronul lui?

- N-aş vrea să mă gāndesc! Oricum, i-am rezolvat. Oaia ştii cum e bună? După ce lasă…

- Vine de se īntāmpină cu atracţia lunii, care creşte mareea şi-o udă la uger…

- Tu īţi baţi joc de mine? Insinuezi că oaia mea e scundă?

- Nu, dar mareea…

- Bă, Luigi! Eu ştiu o vorbă: mă cac īn marea ta!

- Maree am spus.

 

Don Babi se īntorcea spre mine.

- Tata a avut o moară. Am făcut cerere de retrocedare şi de patru ani de zile se judecă tribunalul cu judecătoria: cine are competenţa să rezolve cazul…

- Nu e bine stabilit!

- Ba e bine stabilit! E foarte bine stabilit! La jumătate de an, vine guvernul şi le schimbă competenţele şi ei ne trimit de colo-colo!

 

- Ce e ăsta şi de unde e?, arăta don Luigi spre sticla de vin.

- E de cadou.

Īşi turna īn pahar. Gusta.

- Nu-mi place.

- Nici mie nu-mi place, dar dacă tot l-am găsit aici, hai să-l radem!

- Ca să luăm altul!

- Poate ne aduce domnul Deleanu ceva. Astă-seară vorbesc eu cu el, că mi-a şi spus: "Bă, vorbim sāmbătă seară, că ajung eu acasă".

- Babi, da' sper că n-ai ţinut-o cu capu'n jos…

- Bă, Luigi, uite-aşa dădea din coadă! Mi-a fost groază, dar am rezistat!

 

Se auzeau băieţii unei brigade ultras trecānd pe stradă, spre stadion.

- Fără mişto, toţi golanii se duc la meci, numai noi stăm aici? Cānd īţi dădui eu telefon, erai tu liniştit…

- Māncai, beui..

- E bine… E bine...

- Dar sticla dinainte?

- O pusei la bandulieră! S-a dus…Cu oaia! Dar să ştii că eu nu mă reţin īn relaţia cu tine!

Īşi umplea paharul.

- Don Cornel văd că e detaşat de situaţie.

- Făcu un articol pe ziua de azi!

- Dădu cu capu'n realitate!.

- Ai crede că īn curtea asta mică, aş spune matrimonială, s-a īntāmplat? Acolo, īn spate, cam pe unde se situează camera de e acum a lu' don Cornel, stătea şi ea. Cu geamul deschis. 75-80 de ani. Şi citea. Citea Baudelaire, citea Verlaine… Īnchidea ochii. Īncepea să viseze…. Şi visa. De geamul deschis se apropia un cāine care o purta spre fundul grădinii şi o māngāia şi ea spunea că-i place şi ce frumos era!…Ce frumos era Verlaine, ce frumos era Baudelaire!…Şi ea simţea toată mişcarea şi groaznic de bine…

- Pe picior…

- Cu māna asta…(Ridica palma dreaptă). Īi dezvelea piciorul ei…

- Ca şi cum ar fi cāntat la harpă…

- Şi spunea: "Ce faci? Īmi pui māna pe coapsă? Nu ţi-e ruşine, nesimţitule!". La care ea a simţit şocul! I-a dat drumul: "Du-te īn pizda mă-tii, e visul meu!"

Rāsete.

 

- Bă, ce frumos tăcea ea din gură: citea Verlaine, citea Baudelaire! Cānd ţi-e somn, te culci!! Īn pat, nu…reverie!! Asta este, ce să faci?!

- Ce-o să visăm noi la 70 de ani!

- Ai ei?

Uneori o poveste īmi place şi atunci cānd e neclară.

- Pe-ăsta īl ştii? Un tānăr…

- Un ciufut.

 

- Mulţumesc. Pleacă de la hotelul Jiul. "N-am bani să mă duc cu taxiul, n-am bani să mă duc cu tramvaiul… De ce să nu scurtez eu drumul?". Şi o ia prin părculeţ. Face cāţiva paşi pe alee şi deodată tresare: īn faţa lui, pe asfalt, ţopăia o broască. "Ptiu! Fir-ai a dracu'…", zice el, după sperietură. "Bă, tu să nu mă īnjuri pe mine!"; "Ia uite, bă, n-am loc să trec...". Broasca iar se īntoarce: "Bă, tu să nu-mi dai mie şuturi īn cur, că mă enervez foarte tare!". Ăsta, beut, stă, se uită la ea… "Aş vrea să merg cu tine cāţiva metri", zice broasca. "Poftim!", zice ăsta. Merg ei ce merg, ajung la ieşirea din părculeţ. "Tu unde stai?", īntreabă broasca. "Īn blocurile alea de colo!"; "Hai că te conduc pānă īn faţa blocului!"; "Du-te īn pizda mă-tii de broască!"

- Te pui cu o broască!

 

- Ajung īn faţa blocului. "Aici stau", zice el. "La ce etaj?", īntreabă broasca. "La cinci"; "Te sui cu liftul?"; "Da"; "N-am fost niciodată cu liftul, nu mă iei şi pe mine să văd cum e?"; "Pleacă de-aici, că-ţi dau vreo două de nu te vezi!"; "Hai, te rog eu frumos, dacă tot am venit pānă aici şi gāndeşte-te, niciodată īn viaţa mea nu am mers cu liftul, de ce eşti rău?". Se urcă īmpreună īn lift, ajung la etajul cinci, se deschide uşa. Broasca: "La ce apartament stai?"; "La ăla!"; "Nu mă laşi şi pe mine puţin pe la tine prin apartament?". Descuie ăsta, intră. "Aş vrea să fac şi eu un duş"; "Īncepi să mă enervezi! Nu ţi se pare că eşti cam obraznică?"; "Dacă vrei, poţi să faci şi tu cu mine!"; "Nu fac duş cu tine!!! Fă singură!". După cāteva minute, iese ea din baie. "Broască, mai rămase apă?"; "Da"; "Du-te şi fă şi tu, omule, dar ai grijă că m-am şters eu cu prosopul ăla!". Iese şi el de la duş, broasca pe noptieră. "Īmi dai voie să stau şi eu la tine-n pat?"; "Hai că eşti chiar culmea! Asta īntrece orice limită!"; "Dacă mă laşi să stau la tine īn pat şi mă şi pupi, o să ai un cāştig foarte mare. Foarte mare!"; "Īţi baţi joc de mine?! Ce cāştig să am?"; "Nu te gāndi la loto, nu te gāndi la ceva de genul ăsta, dar pe cuvāntul meu dacă nu vei cāştiga enorm!". Bă, trec peste etape! Se pupă şi īn momentu' ăla…

- Se transformă broasca īntr-o blondă extraordinară! Īn acelaşi timp, se deschide uşa şi intră nevasta ăstuia: "Nenorocitule! Mă mai minţi tu mult cu broaştele tale? Unde e broasca?" Şi dă-i! Să vezi bătaie!

 

- Bă, Luigi, eu ştiu cāt de mult īţi plac blondele! Ele, roşcatele şi brunetele ne salvează pe noi, mă laşi să termin povestea? Se pupă ei şi īn momentu' ăla, ai anticipat bine bine, tu, intră nevasta ăstuia. Şi zice: "Cu o broască, mă? Mă īnşeli tu pe mine cu o broască?"

Clipe de tăcere urmau hohotelor de rās.

- Tată, o spunere din asta a mea, la Pătrăţica, dura cel puţin două ore. Dar, uneori, le-o povesteam orbeţilor o jumătate de noapte. Acum, v-am scurtat-o!

Golea paharul şi īl umplea din nou.



Comentarii cititori
sus

Daniel Vighi

 

 

Jam session cu Jimi Hendrix

- roman rock and roll -

 

 

Se dedică rockerilor!

 

CUVĪNT ĪNAINTE

 

Toată lumea īi spunea Jimi,

aşa īi spunea: Jimi.

Noi am decis să-i spunem altfel ca să nu se prindă

nici dirigintele,

nici cei de pe la UTC,

nici cei

asemenea ofiţerului de securitate ce ne-a

vizitat liceul şi ne-a cerut

să nu mai ascultăm postul de radio

Europa Liberă deoarece la emisiunea Metronom

altele era interesele:

eram atraşi cu muzică şi,

pe urmă,

deveneam adepţii

lumii capitaliste:

corupte şi decadente!

De aceea am hotărīt să-i zicem Vasilică,

Ică īi spunem,

sau pur şi simplu Că:

domnul Că;

şi pentru că,

aici,

īn paginile revistei Quelle

 suntem īn Germania Federală

īi zicem Jimi Hendrix;

domnul Jimi Hendrix are jeansi de catifea,

īn picioare poartă mocasini

şi

un tricou foarte şmecher;

la gīt –

 o pereche de mărgele;

Jimi Hendrix stă călare

pe

o

motocicletă Harley Davidson.

Pletele mari ale lui

Jimi Hendrix

sunt adunate de o bentiţă

roşie la culoare.

E ca lumea Jimi Hendrix.

 

 

J.H.

 

 

J.H.

– băiatul lui tăticu şi al lui maimiţiki –

are nişte blugi originali ceea ce este o minune a zilelor noastre.

Jeanşi Levis Strauss.
Apoi mocasini originali,

apoi un tricou cu Jimi Hendrix.

Preafrumosul Jimi cu barba lui,

cu părul lui,

cu cearcănele lui,

cu ghitara lui.

 

 

Stă J.H. la masa din cafe barul de la colţul străzii.

Cu prietenii stă.

Cu prietenii de pe strada Ecaterina Teodoroiu.

Acolo stau: lāngă budă. Şi Securitatea stă nu departe de ei şi se īntreabă

īn dosarele ei operative:

 despre ce discută ei acolo pe cīnd stau la masă, se īntreabă Securitatea?

Ce pun ei acolo la cale?

Ce activitate semilegală proiectează ei īn norii de fum,

printre ceştile de cafea,

printre paharele cu coniacul de dimineaţă?

Ce anume fac şi desfac ei?

Ce propun?

Ce anume discută?

Ce analizează ei?

Ce stabilesc?

Ce hotărăsc?

Nişte songuri ca din departe le vin,

īi cutreieră,

ceva tristeţe bleagă care le este strecurată īn suflet de cutare blues auzit pe seară,

īn miez de noapte īn faţa ecranului luminat de un beculeţ gălbui,

īnchis īn spatele ecranului de la radioul din vremea războiului.

Īnsă bun.

Bun radio era acela din camera lui J.H..

Radioul lor din vechime.

Iubitul,

dragul de el,

marijuana lor,

nebunia lor,

visul lor dulce-amărui.

Tristeţea şi bărbăţia lor,

gustul lor pervers,

pentru altfel şi altceva,

adierea nebuniei strunite din ghitări,

din jocul vocii,

din ecourile ritmate bine,

frumos ritmate īn depărtarea vocii şi a ghitării lui Denny Laine,

a pianolei şi a vocii lui Mike Pinder,

a lui Ray Thomas pe care-l vedeau acolo,

o clipă īnvăluit īn luminiţa aceea de dincolo de lume,

din departe:

ehei,

bătrīne Clint Warwick,

cum stai tu aplecat peste bas

şi

ne strecori fiorii nebuniei īn sufleţelul nostru.

Colindăm peste ritmurile din departe ale tobelor amicului Graeme Edge. .

Hei amigo,

zicem şi

ne răsucim,

alunecăm, 

cădem tot mai mult īn hīrdaia

the Moody Blues cu

Nights in White Satin.

 

 

J.J.

 

J.J.

vine şi ea.

Vine şi J.J.

Acu vine şi le spune morocănoasă

"salut",

şi ei īi răspund la fel.

Fumează.

Beau cafea.

Beau coniac de dimineaţă.

Asta fac acolo.

"Salut",

aşa īşi spun şi pe urmă se aşază la masă

cu gesturi rutinate,

se aşază la masa mititică,

masă de bar,

din astea moderne,

şi stau ascunşi īn dosul fumului de la ţigările bulgăreşti.

 

 

Matei Scorţeanu

 

Un caz grav a fost cel al lui Matei Scorţeanu de la operaţiunea pregătire.

Lună de lună

el

īnregistra

cīteva absenţe nemotivate,

dezorganizīnd procesul operaţiunii la care participa.

Cu toate repetatele discuţii ce le-am avut cu el

personal

şi

īn colectivul său de muncă,

nu numai că nu a devenit mai disciplinat,

ba dimpotrivă,

lucrurile au mers tot mai rău,

ajungīnd ca īn ultima lună să absenteze nemotivat 10 zile.

Īn această situaţie fiind,

a fost pus īn discuţia adunării generale sindicale.

Colectivul,

cu ma­turitate de gīndire,

s-a pronunţat cu un singur glas:

lui Scorţeanu trebuie să i se desfacă contractul de muncă!

 

 

Capitolul I

 

S-a sculat destul de devreme pentru o zi de vacanţă de vară. Şi-a mijit ochii şi s-a īntors spre noptieră, spre ceasul mare, bătrīn, cu clopot deasupra şi cu o locomotivă cu aburi pe cadran: ora 9.12 minute. Anul 1971, ora 9 şi acu 14 minute. Ceasul e acolo, tot acolo, pe noptieră, cu locomotiva cu aburi, cu arătătoarele, cu minutarul, cu secundarul şi cu ţăcănitul lui. J.H. se holbează la ceas, asta face īn dimineaţa de vară: era joi, şi era vacanţă, soare era, şi păsările cīntau, aşa cum cīntă ele de obicei vara, de dimineaţa, prin curţile oraşului.

 

Acu J.H. se scarpină īn ureche, īşi petrece vīrful degetelor mīinii drepte spre pavilionul urechii din stīnga, īşi petrece antebraţul peste torace şi īşi pipăie cu grijă pavilionul urechii stīngi cu degetele mīnii drepte īn timp ce priveşte ora la ceasornicul vechi, cu clopot deasupra sub forma unei pălării ca aceea a  bunicii lui J.H. care trăieşte īntr-un sat din apropierea Timişoarei. E sfīrşitul lunii iunie şi porumbul este mare, este negru-lucios īn grădina bunicii lui J.H., şi ea poartă acolo īntre rīndurile de porumb, printre frunzele negru-verde-lucioase o pălărie cu boruri mari, una din acelea mexicane pe care le-o fi īntīlnit regizorul Claude Lelouch la un an după ce a luat premiul de la Cannes pentru filmul Un bărbat şi o femeie cīnd a ajuns prin Brazilia ca să găsească locuri, cadre, cum se spune, pentru un nou film care se va numi Soarele răsare la apus. Acolo a găsit el pălării din acestea mexicane, cu toate că  filmările au fost să fie īn Brazilia care, orişicītuşi, nu e Mexic. Acolo a văzut Lelouch o pălărie asemenea acelora mexicane care seamănă cu pălăria de paie a bunicii lui J.H. cītă vreme sapă la grădină  printre rīndurile īnalte de porumb. Şi pălăria seamănă cu clopotul ceasornicului la care se uită J.H. dimineaţa, la ora 9.17, īn anul 1971, şi e o locomotivă cu aburi desenată pe cadranul ceasornicului iar J.H. nu se scarpină cu mīna dreaptă la lobul urechii stīngi aşa cum o superficială privire din afară ar revela. Nu asta face. Altceva se īntīmplă. J.H. īşi măsoară cu un gest mecanic lungimea părului, adică vrea să vadă cīt anume a mai crescut el după ultima devastatoare īntīmplare a tunsului la care fu obligat de dirigintele clasei pe care, cu anume opinteli o sfīrşi el, sau nu, minţim, nu e aşa, nu o sfīrşi că īn toamnă va fi să se confrunte cu o corigenţă la matematică. Aprigă, nenorocită, īmpuţită şi la-care-cel-mai-bine-e-să-nu-se-gīndească. Asta e cel mai bine. Dracu să o ia cu tot cu profesoara respectivă căreia i-a spus el cīndva, la īnceputul anului, Bulina, că e rotundă asemenea figurii geometrice respective, dacă aşa se poate spune cu adevărat. Să fie oare bulina o figură geometrică, se īntreabă J.H. īn chiar momentul īn care priveşte la nenorocitul de ceasornic de pe nenorocita de noptieră. Să fie oare bulina un cerc, o sferă, un octoedru fără colţuri? Ce să fie ea, se īntreabă J.H. cutreierat o clipă de perspectiva examenului din toamnă. Acela la-care-cel-mai-bine-e-să-nu-se-gīndească.

 

Dar mai bine să nu se gīndească. Īl enervează toate treburile astea. Destul, e destul, īşi spune chiar īn clipa īn care se scoală din pat, trece pe līngă nenorocita de noptieră, trece pe līngă nenorocitul de ceasornic, porneşte radioul, asta face, are un radio vechi, bun, solid, īmbrăcat īntr-o carcasă din furnir negru-lucios la care seara ascultă muzică, asta da, asta poate spune că-i place oricīt de tare ar putea să supere chestiunea pe toţi profii posibili, existenţi aici şi pretutindeni. Intră īn baie, e īn slip, e īncă adormit, e aşa cum ar fi să fie toţi juni de vīrsta lui care au isprăvit clasa a unsprezecea.  Īşi dă pe obraz cu apa din ligheanul alb, emailat īn partea lui de dinlăuntru şi roşu pe dinafară. Şi ligheanul este proptit pe un suport mare din fier şi chiar acolo, īn faţa lui, a suportului pentru săpun, chiar acolo, e o broderie cusută de sora lui la orele de mīini īndemīnatice, pe cīnd erau ei prin clasele mici: un bocal pe un şerveţel īn faţa unui lighean cu forma cam strīmbă era cusut acolo cu aţă roşie pe broderia aceea sau cum draci i-o fi zicīnd, o chestie de-a fetelor īmplinită la fix de sora lui căreia toţi īi spun  J.J.,  de la numele lui Janis Joplin, aşa īi spun: J.J. şi ei īi place pentru că e topită după Janis, tot aşa cum este el īnnebunit după Jimi. Doi nebuni ai lumii de azi faţă de care toţi profii de la şcoală nu valorează nici măcar cīt un morcov stricat. Ce ştiu ei, ce pricep ei, ce īnţeleg amărīţii ăstia din nebunia vieţii lui, a lui J.H., a lui J.J. care, īn vremea cīt fuseseră ei la şcoala primară, īn clasele mici, a  executat la ordin cusătura cu poezia scrisă cu aţă roşie deasupra bocalului, a ligheanului: "Cu apă rece spălīndu-ţi a ta faţă / Te umpli de viaţă".

 

Se spală. Se şterge cu un prosop asemenea ăluia din broderia tīmpită de dinaintea ligheanului. Acu o să plece la cafe-barul de la intersecţia străzii Ecaterina Teodoroiu cu Aron Pumnul. Acolo se va īntīlni cu Pol, cu Pitiu, cu Mandragora. Vor bea cafea, vor fuma ţigări bulgăreşti care au apărut nu de multă vreme pe piaţă şi sīnt orişicītuşi altceva decīt porcăriile astea de la noi.  J.J. e plecată la piaţă, va veni şi ea, sora lui geamănă va veni şi vor fuma, iar el se va holba la prietenii lui, la alţii de pe la mese să nu se uite mai cum nu trebuie, să nu se īnghesuie la  J.J.,  la sora lui, nu suportă treaba şi la adică e iute de mīnie şi toţi īi cam ştiu de frică, mai ales că din toamnă se va antrena la secţia de box pentru tineret de la clubul fabricii UMT. J.H. este dur, şi mulţi dintre cei apropiaţi īşi spun unii altora cu spaimă amestecată cu mult respect, că va sfīrşi cīndva la Popa Şapcă, este candidat sigur pentru īnchisoarea aceea care a īmprumutat numele străzii: are toate datele, cum se zice.

 

Pleacă. Trīnteşte uşa la apartamentul lor sărăcan care dă direct īn curtea hardughiei comune şi noi ne uităm la J.H. D. (de-ul este de la Durul, adică J.H. D īnseamnă J.H. Durul). Aşadar mai bine să ne uităm o vreme, nu foarte lungă, cum anume J.H. D īşi aranjează pletele care tocmai īncep să se revarse ele peste urechi, tot mai jos se lasă pletele lui J.H. D, şi nimeni nu are ce-i spune că al său tătic este undeva la tăiat stuf prin Delta Dunării, la colonia Periprava pe post de ocnaş; alcoolicul său tătic taie stuf şi nu-l mai poate snopi pe J.H. B, adică Bătutul, sau J.H. S, adică Snopitul. Tăticul taie stuf şi nu poate să se īntoarcă de la bodegă acasă foarte beat şi foarte doritor să-l caftească pe J.H. C, adică, clar spus, Caftitul. Şi erau īntīlnirile lor foarte dure, foarte aspre erau ele că de aceea s-a şi călit prin ani J.H. D, de aceea se uită rece la cei de prin preajmă, de aceea este J.H. cunoscător al tehnicilor denumite karate şi a aprofundat meşteşugul de a mīnui arme albe cum ar fi aceea denumită box care e aşa ceva ce se petrece pe degete, un ceva din alamă care se propteşte īn podul palmei şi īnconjoară exact īn felul unor inele degetele īn partea exterioară a pumnului cu care, astfel echipat, poţi īmprăştia eficace oricare măsele şi dinţi ai adversarilor, poţi lesne tăia pomeţii obrajilor şi īmpurpura cu sīnge bărbiile nenorociţilor care ţi-ar sta īnainte. Toate astea le-a dobīndit din greu, le-a exersat īncă din fragedă pruncie cīnd l-a apucat odată de boaşe pe tăticul foarte beat şi doritor să-l  bată pe J.H. C, pe J.H. B, pe J.H. S. Atunci,  cu cureaua a apucat să-l croiască tăticu peste bucile lui roşii, vīrstate de loviturile aprige care erau asemenea ălora de peste cīţiva ani pe care le va administra el bucilor turceşti ale lui Tanti-neni, curva din strada Ion Creangă, chiar de līngă casa īn curtea căreia se afllă o sinagogă evreiască de rit sefard, şi curva, mature woman pe nume Tanti-neni, īi plăcea să-i fie vīrstate bucile curului ei de mature woman cu o cravată anume stabilită.

 

Tăticul īl bătea aprig, cam tot aşa cum īi dădea el lui Tanti-neni la cur cu cureaua numai că lui nu-i plăcea deloc bătăile lui tăticu, ba dimpotrivă, īl umileau mai tare decīt arsurile repezi ale curelei aşa că, odată, pe cīnd a mai crescut, l-a izbit tare de tot īn coaiele lui care i se bălăngăneau īn izmenele scurte, de vară, militare, pe care le avea din vremea cīnd fusese croitor la unitatea militară din Fabric, pīnă nu l-au dat afară din cauză rachiurilor nenumărate pe care le īnghiţea de dimineaţa la Piţko. Şi cum spun, īl apucase tăticu şi se pregătea să-l frīngă īn două ca să-i dea cu ce avea el acolo īn mīna lui alcoolică numai că n-a mai apucat că i-a buşit un pumn īn boaşe şi l-a auzit cum icneşte de durere, de uimire că fusese pentru prima oară umilit īn halul ăsta tăticul de chiar odrasla lui, aşa că odrasla n-a mai stat prin preajmă, mai ales că l-a auzit cum zbiară ca porcul la īnjunghiere, şi cum caută tăticu pe masă cuţitul de tăiat pīinea, şi cum se reped peste el mămica şi  J.J.,  numai că a zbughit-o afară şi dus a fost vreo două, trei săptămīni. Noroc a avut, că altfel cine ştie ce ar fi fost capabil tăticu să facă cu cuţitul mare pe care l-a īnvīrtit multă vreme prin curtea comună, īn izmene, printre florile gălbejite din cauciucurile de camion şi printre grămezile de cenuşă de pe līngă tomberoanele perforate de rugină, īmpestriţate de muşte, ţīnţari şi gongi.

 

Noroc a mai avut J.H. că al lui tătic a fost ridicat de miliţie īntr-o dimineaţă din cauză ca a făcut ceva urīt; a sfīrşit totuşi să īnjunghie pe careva din cauză ca era atras de treaba asta, că nu o dată agitase cuţitocul de tăiat pīine prin curtea comună şi fu de fiecare dată domolit de mămica şi de  J.J.,  numai că acu, adică atunci, īn noaptea cu pricina n-a mai fost să fie nici mămica, nici J.J. cu el şi s-a apucat să ciopīrţească la un coleg de bodegă că l-au băgat direct la reanimare şi a stat colegul lui tăticu acolo preţ de o lună fără băutură, fără ţigări, fără bodegă, fără clientela de babe de prin Prinţul Turcesc pe care le serveau ei īn muncile casnice pentru cinci, zece lei. Le băgau babelor lemne īn şoproane, mai rar vara şi, mai ales toamna cīnd erau babeturile servite de la depozit cu lemne şi cărbuni cocs, cărbuni-ouă, aşa ziceau babeturile. Laza īl chema pe īnjunghiat, şi tăticu mult a băut cu el, a trudit cot la cot cu Laza aşa cum te-ai juca īn fiecare zi popa-prostu cu o grenadă neexplodată deoarece Laza era la fel de aprig şi dacă tăticu nu l-ar fi īnjunghit "sigurat", vorba babelor comentatoare de pe Traian utca,  l-ar fi belit el, odată şi-odată, pe tăticu.

 

 

STORY

 

Groparul Gerrard Winstanley, fratele digger, moşul dintīi al hippioţilor din cartierul sărăntoc Haigt şi-mai-nu-ştiu-cum   era fiul unui biet negustor de ţoale vechi, un amărīt de telal din Wigan care va deveni, din moşie a baronilor de Makerfield, oraş īncă din vremile de demult ale locului. "Sărman am fost, sărman voi muri: eu şi toţi ai mei", obişnuia să spună Gerrard tuturor celor pe care i-a adunat īn preajma sa īncă de la īnceput, după războiul civil, cel dintīi, cīnd se omorau cei bogaţi din preajma regelui cu cei bogaţi care nu-i erau alături. Ei īntre ei puneau la bătaie bani, armate, vieţi omeneşti pentru a-şi urma visele de mărire, domnilor! Asta e adevărul şi aşa se prezenta el īn regatul lui Charles I prin anii aceia dintre naşterea feciorului de telal, prin 1609, şi treizeci şi mai bine de toamne ploioase mai tīrziu cīnd va izbucni gīlceava. Asta a fost să fie povestea lui Winstanley, părintele gropar. Tata mare al hippioţilor din veacul douăzeci īn lumea sixties, cum se numea. Şi acest Gerrad, fiul telalului, a avut idei pe placul celor care l-au urmat şi care-şi vor spune fraţii gropari, sau săpători, că nici nu ştiu cum anume am putea numi altfel numele pe care şi l-au luat. Pe vremuri numele ăsta era al australienilor, al soldaţilor şi al minerilor vrăjiţi de aurul din ţara cangurilor. Şi tot aşa erau şi nenorociţii fraţi de peste ceva veacuri ai lui Winstanley pe numele lor Native Americans sau pieile roşi, sau indienii, first nation, cei dintīi: indigenii de prin California erau diggers, săpători, gropari: ceva aproape de boschetarii de azi de pe la Gara de Nord, copii străzii, obdachloseri, cum le spun nemţi: ăştia fără casă, fără masă. Aşa cumva.

 

 

*

 

"Din vitrinele acestui magazin ne pīndesc multe minciuni. Aici, frumosul minte adesea. Mīini īndemīnatice — poate, suflete caritabile — poate, au convertit frumosul īn contrariul său. Snobismul incult şi agresiv e īn plin atac. Mimetismul modelor străine e īn plină des­făşurare. Ploconirea devine gest simptomatic pentru un anume gust. Se «poartă» prin lume măştile africane: din lemn sīnt cioplite grosolan nişte figuri monstruoase, mai cum­plite ca cele din coşmarurile lui Goya, cărora li s-au adăugat dinţi din fasole pentru a că­păta aerul unor măşti populare moldoveneşti. Se «poartă» — prin filmele unui anume occident — erotismul: pe foiţă de metal sīnt bătute nişte nuduri obosite ori agresive, nişte june Rodice golaşe cu cofiţe-amfore pe umăr ori nişte negrese cu forme violent ondulate. Se «poartă» folclorizarea şi aici se săvīrsesc marile falsuri şi se spun marile minciuni: păstoraşi de operetă, daci fioroşi. de circumstanţă, şi maternităţi rustice, toate modelate pe metalul īnvăţat să suporte totul, īncearcă să mimeze un folclor aşa-zis stilizat, dar de un stupefiant prost-gust. Intre dulce­găria pisicuţelor din P.N.A. şi monstruozi­tatea măştilor de lemn se mai strecoară ici-colo şi cīte un lucruşor mai onest, un abajur mai acătării, o broderie mai muncită, o lumīnare mai originală."

 

 

*

 

Stau cu toţii la bar şi īn faţă lor, pe masă, au revista Quelle pe care Pol a primit-o de la un prieten de pe strada Negoiul, din Prinţul Turcesc care, şi el, la rāndul lui o căpătase de la un coleg de liceul de arte plastice. Ăsta de la arte avea rude īn Federală care veneau vara īn vizită. Răsfoiesc cu toţii revista şi fumează la măsuţa de līngă uşa de la toaleta barului.  Īntr-o fotografie policrom, undeva sub un gang, este prezentă o fată tare drăgălaşă cu mocasini, cu o poşetuţă din blue-jeansi cu bretele dintr-o o curea din frānghie. Fetiţa poartă poşeta cu breteaua pe umăr şi e acolo aşa un ceva ca un gang, şi īn spate o statuie despre care nu-ţi dai seama ce e. Ce-o fi statuia aceia, se īntreabă Pol, pe urmă Pitiu, Mandragora, J.J. şi J.H. Cu toţii se īntreabă şi se holbează la fotografie. 

 

 

*

 

Văzută dintr-o parte,

dimineaţa sau seara,

pe sub holul cu lampadare,

statuia chiar pare aşa ceva, adică o statuie;

ba mai mult chiar, de la distanţă pare un om,

care īncearcă să-şi lege şireturile la pantofi.

Numai că,

dacă te apropii,

cum aseară s-a apropiat domnul Jimi Hendrix,

să vezi cum e,

dacă treci pe sub bolţile cu chiorchini din ghips şi alte daraveri,

steme ducale cu figuri bărboase de soldaţi īnnegrite de praf,

pe līngă nişte butoaie de bere plasate nepotrivit dedesubtul scărilor,

aşadar dacă treci pe acolo asemenea lui Jimi Hendrix, ajungi īn faţa a ceea ce ai socotit că ar putea fi o statuie aruncată, din neglijenţă,

din nepăsare,

din nepricepere,

sub bolţile de sub castelul din

paginile revistei Quelle,

te apropii şi ce vezi, păcatele noastre?

Că statuia nu e statuie,

nu mai e aşa ceva,

a fost cīndva,

acu e aproape o bucata de piatră,

un glob mare din piatră (ăsta a rămas aproape intact)

pe care stă ceva necunoscut,

mutilat,

fără chip,

cu un ciot al mīinilor,

unul īntins īnspre īn afară,

altul aplecat spre glob,

doar parte din trunchiul statuii a mai rămas,

din faldurile unei togi,

a ceva greu de identificat,

te uiţi asemenea lui Jimi,

din spatele lui te uiţi,

din imediata lui apropiere şi-ţi spui:

- Oare cine, păcatele mele,

să fi distrus īn asemenea hal statuia asta;

aşa īţi spui tu,

acolo sub bolţile acelea,

nu departe de cele cīteva butoaie cu bere,

pe sub pavajul cu piatră,

pe sub ciorchini,

halebarde,

figuri de soldaţi morocănoşi,

prăfuiţi,

şi e seară de duminică,

după o zi īn care castelul şi īmprejurimile au fost asaltate de mulţime mare de turişti,

parkingurile din liziera pădurii au fost pline,

restaurantul cu grădina de vară a funcţionat la capacitate maximă,

pe scările cele baroce perechi de tineri pletoşi stau la soare.

Acu,

chiar acu,

aici,

īn paginile revistei Quelle,

pe sub bolţile castelului,

 e seară,

nu mai e aproape nimeni;

pe colina din faţa scărilor baroc,

pe pajişte sau pe băncile de piatră, doar cīţiva īntīrziaţi,

sub un stejar enorm.

-         O fi de pe vremea cīnd s-a construit castelul,

īşi spune herr Jimi Hendrix şi priveşte la statuia, mutilată,

imposibil de refăcut

şi pe sub ganguri e curent,

e aproape frig,

şi se văd īn vale luminile oraşului aceluia din Federală.

 

 

*

 

- Salut, zice morocănosul J.H. plictisiţilor de la masa din colţul din dreapta, īn spatele barului, aproape de perdelele care alunecă prinse cu nişte inele pe un suport ca să nu se vadă intrarea la buda café-barului. Acolo stau ei, nu departe de perdelele alea, e şi strategic locul ca să nu poată fi dibuiţi la adică de proful Beurică. Dar şi altfel e treaba că lui J.H., fiul unui depravat alcoolic şi al unei mamiţiki de toată pleazna, spălătoreasa scărilor de la blocul de pe strada Salcīmilor. Lui J.H., cum zic, īi este un soi de sanchi. Şi nici nu e de mirare dacă ne gīndim din ce familie provenea el şi  J.J.,  sora lui geamănă. Una de toată pleazna, cum am şi arătat deja, o familie certată cu  normele de morală, situată la marginea societăţii, aşa că nici nu le poţi cere să fie altfel. Dealtfel, dragilor, e de mirare faptul că J.H. şi J.J. au ajuns la liceu, că au străbătut deja două clase de liceu. Asta e cu adevărat lucru de mirare.

 

- Salut, zice morocănos J.H. şi cel de la masă īi raspunde rutinat, plictisit. Mandragora e la masa rotundă, apoi vor veni Pol şi Pitiu. Deocamdată, la masa de līngă buda café barului e numai J.H. şi Mandragora.

 

(Continuarea īn numărul viitor)



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey