Mihaela Butnaru
Simona Cratel
Gabriela Munteanu
Veronica D. Niculescu
Radu Ţuculescu

 
sus

Mihaela Butnaru

 

Mincinoasa doamnă C

 

Domnul C īşi priveşte soţia pe jumătate, īi arată unde să pună farfuriile, cīt de mici să facă paşii. S-au obişnuit aşa. Nu se gīndeşte la ea mai mult decīt e cazul, īn mintea lui e altcineva. El are īn minte o fată mică, blondă, cum altfel, care să nu īi spună "nu" prea des. Cīte cineva īi umblă mereu prin minte domnului C, dar acum fata īl răpeşte complet. De aceea, el īi va spune despre dragostea lui eternă, īntr-o zi friguroasă, ciudat că inimile se īnmoaie pe frig, se mai gīndeşte el. Totuşi, ar fi mai bine să īi scrie, ar părea categoric şi simplu.  Aşa o să fie după ce fata din mintea lui īi va apărea īn faţa ochilor, după ce va zice primul "nu", după ce va primi un nume.

 

Domnul C īşi priveşte soţia, nu mai mult decīt trebuie. Ea aşază masa, pune o farfurie, īncearcă un zīmbet. Pe el īl enervează aceste zīmbete pe jumătate, femeia asta mereu se trezeşte noaptea, īl īntrerupe cīnd citeşte, aprinde lumina īn loc să o stingă, nu se dezbracă de faţă cu el. Domnul C crede că soţia lui se află īn contratimp, cu un pas īn urmă, foarte rar cu un pas īnainte. Pasul īnainte īl sfidează, dar el ştie cum să le oprească pe acelea care merg prea repede. Nu degeaba a studiat atīţia ani, nu a īnvăţat el să subţieze timpul şi să pună īn locurile acelea mici care se formează cīnd tragi prea mult de obiecte, să pună ce are el īn minte… Orice e mai bun decīt golul. Aşa că scăpările soţiei sale, vorbele ei pe jumătate amare, pe jumătate timide īi dau o nervozitate aproape plăcută. Ele īl fac să prevadă fericirea alături de fata cea blondă.

 

Dar bine, cum se poate aşa? Camera voastră nu e mai mare decīt o masă. Unde dormiţi voi? Avem un dulap mic īn care ne ţinem hainele, īl vezi?, īn stīnga, o masă pe care mīncăm; un dulap mai mic pentru farfurii, linguri, cuţite şi căni, cu un raft pentru zahăr, orez şi cafea; televizor, radio, telefon - se aprind unul de la altul printr-un fir scurt. Pat nu avem: noaptea ne uităm īn jos cum trec maşinile, īntre două şi trei, nu trec mai multe de douăzeci, oamenii dorm, nu conduc noaptea, cīnd sunt obosiţi. Autobuze nu mai sunt după 11: 30… locul īn care adorm e sufletul meu, nu īmi trebuie mai mult. Ţinem geamul deschis, ca să intre mai mult aer, nu avem perdele, ca să intre mai multă lumină. Liftul s-a stricat şi să urci douăsprezece etaje… e mult. De aceea, aproape că nu plecăm nicăieri.

Crezi că nu se poate să īncapă toate astea aici? Dar uite, cărţile se subţiază cu timpul; ca să īncapă cīt mai multe, le punem pe două rīnduri, cīteodată chiar pe trei, dacă sunt īnguste. Pe dulap sau īn cutii de carton, puse unele peste altele, cutiile de carton fac mai mult spaţiu. Cum să-ţi explic… oamenii trăiesc şi aşa. Dacă se gīndeşte cineva să urce la noi, īl primim cu cea mai mare căldură. Cum să nu īncăpem toţi trei la masă, uite, cu cīt stăm mai aproape, cu atīt ne īnţelegem mai bine. Mīnă līngă mīnă, coapsă līngă coapsă, ne primim prietenii, dar nu īi atingem ca să īi ofensăm; aşa se īntīmplă.

 

Īn tot acest timp, domnul C nu a scos o vorbă. De altfel, soţia lui e o mincinoasă, apartamentul lor nu e atīt de mic pe cīt spune ea. Doar că a scăpat-o puţin de sub control şi uite cīt de volubil face conversaţie. El preferă să stea cīt mai puţin acasă, cu femeia asta līngă el; ea oricum nu se mişcă de aici, doar cīnd are ore. Soţia domnului C predă engleza la un liceu din oraş, iar lui īi place să fie lăsat īn pace. Ar prefera-o pe fata cea blondă acestor oameni plicticoşi, care vorbesc despre teatru… artă. Le-ar arăta el ce este critica unei forme de artă, dar ceea ce spun ei nu īl supără aşa tare, e chiar amuzant. Oricum, īn mintea lui se petrece altceva, o īntīmplare pe care īncearcă să şi-o amintească pe de-a īntregul. Īi vin īn cap numai fragmente.

Comentarii cititori
sus

 

Simona Cratel

 

Dumnezeu s-a hotărāt să

mai facă un copil

 

De cānd eu şi soţia mea ne-am deschis agenţia matrimonială, am avut de-a face cu o mulţime de oameni care mai de care mai ciudaţi. Īn cea mai mare parte femei. Femei cu aşteptări nerealiste, femei care nu se vor căsători niciodată, chiar dacă n-au nici un defect sau boală. Unele n-au pur şi simplu unde să cunoască pe cineva, lucrează prea mult, n-au ocazii să īntālnească oameni noi, unele speră ca īn felul acesta să-şi rezolve probleme financiare, altele... dar īn fine, aici nu despre asta e vorba. Nici măcar nu e vorba despre femeile care ne calcă pragul sau ne scriu. Ci e vorba despre un bărbat.

 

Da, şi bărbaţii apelează la serviciile noastre. Pentru ei a devenit la fel de greu să-şi găsească un partener viabil, care să le īndeplinească criteriile. Din experienţa mea, pot spune că oamenii se īndrăgostesc de persoanele cele mai nepotrivite, cele care-i vor refuza la infinit. Şi visează mereu la aceste persoane. E ca un dat inexplicabil.

 

Dar avem şi exemple pozitive, cu care noi, ca firmă serioasă, ne māndrim. Oameni care s-au cunoscut prin intermediul nostru şi s-au căsătorit şi au făcut copii. Nu īn puţine cazuri povestea a luat o astfel de īntorsătură! Apoi, inevitabilele cazuri nefericite, despre care nu amintesc cu plăcere. Am fost chemaţi, de exemplu, īn instanţă, pentru că el a fost după aceea hărţuit de o femeie de la noi de pe website. Sau am avut un caz īn care ea a fost răpită de pe stradă. Dar īn general totul merge bine.

 

Chestia este că nu poţi spune dinainte cānd ceva o să meargă prost. Normal că noi nu ne dorim probleme, şi īn general īncercăm să evităm situaţiile nefericite. Dar banul e ban, dacă am refuza toţi oamenii care dau răspunsuri dubioase la testele noastre, ar īnsemna să rămānem fără clienţi. Oamenii sunt oameni la urma urmei, nu sunt perfecţi. Dacă eşti un pic mai extravagant, nu īnseamnă că eşti neapărat criminal, violator sau mai ştiu eu ce.

 

Dar cu tipul ăsta a fost parcă prea de tot. A intrat pe uşă ca orice client normal, apoi cam la asta s-a rezumat tot ce a făcut el normal pe mai departe. Am sunat-o pe nevastă-mea să vină şi să asiste şi ea la īntrevedere.

 

Linda, nevastă-mea, este psiholog, aşa că prezenţa ei mă ajută să dezleg cazurile mai spinoase. De obicei ea mă bate prieteneşte pe spate şi rāde de mine. "Dragul meu", zice, "dacă ar fi arestaţi toţi ţigniţii, n-ar mai fi lume pe stradă. E doar o femeie obişnuită, nu-ţi fă griji". Da, că de obicei e vorba despre femei. Femeile vin cu nişte cereri şi pretenţii uneori ciudate, descrise īn amănunţime, iar uneori īn amănunte jenante. Bărbaţii vin cu chestii simple şi la obiect. Să gătească, să fie interesată de familie, să vrea copii. Tot ce-şi doreşte un bărbat, pentru ca el să-şi poată trăi viaţa mai departe independent, fără să fie nevoit să fie el cel care-şi bate capul cu lucruri de zi cu zi. Totul simplu.

 

Dar nu. Tipul ăsta mi s-a aşezat īn faţă şi mi-a zāmbit, privindu-mă direct īn ochi cu o familiaritate intimidantă. Ochii săi aveau o expresie mult prea personală.

- Scuzaţi-mă, am spus, ne cunoaştem de undeva?

A rās. S-a lăsat pe spate şi şi-a ridicat māinile ca să şi le īncrucişeze deasupra capului. Īşi prinsese ceafa īn palme şi rādea. Apoi a zis:

- Nu. Da. Īntr-un fel.

Asta m-a făcut să-l antipatizez.

- Numele meu este Gabriel Man, i-am spus, şi, ridicāndu-mă, i-am īntins māna.

- A, scuză-mă, a zis la rāndul său, şi s-a ridicat şi mi-a cuprins māna īntre māinile lui mari.

Gestul a părut la fel de exagerat ca īntreaga sa atitudine faţă de mine. Māinile lui erau foarte fierbinţi, protectoare, iar antipatia mi s-a spulberat instantaneu, īmpotriva logicii. M-am trezit că rānjesc ca prostul. Iar el īmi ţinea māna īn continuare, de parcă īncerca să mi-o īncălzească.

- Unde-mi sunt manierele, a mai zis. Dar adevărul este că n-am mai ieşit de mult īn lume. Presupun că uşurinţa de a interacţiona cu oamenii mi s-a atrofiat.

 

Īnapoi unde eram! Exact asta ne mai trebuia, un client care să-şi īnchidă nevasta īn pivniţă, iar noi să fim tārāţi ani de zile prin procese, ca īn final să dăm şi cămaşa de pe noi ca să putem plătim daunele.

 

Atunci am luat telefonul, iar cānd Linda a răspuns, am rugat-o cu zāmbetul pe buze să ne aducă nişte cafea. Ăsta e codul nostru că am un nebun īn birou şi că trebuie urgent să-l evalueze, ca să stabilească cāt de periculos este. Īn mod normal, cafelele le aduce secretara mea, Ana, o rudă de-a nevesti-mii. Desigur, īn ziua de azi, omul nici nu mai vine direct la noi, doar răspunde unui chestionar lung pe Internet şi plăteşte on-line. Noi nici nu ştim dacă a răspuns cinstit, ori dacă poza pe care o postează este a lui. Dar aşa este pe Internet, şi toată lumea ar trebui să īnţeleagă că īşi asumă riscuri. Unii īnsă vin direct la noi. Preferă să discute cu cineva faţă īn faţă. Pe aceştia nu-i lăsăm să plece fără să stabilim cine sunt.

 

Linda şi-a tras un scaun īntre noi, şi, zāmbind, a īnceput să-i pună īntrebări bărbatului. Īşi nota fără să lase să se citească ceva pe chipul său. Un truc de-al ei profesional.

- Deci, numele şi vārsta.

El a rās iarăşi cu poftă, ca orice om deschis şi vesel. Chiar dacă declarase că n-a mai avut de-a face cu oameni de multă vreme, n-ai fi zis. Şi, mai rău, īn ciuda aspectului său de persoană adunată la un loc, comunicativă şi cu picioarele pe pămānt, a continuat cu afirmaţii şocante:

- Eu sunt Dumnezeu, vārsta: necunoscută.

Linda nici n-a clipit. Doar eu m-am foit īn scaun. Mi-am dus o mānă la gură, să-mi ascund măcar parţial expresia de pe faţă. Şi stānd aşa sprijinit īn cot, am īnceput să-mi studiez interlocutorul după alte semne de nebunie. Dar tipul nu purta şosete desperecheate, n-avea pete de urină pe pantaloni, pantofii erau lustruiţi, arătau a pantofi scumpi de piele. Ba era tuns perfect. Dinţii?! Impecabili.

 

Linda a trecut mai departe de parcă individul nu spusese nimic neobişnuit, ca şi cum vin zilnic la noi oameni care se declară Dumnezeu, Napoleon sau reīncarnarea lui Buda, iar noi īi primim cu braţele deschise, ca să le facem cunoştinţă apoi cu Julieta, Mona Lisa şi Maria Antoaneta. Ea ştie cum să trateze cu tipii ăştia, asta-i meseria ei. Īi īnţelege, ştie să comunice cu ei. Īnţelege lucruri care pentru mine sunt de neīnţeles, ba de multe ori am auzit-o spunānd despre nu ştiu ce lunatic că era simpatic şi că ar vrea să-l invite la noi acasă la masă. De cāte ori sar ca ars la o asemenea idee, ea īmi spune că oamenii au nevoie doar de un pic de dragoste şi acceptanţă ca să devină sănătoşi din nou. Susţine că sunt nebuni doar pentru că se simt foarte singuri şi izolaţi. Eu unul nu cred aşa ceva. Dar ea are diplomă, eu nu. Noi, oamenii proşti, care n-am studiat, vrem să dăm afară īn şuturi orice nebun care se declară Dumnezeu.

 

- Da?! am īntrebat eu rāzānd. Şi eu care credeam că Dumnezeu nu există, că e un concept perimat pentru lumea modernă.

- Cum să nu existe Dumnezeu?! mi-a răspuns rāzānd īn continuare. Nu mă vezi?!

 

Rāsul lui avea ceva infecţios, aşa că nu numai că eu m-am trezit rāzānd, dar şi Linda a īnceput să rādă, cānd ea e obligată să nu-şi exprime păreri personale şi să nu aibă reacţii aprobatoare sau dezaprobatoare la pacienţi. Ei nu trebuie să se simtă nici īncurajaţi, nici descurajaţi. Şi totuşi ea a īnceput să rādă din toată inima şi să-l privească cu simpatie şi aprobare.

 

- Ce anume aşteptaţi de la o femeie?! a īntrebat ea mai departe.

- Ohhh. Ce aştept?!... Īn primul rānd trebuie să fie virgină.

- Virgină, a repetat Linda. Şi ce vārstă?

- Vārsta nu contează atāta timp cāt este virgină. Totuşi să nu fie prea bătrānă, īn sensul că, să mai fie īn stare să facă copii.

- Deci vă doriţi o familie, copii.

- Nu atāt familie, cāt copii. Un copil, mai exact.

- Aţi mai fost căsătorit, mai aveţi copii?

- N-am mai fost căsătorit, dar am avut un fiu. A murit.

- Ooooh, face Ana adānc mişcată, īmi pare sincer rău.

- Eh, asta e. A fost cu multă vreme īn urmă, oricum. Acum e timpul să mai fac unul. Nici nu ne īnţelegem prea bine, susţine că n-a avut libertate de alegere, că am pus prea multă presiune pe el şi că l-am sacrificat īn favoarea muncii mele.

- Dar aţi spus că a murit, am spus enervat.

- Nu e aşa simplu, mi-a zis. Ceea ce e, nu e ceea ce pare.

 

Rāsul lui a umplut camera din nou. Şi culmea este că īn ciuda tāmpeniilor pe care le spunea, aveam un sentiment foarte plăcut īn prezenţa lui. Faţa sa radia de bunăvoinţă şi bonomie. Īntreaga sa fizionomie era o capcană, te inducea īn eroare, te fermeca īntr-un mod straniu.

 

- Ascultaţi la mine, nu vreau să o luaţi personal, dar dacă sunteţi īntr-adevăr Dumnezeu, nu aveţi nevoie de serviciile noastre. Dumnezeu nu apelează la agenţii matrimoniale. Citiţi Biblia. Iar dacă nu sunteţi Dumnezeu şi totuşi susţineţi că sunteţi, nu vă putem accepta. Sper să nu vă supăraţi pe mine, n-o zic cu răutate, nu vreau să vă jignesc.

- Nu sunt jignit, dar iată-mă, apelez la o agenţie matrimonială. Şi sunt eu, Dumnezeu. Īn ziua de azi lucrurile sunt foarte complicate, nu mai e ca pe vremuri. Acum oamenii sunt atāt de mulţi, īncāt nu mă mai pot ocupa de fiecare īn parte, să stau să văd ce fac sau ce gāndesc, apoi īn societatea din ziua de azi lucrurile se reglementează de la sine. Nu mai e nevoie să stau eu mereu după fundul tuturor, oamenii au devenit independenţi. Nu prea mai e mult de făcut pentru mine.

 

- Chiar crezi asta? rād sarcastic.

- Da, cred.

- Hai să-i prezentăm omului nişte fete, īntrerupe Linda, punānd un bot de fetiţă īmbufnată.

Mă īntorc spre ea furios. Se joacă cu fişa īmpăturită īn formă de avion. Ce naiba e cu ea?!

- Ce!? mă īntreabă arţăgoasă. Toată lumea are nevoie de dragoste!

- Nu "om", o corectează nebunul, aşezāndu-i o mānă pe braţ.

Iar Linda zāmbeşte topită. Nu-mi place că-mi atinge nevasta. Māna sa nu se retrage, nu face nici un gest prin care să arate că e stānjenită. E māna la care nevestei mele īi lipsesc două degete, arătătorul şi inelarul.

 

- Ascultă, īmi zice bărbatul, īţi īnţeleg reticenţa. E de bun simţ, la urma urmei. Gāndeşti că sunt un nebun şi că o să-ţi duc afacerea spre dezastru, dar sunt de bună credinţă, şi te pot răsplăti pe măsură. Sunt foarte bogat. Īntreaga lume este proprietatea mea. Nu fac de obicei aşa ceva, dar uite, īndreaptă-ţi degetul spre ceva şi este al tău. Vorbesc serios.

 

Şi uite aşa, de gura nevesti-mii, am ajuns să-i caut nebunului o femeie virgină.

 

Am acceptat doar pentru că a insistat aşa, de mult, iar el a trebuit să-mi promită că nu īnjunghie pe nimeni, că nu este īn nici o chestie sado-maso, şi nici nu īnchide īn nici-o pivniţă pe nimeni. El a rās la toate pretenţiile mele. A rās atāt de tare, īncāt Ana a īntredeschis uşa īngrijorată, ca īn secunda următoare să se trezească şi ea īn cameră, rāzānd cu gura pānă la urechi, īn ciuda faptului că n-avea nici cea mai mică idee de ce rāde.

 

Īntr-una din dăţile următoare cānd a mai trecut pe la noi, un vecin m-a īntrebat uimit ce caută George Clooney la mine īn birou. Iar eu l-am īntrebat uimit: "Ciiiine?!". Īnţelegānd despre cine vorbeşte, am ridicat māna spre silueta care se īndepărta, şi am vrut să zic: "Aaa, nuuuu, ăla e Dumnezeu!". Dar m-am oprit la timp.

 

Noi, eu şi Linda nu avem televizor, nu māncăm carne şi nu participăm decāt īn mică măsură la febra consumismului din ziua de azi. Port aceleaşi tricouri de ani de zile, aceeaşi pantaloni, şi cānd vreau să mă relaxez fumez o ţigară cu marijuana şi gata. Citesc o carte, găsesc alte plăceri. Linda la fel. Face yoga, găteşte acasă cu prietenele. Cumpără doar de la Bio. Nu foloseşte creme de faţă. Şi arată excepţional pentru cei cincizeci de ani ai ei. Activă, tānără, mereu prezentă. Aşa că asemănarea acestui bărbat cu un star de la Hollywood ne-a fost lămurită de către Ana. Ea a fost cea care ne-a zis că seamănă leit cu acest actor necunoscut nouă, ba ne-a adus şi o revistă. Noi doi mai mergem cāteodată la teatru, luăm bilete ieftine şi stăm īn picioare la cāte un spectacol. Dar lucruri care n-au legătură cu Hollywood-ul. Doar lucruri care contează, care spun adevăruri, care pun punctul pe "i". Care fac o diferenţă. Aşa că n-am fost īncāntaţi. Dar aşa se īntāmplă, unii oameni seamănă cu alţii, nu e vina lor.

 

- Tu eşti o femeie cu picioarele pe pămānt, tu ştii prea bine că nu există Dumnezeu!

- Ştiu! Habar n-am ce m-a apucat. A fost aşa de ciudat... A fost ca şi cum, nu ştiu...

- Ce facem acum?

- Habar n-am.

 

Zilele următoare a venit cu o propunere. O chema Soraya. Avea douăzeci de ani. Am aranjat īntālnirea cu inimile strānse. N-am ştiut nici unul nici celălalt ce va ieşi de-aici. Cāt de tare vom fi şifonaţi şi cāt de tare ne vom face de rās cu tipul nostru.

 

Īntālnirea a fost foarte plăcută. Cel puţin la īnceput.

A avut loc īn apartament la ei, un loc plăcut amenajat, deşi sobru. Soraya era o fată frumoasă, foarte respectuoasă, dintr-o familie de turci. Părinţii ei, care erau prezenţi, nişte oameni cumsecade, au īntrebat dacă Dumnezeu e turc, ori măcar musulman. N-am apucat să răspundem, că Dumnezeu, pe care eu l-am prezentat drept George, a īnceput să rādă din nou. Şi toată lumea a īnceput să facă acelaşi lucru, ca la comandă. Soraya īl privea sfioasă. Tipu' era arătos rău. Dar pentru că īntrebarea a rămas fără răspuns, mi-am dat seama că nu va merge bine de acum īnainte. Am servit cu toţii din dulciurile oferite de părinţii primitori, iar conversaţia a continuat. Dumnezeu a īntrerupt la un moment dat, şi a zis:

- N-am nici o religie.

Atunci lucrurile s-au īnrăutăţit.

Tatăl fetei a īntrebat cum vede el o căsătorie fără religie. Dumnezeu a răspuns că nici nu-i trece prin cap să se căsătorească. Cu toţii au īnceput să se īncrunte. A zis că el vrea doar să mai aibă un fiu, că slujba nu-i permite să fie implicat īntr-o relaţie. Atunci tatăl a īntrebat: adică vrei să-i faci un copil, să nu te căsătoreşti cu ea şi să nu participi la creşterea copilului deloc? Iar el a răspuns simplu "da".

 

- Vreţi să vă īndepărtaţi, vă rog, de fiica mea?! a spus bărbatul ameninţător.

S-a ridicat roşu la faţă, şi am īnţeles cu toţii că e cazul să plecăm.

 

Pe drum m-am enervat de umilinţa la care am fost supus, la urma urmei e singura sursă de subzistenţă pe care o avem, agenţia asta matrimonială, pe lāngă slujba prost plătită, la penitenciar, pe care o are Linda, şi pānă acum n-am trăit un asemenea dezastru.

 

Am īnceput să ţip la individ:

- Tu nu eşti Dumnezeu! Eşti doar un descreierat, iar noi, şi mai nebuni, că acceptăm aşa ceva! Cară-te şi să nu te mai văd niciodată! Du-te! Lasă-ne īn pace!

El n-a spus nimic. A plecat ochii şi a luat-o īnainte. M-am simţit prost să-l văd īndepărtāndu-se abătut, dar īmi ajunsese. Linda se zgribulise īn palton şi ca o nevastă bună, se abţinea să comenteze. Nu mă mai văzuse atāt de furios de mult.

- Iubitule...!

Tremuram de nervi, aşa că nu m-am īntors spre ea.

- Iubitule...

M-a atins pe braţ.

- Ce?!

- Vrei să-l ţii tu pe Cristian?!

 

M-am īntors uimit. Ce?! Cum?! Şi am realizat dintr-o dată că eram īnainte de accident, da, exact īnainte de a ne urca īn maşină şi a permite unui autobuz să intre īn noi la următoarea intersecţie. Īnainte de a permite ca fiul nostru, Cristian, să fie zdrobit īn coliziune. Cu douăzeci şi cinci de ani īn urmă, cānd eram tineri şi iresponsabili. Māna stāngă a Lindei era īntreagă, m-am uitat special la amănuntul ăsta, cu toate degetele la locul lor. I-am prins-o şi i-am ridicat-o īn faţa ochilor, ca să-mi dau seama dacă totul e real. L-am luat pe Cristian īn braţe, īncă şocat, nedumerit. L-am strāns tare, emoţionat, simţind cum toate sentimentele şi gāndurile şi amintirile reprimate mă inundă şi de data asta nu mai dor. Apoi am zis precipitat, privind īngrozit intersecţia de care mi-era teamă:

- Linda, hai să ne mai plimbăm un pic pe jos. Am chef să iau o gură de aer.

 

Arăta obosită, părul ei blond era īmprăştiat de vānt īn toate direcţiile, dar nu a zis nimic. Şi-a aşezat fularul mai bine, apoi m-a urmat. Cristian rodea o jucărie, căci īi ieşeau primii dinţi, iar gingiile īl dureau.

 

Apoi l-am căutat din priviri individ, să văd dacă mai e acolo. Era īncă acolo. Ne privea de la distanţă, făcāndu-ne cu māna.

Mi-a strigat:

- Īmi datorezi un copil. Cānd o să găseşti pe cineva potrivit pentru mine, trimite-mi un e-mail!

 

Am rămas de atunci īn contact, deşi nu ne-am mai īntālnit personal. Nu am găsit īncă pe cineva care să accepte condiţiile lui. Īn ziua de azi fetele caută dragoste, bani sau sex. El a zis că nu are timp de prima şi de ultima, iar bani nu poate să ofere. Trebuie ca totul să vină din inimă, nu din interes.

Atunci i-am sugerat să adopte.

 

 

Comentarii cititori
sus


 

Gabriela Munteanu

 

jim se mută īntr-o īntāmplare mai mare

 

"să visăm că ne mutăm īn sfārşit īntr-o īntāmplare mai mare", repeta jim. " şi să nu ne mai īntrebe nimeni ce mai facem cum mai e viaţa noastră/ cāinele/ dacă avem apă caldă şi celelalte. să nu-i băgăm pe cocoşaţii ăştia īn seamă ei/ nu ştiu nimic".

l-am privit pentru o secundă zāmbind.

am plecat apoi īmpreună păşind cu grijă pe pielea īncă umedă a străzilor, căci noaptea trecută plouase torenţial. genele noastre zgāriau aerul plin de īntāmplări mărunte.

pentru o clipă, am īntors privirea către un om ce făcea din litere nişte tuburi īnalte, apoi aduna īn ele zgomote. jim nu se mai afla lāngă mine. de partea cealaltă a trotuarului se īnălţa o casă cu pereţii acoperiţi de iederă. intră. prima cameră era plină cu scrisori. pe geamuri zăceau vopsite cāteva cuvinte neīnţelese şi hohote de rās īnvechite.

īntr-un colţ o zări pe tānăra fată ce īncerca să-şi smulgă ceva galben din piept. unghiile i se tociseră şi pe chip i se zăreau cāteva riduri.

jim īşi aprinse o ţigară. fumul se lipi ca un balsam peste pereţii jupuiţi. ea tuşi. tăcură amāndoi.

afară soarele se agăţa de sprāncenele oamenilor fără timiditate. ieşiră īmpreună īn curtea casei. ea oftă prelung. "nici măcar copacii nu s-au schimbat. şi degetele pămāntului sunt la fel. se vede că azi Dumnezeu se relaxează". jim nu zise nimic.

se opriră la marginea oraşului. cāinii īşi īntindeau lătratul peste lună şi pămāntul acela cu mii de ochi crescuţi din rădăcini īi aştepta demult.

şi eu īi aşteptam pe marginea cuvintelor, cu māinile crescute ca două ziduri īnalte. acolo rămăsese fiinţa mea. acolo tata īmi ceruse pentru prima oară ajutorul. mama se īmbolnăvise grav şi el se apucase să o repare. eu īi dădeam culorile pe care el le scăpa intenţionat pe podeaua din lemn vechi, apoi mama deschidea ochii şi īşi aranja singură sufletele īn ea, căci ea ne purta pe noi toţi īn sāngele ei galben.

jim se aşeză pe trupul ochilor acum īnchişi.

ningea şi īntāmplările li se aşezau pe gene şi īn păr, apoi se topeau şi curgeau pe pielea tremurāndă.

īn depărtare un cerşetor aduna sticlele de plastic īntr-un sac murdar şi le ducea apoi īn căruţa lui din lemn vechi şi obosit. din cānd īn cānd, se putea auzi cum tramvaiele mestecă străzile cu burţile lor imense colcăind de călători.

ninsoarea nu īnceta. jim privi clădirile cenuşii şi se ridică. de īndată ce intră īn scara unui bloc, pe faţa lui perfectă apărură nişte răni adānci, sāngerānde, şi, īn curānd, tānţari īi acoperiră aceste răni dureroase. fugi īn disperarea de a scăpa de ei, īnsă acum veneu din ce īn ce mai mulţi. la etaj, nişte bătrāni īşi īmprospătau oasele mirosind flori de iasomie. sufletele lor ca nişte migdale le alunecau pe chip şi ei păreau cu adevărat nişte păsări decupate din aer.

 

"pot fi fericit şi fără voi, pot fi fericit şi fără mine chiar!", se auzi ţipānd o voce fragedă de dincolo de pereţi.

"īn subsolul palmelor totul se īntāmplă mai bine", īşi spuse jim. ea īl aştepta cu o privire

pierdută. "Ştii, ar trebui să ne amestecăm pānă nu vom īmbătrāni".

īntorcāndu-se la marginea oraşului, se aşezară din nou. pielea li se scurse īncet pe pămāntul fraged. īşi căutau acum o īntāmplare mai mare.

cāteodată plouă. cad litere şi cuvinte peste mine. şi felii de īntāmplări. bilete pe care Dumnezeu le aruncă nechibzuit, ierni şi oameni. cāteodată e toamnă şi-atunci jim īmi trimite scrisori din marea sa īntāmplare. īl văd cum urmăreşte păsări alergānd pe străzi şi se rătăceşte prin māinile reci ale trecătorilor.

"cocoşaţii ăştia nu ştiu nimic..."

 

Comentarii cititori
sus


Veronica D. Niculescu

Īn numele tatălui

Quando Corpus Morietur

Nicicānd nu mi-am dorit atāt de tare ca azi să mor. Nicicānd atāt de limpede. Să termin, la naiba cu tot. Deşi am vrut de multe ori să plec din lumea asta plină de vānzători de bilete la fel şi fel de spectacole, unde nu-mi pot găsi locul. Şi īncă alteori poate mi-am dorit-o mai disperat, şi-am fost mai zguduită, dar niciodată n-am mai simţit limpezimea de-acum. Sunt un păstrăv tăind apa de-a lungul ei, īn fāşii mătăsoase cărora grabnic le-o iau īnainte, nimic nu-mi poate sta īn cale, pietrele-s tocite iar curentul mi-e prieten, mă poartă īn viteză spre gura larg deschisă, din care mă voi scuipa īn afară, eu pe mine īnsămi. Decisiv, ăsta-i cuvāntul. Claritatea e necesară cānd vrei să o termini aşa cum vreau eu. Nu poţi s-o faci oricum. Azi īmi trebuie moartea, aşa cum īţi trebuie aerul după o scufundare īndelungată. Sau un antinevralgic, cānd te doare capul. Pocneşti folia, hap, īnchizi ochii şi gata. Cāt o să dureze? Cāt poate să mai dureze? Ce simplu ar fi să vrei şi, prin simpla voinţă, prin simplul gānd, să mori. Cum se spune că ar putea căprioarele: cānd sunt capturate, inima le plesneşte la comandă, pentru ca totul să se termine, chinul să nu continue. Eu totuşi cred că bietele animale mor de spaimă, nu fiindcă aşa ar vrea. Ar fi prea simplu.

Īmi trebuie să mor azi, īmi trebuie, nu mai e doar un gānd disperat, ci o decizie finală. Şi ştiu că nu o pot face oricum, de pildă aruncāndu-mă de la ultimul etaj al blocului, ori sărind īn faţa trenului care taie o felie din vreun cartier mărginaş, sau sfārtecāndu-mi venele īn cada unde aseară īmi spălam cu graţie cārlionţii. Desigur că m-am gāndit de multe ori, dar pānă acum n-am găsit soluţia de a muri aşa cum cred că se cuvine, nu, nu faţă de mine, ci faţă de ceilalţi. Altfel, īnainte de-a deveni un păstrăv lucios pe dinafară şi putred pe dinăuntru, īncălecānd apele, nu aş fi bāntuit pe străzi ca un şobolan otrăvit căutāndu-şi gaura unde să răsufle ultima oară fără spaima că vreo gospodină va ţipa isterizată la vederea-i burţii umflate. Am umblat de la răsăritul soarelui ca nebună, cercetānd din nou īn detaliu toate posibilităţile – halal cercetare, ar fi trebuit făcută cu mult mai temeinic īn toţi anii ăştia de studiu, cānd īncă toate minţile mi-erau la locul lor, nu cānd chiar nu mai pot, cānd īmi trebuie crunt o soluţie şi-mi pocneşte capul de durere. Durerea īnsă nu contează, nu e a morţii, ci-a vieţii, iar viaţa-i pe sfārşite. Nimic din ce e-n corpul meu nu mai contează, la naiba cu bucata asta de carne, fiindcă īn curānd ea nu va mai exista.

Mă doare capul fiindcă nu ştiu cum să mor. O nimica analiza matematică din facultate, cea din cauza căreia ne plesneau tāmplele şi ne-ngheţa spinarea de spaimă. Scoateţi-i la tablă pe studenţi şi īntrebaţi-i cum se poate muri decent. Īnvăţaţi-i, măcar īncercaţi să o faceţi.

Nu sunt eu singura care se gāndeşte la asta. Sigur că nu. Te şi miri că oamenii continuă să se mai sinucidă aşa, la vedere, fără să le pese că maţele le rămān īnşirate pe asfalt sau că jegoşesc īn ultimul hal vreo cadă sau vreun covor. Ori că trebuie să strāngă careva după ei, să adune bucăţile, să le pună de-a valma-ntr-un sac. Iar rudele să fie nevoite să dea din cap afirmativ la vederea puzzle-ului vineţiu reconstituit pe masa metalică. Cum se poate una ca asta? Exclus. Dac-aş fi fost lipsită de scrupule, aş fi făcut-o de mult, cu siguranţă c-aş fi făcut-o, n-aş mai fi īngroşat atāta vreme rāndurile celor care se tārăsc īnspre moarte scărpināndu-se-n creştet.

Ştiu, nu-s eu singura care se gāndeşte la asta. Dar nici nu suntem, toţi ăştia care ne plimbăm trupurile de colo colo cu capetele plecate, sinucigaşi rataţi, īn căutarea unei metode. Majoritatea oamenilor trăiesc fără să se gāndească la moarte, ba chiar resping cu spaimă sau scārbă orice īntālnire cu ea, īn loc să bage de seamă, să-ncerce să-nveţe din timp. Să-şi noteze fiece crāmpei de idee, precum Trigorin īn carneţelul său.

Unii īnsă chiar caută, cu interes şi conştiinciozitate, chiar dacă nu vor pune niciodată īn aplicare metoda descoperită. Dar nici nu o vor deconspira, o vor păstra secretă, liniştiţi că măcar ei şi-au ţesut plasa de siguranţă. Aşa ajung alţii s-o facă cum le vine la mānă, total lipsit de inspiraţie şi de consideraţie. Din disperare. Nu, nu sunt de acord. Nu trebuie să fii deloc disperat, ci hotărāt. Nu poţi alege să mori īntr-un anumit fel – inadecvat, desigur - doar din disperare şi "īn lipsă de altceva".

Şi tata, cu mulţi ani īn urmă, īmi spusese că e-n căutarea unei soluţii de a se sinucide fără a lăsa urme. Nu, nu a spus chiar cu cuvintele astea, nu a făcut o referire directă la el, şi-aşa e mare minune că mi-a zis mie una ca asta, cātă vreme ştia că mai degrabă eu eram un candidat la sinucidere. Dar a zis, cu aerul unui inventator şugubăţ, că e-n căutarea unei metode de a te omorī fără să laşi corpul tău greţos la-ndemāna altora. Nu, nu a zis nici la-ndemāna, ci mai degrabă pe capul altora. Nici tocmai greţos nu ştiu dacă a zis - e uimitor cum punem cuvintele noastre īn gura altora. Dar eu l-am ascultat cu un respect şi o admiraţie pe care le-am regăsit vii ani mai tārziu, cānd priveam imaginea mea īnspăimāntată, reflectată īn lama lată a unui cuţit de pāine. L-am iubit şi mai mult, descoperind īn acea reflexie alungită o fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui. M-am scăldat fericită īn vorbele tatălui meu, spuse cu ghiduşie, şi īncă o dată am amānat, continuānd căutarea. Īn numele lui.

Aşa că eu m-am gāndit serios, tată, de multe ori, la asta. Iar azi, după cum deja tu, ca un observator fin ce eşti, ai putea vedea, chiar mai limpede decāt mine, īnclin spre improvizarea unei spānzurători īn pădure. Sigur, īmi amintesc perfect de puştiul care-a găsit un cadavru uscat atārnānd de-un copac. Vai de mama lui, era speriat rău cānd īi luam interviul. Iar mie-mi venea să tot pufnesc īn rās, dar nu din cauza lui, ci a prăpăditului care se spānzurase. Era de-al nostru, tată, dar ratase la cāteva sute de metri. O foarte bună lecţie de moarte. L-au dat jos şi l-au analizat īn fel şi chip, pānă s-au convins că, da, da, da, se spānzurase. Poza bărbatului cu pieptul cusut pānă sub gāt mi-e filă de curs că nu, nu, nu aşa se face treaba. Suspiciunile apăruseră fiindcă atingea pămāntul cu tălpile. Atingea, normal, doar trecuseră luni. Īl trăseseră cāinii de picioare, māncaseră din el cāt īncă mai fusese proaspăt. Sigur că nu aşa se face. Trebuie să te duci departe īn pădure, nu pe unde se plimbă oamenii, chiar şi ultimii rătăciţi. Nu să te viseze copiii noaptea. Uite-aşa, am tot īnvăţat. Altfel, o făceam de mult. Dar ratam şi-apoi rādeau alţii de mine.

Deci, da, ideea īn sine a unei spānzurători īn pădure nu-i rea – parcă se destramă şi durerea de cap - cātă vreme te duci departe, dar departe de tot, pānă la mama naibii, unde nu calcă picior de om. Pare şi uşor de pus īn practică. Doar că nu trebuie să grăbeşti lucrurile. Ştiu, o să mi se facă frică să mă tot duc, o să fiu tentată să atārn odată ştreangul şi s-o termin mai repede, dar la ce să-mi fie frică să mă adāncesc īn pădure, cātă vreme ştiu că oricum n-o să mai ies de acolo? Doar n-am īnvăţat atāta degeaba, tată.

*

Ce uşor e să găseşti frānghie groasă, o sută de mii colacul de zece metri, nu-i mult, ar putea fi chiar mai scumpă, că doar nu te omori decāt o dată īn viaţă. Mi-au şi rămas bani. Nici măcar nu m-am ostenit să īi dau cuiva. Dar nu poţi să te legi de astfel de lucruri mărunte, nu-i bine. Ăstea te fac să te-ntorci acasă, e ca şi cu scrisul biletului; iată un risc care nu trebuie asumat, nu dacă eşti hotărāt să o faci. Odată ce-ai īntors cheia īn broască īnapoi, s-a dus totul naibii. Nu o mai faci. Te loveşte plānsul, ţi se face milă de tine, ori tu eşti ultimul om de care-ar trebui să ţi se facă milă. Te lipeşti de pereţi şi de podea, te māngāi de casă ca o māţă flămāndă, şi-apoi gata, nu mai vrei să te duci.

Iar īn casă nu poţi să o faci. Te-ar găsi. Ar veni şi alţii. Ar plānge, unii poate-ar muri după un timp, de durere, alţii poate-ar īnnebuni. Te-ar visa apoi cum te-au văzut ultima oară, vānătă şi ţeapănă, le-ar veni īn nări miros de formol, ori tu vrei să te ţină minte albă, caldă, cu cārlionţi aurii şi, dacă s-ar putea, cu mirosul tău din zilele bune. Ai decis că nu aşa. Ai să dispari. A, da, exact: tata căuta o metodă ca să dispară. Să dispară, asta era formularea. Să se dezintegreze cumva, chiar aşa zicea, să se dezintegreze atunci cānd va şti că mai urmează doar lucruri care nu mai au rost să urmeze. Cum mi-o fi zis el mie una ca asta, aşezat pe marginea patului, la ceas de seară, cānd alte fete īncă ascultau povestiri din pădurea verde sau dădeau carnetul de note la semnat, cum mi-o fi zis-o el mie, cānd ştia că mă jucam cu cuţitele de pāine īncercāndu-le dosul tăişului pe īncheietura māinii? Şi totuşi, mi-a zis-o. Se dovedeşte util acum, altfel n-aş fi ştiut cum s-o fac.

Să te sinucizi e una, să dispari e alta. Dispariţia, deşi dureroasă, implică speranţă şi căutare, dă un sens care o să īi ţină īn viaţă. De ce-aş vrea ca ei să trăiască, de vreme ce eu nu dau doi bani pe viaţă? Egoism, asta-i tot. Nu suportăm moartea altora din pur egoism. O să mă caute, deci. N-o să fie uşor, dar măcar o să facă ipoteze, o să proiecteze. O să treacă timpul peste ei, cum, necum, spre īnainte. Poate am plecat din ţară, poate v-am părăsit pe toţi ca o bestie, fără să spun nimic. Nu contează. Măcar n-o să mă vadă-n coşciug, vānătă toată, ciuntită, tăiată, contorsionată. Fata aceea care se aruncase de la zece avea un picior rupt īn patru bucăţi, era complet răsucit. Părea o păpuşă dezarticulată. S-a uitat lumea la poza din ziar mai ceva ca la fetuşii cu cap uriaş, din borcanele de la circ. Chiar şi eu, deşi nu voiam, tot mă uitam. Īnvăţam. Nu, nu aşa. Fără circ. Şi fără sunetul cuielor lungi bătute-n coşciug ca-n carne. Există pe lume vreun sunet mai sumbru? Poate doar al sforii care lasă să se coboare īn groapă… Şi-apoi, bulgării de pămānt rostogolindu-se īntr-o avalanşă sordidă, anticipānd mirosuri… Nu, fără toate astea. Fără nimic. Tot mai bună-i bestia care dispare.

Greu cu colacul după mine. Cred că are trei, patru kilograme. Trebuia să iau din timp tot ce-mi trebuie, aşa e bine, să-ţi iei tot ce-ţi trebuie din vreme. Poate găseam chiar şi mai uşoară. Deşi, aşa, dacă ai totul īn casă, iar e periculos: rişti să renunţi. M-aş fi uitat toată ziua la frānghie şi n-aş mai fi īnţeles nimic. Adică, ce ar fi trebuit să mai aştept? Şi nici nu poţi să te sinucizi cu vechituri. Īn plus, pānă azi nici n-am prea ştiut exact cum, deşi mă īnvārteam pe undeva prin zona asta. Doar babele īşi iau lumānări şi batiste cu tiv colorat, le păstrează-n sertare cu naftalină, unele īşi fac şi cruce de piatră din vreme, să fie. Eu, iaca, mi-am luat colac īn ultima clipă. E greu rău. E greu ca mama naibii.

Īmi place pădurea, mai ales aşa, după orele amiezii, cānd lumina o scaldă īn miere. De-aş putea trăi zi de zi astfel, īntre copaci, adulmecānd lăstari fragezi, bānd seva pămāntului şi mestecānd frunze ca un animal singuratic şi leneş, fără să fiu ameninţată de răpitori, poate c-aş mai putea trăi, īn general vorbind. Dar nu mai pot trăi aşa cum mi se cere să trăiesc.

Aiureli, nu mai pot trăi nicicum. Şi, de fapt cum să trăieşti īn pădure? Nici ea nu mai e ce a fost. Pungi, sticle, iar pungi, peste tot. Uite, rahat, bucăţi de hārtie. Mai departe, hai mult mai departe, aici nu poţi nici să mori, dar să trăieşti…

Īn locul ăsta au stat nişte aurolaci, au făcut focul, şi-au lăsat zdrenţele atārnate īn pom. Am crezut că asta-i un om. Ar fi fost prea aproape, uite, vezi, aşa se īnvaţă. Haina asta, dacă era om, i-aş fi zis fluturāndu-i un deget pe sub nas: "E prea aproape, te vor găsi, aşa cum te-am găsit şi eu". Şi i-aş fi īntors spatele cu dispreţ. Mi-aş fi şi notat īn carneţel, la capitolul "Nu ierta greşelile altora". Cu toate c-aş fi putut fi chiar eu īn locul lui. Şi mie īnsămi mi-aş īntoarce spatele īntr-o astfel de situaţie, nu īncape īndoială. Īn privinţa morţii, sunt neiertătoare!

Stabat Mater. Īmi tot vin vorbele astea īn minte de cānd am plecat de acasă. Stabat Mater.

Mai departe, aşadar. Nici pădurea nu mai e ce a fost. Dar ce ştiu eu ce a fost, căci nu treceam niciodată dincolo de caruselul ruginit, de la lizieră, unde mă aduceai cānd eram mică. Şi mi-era frică de-atunci, īţi spuneam că mi-e frică de īntuneric şi de oamenii cu degete groase. Habar n-am nici ce-am fost eu. Dacă mă gāndeam acum trei, patru ani la cine sunt eu, aş fi zis că sunt cu totul altcineva decāt aş zice că sunt acum, cānd aproape că nu mai sunt nimic. Cu fiecare pas dispar, puţin cāte puţin. Īn curānd, cu voia lui Dumnezeu, nu voi mai fi chiar nimic.

Mă tem de-un lucru. Mă tem să nu fie-n zadar. Ieşirea mea, singura mea ieşire, să nu ducă īnspre altă lume, aşa-zisa lume de dincolo. Ar fi o mare păcăleală să mă mut aşa, de colo, colo. Eu vreau afară, afară din lumea asta şi din oricare alta. Afară din tot. Eu vreau, din momentul īn care se face īntuneric, să nu se mai aprindă vreodată lumina. Vreau bezna totală, definitivă, continuă, nelimitată. Uitarea. Se-ntunecă īn curānd.

Chiar şi dac-aş putea clădi o lume de dincolo după placul meu, şi tot nu mi-ar mai trebui.

Poate c-aş fi putut să rămān, dacă… Dar nu, acum nu īmi mai pot dori nimic şi nu mă mai pot gāndi nici la trecut, nici la voi. Iar tu o să īnţelegi. Ştii, ca şi mine, că sunt momente īn care vrei să ieşi, să pleci. Porneşti doar pānă la magazinul din colţ şi dintr-o dată ai vrea ca taraba la care-aşteaptă vānzătoarea să fie hăt, departe, iar tu, īndărătul minusculei misiuni de a cumpăra apă minerală, să dispari, măcar pentru o vreme, ca supt īntr-o falie a timpului. Cānd astfel de momente se unesc şi devin o linie continuă, cānd nu mai vrei să fii scuipat īnapoi īn lumea asta, nimic nu mai are sens.

Şi nici nu poţi gāndi aşa, cu dacă īn faţă. Să rămān - dacă ce? Nu există variante, ci doar un singur drum, cel pe care eşti īntr-un anumit moment. Acum sunt aici, īn pădure, cu colacul īn mānă. Greu, ca mama naibii… dar nu puteam să risc, să iau un firicel care să se rupă, chit că n-am decāt cincizeci de kilograme. Şi-un pic, că m-am cam īngrăşat īn ultima vreme. Am pus pe şolduri, ca orice femeie. Doar sunt ca orice femeie, orice mi-ai spune.

*

Mama ei de viaţă! Uite că tot n-am fost īn stare să fac un plan coerent pānă la capăt. Atāta teorie, degeaba. Părea simplu, īn fond: te duci la naiba-n pădure, pui ştreangul pe un copac de la mama naibii şi gata, nu te găsesc nici naiba şi nici mama naibii. Cum să mă sui īn copac? Cum? Mama ei de sfoară! M-am julit toată şi n-am reuşit să mă cocoţ nici măcar doi metri. M-am mai rănit aşa rău odată, cānd eram mică, sărind dintr-un piersic sălbatic. Īmi rămăsese o linie verticală pe faţă, īmi tăia fruntea, nasul şi bărbia-n două şi mi-a fost ruşine să mai ies din casă o săptămānă. Dar īn oglinda din baie, cu uşa īnchisă, tare-mi plăcea să mă studiez. Atunci am descoperit ce interesantă poate fi propria ta faţă dacă e tăiată īn două. Simetria moare şi-n locul ei apar două jumătăţi de portret, nu īnrudite, ba chiar cu diferenţe semnificative. E derutant, nu mai ştii care jumătate dublată ai putea fi tu, şi la care dintre ele ar trebui să renunţi, ruşinat. De fapt, eşti ăsta, aşa, format din două jumătăţi diferite, una de nobil, una de bufon. Cei care au gene puternice, sănătoase, au feţe simetrice. Ei sunt şi cei care procreează mai mult. Eu, nu. La naiba cu copilăria şi cu casa şi cu piersicul acela cu crengile joase, că doar n-o să mă răzgāndesc acum. Mama naibii de sfoară, mama mamei ei de viaţă, am mai şi cărat-o pānă aici. Doar n-o să mă īntorc. Dacă renunţ acum trebuie să mai şi ies, tocmai de la naiba, iar de-asta chiar mi-e frică. Lumina-i tot mai puţină.

Stabat Mater.

Trebuie s-o fac.

Cum de nu mi-am dat seama că n-o să pot să mă urc īn copac? Nu sunt un pescăruş. Sunt un Trigorin al sinucigaşilor. Un reporter al morţii. Dar carneţelul nu mai e bun la nimic pe-ntunericul minţii. Īntunericul minţii? Mai greu şi mai greu e pe-ntunericul sufletului. Se-nclină ziua… Numai nevoia te-nvaţă. Pānă nu īncerci, nu ştii cum să faci. Nu era rău un scăunel. Dar ce să mai īnvăţ acum?… Gata cu lecţiile. Şi cum era să fi intrat īn pădure cu scăunelul? Aş putea să mă īntorc, să iau unul de la carusel. Tocmai de la carusel? Nu, e departe, iar cānd īncepe să se-ntunece, se-ntunecă repede. Dar chiar nu pot să urc? Chiar nu pot. Cum să urci īntr-un stejar? Gāsculiţă, uite că-ţi trebuie ceva condiţie fizică şi ca să te omori. Rupe-ţi o pană şi scrie asta. Pune-mă acum să omor un porc, chiar şi sedat, şi nu voi putea. Iar eu sunt un animal destul de mare. Nu sunt un pescăruş. Plus că bănuiesc că mă voi zbate ceva. Eu īmpotriva mea. Mama naibii, mai bine să stau uşurel, să mă gāndesc cum să fac. Iar īmi pocneşte capul. Şi bineīnţeles, nu de tot. Ar fi prea simplu.

Şi iată cum se-mbină arta cu utilul. Doamne, ce mă dor māinile! Genunchii degetelor sunt răni deschise, abia mai pot īndoi… Şi-aşa, de māine n-o să mai fac nimic cu ele. Nimic n-o să mai fac. La naiba, doar n-o să īncep acum să plāng uitāndu-mă la māinile mele frumoase. Apoi, ce-o să mai fac? O să mă descalţ, să-mi privesc şi degetele de la picioare, să-mi amintesc că şi pentru spaţiul īngust dintre ele m-ai luat de nevastă? Ce tāmpenie de cuvānt mai e şi ăsta, nevastă… Cāt rău ne-a făcut. Aşa vin unele cuvinte, aşa le este dat să vină, īncărcate de conotaţii rele, ca pubelele de miesme gunoiere. "Amantă", iată un cuvānt īncărcat de mister şi de mirosuri plăcute. "Amantă". Trebuia să inventăm noi şi pentru "nevastă" alt cuvānt, aşa, cum am inventat, de pildă cuvāntul "zguptălău" pentru orice beţivan, cerşetor, coate-goale ciufulit şi cu pantalonii traşi pānă deasupra taliei, din acea categorie care nu mai putea fi definită global altfel, decāt aşa: zguptălău, cu femininul zguptăleasă.

Hai de mă vezi acum, săpāndu-mi groapa cu māinile, ca o zguptăleasă notorie. Vrei să fiu amanta ta? Vrei?

E greu, sunt udă leoarcă. Dar asta-i o treabă pe care-o faci doar singur şi doar o singură dată. O dată īn viaţă, cum s-ar zice. Şi o dată īn moarte. Īn total, tot doar o dată. Unu plus unu fac unu, īn cazul ăsta. Rezultatul stă pe graniţă, īn echilibru perfect, precum cucuveaua de pe gardul bunicii. Ce doare…

Jan Kaila! Da, aşa īl chema pe artistul finlandez, ah, bine că mi-am amintit. Mare lipsă de respect ar fi fost să o fac fără să-mi amintesc numele lui. El folosise o cadă şi, īn mod cert, nu-şi săpase singur groapa, pesemne că mişunaseră o droaie de asistenţi cu mănuşi dimprejurul său, manevrānd lopeţi, lanterne şi o mulţime de elogii. Cu siguranţă mi-a rămas pe undeva, prin vreun sertar, fotografia expusă la biserica evanghelică - Kaila zăcānd complet dezbrăcat, īn cada īngropată, acoperită cu folie... Disperarea a scos-o la suprafaţă acum, ca pe-un şobolan īnecat īn canalizarea gāndurilor mele refulānd de panică. Slorp! De-acum, imaginea artistului slab şi ras īn cap, stānd īn cadă īnvineţit de frig, īnvelit cu cortina transparentă, plutea aici, la-ndemāna minţii blocate de neputinţă şi-a trupului stors de puteri. Deci, nu mai pot zice că e ideea mea sută la sută şi nici că mi-ar fi lipsit disperarea. Nu mai pot, tată!

Pe fetele nemăritate le-ngropau pe vremuri īn lada de zestre, spuneai. Lada era pictată de obicei de tată, dar mai trăgea şi fata cāteva tuşe, de era talentată, spuneai. Cu cāt erau mai multe modele pictate, cu atāt fata era mai bogată, spuneai. Dar nicio nevastă nu a fost vreodată īngropată īn lada de zestre. Or fi murit poate amante, sufocate-ntre perne, īnchise acolo īn grabă de soţi cu iţarii īn vine. Dar folclorul n-a mai consemnat asta. Nici tata.

Şi gata, că se-ntunecă. Trebuie să mă grăbesc. Am loc? Picioarele-mi īncap. Mai trebuie aici, īn capăt, mai adānc, şi aici īncă puţin mai lat, la umeri. Cānd mi-am īngropat căţelul a fost o nimica toată, şi tot mi s-a părut greu. Folia e destul de lungă, o să fie mai dificil la sfārşit, să mi-o trag peste cap şi să pun pămāntul deasupra īntr-un fel sau altul, apoi să-mi strecor şi māinile īnăuntru. Greu, dar nu imposibil. Vedem. Hai, ce dacă-ţi dai şi ultima suflare cu săpatul? Nu asta-i ideea? Sapă! Mama naibii, credeam că-i mai uşor. Da, dincolo de vājāitul din cap, credeam că, fizic vorbind, e mai uşor să te-omori. Dar uite că nu-i, dacă vrei altceva decāt aruncatul īn faţa ochilor căscaţi de curiozitate morbidă. Sapă! Nu-i drept să-i chinui pe alţii. Măcar am obosit şi nu mai simt durerea. Tata ciopleşte acum la vreo lingură de lemn. Cum i-o fi venit lui aşa, la pensie, să se-apuce de cioplit linguri şi cruci? Şi biata mama, ea se dă de ceasul morţii de rumeguşul de pe covor, de parcă de bucăţelele alea de lemn ar depinde dacă mai vrei sau nu să trăieşti. E nevastă şi ea. Dar şi-n lingura lui, şi-n nevestia ei, trebuie că există tot cioplituri de ură īn dragoste şi de dragoste īn ură. Asta ne omoară pe toţi. Sufletul cioplit doare mai rău chiar şi decāt carnea cioplită cu rindeaua. Stabat Mater. Sapă, Stabat! Sapă, Mater! Sapă, sapă, sapă! Stapă, sapăt, smată, mapăt…

E un scurtcircuit īn cap, simţi firele cum se ating şi scānteile arzānd carnea primprejur. Dar nu-i rău, asta te face mai sigur. Ştii că ăsta e drumul. Ăsta e capătul. Aici vrei să cobori. Să cobor īn gaura asta rece. Se-ntunecă. Să intri īn ea īncercānd senzaţia că te-ntorci īnapoi īn trupul cald al mamei, de n-ai mai fi ieşit niciodată din el…

Folia īn care-am avut īmpachetată sfoara o trag peste picioare, ca pe-o plapumă. Peste ea, pun pămānt, adun cocoloaşele dimprejurul gropii şi le trag peste mine. E ca la mare, cānd ne-ngropam īn nisip, doar că-i rece. Nu, fără gānduri din copilărie. Interzis accesul cu animale şi gānduri din copilărie. Ar fi culmea să renunţ chiar acum. Atunci, la plajă, mă temeam să nu mă-ngroape de tot. Sau să-mi rămānă doar capul afară şi să mi-l taie cu un paloş, ca-n filme. Cum mama naibii de mă gāndesc la filme? La naiba. Trage folia mai sus şi, hai, şi mai sus, pān-la piept. Trage, fato! Ce frig! N-am venit pregătită să-mi tai şi venele, c-ar fi fost mai simplu.

Şi-acum? Mă culc, trag folia peste cap. Īi simt gustul de petrol, fire de sfoară lipite de pungă īmi intră īn gură, scārboase. Pfff… Cu māinile, de-o parte şi de alta, aduc pămāntul de-alături, deasupra-mi. Īmi trebuie, īmi trebuie. Repetă că īţi trebuie! Chiar īmi trebuie. Ce gust!… Dar moartea nu-i punga asta, nu-i nici firul aspru de pe buzele mele. Ale tale! Va trece. Pfff… Cum să fac? Cum să faci? Că te urăsc, crezi? Mă urăşti? Sau crezi că o fac aşa fiindcă te iubesc? Mă iubeşti? E bine să nu ştii, e bine să nu īnţelegi? Nu īnţeleg. Ţi-am zis, ţi-am tot zis că mi-e frică. De ce să-ţi fie frică? Sunt mică, sunt o fetiţă mică, iartă-mă şi iubeşte-mă cāt iubesc eu chipul nostru, de fetiţă-bărbat, alungindu-se pe lama cuţitului. Tu, tată, dintre toţi, nu mă căuta, stai īn fotoliul tău şi zāmbeşte pierdut prin fumul de ţigară, căci voi fi reuşit. Fii māndru de mine, fără doliu la rever. Joacă şah cu prietenul tău imaginar. Bate-l! Joacă mereu cu negrele. Trebuie. Deşi parcă aş vrea să găseşti locul, aş vrea să vii la primăvară, să māngāi frunzele de pe mine, ca pe nişte haine subţiri, prin care ţi-aş putea simţi māngāierea. Simţi? Mi-e frig şi mi-e frică, tati, iar tu miroşi a tutun, a mină de creion şi a gumă, cānd te apleci deasupra mea, seara tārziu. Īţi văd fruntea īnaltă, luminată īn treacăt de faruri, īţi simt māna apăsāndu-mi plapuma rece la spate. E frig! Mama, aş vrea mama să mă strāngă la piept, să simt mirosul ei cald, lăptos, să simt atingerea bluzei roz croşetate. Părul ei lung, căzānd ca o noapte din agrafele desfăcute să mă acopere ca o cergă lānoasă, sub el fierbinţeala să crească. Ea, spre deosebire de noi, nu cunoaşte moartea, nu-i ştie muzica, nu-i intuieşte pustiul. Ei nu-i e ruşine cānd īşi face cruce-n biserică, nici cānd īncearcă o mică plecăciune caraghioasă īn faţa icoanelor, de-i tremură fundul grăsuţ. E veselă, cāntă ca un ceainic cu capacul pus pe-o ureche. Dar eu n-am reuşit să īnţeleg niciodată cuvintele. Plāng, mi-e frică de ele. Ce fiinţă poate cānta īn astfel de limbi īngereşti? Mi-am băgat stānga īnăuntru, cu dreapta pipăi pămāntul de deasupra, mai aşez cocoloaşele. S-a-ntunecat de tot. Oare nu-i prea tārziu, oare-aş mai putea să ies? Īmi aud ceasul ticăind, de sub pămānt. Mfffm… Dar mai frig şi mai frică mi-e īncolo, noaptea prin pădure. Sunt o femeie normală. Şi lumea de-acolo, cum m-aş mai putea īntoarce la ea? Mai stau. Oricum, nimeni n-a avut aşa o idee. Ce-ar fi să ies, să ţi-o spun? Ai fi māndru de mine. Nu şi dacă n-aş duce-o la capăt. Cum să bag dreapta? Rămāne prea puţin pămānt deasupra, aici, la umăr. Dincoace s-a strāns folia, nu se mai… E prea puţin aer. Ce beznă! Oare-o să pot? Să-i spun tatei? Mfffm… Īnc-ar fi timp, dac-aş vrea. Dar cum să mai ies acum, pustiită, din groapă, un cadavru mergānd? Cum nu? Sufletul oricum mi-a rămas la margine de pădure, ani īn urmă, nu azi şi nu ieri, captiv īn colivia de lemn a unui vānzător de bilete cu degete groase, de lāngă carusel. Tata ştie. Māinile lui īmi aşază plapuma rece la spate, "fetiţa mea dragă, stai liniştită, nu te mai zbate". Cāntecul vesel al mamei se izbeşte de geamuri, zāmbetul ei prea senin chiar că aduce a moarte.

Braţul drept se vāră, un vierme uriaş, iar plapuma de pămānt o-nconjoară degrabă, lipicios şi flămānd, ca o gură de somn. Degetele umflate cotrobăie prin glod şi găsesc stānga. Māna vānzătorului de bilete trage, cu degetele mele īngroşate, remontorul īn afară. Un pocnet surd, apoi linişte. Stānga e deja ca mama naibii de rece. Dreapta se sperie, īşi caută locul lingāndu-şi rănile de glod, pānă ajunge lāngă şoldul pereche. Pămāntul se lasă pufnind colo şi colo, ca un sufleu ratat, mulāndu-se pe o umplutură călduţă. Īn numele tatălui, mă īngrop īn această iubire...

Comentarii cititori
sus

EX ABRUPTO

 

Radu Ţuculescu

 

Cartierul şi cīinii (I)

 

Cīinele meu este rasa... Grigorescu. Adică, s-a născut īn cartierul Grigorescu şi a trăit, aproximativ două luni, sub o bancă plasată īntre o Alimentara şi un Bar de zi. Cīte ceva de-ale gurii mai pica din plasele gospodinelor. Şi cīte un picior īn cur de la vreun beţiv agresiv. A cunoscut greutăţile vieţii, pīnă ce s-a trezit īntr-un apartament de bloc turn. E, de fapt, o căţeluşă, care fu botezată Didi. Acum are trei ani şi o ştie tot cartierul. Corcitură cum e, are o personalitate accentuată dublată de un aspect fizic aparte. Didi nu scuipă şi nu aruncă chiştoace de ţigară īn lift, nu mănīncă seminţe pe casa scărilor şi nu scapă intenţionat ambalaje de bomboane şi biscuiţi īn acelaşi loc, nu scrie pe pereţi īndemnuri erotice, nu dă foc la butoanele liftului, nu se ceartă īnjurīnd ordinar, nu borăşte la intrare īn bloc, nu aruncă saci menajeri plini cu mizerii pe alei, nici sticle de plastic, pachete de ţigări, coji de banane şi altele la rădăcina blocului, nu zgīrie capota maşinilor, nu ascultă manele cu difuzoarele date la maximum, nu sparge geamuri şi nu te īnjură de mamă... Didi īşi face doar nevoile, īntotdeauna unde există o bucăţică de pămīnt şi oarece fire de iarbă. Şi latră la anumite persoane care nu-i plac, numai ea ştie de ce. Īn rest, mă scoate din sărite cīt e de prietenoasă cu toată lumea şi cītă īncredere acordă majorităţii.

 

Didi are o blană īn trei culori. Vecinul meu, un tip gras, mereu duhind a ceva, fapt pentru care Didi īl apreciază īn mod special, o alintă ţipīnd după ea "tricoloarea mea drăguţă" sau "drapelul meu neastīmpărat"... Īmi zice mereu că pe Didi trebuie să o facem lider, să o propunem pentru viitoarele alegeri, chiar şi de-o fi vorba doar de cele locale. Asta convinge poporul, nu mai trebuie pictată, zice el. Şi-am putea īnfiinţa şi un partid baban, mai are grăsanul ideea, unul de-al nostru, de-al blochiştilor. Al oamenilor care trăiesc īn bloc, că sīntem mulţi. Mulţi dar cinstiţi. Că dacă n-am fii cinstiţi, mai perorează el, īn timp ce Didi aprobă mişcīndu-şi coada, am locui la vile. Iar partidul ăsta pe care l-am  īnfiinţa pentru noi şi pentru Didi, s-ar putea numi Partidul Oamenilor Cinstiţi, adică POC!  Sună bine, e marfă, mai zice grăsanul asudīnd de entuziasm iar Didi īi linge un deget, semn că se şi vede şefă de partid. Īţi dai seama, vecine, mai zice vecinul, ce de membri am putea aduna, un potop de semnături, mergīnd din bloc īn bloc şi spunīndu-le blochiştilor că oameni mai cinstiţi ca ei nu există īn ţara asta. Iar Didi, tricolorul meu drăgălaş, va fi īn frunte! Didi mīrīie īncīntată. Eu zīmbesc şi sīnt mīndru de căţeaua mea. Grăsanul asudă şi pute, făcīnd planuri pentru viitoarele alegeri. Am īmpīnzi oraşul cu imaginea ei, păi o să le salte inimile alegătorilor cīnd or vedea ce blană tricoloră are, ce siluetă, că-i suplă, aşa trebuie, mai zice vecinul, nu se pot propune ca lideri nişti indivizi graşi... ca mine. Rīde vecinul, puţin īi pasă de grăsimea care-l inundă. Ăştia ca mine, mai explică el, sīnt ăia de gīndesc, pricepi mata, ei fac planurile, concep tactica, ţin spatele celor īmpinşi īn frunte. Deci... mai gīndeşte-te şi mata la Partidul Oamenilor Cinstiţi. Poţi să zici că-i o idee tīmpită? L-am aprobat īntru totul, mai ales că Didi dădea semne de entuziasm nestăvilit. M-am despărţit de vecin, pocnindu-ne palmele, īn timp ce alţi vecini, de la etaje superioare, coborau pe scări tīrīnd după ei saci menajeri, īmpīnzind scările cu tot soiul de mizerii... Asta pe Didi o lăsa rece. O reacţie firească pentru un viitor lider.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey