Mihaela Butnaru

Georgia Ioana

Bogdan Mureşanu

Veronica D. Niculescu

Daniel Vighi


 
sus

Mihaela Butnaru

 

Richard

 

 

2. Adieu, īi zic lui richard īn glumă. E unul din puţinele cuvinte pe care le īnţelege. Cīnd era mai tīnăr, ştia multe cuvinte, vorbea cu o energie nestăpīnită, īşi mişca mīinile ca un dirijor, atrăgea atenţia. Cu anii, a refuzat să mai scoată vorbe pe gură. Le-a uitat. Īi e bine aşa, şmecher bătrīn, ştiu că īnţelege mai mult decīt arată că o face. Ca atunci cīnd citea pe scări, doar nu am visat eu. Richard citea o poezie, am găsit hīrtia mototolită īn buzunarul lui,  ca să citeşti poezie, īţi trebuie un talent special, ştiu de la profesorii mei. Dar bătrīnul mă păcăleşte şi eu īl las īn pace. Īi iese bine aşa, să nu stăm de vorbă, e mai simplu; īi torn ceai dimineaţa īn cana lui fără toartă, pe care şi-a adus-o de acasă, pun pătura īn geam să nu īl deranjeze lumina, apoi intru īn baie. Dacă īl găsesc tot īn cameră cīnd ies, īnseamnă că va fi o zi liniştită. Nu ştiu ce īl nemulţumeşte. Rar spune cīte ceva, şi atunci doar glume. Aştept cīte o săptămīnă- două pīnă se hotărăşte să le spună şi pe acestea.

 

Nu īmi vine să cred că asta e casa mea. Īnainte era aproape goală. Ai mei aranjaseră apartamentul auster, geometric, nu aveam nici o floare īn ghiveci sau īn vaze, nici un covor, nici un dulap de lemn, nici un fir de praf. Doar metal şi zid, frumos, ce să zic. De cīnd e richard aici, adică de joi, sunt haine şi resturi peste podeaua lustruită, dulapurile stau deschise, pachete de ţigări, un miros stătut de haine ude, cărţi fără copertă, pixuri, foi scrise sau cu desenele noastre, cotoare de mere, sticle goale. Mă īntreb cum i-ar plăcea mamei camera mea acum. M-am obişnuit aşa…cum īnainte īmi plăcea să calc desculţ pe gresia goală, lucitoare, aşa nu mă uit acum dacă sunt coji de banane, pahare sau perne pe jos. Ştiu că el le pune aşa, de ce faci asta, īl īntreb şi nu zice nimic. Am tot strīns ambalaje cīteva zile, am spălat hainele, am ascuns farfuriile şi paharele, degeaba. Le găsesc tot acolo, nu ştiu cum face. Cīteodată īncerc să vorbesc cu richard, dar nu vrea. Stă cu genunchii sub el, sub masă sau līngă uşă, se uită la mine, se caută īn buzunare de o ţigară. N-are, tocmai am aruncat un pachet. Nu fumăm īn casă, ai uitat, dar el stă līngă uşă şi se uită la mine, richard cel cu ochii albaştri. Mă uit şi eu la el, cīt pot, zic "bine", mai caută o vreme īn buzunare, se ridică, le īnchide, le deschide pe cele cu capse de la jachetă, le īntoarce pe dos pe cele de la pantaloni, īncepe să bată din picior. Īi aduc un pachet nedesfăcut.

 

Dar lui richard īi place mai mult să hoinărească decīt să doarmă după amiaza, cum obişnuiesc eu. De cīnd stă aici, a suportat două zile. Īl simţeam cum se mişca de pe o parte pe alta, cum respira cu zgomot, o dată a īnceput să mă gīdile, numai ca să nu dorm. Cīnd vede că nu īl bag īn seamă, pleacă singur. Lui richard īi place să hoinărească, aşa că merg cu el după- amiaza. Mă duce prin locuri pe care nu le ştiam: paralel cu strada principală, este  o altă stradă, pe care richard mi-a arătat-o prima oară ca pe un cadou. M-a luat de mīnă şi am mers repede acolo unde voia el să ajungem: īn faţa unei case fără uşi, fără ferestre, fără vreo urmă de gard, dar cu o poartă cu lacăt. Mai sunt astfel de case īn oraşul nostru? Richard nu zice nimic, mă ţine de mīnă. Casa asta seamănă cu el, pe o stradă aşa curată şi īngrijită, stă să se dărīme, cīnd nimeni nu vede;

Īn curte, iarba īnaltă creşte printre pietre

Richard are pantofii murdari de noroi

Trecătorii văd că e o casă părăsită; totuşi, nimeni nu intră

Richard are pete pe pantaloni

Nici tocul de la uşă nu a rămas

Richard nu se spală, nu se bărbiereşte, nu mănīncă

Poate că a fost casa lui

Richard nu vorbeşte

Poate de aia refuză, că īi e dor de casa asta

…decīt cīnd vrea.

 

Nu scoate o vorbă, ne īntoarcem cu spatele şi mergem.



Comentarii cititori
sus

Georgia Ioana

 

Cine moare, mielule?

 

 

Autobuzul geme. Două bătrāne īşi pun māna la gură:

- Am cumpărat nişte carne din aia cu vită, că era mai ieftină, luai şi pulpe, fac nişte salată beof, ce să mai!

- Mai sunt şi prăjiturile, nici nu poţi să mănānci atātea, da' vin Paştile, aşa se face...

- Avem un rās de pensie!, se băgă īn discuţie altcineva...

 

Cobor grăbită. Pe partea stāngă a drumului se văd mai mulţi oameni īn faţa unei porţi. Aud muzică de mort. Meet Joe Black. Sooner or later everyone does.

O īntālnesc pe Lili. A fost plecată un an īn Anglia.

- Īncă nu-mi vine să cred că sunt īn Romānia. E de căcat aici. Tu ce mai zici?

- Eu aştept să vină iepuraşul de Paşte.

Lili făcu ochii mari.

 

Īn drum spre bunici, opresc la cizmărie să iau nişte sandale de-ale maică-mi, făcute pe comandă. Băiatul patronului mai are ceva de finisat.

- De care găurele vrei să facem?

Ridic din umeri – Probabil, că e de aceeaşi vārstă cu mine.

-  Muncesc foarte mult, continuă el, īn timp ce eu dau şorţul murdar la o parte şi mă aşez pe un scaun. Dar mi-am făcut nişte planuri pe care vreau să le realizez, ca oricare... Eu sunt născut īn '77. Tu? Ce faci de Paşte? Cu fetele stau cam prost, nu prea am timp.

Mă ascund īn spatele cozorocului; īn asemenea momente īmi vine să fluier şi, dacă nu o fac, este doar din precauţie, nicidecum că s-a īntāmplat de cele mai multe ori să nu-mi iese. Taică-său apare două minute, din spate:

- Mi-a zis mama ta că īnveţi toată ziua...

 

 Aha, īmi spun, hotărāndu-mă pe loc să-i scot tv-ul din priză cānd īi va īncepe emisiunea favorită. Mulţumesc şi plec. Avea un zāmbet plăcut, īi lumina toată faţa şi nişte māini foarte mari.

Intru īn blocul locuit de foarte mulţi pensionari. Iar nu merge liftul! Un tānăr cu barbă se oferă să-i ducă plasele bătrānului care tārăşte piciorul drept şi stă la etajul cinci. Unii dintre noi mai cred.

Īn dimineaţa primei zile de Paşte, mergeam cu bunica la biserică. Aveam părul īmpletit īn cozi, rochie şi pantofi noi. Mă spălase pe faţă cu apa din ligheanul īn care pusese un ou roşu, ca să am obrajii rumeni tot anul.

 

Deschisei īncet uşa de la bucătărie. Stătea cu māinile īmpreunate, la fel de blāndă şi subţire cum o cunosc de cānd m-am născut. Īi māngāiai uşor fruntea. Nici măcar nu tresări – mereu mă aşteaptă.

- Ce faci, buno?

Īmi zāmbi ca īntr-un basm plin de colb.

 

- Uite, mă rugam la Dumnezeu să-mi iasă cozonacii ăştia! De la o vreme a īnceput să-mi fie frică!

- Să ştii că numai grija cozonacilor o are el!, mă īncruntai.

- Ce spui, copilă?

- Matale faci mereu cei mai buni cozonaci din lume!

- Să ştii că mie nu mi-e frică... n-are decāt să vie!  Ţi-am arătat prosoapele ălea noi?

 

Mie īmi este atāt de teamă, buno, de gāndul că am să intru īn ajun de Paşte īn bucătărie şi n-o să miroase a cozonac. Ce-am să fac eu atunci? Crezi, tu, buno, că am să mai ştiu eu să īmpreunez māinile?

 

De fiecare dată, plec după ce bunicul mă pupă pe frunte. Stă pe balcon şi-mi face cu māna pānă nu mă mai vede. Īntr-un alt anotimp, cānd voi trece pe acolo, voi face acelaşi gest. Este singurul lucru sigur din cele ce vor veni: voi ridica māna. Şi abia apoi, mă voi afunda īn primăvara veche.

 

Mă opresc la biserică să aprind şi eu o lumānare īn Vinerea Mare. Femei cu flori proaspete, coşuri, lumānări şi copii gălăgioşi. Sfinţii mă privesc din zugrăveala căzută. Mă mai īnvăţaţi voi?

 

M-am născut şi am crescut cu buna. Amurgul īncremeneşte o clipă pe turla bisericii. Roşu. Fetiţa īncearcă să bage īn gură piciorul ursuleţului de plastic, iar femeia fără vārstă īi şterge saliva cu batista. De ce ea nu se schimbă niciodată? Mi-au rămas ca de copil, ochii.

 

O bătrānă cu batic negru īmi dă un măr din coş:

- S-a făcut cald, maică! Pripeşte a ploaie...

Şi noi mieii, domnule / Şi voi domnii, domnule / Noi cu toţii, domnule.



Comentarii cititori
sus

Bogdan Mureşanu

 

Grădina

 

 

Īn urmă cu o săptămānă, Mamaie sădise īn spatele casei un răsad de flori nu-mă-uita cu petale roşii. Avea mānă bună, pentru că de obicei tot ce punea īn pămānt se prindea şi īncepea să dea rod ori să īnflorească. Mamaie avea un dar special pentru toate formele de viaţă, vegetale sau animale, iar această calitate era izbitoare pentru toată lumea, căci era urmată pretutindeni fie de cāteva găini, fie de două-trei pisici, chiar de un stol de muşte sau un īntreg muşuroi de furnici.

 

Efervescenţa prin care forţele vitale īi invadau intimitatea īncetase demult să o mai surprindă sau să o ultragieze īn vreun chip. Īn camera ei, mucegaiul īnflorea nebuneşte, destrăbălāndu-se pe la colţuri umbroase īntr-o orgie fără contur şi fără ruşine. Păienjenii ţeseau pānze opulente, adevărate brocarturi, ce atārnau pretutindeni īn valuri pline de semnificaţii oculte. Florile īn glastre nu se veştejeau niciodată, iar mai devreme sau mai tārziu ajungeau să năpădească īntreaga odaie cu un aer funebru răspāndit de nişte uriaşe coroane vivante. Atunci, Mamaie era nevoită să le scoată īn grădină unde purtările lor deşănţate erau īngăduite, căci oricum se pierdeau īn desfrāul vegetal, generalizat pānă la cutumă, de la care nici o plantă din acel loc nu se abătea cu o iotă măcar.

 

Printre răsadurile ei, crailācul era legea īn care neamurile tuturor seminţelor trăiau īntr-un libertinaj nesfārşit. Cu timpul, nechibzuinţa devenise obiceiul pămāntului, iar excesul a doua sa natură. De sădeai azi doi castraveţi īntr-un ungher, māine aflai acolo, īntr-un zaiafet strigător la cer, toate speciile de cucumis sativus, īnsă şi restul plantelor legumicole de la dovleci şi bostani pānă la pepenii cu miez zemos.

 

Īn grădina ei, era greu de spus pe ce fel de iarbă păşeai pentru că se aflau acolo toate ierburile care se ştiau cu numele: iarba broaştei, iarba cănăraşului, iarba puricelui, iarba ciutei, iarba cāinelui, iarba şopārlelor, iarba şarpelui, iarba osului, iarba creaţă sau iarba albă, iarba roşie şi cea puturoasă, iarba albastră, iarba neagră, iarba stelelor, iarba cāmpului, iarba fiarelor care deschide orice uşă, iarba rea sau oamenii primejdioşi, iarba dracului sau tutunul, iarba Sfāntului Ioan, toate se aflau acolo ca īntr-un dicţionar cuprinzător.

 

Dacă la īnceputuri, Mamaie reuşise să păstreze grădina īn limitele dogmatice, de la o vreme, lucrurile o luaseră razna şi deveniseră uşor eretice. Oricāt ar fi fost de neatentă, Mamaie tot şi-ar fi dat seama, īn cele din urmă, că ceva nu era tocmai īn bună rānduială īn spatele casei sale. Acolo, pe ascuns, grădina se metamorfozase īntr-un spaţiu apostat, răzvrătindu-se īmpotriva legilor naturii. Taxonomiile botanice ori zoologice fuseseră grav batjocorite, iar distincţiile sigure de odinioară īntre regnul animal şi cel vegetal fuseseră spulberate dintr-o lovitură, īn momentul īn care apăruse şi o plantă īnchipuită precum mandragora – cea care ţipă cānd este smulsă din pămānt.  Din acea clipă, grădina şi-a asumat făţis revolta şi-a īnceput să comită erezie după erezie, īnchipuind noi şi noi īncrengături, ordine ori clase de specii. Orice asemănare cu un loc pămāntean luase sfārşit, iar īn spatele casei se īntindea de pe acum un adevărat bestiar medieval, īmpănat cu creaturi şi animale monstruoase pe care Mamaie abia le vedea printre tufele gigantice, deşi le auzea ropotul. O dată, i s-a părut chiar că zăreşte printre copacii īnalţi ţinuta imperială a unui unicorn, altă dată un grifon i-a smuls cu ghearele sale basmaua de pe cap.

 

Īncetul cu īncetul, scorburile copacilor s-au umplut de driade, iar printre tufele opulente, fauni bătrāni şi depravaţi fugăreau nimfele zvelte. Bunăoară, chiar sub ochii ei, una dintre ele s-a azvārlit, căutānd scăpare, īn iazul de la marginea grădinii, īn care se bălăceau cu neruşinare o mulţime de sirene şi tritoni. Tragedia plutea pretutindeni īn grădină, revendicată, acum, deopotrivă de cea mai adāncă nebunie şi de păgănismul idolatru. Mamaie găsea cu totul dezgustătoare īnmulţirea frenetică a acelor fiinţe monstruoase, mitologice, care trăiau īn păcat şi īncălcau cu propria lor existenţă toate poruncile bunului simţ.

 

Grădina era bolnavă, nu mai īncăpea nici o urmă de īndoială. Era incoerentă şi glosolalică. O năpădiseră buruienile barbare, ierburile necivilizate şi tufele sălbatice. Mamaie bănuia că īntregul loc fusese cuprins de o exaltare epileptică, iar suspiciunile i s-au adeverit la vederea ultimului monstru născut īn delirul general. Bestia īncepea ca un leu, continua ca un ţap pentru a sfārşi cu o coadă de şarpe. Mamaie a luat această născocire zoologică drept un afront personal, o palmă īn obraz, o sfruntare neruşinată şi un gest sfidător din partea grădinii, care, se vede treaba, era deja cufundată īntr-o sminteală fără leac.

 

Halucinaţia aceea era semnul unei crize de delirium tremens, iar Mamaie era hotărātă să īmpiedice apariţia demenţei pānă nu era prea tārziu. Un acces violent risca să transforme grădina īntr-un Iad pe pămānt, născător de demoni sau cine ştie ce alte nagode slute. Astfel că a chemat preotul, ca unul care le ştia pe toate, iar acesta şi-a făcut cruce la vederea animalului şi a exclamat:

 

- Mamaie, asta–i o himeră!

- Ce-i aia?

- O nălucire veche, o fantasmă, o amăgire, i-a răspuns gānditor. O imposibilitate!

- O impertinenţă, a clasificat-o cunoscător Mamaie. Şi o neobrăzare.

- Da, a īncuviinţat preotul, fără īndoială. Totuşi o neobrăzare păgānă!

 

Preotul cugetă o vreme, apoi se lumină la faţă.

- Mamie, grădina matale trebuie creştinată!

- Şi cum se poate una ca asta?, bāigui Mamaie.

- Cu o plantă creştină. Busuioc, de pildă.

- Da, se lumină Mamaie, cu busuiocul sfintelor, părinte!

- Īntr-adevăr. Cu un răsad de busuiocul sfintelor, că nu degeaba i se zice izma-Maicii-Preciste.

 

Chiar īn aceea clipă, de după nişte tufe īnalte se auziră ţipete ascuţite, apoi o nimfă ieşi īn afară, urmată fiind de doi satiri desfrānaţi, cu corniţele erecte.

- Pune trei răsaduri, Mamaie, īi zise preotul cu iritare īn glas. Trei de la Sfānta Treime.

 

Īntr-adevăr, aşa a şi făcut, īncepānd lucrarea apostolică. A sădit busuiocul şi a aşteptat īntremarea grădinii care nu a īntārziat. Semnele convalescenţei n-au pregetat să apară, iar locul părea că se curăţă īntāi de buruieni, apoi de fiinţele monstruoase, devenite aproape invizibile. Grădina se căia sincer şi chiar avea mustrări de cuget, căznindu-se să-şi arate regretul prin desfăşurarea excesivă de tufe de cornul Maicii Domnului ori prin procesiunea de călugăriţe pe care o aşternea la picioarele Mamaiei, oriunde s-ar fi īndreptat.

 

La īnceput, Mamaie se arătase neiertătoare, aşteptānd ca penitenţa grădinii să fie īndelungată, dar s-a īmblānzit dintr-odată şi-a iertat-o, cānd a vazut mişunānd pretudindeni gāndăceii cărora li se zice ochii-Maicii-Domnului. Au īnduioşat-o tare. Erau ca o solie purtānd părerile de rău ale acelui loc, īntors pe calea cea dreaptă după un răstimp de rătăcire īn afara dogmei.

 

Īn semn de īmpăcare, Mamaie a īnceput să-i plivească pămāntul, izbăvind grădina de buruieni şi de bălării ca de rămăşiţele unei erezii pe care vrei să o dai uitării cāt mai curānd. Şi īntr-o zi, pe cānd īndepărta urmele păcatelor, din spatele unui tufiş a auzit un zgomot straniu. Frunzele se mişcau ca şi cum cineva sau ceva ar fi fost īndărătul lor, iar Mamaie s-a lăsat cuprinsă de spaimă la gāndul că toate strădaniile īi fuseseră īn van. Se aştepta ca de acolo să iasă la iveală o altă fiinţă păgānă ce avea să īntineze pămāntul cu paşii ei spurcaţi, dar n-a fost aşa. Frunzele s-au dat dintr-odată īn lături şi un bărbat despuiat a zbughit-o din faţa ochilor ei. Mamaie a respirat uşurată şi s-a īnchinat, mulţumind Domnului pentru convertirea desăvārşită a grădinii, apoi şi-a reluat temeinic īndeletnicirea.

 

La cāteva zile după, a văzut şi perechea bărbatului aceluia. De fapt, i-a văzut pe amāndoi, el şi ea, acoperindu-şi părţile ruşinoase cu frunze late de brusture. A zāmbit fericită, apoi a intrat īn casă, şi-a legat broboada bună pe cap şi s-a dus să se spovedească. S-a īntors spre seară cu o lumānare īn mānă şi a pornit īn căutarea Lui, căci ştia că El trebuia să fie deja pe undeva prin grădină. L-a găsit, odihnindu-se īntre straturile de flori nu-mă-uita cu petale sāngerii. Iar El nu era deloc o nălucire, o amăgire sau o imposibilitate. O, nu! Dumnezeu era exact aşa cum şi-L īnchipuise Mamaie.

 

 

Patima

 

 

Cine ar fi zis că īn ziua aceea, aşa din senin, tam-nesam, se va porni să bată un vānt zănatic dinspre sud, o boare care ducea cu sine atāta patimă īncāt īnfoia fustele femeilor şi le răsturna poalele īn cap, tulburāndu-ne cumplit cu vederea acelori locuri de taină, unele īngrijite cu tot dichisul, altele acoperite de păduri negre īn care ne-am fi pierdut cu dragă inimă, toţi cei de parte bărbătească, deşi pānă la urmă s-a dovedit că nici măcar de atāta lucru nu mai puteai fi sigur, adicătelea care mai era partea bărbătească şi care cea femeiască, pentru că patima orbea minţile, ştergānd cu buretele orice osebire īntre om şi femeie, iar cei cuprinşi de ea se amestecau de-a valma īntr-un rāu mālos īn care īnota o fiară cu zeci de braţe şi zeci picioare, de care te mai sprijineai cāt să-ţi tragi răsuflarea, după care te cufundai īndată cu şi mai multă patimă īn vāltoarea de trupuri asudate īn care frate cu soră şi mamă cu fiu se dedau desfrāului cel mai īngrozitor aşa cum nici măcar sălbaticii fără Dumnezeu nu şi-au fi putut īnchipui vreodată fără ajutorul Satanei, cel īn a cărui putere căzuserăm şi noi atunci, dar toate acestea s-au petrecut atāt de neaşteptat, īncāt nici nu-mi mai aduc aminte prea bine unde mă aflam cānd m-a cuprins patima, īnsă nădăjduiesc din tot sufletul să nu fi fost īn preajma unei stāni de oi, mai ales că eram neprihănit la cei 17 ani ai mei, că aşa īmi tot spunea fratele meu mai mare: "Găseşte-ţi o fată mai repede, Grigorie, băiatule, altfel or să ţi se umfle boaşele cu sămānţă de-o să te ridici la cer unde nu se află femei", adică aşa zicea fratele meu că la cer femeile n-au ce să caute, fiindcă ele sunt partea Diavolului şi din pricina asta se īnghesuie aşa de puţini la porţile Raiului, dar mie, Grigorie, nici nu-mi stătea mintea la astfel de drăcovenii spurcate, ci mă rugam Domnului să mă primească cāt mai devreme īntr-una din casele lui şi tocmai din această pricină mă īndreptam către mānăstire īn ziua īn care ne-a cuprins patima şi teamă īmi este că mi-am pierdut curăţenia la una dintre stānile de pe drumul spre acea aşezare sfāntă, dar s-a milostivit Domnul de mine păcătosul că uite nu-mi mai aduc aminte nimica, doar că mă īncinsesem ca o făclie răspāndind o īnfricoşătoare lumină pe cărarea īnapoi spre casa mea, căci după un asemenea păcat de moarte ce să mai fi căutat īn Casa Lui, iar din depărtare tot satul nostru se vedea luminat de zeci şi zeci de făclii şi atunci am ştiut că patima īi cuprinsese pe toţi fără deosebire şi-am prins a striga cāt mă ţineau bojocii: "Săriţi! A intrat Diavolul īn noi!", dar ei se bucurau ca nişte apucaţi şi se opinteau unii īntr-alţii fără nici o urmă de sfială, iar eu, Grigorie, i-am mustrat cāt i-am mustrat, după care nemaiputānd răbda flacăra ce mă chinuia cu dogoarea ei īn părţile mai ruşinoase, cu atāt mai abitir cu cāt apucasem să văd bucile albe ale codanelor din sat şi pe flăcăi cum le vārau paloşele drept īn născătoarele umede, mi-am zis că dacă tot am păcătuit de moarte cu turma de oi, de ce să nu mă lepăd cu totul de prihană īntr-un fel mai omenesc, aşa că m-am avāntat şi eu īn mijlocul horei care se īncinsese acolo, chit că duhneam a blană de oaie, drept pentru care m-am aburcat pe prima femeie ivită īn cale şi mi ţi-am străpuns-o fără istovire cu ditamai mătărānga umflată de la fierbinţeală, iar ea nici să īncerce să zică măcar un saru'māna Grigorie, ci o ţinea una şi bună că să i-o vār prin toate găurile, iar dacă ar fi avut un cuţit la īndemānă, fără doar şi poate că şi-ar mai fi făcut una la repezeală, tānjind să şi-o umple şi pe aceea cu un mădular īnvārtoşat, şi mai apoi ne-am nărăvit la tot soiul de fapte necuvincioase ce nu se pot povesti fără ca blestemul tuturor sfinţilor să nu se abată asupra celor care i-au lăsat fără adăpost, pentru că īmi aduc aminte şi acum că, a doua zi de la căderea īn păcat, zidurile bisericii şi pereţii dinăuntru, deopotrivă cu catapeteasma şi icoanele făcătoare de minuni, ferecate īn argint, se albiseră, rămănānd fără vopseluri ca īnainte de venirea lui Ion Savu, zugravul de biserici, şi la vederea acestei nenorociri, părintele paroh ne-a zis că suntem martorii unui al doilea Exod şi atunci eu am prins a striga din nou: "Săriţi! Ne fug sfinţii din icoane de blestemaţi ce suntem!" şi īntr-adevăr īn urma lor se īntindea un pustiu biblic īn care am pribegit zile īntregi copleşiţi de patima care de acum nu ne mai dădea pace decāt la ceasul vecerniei cānd ne mai trăgeam şi noi sufletul căināndu-ne soarta şi afurisind vāntul spurcat, ce pricinuise tot acel Iad fără sfārşit şi fără odihnă, blestemat să fie pānă la Sfārşitul Sfārşiturilor şi īncă o zi după aceea, să-i fie de veşnică pomenire că tare ne-a mai chinuit, mai ales pe mine, Grigorie, sărac cu duhul īnsă nefericit pānă peste poate, căci am posedat ca un demon toate femeile dimprejur şi m-am slobozit de sămānţă īn toate găurile pe care le-am găsit īn trupul lor fără ca patima să se ostoiască vreun pic şi mă temeam că nu voi găsi vreo alinare vreodată decāt poate dacă ne-am fi stins flacăra dorinţei cu toate apele mărilor şi am zis cu voce tare ce cugetasem mai īnainte: "Patima asta nu poate fi stinsă decāt cu toată apa mării", iar ei, arzānd ca nişte făclii, mi-au spus: "Tu ştii că nu eşti chiar idiot, măi Grigorie?" şi atunci am hotărāt cu toţii să purcedem către mare pānă ce poftele nu ne vor fi ars de vii, lăsāndu-ne cu sufletele pustiite, īntocmai ca zidurile bisericilor de prin locurile īn care treceam īn drumul nostru spre izbăvire, şi-am tot mers nopţile la lumina trupurilor noastre fără alte răgazuri decāt cele īn care ne lăsam īn voia desfrāului, iar acestea păreau infinit mai numeroase decāt ceasurile de mers, pentru că după o săptămānă de patimi şi dezmăţ, marea era īncă departe, la fel şi nădejdile noastre că ne-am putea redobāndi cumva curăţenia sufletului de dinainte de prihana trupului, şi poate că unii s-ar fi multumit să trăiască īn starea aceea animalică, care īi silea să se īmperecheze, ca nişte cāini īncovrigaţi, ziua īn amiaza mare, dacă nu am fi dat īn peregrinarea noastră de īnsuşi Ion Savu, zugravul, care de cum ne-a zărit a īnceput să zbiere ca un apucat: "Blestemaţilor, mi-aţi nimicit truda de-o viaţă cu spurcăciunile voastre!", şi cum avea īntotdeauna cu dānsul o sticluţă cu agheasmă, m-a prins pe mine nefericitul şi descleştāndu-mi fălcile m-a silit să sorb cāteva guri de apă sfinţită īn vreme ce-mi urla drept īn ureche: "Vrei, nu vrei, bea, Grigorie, agheasmă!" de mi-a ţiuit auzul cāteva zile la rānd, īnsă īn clipa aceea, patima, īn loc să se stingă, a izbucnit cu o vālvătaie mai mānioasă de au īnceput să-i fiarbă vopselurile īn traistă şi l-am strāns de īncheietura māinii pe Ion Savu, lăsāndu-i semn, şi i-am spus răspicat: "Vezi-ţi de drum pānă nu-ţi fac o mare ruşine pe uşa din dos!", iar el a fugit cāt īl ţineau picioarele, blestemāndu-ne de zor prin tot locul īn care trecea: "Să ardeţi necontenit īn focurile Iadului, atāt īn viaţă, cāt şi după moarte pānă la Sfārşitul Sfārşiturilor şi īncă o zi după aceea. Amin.", iar prieteşugul lui cu sfinţii din icoane s-a dovedit a-i fi de mare folosinţă, fiindcă pălălaia care ne canonea pe dinăuntru a īnceput să ne mistuie şi pe dinafară de păream torţe umblătoare, iară nu oameni vii, de ne prigonea lumea pe oriunde adăstam, iar blestemul zugravului ne prefăcuse oasele īn nisip şi nisipul īn sticlă şi sticla īn cioburi care ne răneau la tot pasul, Doamne fereşte să mai pătimească cineva aşa ceva pānă la Sfārşitul veacurilor!, căci nici duşmanilor mei nu le doresc aşa ceva, iar pentru că veni vorba de duşmani, trebuie să spun că ciobanii de la stāna unde mi-am pierdut prihana printre oi, deprinzāndu-mă astfel cu tainele amorului trupesc, porniseră pe urmele mele, iar marea tot departe şi focul ne mistuia tot mai aprig, īncāt unii dintre bărbaţi s-au scopit singuri, crezānd că vor scăpa de patimi, dar nici gānd, căci patimile i-au cuprins pe uşa din dos şi s-au văzut nevoiţi să se sulemenească precum femeile, iar pentru că veni vorba despre femeile ce ne urmau, trebuie să spun că, după ce se īmpliniseră nouă luni de la izbucnirea nenorocirii noastre, mai toate stăteau borţoase şi de frică să nu ne nască copii blestemaţi, poate chiar vreo ştimă sau vreun zmeu, le-am părăsit mişeleşte care pe unde se afla şi ne-am īndreptat către mare să ne stingem păcatele cu toată apa ei, rămānānd astfel doar 13 bărbaţi, cu tot cu mine, Grigorie, şi cu frate-meu, toţi cu boaşele la locul lor, căci scopiţii erau prin cine ştie ce bordel, păcălind călătorii beţi, şi eu am zis atunci: "Iată că nenorocirea ne urmează pretutindeni, căci suntem 13 la număr spre marea bucurie a Necuratului!", drept urmare fie unul dintre noi era silit să pribegească singur, fie eram nevoiţi să găsim un īnsoţitor, dar cine să se īntovărăşească cu unii care ardeau de vii ca torţele, vestindu-le tuturor că se aflau copleşiţi de păcate şi īn stare de toate scārnăviile trupeşti?, astfel cugetam cānd īn cale ne ieşi un pustnic orb căruia i-am povestit de-a fir a păr toată tărăşenia, iar el ne-a īndreptat pe fiecare īn parte către un iaz, zicānd că astfel fiecare va fi cel de-al 13-lea, menit să pribegească īn singurătate, căci numai īn singurătate, zicea ava acela, trupul se poate curăţi de păcate, dar vai mie!, că lāngă iazul sorocit se afla şi o māndră stānă de oi, cu mioare care de la fierbinţeală īmi păreau mai ispititoare decāt orice femeie, la care am izbucnit īn plāns amar, tānguindu-mă către Atotputernic: "Doamne, de ce mă canoneşti astfel? Au, ce ţi-am făcut eu |ie?"şi m-am aruncat īn apa de cleştar a iazului, iară flăcările mi se tot domoleau, pānă ce s-au potolit īntrutotul şi atunci am deschis ochii īnlăcrimaţi şi-am văzut că unde era mai īnainte iaz, acum se afla un munte de sare, "Lacrimile sfinţilor pribegi", mi-am zis, şi am hotărāt să īnalţ acolo, drept mulţumire că am scăpat de patimi, un schit cu ziduri albe, uriaşe, cāt să īncapă īntreaga oştire de sfinţi şi mucenici, alungaţi din icoane de păcatele noastre, iară eu, Grigorie, am īnceput să-i aduc acasă cu māna mea, ca să-mi fie uitate şi iertate patimile prin care am trecut, de acum şi pānă la Sfārşitul Sfārşiturilor şi īncă o zi după aceea. Amin.

 

Fragmentul face parte din volumul erata şi alte povestiri, īn curs de apariţie la Editura Vinea.



Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 

Lecţia de moarte

– fragment de roman –

 

 

- Nu cred că mă mai vedea, cānd l-am ridicat īn braţe, de subţiori. Mă trezise cu cāteva ore īnainte de ivirea zorilor, probabil că era patru-cinci noaptea. Am aprins bricheta şi i-am zărit trupul ghemuit la ieşire. Cred că dacă ar fi putut deschide uşa, atunci ar fi plecat. Scotea un sunet ciudat, ca şi cum ar fi tuşit – asta m-a trezit. L-am ridicat ca să mă uit la el, să văd ce se-ntāmplă. De cānd stau īn grotă, am ajuns să văd destul de bine pe īntuneric. Totuşi, după ce l-am aşezat pe pat, am aprins o lumānare. A rămas culcat pe o parte, exact aşa cum īl pusesem, nu se mai putea mişca. Tuşea – dar nu era o tuse normală, am īnţeles imediat că-i altceva. Mă privea fără să mă vadă, īn ochii lui – cāndva maronii, acum negri – nu se mai oglindea nimic din lumea exterioară; pupilele se lărgiseră la maximum pentru a prinde o cāt de mică rază de lumină, dar zadarnic. Īn schimb, părea că prin ele puteai vedea īn adāncuri; m-am cutremurat de perfecţiunea īntunericului. Cāteva minute a durat pānă să se desprindă din lumea asta. Cu un oftat scurt, s-a dus. Īntr-o clipită. Trăia acum, peste o secundă nu mai trăia. Ultimul aer care a ieşit din pieptul său mic mi-a inundat faţa, mi s-a lipit de obraji. Am recunoscut moartea īn clipa aceea, īn acea ultimă suflare grea, ca o eliberare, m-am impregnat de ea, pentru ca imediat apoi să o contest, să o pun la īndoială. Fiindcă nimeni nu ne īnvaţă să o recunoaştem. A murit, mi-am spus după acel oftat dintre viaţă şi moarte. Apoi, māngāindu-i trupul cald şi moale, privindu-i ochii deschişi, nu mai eram sigur. Poate doar zace, bolnav. Poate e īntr-un fel de comă şi eu n-am cum să-l ajut. Vezi tu, "domnul doctor" nu se prea pricepe… M-am īmbrăcat gros, cu gāndul să fug īn oraş, la un veterinar, de cum se crapă de zi. Normal că nu aveam bani, dar nu mă gāndeam la asta. L-am vegheat, aşteptānd să se facă lumină. Din cānd īn cānd, īi tremurau lăbuţele şi botul, ca-n timpul unui vis. Mă bucuram şi tresăream odată cu el – iată, īmi ziceam, mai mişcă. Mă bucuram ca un prost la fiecare tresăltare a trupului său, īn nebunia mea, fiindcă īmi doream să-i mai văd corpul mişcāndu-se. Īnsă nu viaţa, ci moartea era cea care īl făcea să tresare.

 

Tace cāteva secunde, apoi respiră adānc, ca şi cum, odată cu aerul rece, ar sorbi puterile cu care să continue.

 

- Īn două ore aveam să īnţeleg că Mole chiar a murit. Pānă la zi, trupul său a īnceput să īngheţe, aşa cum era aşezat, pe o parte. Rămăsese frumos. Să fi fost şapte cānd i-am pregătit micul coşciug. Aveam cutiile astea desfăcute, īmi căptuşisem casa cu ele. Am luat una din ele, am īmbinat-o la loc, am pus un pulover pe fundul ei, iar trupul inert l-am culcat deasupra. I-am aşezat lăbuţele, capul, coada. Parcă dormea. L-am mai privit o vreme, māngāindu-l cānd şi cānd, pānă ce atingerea lui n-a mai avut nimic familiar. Am īncercat, cāt īncă mai era cald, să memorez pentru restul vieţii mele senzaţia atingerii blănii sale, a spinării solide, a urechilor zdrenţuite. Ochii īi rămăseseră deschişi, adāncul lor se acoperea de un strat tot mai mat, pānă ce nimic, absolut nimic nu se mai putea citi nici dincoace, nici dincolo. N-am reuşit să-i īnchid. Īn cele din urmă, am legat cutia cu şireturile de la bocanci şi m-am aşezat pe pat. Īncă vreo oră cred că am stat şi am privit-o şi de cāteva ori am fost cāt pe ce să o deschid. Mă gāndeam că poate Mole vrea să iasă şi nu poate. Nu mi-l imaginam stānd acolo, culcat aşa cum īl pusesem, fără să protesteze, fără să vrea să o zbughească afară. Probabil era trecut de opt cānd am ieşit cu cutia īn braţe şi am pornit īn căutarea locului de mormānt. Nici asta nu ne īnvaţă nimeni. Am croit atunci acest drum prin pădure, cu el īn braţe, fără să văd pe unde merg. Cānd am ajuns aici, am pus cutia jos şi m-am uitat īn jur: numai copaci. Era bine. Cu māinile am săpat groapa. Primul strat s-a lăsat uşor dat la o parte. Īţi aminteşti, a fost perioada aia mai caldă, se topise zăpada şi pămāntul era īnmuiat. Apoi, mai adānc, a fost tot mai greu. M-am ajutat de un cuţit, īl īmplāntam īn pămānt şi rupeam felii din el, le scoteam cu māna. Mă gāndeam īntr-una că Mole e acum un trup īntr-o cutie de detergent, un trup care se degrada – iar ăsta era un gānd care trebuia alungat. Trebuia să īl ascund cāt mai repede. Am dat de nişte rădăcini, treaba era īncurcată, cutia nu intra nicicum, se lovea cu colţurile de ele. M-am gāndit să īl scot şi să-i aşez corpul direct īn groapă. Dar n-am avut puterea să fac asta. Trecuseră ore. Pānă la urmă, am tăiat rădăcinile mai subţiri – acum īmi pare rău, am rănit copacul care avea să-i fie cas㠖 şi am reuşit să fac destul loc. Am pus pămāntul peste, pumn cu pumn, cu ciudă, cu furie, cu neputinţă, cu groază. L-am bătătorit şi-am aruncat deasupra pietre, frunze, crengi, am camuflat zona, să nu se vadă urme. Abia atunci, la sfārşit, m-am uitat cu atenţie īn jur, să reţin locul. Mi-am ales cāteva indicii: muşchiul de pe copac, buturuga din faţă, cotul de dincolo de deal, ca să pot reveni. Cu timpul, s-a format poteca. E periculos că se vede capătul, dar numai eu īl ştiu. Acum, şi tu. Oricum, va trebui să merg mai departe, măcar de formă. Măcar aşa, de formă.

 

Māngāie pămāntul cu degetele lungi, alege o frunză umedă şi o bagă īn buzunarul de la pantaloni, din care, acum văd, se iţeşte mānerul unui cuţit. Mă uit la bocancii lui descheiaţi. S-a īntunecat deşi abia a trecut de prānz, cerul cenuşiu apasă deasupra pădurii, se sprijină de vārful copacilor negri, ca un giulgiu. E cumplit de frig, am īngheţat stānd pe carton, dar nu pot să plec. Mă gāndesc la Flauschi, la trupul ei cald, la ochii ei mieroşi, la pielea parfumată al cărei miros cu greu am īnvăţat să-l iubesc, fiinţă limitată ce sunt, la scāncetul ei de dincolo de uşă, la scāncetul ei de dincolo de puterea mea de īnţelegere.

 

- Ţi-am răspuns la prima īntrebare. Ar trebui să nu se pună la socoteală, fiindcă eu te-am adus aici pentru el, pentru Mole. Şi el suferea de singurătate şi se bucura de cāte ori veneai. Habar n-avea el de ziare…

- Bietul de el, era foarte prietenos, mă conducea pānă la ieşirea din pădure. Cāţi ani avea?

- Cānd era pui, se cuibărea īntr-un fotoliu, la capul patului meu. Īi plăcea să adoarmă cu muzică. Īl găsisem pe stradă īntr-o iarnă, īmi ieşise īn cale īn faţa unui magazin de pāine, schelălăind de mama focului. Treceam printr-o perioadă dificilă, astfel că mersul lui tremurat m-a impresionat. L-am cāntărit īn braţe şi imediat am decis că trebuie să-l iau acasă. Apartamentul meu oferea destul spaţiu pentru īncă un suflet. Aşa a ajuns să-mi fie alături, acum şapte ani. Şapte ani. Dormea, cum īţi ziceam, īn fotoliu, cufundat īn cerga portocalie şi-n visele agitate, sforăia şi se lungea cu burta īn sus pe acorduri clasice, nu oricum. Īi cāntam. Era ascultătorul perfect, īţi jur că ştia să aprecieze muzica şi că avea chiar şi preferinţe. Brahms īi plăcea cel mai mult. După o vreme, trupul relaxat, ca o păpuşă dezarticulată, nu mai īncăpea īn cotlon, labele din spate īi atārnau pe sub braţele fotoliului, la fel şi capul, de cealaltă parte. Cīnd se trezea, mă privea răsfăţat, minute īn şir, aşa, răsturnat. Aştepta māngāieri, le cerşea din priviri, īntinzānd cāte o labă spre mine şi scārţāind propoziţii īntregi. Iar eu īi dezmierdam trupul sănătos şi cald şi mă gāndeam cum el va īnceta să funcţioneze īntr-o zi, exact aşa, sub ochii mei, sub palmele mele. N-aveam cum să ştiu ce-o să ne-ofere viaţa-ntre timp, mie şi lui. Măcar pentru el a trebuit să… Ştii ce īnvăţăm cel mai bine de la animale? Moartea. Cum se moare. Īl priveam şi mă gāndeam că va muri, că acest trup mărunt va īnceta să mai fie viu şi că māinile mele nu vor putea face nimic. Că īl voi simţi răcindu-se şi īl voi vedea transformāndu-se īntr-o masă inertă, care īn afară de īnfăţişare – sau nici măcar atāt – nu va mai avea nimic īn comun cu fiinţa pe care-am iubit-o. Gāndul că, orice aş face, va veni momentul īn care-l voi vedea murind m-a terorizat ani īn şir. Mai ales noaptea. Mă ridicam īntr-un cot, să īl aud respirānd. Dar certitudinea nu te căleşte: cu toate că ştiam, nu am fost deloc pregătit. Fiindcă nu ştii pentru ce să te pregăteşti, de fapt. Cānd chiar s-a īntāmplat, confuzia a fost enormă. Nimeni nu ne spune cum ar trebui să recunoaştem moartea. Ar trebui să ni se dea lecţii de moarte, nu numai lecţii de viaţă total nefolositoare. Şi oricum, aproape nimic din teorie nu s-ar regăsi īn practică. Tu crezi că acum, dacă ţi-am povestit toate astea, vei ştii să recunoşti moartea? Vei ştii să o īnţelegi? L-am privit murind, aşa cum anticipasem că se va īntāmpla, īnsă absolut nimic din tot şocul, şi nici din toată durerea care i-a urmat, nu a putut fi imaginat. Chiar nu ştii nimic pānă ce nu simţi acea răsuflare finală. E doar o secund㠖 una cāt un hău – şi nici după ce trece, cānd aburul ei rece īţi e īncă lipit de obraji, nu poţi să spui că ai īnţeles. Fiindcă nu poţi trece pragul odată cu ea. Rămas dincoace, cauţi să vezi viaţă pānă şi-n spasmele morţii. Īnşelătoare-i māna păpuşarului…

 

Norii sunt tot mai jos, īntunericul tot mai aproape. Bărbatul a tăcut, numai palma lui subţire mai grăieşte: māngāie fără īncetare mormāntul, cu blāndeţe, de parcă spinarea Zdrenţărosului ar fi acolo, īn locul patului de frunze pe jumătate putrede, şi nu cu cāteva zeci de centimetri mai adānc. Pe umerii lui apasă tot cerul, plumburiul norilor s-a-mpletit cu lucrătura puloverului rupt īmbrăcānd trupul uscat, precum o pelerină ţesută din ceaţă. Sub această pelerină cu falduri ample şi reci īncerc şi eu să mă strecor, īn căutarea ultimelor, rătăcitelor cuvinte ale Liviei.



Comentarii cititori
sus

Daniel Vighi

 

(Continuare din numărul trecut)

 

Jam session cu Jimi Hendrix

- roman rock and roll -

 

2006

 

Se dedică rockerilor!

 

Mini biography for

Jimi Hendrix. 1

 

 

Naşterea a fost să fie pe la sfārşit de noiembrie, mai precis īntr-o zi de 27, nu ştim dacă a fost marţi sau miercuri, deşi nu e greu să aflăm, am putea verifica, se poate stabili ce zi a fost să fie prin 1942 corespunzător datei respective. Seattle este oraşul īn care Jimi Hendrix a ieşit din pīntecele doamnei care i-a dat viaţa şi i-a pus numele de John Allen Hendrix. Pe urmă mama lui John Allen se īmbolnăveşte de prea mult alcool, pe urmă pleacă Al Hendrix, posacul tată al nou-născutului, īn World War II. Merge şi se luptă cu friţii, cum li se spunea pe atunci nemţilor. Astăzi, īn oraşul Seattle, primarul supraponderal Gregory J. Nickels īnştiinţează că totul e īn regulă şi că orarul serviciilor de utilitate public㠖 gunoiul şi celelalte chestii – rămīne acelaşi chiar īn Memorial Day, Monday, May 29: adică īntre orele 8:00 am to 5:30 pm. Ce-ar putea să fie treaba asta, ne īntrebăm, ce legătură să aibe orarul neschimbat la vreme de sărbătoare cu vremea cīnd tatăl lui John Allen Hendrix merge īn World War II iar mama sa Lucille became sick from alcoholism? Nici una, de bună seamă. E aşa ca şi cum am crede că se poate stabili vreo legătură cu faptul că tovarăşul maior Dragomir i-a adunat īn sala festivă a liceului pe alde Pitiu, J.H., J.J. şi toţi ceilalţi şi le-a īmpuiat capul cu influenţa nesănătoasă a occidentului prin muzica de la Metronom a lui Cornel Chiriac de la Radio Şopīrliţa Liberă şi a prezentatorului guraliv de la Radio Luxemburg? Ce legătură īntre vremea acelei şedinţe şi faptul că aseară şi-a īnchis porţile Festivalul Berii. Ce legătură īntre asta şi Memorial Day, Monday, May 29,  din oraşul unde s-a născut Jimi? Ce legătură cu berea, micii şi ploaia din 4 iunie, la şase zile după aceea ? Nu e niciuna, ne vine să zicem dar nu e aşa, nu e deloc aşa. Toate se leagă. Spunem īn această Mini biography for Jimi Hendrix  că, după ce mama sa Lucille became, cum zisei, sick from alcoholism, micul John Allen fu trimis la neamuri īn Berkeley prin ţinuturile californiene după cum şi spun letopiseţele care dau īncredinţare şi vestesc că neamurile au luat Pruncul şi was sent cu el ca să to live with relatives in Berkeley, California. Acolo fu expediat īn vreme ce Al se lupta īn World War II cu friţii iar Lucille, mama sa, era pe la Hospital pe undeva.

 

 

*

 

Stau īn camera lui J.H.,

līngă aparatul hodorogit.

"Foarte ca lumea e bucata asta cu Hey Joe",

le spune  J.J., 

uşor blegită de melodia

care tocmai se topea undeva īn aerul camerei īnfundate īn fumul de ţigară,

acolo

īn camera lui J.H.,

acasă la el,

īn dărăpănătura de clădire,

şi se uitau fascinaţi la ecranul īmpodobit cu lumina gălbuie a beculeţului

şi

dincolo de ea,

de lumina aceea,

sclipeau numele unor mari oraşe cu fojgăiala lor,

cu minunile pe care le percepeau ca pe ceva fără nume,

bleg,

răscolitor,

Santana cu Moonflower,

era aşa ca şi cīnd ai fi singur şi ai sta la colţ de uliţă undeva departe:

īn depărtarea luminată gălbui, īnsemnată de literele negre ale numelor de oraşe.

Luxemburg

şi

radio Luxemburg,

şi

vocea prezentatorului:

gălăgioasă,

repezită,

clătinīndu-se anapoda īn tăcerea nopţii,

īn şerpuirile ei vrăjitoreşti.

Īn frumuseţea ei de satin,

de alcool,

de lumini,

de baruri,

de crep.

De staniol.

Īn globurile care se rotesc īncet.

Īncet se rotesc globurile cu oglinjoare din care lumina se răsfrīnge.

Syd Barrett īn primul disc al ciudăţeniei

Pink Floyd

şi

totul se termină,

şi melodia se termină,

ce amărăciune,

ce durere,

ce blegeală,

ce tīnjire post coitum,

ce trezire aici īn nenorocita asta de odaie,

līngă amărītul  de pat al lui J.H. mirosind a transpiraţie,

a păr nespălat,

a ceva care nu se mai spune:

tăceţi,

linişte, mai bine privim acolo īn lumina gălbuie,

mai bine vă pierdeţi prin īntortochierile lumilor de departe,

alături de gaşca lui Van Morisson

călărind motocicleta prin bazele militare din Germania.

Hei, Van, strigăm,

ajuns-ai, dear Van Morisson,

pe a doua poziţie īn UK Top,

acolo ai ajuns spre bucuria alor tăi,

mamiţika ta e bucuroasă

şi

 tăticu tău e bucuros,

el colecţionează singel-uri cu blues,

şi mamiţika ta cīntă şi ea blues.

Şi jazz cīntă.

 

 

*

 

- Stăm ca dracu aici, mai bine ne-am muta īn colţul celălalt. Līngă uşă.

- Ce probleme ai şi tu? Mai bine taci.

- Mă rog, eu am zis aşa că de ce să stăm aici līngă buda barului.

- Ce să zic, te-o fi apucat ruşinea.

- Nu. Nu e asta. Alta e treaba, am zis şi eu.

- Bine, bine. Sanchi!

- OK! Nu insist.

- Las-o baltă.

– Ehe, ce ca lumea-i aici.

- Mergem, bătrīne, la Debelagora? La munte!

- Da' ce, ţi-am spus eu altceva ?

 

Mergem?

Mergem!

Cum să nu mergem?

Prin păduri mergem!

Avem cu noi radio portabil cu antenă,

avem cu noi rucsace,

avem cu noi blugi,

avem colţi de mistreţ la gīt legaţi frumos cu şnur de piele,

avem mocasini aşa cum se poartă,

avem ţigări,

avem cuţit frumos, nichelat, lunguieţ, asemenea unui iatagan scurt ca de pe vremea osmanlīilor:

aşa e iataganul mărunt şi e proptit tare arătos īntr-o teacă de pumnal petrecută printr-un orificiu īn cureaua lată, de la armată, pe care a găsit-o el printre boscīrţele rămase după tătikuţul lui care e acu unde e mai bine pentru el,  la mititica e tati, la Popa Şapcă. Tătikuţul dă cu sapa la rīndurile de vinete şi roşii de la grădina puşcăriei şi-i tremură buza după bodega lui,  după ţigări şi după triple sec, şi după monopol cu dulce, după secărică şi după halba cu bere şi rom Jamaica. 

Robert Plant se vaietă īn cīntarea lui cu Baby,

baby, baby,

aşa se vaită Roby,

apoi Jimmy Page după el se ţine cu chitara,

īi dă ghes,

īl īmboldeşte,

şi el se vaietă ca şi cīnd Jimmy l-ar īmpunge cu chitara care parcă nici nu e ghitară ci e cuţitul lui din teacă, cuţitul petrecut acolo la cureaua lui, şi Roby iară zbiară, iară se vaietă, zice ceva, şi Jimmy īl domoleşte, īl adoarme, īl mīngīie, īi spune: culcă-te puişor, linişteşte-ţi a ta suferinţă că e prea de tot, şi el, Robert Plant pare să fie de acord, dar nu multă vreme că deodată se răscoală, nu e de acord, nu vrea, revine, plīnge, se tīnguie, se vaietă iarăşi: never, never, never, never, bolboroseşte nărodul de Robert şi Page Jimmy, ce să facă? Se ia după el, īşi īncoardă corzile de la ghitară şi John bate iute, iute īn tobe şi la fel şi ghitara mormăitoare, posacă, ghitara bas a lui Paul şi ea se aude, şi ea se bagă īn vorbă,

baby, baby, baby, baby, zice Roby,

apoi bei…bei..beibi, beibii, beibe, bebebe,

şi trăzneşte John īn pălăriile metalice şi cu piciorul acţionează la pedală, şi atunci şi mai tare se vaietă Robert, plīnge, ţi se rupe sufletul, īţi vine razna să o iei, să te duci undeva, să pleci cu domnişoara Sheila Scott care este temerara aviatoare britanică şi se plimbă cu avionul īn jurul planetei, zboară Sheila atītea şi atītea zeci de mile īn jurul globului pămīntesc şi babe, beibei, beibe, zice Robert Plant, se vaietă, e amărīt, e necăjit, zbiară la noi la toţi, asta face, şi lui īi vine să se legene cīnd īl aude, să plīngă, să urască, sau nu, altceva să facă, dracu să le ia că nici nu ştie ce-i vine să facă noaptea pe cīnd stă īnvăluit īn luminţa gălbuie din dreptul scalei, aşa īi zice: scala de la radio, şi tromboneşte acolo īncontinuu prezentatorul de la Radio Luxemburg, UK Top, altele asemenea, şi pe urmă sloboade spre el pe Roby, pe Jimmy, pe Paul, pe John, īi dă drumul zicerii cu Baby şi cu singurătatea şi cu văietatul, şi el ascultă, stă acolo īnvăluit īn lumina gălbuie şi ascultă.

 

- Mergem, bătrīne, mīine dis de dimineaţă mergem, cu marfarele mergem pīnă la Radna. Din Timişoara la staţia CFR Radna, şi de acolo pe jos, pe Valea Şoimoşului, la cabana Debelagora cu pălării negre, cu cuţitul, cu colţii de mistreţ, cu mocasinii, cu rucsacele, cu oala de tuci negru legată, cu poncho-ul nostru, aşa ca īn Mexic. Şi ţigări avea-vom noi, şi pe urmă şi coniace īn sticloanţe avea-vom şi om merge: Valea, drumu', bătrīne, hei, baby, drumu!

 

 

*

 

"Comerţul de stat şi cooperatist se dove­deşte un concurent invincibil pentru piaţa liberă, pe care o īntrece sensibil, prezentīnd numai mărfuri de calitate: roşii, cas­traveţi, fasole, cartofi, varză etc. Din păcate īnsă cantităţile de ardei graşi, vinete şi fructe s-au dovedit insuficiente. La o cerere de aproximativ 4 000 kg vinete, aceste uni­tăţi n-au oferit spre desfacere decīt 1 000 kg. Cauza: nerespectarea angajamentelor con­tractuale de către unele C.A.P. din sudul ţării. O situaţie care — ne-a asigurat Direcţia comercială judeţean㠗 va fi remediată īn următoarele zile."

 

 

*

 

Se uită Jimi Hendrix la ea,

la statuie

īn răcoarea bolţii,

din spatele lui ne uităm şi noi:

şi J.H.,

şi Pol,

şi J.J.,

şi Mandragora,

acolo,

la barul de pe Ecaterina Teodoroiu,

īn faţa pozei din Quelle ne uităm

şi ne cuprinde un soi de pleoşteală īn faţa statuii care nu mai e statuie,

e altceva,

numai din departe,

de dincolo de marginile bolţii,

din mijlocul străzii cu piatră cubică,

din dreptul barierei pe unde trece busul 92,

ar putea fi ea aşa ceva,

adică o statuie;

cīnd te apropii,

cīnd păşeşti īn răcoarea bolţii,

cīnd treci pe līngă heraldica īnnegrită de praf şi de găinaţul păsărilor din intrīndurile bolţilor,

cīnd treci de ea şi ajungi īn dreptul statuii vezi că aceasta, graţie distrugerilor

(din război/de careva nervos)

e altfel,

e ceva despre care nu şti mai nimic,

un haloimes fără īnţeles,

o bulibăşală de semnificanţi şi o brambureală a sensurilor .

 

 

*

 

 

- Pune rucsacele aici.

- Unde?

- Uite aici, la margine, līngă traversele astea. Propteşte-le aici că o să stăm mai mult, precis o să stăm mai mult.

- Īntotdeauna Pol are probleme. Nu ştiu cum se face că ne face să intrăm īn belele. O să vezi tu dacă nu e aşa!

 

Se aşază Pitiu līngă  J.J.,  priveşte cam plictisit, aşa priveşte Pitiu cīnd se aşază īntre mormanele de rucsacuri, printre păturile rulate rotund cu sforile groase şi curelele petrecute peste marginile de sus ale rucsacelor. Priveşte plictisit Pitiu līngă  J.J. şinele, traversele, macazele de cale ferată, alături de ei Mandragora trage de o oală, un ceaun īnnegrit pe care l-a legat, ia te uită ce interesant l-a legat de asta, cum draci īi zice?, breteaua de la buzunarul rucsacului, un buzunar, cel din stīnga īn care se vede capătul unei lanterne lungi, cu baterii rotunde, trei la număr. Bună lanternă are Mandragora, cu lumina ca un reflector, ce zic, tot ce are grăsălonul  e ca lumea, şi radioul portativ, chestia asta ce nu se vede pe toate drumurile, īi zice radiocastefon şi e cu baterii şi are casete mici. O minune, şi īn plus poţi īnregistra direct pe palavragiul de la radio Luxemburg şi muzica din UK top. E cu totul altceva decīt magnetoafoanele TESLA sau cele ruseşti, căcaturile alea fără vino-n-coa. Urīte ca dracu. Rahat. Asta e mīndria lor, nobleţea grupului, e din vest, de la unchiu-său. El īi trimite reviste cu muzică, discuri de ultimă oră, haine ca ale hippioţilor, e ca lumea unchiul şi nici nu e bătrīn, aşa s-a nimerit treaba. Tatăl lui Mandragora e cel mai mare dintre cei opt fraţi şi unchiul său e cel mai mic dintre ei, ultimul, nu are mai mult decīt el, e mai mare cu vreo trei, patru ani. E īn America de trei ani deja, a plecat cu un schimb de experienţă īntre universităţi, aşa ceva, o bursă de o lună şi dus a fost, nu s-a mai īntors şi tare s-au mai necăjit ai lui, unchii mai mari ai lui Mandragora dintre care unul era la securitate, altul la vamă, altul la partid, numai posturi grase, doar tata lui Madragora e altfel, e prof de sport la o şcoală din apropiere şi trăieşte despărţit de mama lui care asemenea e profă de sport şi e īncurcată cu Mihaiul care e tot prof de sport şi īn plus e ceva antrenor de-al doilea la echipa naţională de gimnastică masculină. E toată vremea plecat afară şi acu a luat-o şi pe mama lui Mandragora, aşa că el e singur, e mai toată vremea de capul lui şi primeşte reviste, tricouri faine de hippie de la Billy, unchiul, care e şi el ceva hippie, aşa īi spun: Billy sau, simplu, Bil. Numele e cel al lui Cox, Billy Cox cu care Jimi Hendrix se cunoaşte īn armată īn anul 1961. Acolo pun bazele formaţiei King Casuals. Cīntă īn cazarmă şi īn cluburile din īmprejurimi. Īn 1962, după eliberare, rămīn o vreme īmpreună, mai apoi se despart cu promisiunea că acela dintre ei care va reuşi să se impună să īl ia pe celălalt īn trupă. Acest lucru se va īntīmpla mai tīrziu. Jimi se va ţine de cuvīnt. Pe Billy Cox l-a văzut unchiul grasului Mandragora la festivalul de la Filmore East acu doi ani şi s-a fotografiat cu el alături de The Band of Gypsies. Jimi Hendrix se vede şi el doar īntr-un colţ, īntors din profil, abia īl recunoşti īn poză. Vorbeşte cu careva. Bil se īnvīrte pe acolo cu hippioţii, cu băieţii, are părul lung pīnă la cur, are şi o bentiţă pe cap, din asta de-a indienilor, a pieilor roşii, aşa cum au văzut ei pe cīnd erau la şcoala generală īn filmele cu Pierre Brice, cu Winnetou şi Old Shutterhand. Aşa bentiţă are unchiul Bil, ca a lui Winnetou, şi mocasinii, şi jeansii Levis ai unchiului Bil au pe margini nişte cicucuri mişto şi nişte ciucuri la fel jos, la tur, sau cum īi spune, acolo unde cad blue jeansii uşor peste mocasini; e ca lumea, şi mai are şi un cămeşoi mare, īnflorat cămeşoi are unchiul Bil iar la gīt are o bentiţă de piele de care e legat un os de la o găină, aşa cum are Janis Joaplin. Se uită īn bar, acolo īn fund, līngă budă: stau la masă şi se holbează la fotografie. E aşa ca şi cīnd asculţi nişte cīntări ale nespălaţilor plini de pureci de pe marginea trotuarelor din Los Angeles, şi toţi se uită indignaţi cum se mişcă alandala, īncet, cum se scoală de acolo din gaşcă şi merg la cutare dintre ei să ceară o ţigară, cam aşa cum se scoală acum J.H. de pe marginea traverselor, a stivei de la Gara Mică, din cartierul Fabric, nu departe de Piaţa Badea Cīrţan, īn apropierea caselor de pe Ecaterina Teodoroiu din Prinţul Turcesc. Priveşte la poză J.H.,.

 

- Ce face, īntreabă īncordat şi toţi scrutează poza īn care doar Billy Cox stă cu faţa īntoarsă spre aparatul de fotografiat, doar el ascultă rugămintea lui Bil, a unchiului; Jimi e īntors aproape cu totul, aproape că nici nu ştie că e fotografiat, la fel şi celălalt, Buddy Miles. Bateristul.

 

 

*

 

"Am impresia īnsă că sīnt singurul vizi­tator cu alte scopuri decīt acela de a se aproviziona. Nici urmă a salariaţilor īmputerniciţi cu gospodărirea pieţei şi cu supravegherea corectei desfaceri a pro­duselor. Oare pentru că piaţa e atīt de slab aprovizionată? Consult mercuria­lul. Mă opresc la fructe: caise extra, preţ maximal — 7 lei; prune (s-au şi copt prunele pe aici, ce minune?!) — 6 lei. Colind printre tarabe. Un bătrīnel vinde nişte ghighilice care sea­mănă a caise cu preţul de 8 lei kilo­gramul. O precupeaţă desface o gră­madă de corcoduşe cu preţul de 6 lei kilogramul. Acestea erau prunele!

 

Grăbit să-mi schimb impresia, alerg īn direcţia fabricii de tricotaje, īntre­prindere nouă, de bază, a oraşului re­şedinţă de judeţ. Periplu prin cartierul Tudor Vladimirescu, īn care locuiesc salariaţii zonei industriale, īn mare parte proveniţi din alte zone ale ţării, fără legături de aprovizionare prin īmprejurimi. Caut reţeaua comercială a cartierului. O caut mult. Pīnă la urmă o găsesc. Reţeaua comercială e o... tutungerie. Īncepe să miroasă a proastă gospo­dărire. Sīnt surprins, intrigat. Hărnicia oamenilor din aceste locuri e pro­verbială, efortul statului de a industria­liza şi dezvolta multilateral judeţul este considerabil, de la prima privire se observă că locuitorii sīnt bine īm­brăcaţi, civilizaţi, ţinuta lor impune. Se pretinde. Ce se īntīmplă cu comer­ţul? Cum răspunde el cerinţelor aces­tor oameni?

 

Intru īn cīteva magazine şi restau­rante. Politeţea salariaţilor se remarcă. Atīt, deoarece spiritul comercial, in­teresul gospodăresc   nu se văd.

 

In magazinele de legume şi fructe — total insuficiente ca număr, două sau trei īn tot oraşul — te «īmbie» cas­traveţi veştejiţi mai scumpi decīt cei proaspeţi de pe piaţa liberă, cartofi īncărcaţi de pămīnt şi pătrunjel de acum trei săptămīni. Acum, după ce s-au dat repetate dispoziţii pentru cu­răţirea tuberculilor de noroi, găsim cartofi īmbrăcaţi īn adevărate cămăşi de pămīnt uscat."

 

 

*

 

Şi Pol nu mai vine: să vezi că nu mai poate veni, să vezi că din nou l-a sechestrat colonelul de miliţie, tata lui, boul şi nesuferitul care a decretat că el e ruşinea familiei după marile lupte care au avut loc pentru pletele pe care el nu şi le putea permite, aşa că şi-a lăsat doar o şuviţă īn vīrf, aşa ca tătarii din vechime. Adevăru' e că īi stătea a dracu de bine: toată lumea īntorcea capul după el cīnd se plimba cu poncho-ul mexican, tuns perie īn cap şi cu şuviţa aceea. Pe urmă a tocmit tov colonel nişte sergenţi cu diagonală din trupele ministerului de interne, a dat ordin să fie arestat, imobilizat, şi apoi să-i fie tunsă şuviţa aia, asta după ce īnainte vreme l-au arestat, l-au dus la postul de miliţie din Piaţa Traian, l-au tuns cu breton, pierdut pe ceafă, şi parcă era bietul Pol asemenea tīmpiţilor de la şcoala de partid de pe Pestalozzi. Pe urmă el s-a ras īn cap ca bonzii, călugării din India, şi au fost mari discuţii acasă, mari probleme, mare scandal, lupte, bătăi, strigătele furioase ale colonelului, care era chiar şeful de partid la organizaţia judeţeană a Miliţiei. Zbieretele s-au auzit peste tot la vecinii de pe Trandafirilor, unde erau blocurile vilă cu ştabii de partid şi de stat. Numai că nimeni n-a prea stat să se mire de strigătele furioase, că nu era nicidecum ceva nou. Mulţi aveau copii la fel, şi asta le venea tocmai de la faptul că prea aveau de toate odraslele ălora, prea erau de bani gata, cum se zice, prea le primeau pe toate din vest, prea le ştiau pe toate de acolo, prea s-au legat de lumea aceea care īi duşmănea, le dorea răul, care nu visa altceva decīt să le provoace cīt mai mari piedici īn dezvoltarea lor, că erau īn concurenţă, şi nenorociţii de copii, odraslele lor care ar trebui să fie cei dintīi convinşi de asemenea lucruri, erau altfel, aveau īn cap numai prostii ca Paul care şi-a schimbat pīnă şi numele, īşi zice Pol.

 

- Īmi periclitezi cariera, nenorocitule, i-a strigat de multe ori colonelul, şi el s-a mulţumit să-l privească īn felul īn care se uită la lume Paul Newman īn Butch Cassidy şi Sundance Kid, aşa s-a uitat la colonel. Şi-a exersat din timp privirea, a studiat de mai multe ori la cinema Capitol cum anume se uită Paul, Pol adică, la Robert Redford şi la femeia fatală, iute şi golancă, pe nume Katherine Ross.

 

 

*

 

Le-a şi spus celorlalţi,

la bar,

acolo pe Ecaterina Teodoroiu,

hippioţilor le-a povestit

cum anume se va uita el la colonel

cīnd va fi să fie īnfruntarea finală

după ce se va fi ras īn cap.

A exersat privirea la masa lor din fundul localului,

nu departe de intrarea la wc,

a privit ţapăn īn fumul ţigării,

pe urmă şi-a mai compus şi rictusul de blazare, de indiferenţă: 

superioritatea prăpădiţilor,

a ultimilor dintre oameni care stau deasupra rahaturilor de zi cu zi ale tīmpiţilor cu viaţa lor de doi bani.

Īl va scruta din priviri pe colonel,

aşa cum se uită cei fără casă şi masă,

delincvenţii,

golanii,

rătăciţii,

evadaţii,

transfugii,

rătăciţii,

cei plecaţi de acasă īn lumea largă şi care au trecut prin atīt de multe īncīt nimic,

dar nimic,

nu-i mai poate impresiona,

cei care n-au ce pierde,

dezmoşteniţii,

durii,

nefericiţii şi rataţii,

zerourile lumii

care, prin chiar faptul că sunt aşa,

au ei ceva anume pe care nici nu-l poţi şti,

īi percep doar poezia de dincolo de vorbe, ascunsă īn priviri,

īn plete,

īn mocasini,

īn cămăşoaiele īnflorate,

īn mărgelele ieftine de sticlă colorate,

īn jeansi,

īn rucsac,

īn ceaunul afumat,

īn tot felul de nimicuri

care,

toate, le spun lor fără multe vorbe despre superioritatea ratării,

a golanului frate care doarme prin gări,

prin locuri părăsite,

merg la fapt de seară pe drum pustiu,

printre lanuri de porumb

şi pe līngă ei trec maşinile una după alta,

şi ei privesc la toate din jur, la fel cum se uită Redfort şi Newman,

la fel cum se uită Eastwood īn nebunia de film cu pumnul de dolari,

şi e muzică;

peste tot e muzică,

noian,

puhoi,

năvală de muzică,

Moonflower,

şi chiar şi fanfaronul de Tom Jones īşi are loc īn sufletul lor cu ale lui grandomanii:

This Is Tom Jones acu doi ani,

alt disc  pe nume Tom şi acu,

anul ăsta, She' A Lady.

 

 

*

 

"Deşi O.C.L.-ul cere să nu i se mai livreze, pentru desfacerea prin reţeaua de magazine, decīt lapte īmbuteliat, totuşi īntreprinderea furnizoare continuă să distribuie, īn special īn unităţile periferice, şi lapte īn bidoane. Īn acestea se găsesc adeseori corpuri străine şi, īn plus, vīnzarea din bidon (făcută adesea īn stradă sau īn alte locuri deschise) este neigienică, permitīnd īn acelaşi timp unor elemente necinstite să mai recurgă la blamabilul obicei al «bote­zării» laptelui. Furnizorul argumentează fie prin defec­tarea periodică a unor linii de īmbuteliere, fie prin lipsa ambalajelor sau a mijloacelor de transport. Evident că noi, consumatorii, nu vrem să ţinem seama de asemenea motive. Există lapte? Exista! Atunci «Industria laptelui» să facă bine să-şi organizeze astfel treaba īncīt să nu se mai defecteze nici liniile de īmbuteliere, să nu se mai īncurce nici transporturile. Lipsurile de acest fel sīnt subiective şi pot fi īnlăturate. Īn acelaşi timp, o bună or­ganizare a transporturilor ne-ar scuti şi de alte necazuri. Contractul O.C.L.-ului cu furnizorul prevede livrarea īntre orele 24 şi 6 dimineaţa. Or, la multe centre laptele se aduce de cu seară, īntre orele 21 şi 22, iar la altele abia pe la ora 7 dimineaţa. Īn primul caz, rişti ca laptele să se acrească, īn al doilea, stai şi aştepţi pierzīnd timp preţios. Oare e aşa de greu pentru «Industria laptelui» să depăşească impasul din domeniul transporturilor?"

 

 

*

 

Se uită la colonel pe cīnd urlă el treaba cu periclitarea carierei lui, alte tīmpenii: ce anume zic colegii lui din organizaţia de bază. O să trebuiască să le explice şi altora pe care familia lor īi cunoaşte – că pe mine mă ştie tot oraşul! – ce-o să zică toţi cīnd īl văd cu poneava aia, chiar aşa īi zice colonelul poncho-ului său, īn graiul de acasă de la mamă sa din Ardeal, poneava aia, zice, ţipă enervat, scos din minţi, adică el care e ditamai secretarul organizaţiei de partid pe Miliţia Judeţeană nu īşi poate struni odrasla, ce exemplu dă altor tineri de etatea lui aşa ras īn cap, cu şuviţă, cu poneavă pe el, cu ciucuri la pantaloni, cu tricouri cu bărboşi şi curve despuiate. El tace asemenea lui Newman, asemenea lui Redford, asemenea lui Clint tace; tace şi-l fixează cu toate alea adunate īn ochi şi colonelul se opreşte īncremenit din urlat, īl priveşte uluit.

 

– Ce te īnholbezi aşa la mine, īi strigă, apoi se aşază la masă obosit, aproape īnfrīnt, şi-n capul lui, al feciorului său, al hippiotului Pol se tīnguie Janis, nemuritoarea de ea, nefericita, nebuna, dezmoştenita Janis īn zbieretele disperării, īn sound-ul acelui blues pe nume Again Mama: "hallo, trezeşte-te", strigă la el colonelul dar el nu se trezeşte, la ce să se trezească, la ce să-l vadă īn pijamaua īn carouri, cu chelia lui, cu burta lui, cu bătăturile de la picioare pe care şi le tratează cu Toxicor. La ce să se uite la el, ce să vadă? Plictiseală. Doar nimicuri, doar lucruri la care te uiţi şi nu vezi nimic. Mai bine se uită la el şi-l vede fără să-l vadă.

(va urma)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey