Horia Dulvac
Ioan Lascu
Mihail Medrea
Radu Ţuculescu

 
sus

Horia Dulvac

Cuvinte de mâncare

Sfântul Ilie locuieşte în biserica ce îi poartă numele, lângă fosta frizerie Ciufulici.

În copilărie, m-am tuns şi eu acolo; mama stătea lângă frizeriţa cea tânără zăpăcind-o cu sfaturile ei. Sânul elastic al fetei mă apăsa pe umăr, neglijent, din când în când. (Niciodată nu am crezut că femeile te ating cu sânul aşa, din întâmplare şi întotdeauna o astfel de complicitate mă lăsa perplex. Îmi ridica probleme mai degrabă de logică, declanşându-mi un soi de raţionamente care m-au paralizat întreaga viaţă şi m-au împiedicat să acţionez).

Tata citea ziarul România Liberă aşezat pe o banchetă. Oboseala îl înconjura cu o aură ce devenise obişnuită, iar severitatea cu el însuşi îi săpase cute adânci în jurul gurii.
La un moment dat am avut senzaţia că, în curgerea aceea de clipe care îl ciuruia, una scăpase şi aţipise. O secundă va ieşi cu siguranţă lipsă la numărătoare, capul tatei îi tresărise scurt a somn. (Aşa făceau cocoşii la ţară când adormeau – gâtul aluneca lent în jos, ca într-o scufundare şi, când atingeau fundul lacului, gheara le scăpa cu un tresărit de pe stinghia de lemn. Poate erau într-adevăr un soi de paznici solari).

Eu eram ocupat cu examinarea propriei mele înfăţişări, de care nu eram mulţumit: mă credeam mai matur.

M-am mai tuns odată acolo, acum ceva vreme, scump şi prost. Din oglindă mă privea o persoană atât de străină de mine însumi, că m-am uitat şi în laterală, ca să mă conving că nu mă confundasem cu altcineva (uneori, privindu-mă în unele instantanee video, mă sperii de mine ca atunci când te-ai surprins într-o oglindă pe întuneric, ca şi cum ai fi dat nas în nas cu un nepoftit). Extraordinară înlocuirea parşivă şi infinitezimală a celui care am fost!

Frizerul povestea ceva colegei bătrâioare (să fi fost aceeaşi din copilărie?); reveneau cuvintele "mi-a mâncat viaţa".
Mi-am imaginat viaţa ca pe o bucată de carne pe care cineva o mânca. Aşa cum creştinii aveau viziuni în care pâinea liturgică era chiar trupul lui Isus. (Am citit o poveste cu un barbar care, privind prin gaura cheii unei biserici, a descoperit cum preotul creştin lua în altar un copil, îl frângea şi îl dădea celorlalţi să-l mănânce. "Măi ce păgâni sunt creştinii ăştia", îşi spunea. Viziunea a făcut senzaţie printre creştinii fervenţi care, deşi experimentaţi, nu se învredniciseră de ea. Pentru că i se dezvelise marea taină a împărtăşaniei, a fost botezat).

(La un moment dat, copiii nenăscuţi încep să înghită din lichidul amniotic matern: li se formează digestia. Încep să-şi mănânce viaţa.
Când îmi aduc aminte cu acuitate secvenţe din copilărie, mă simt şi eu ca şi cum mi-aş mânca viaţa, mă văd un fel de copil uriaş stând în fund, cu o halcă de viaţă în mână, murdar de sângele ei în jurul gurii, mânjind totul în jur.
Când era mic, fiului meu îi făcusem un poştaş de carton care putea fi tras de o sfoară şi articulaţiile detaşabile începeau să se mişte, dând impresia unui om viu.
L-am găsit odată, după ce stătuse ceva vreme singur, în mijlocul unui spectacol şocant. Îi mâncase picioarele jucăriei de carton şi mă privea din pătuţul lui cu grilaj de lemn, ca şi cum ar fi fost vinovat, murdar de rahat în jurul gurii. Mai trăsese şi câteva tuşe pe peretele proaspăt zugrăvit. "O să aibă mult noroc în viaţă copilul ăsta", mi-a spus vecina-doică, cea care avea grijă de el).

Mi-era o foame de nu mai ştiam de mine, o foame din vis.
Mă săturasem: numai cuvinte de mâncare! Mă umflasem de cuvintele zilnice, mărunte, ca bomboanele colorate de colivă aruncate în obrazul morţilor la intersecţii!
Voiam şi eu ceva mai rafinat, aşa cum după o masă săţioasă cu fasole organismul cerea o delicatesă cu digestie rapidă, o ciocolată. (Ciocolata e unul din alimentele a căror descompunere se petrece aproape în întregime în cavitatea bucală, care e dotată de la natură cu tot felul de enzime şi fermenţi. Exceptând când o înghiţi pur şi simplu ca un bădăran, situaţie când te constipi. Ciocolata provoacă la un nivel atât de avansat excitaţia centrilor plăcerii, încât e de mirare că nu s-a folosit până acum ca afrodisiac, deşi asta ar putea fi explicaţia neobişnuitei ei preferinţe în rândul copiilor şi tineretului).

Mi s-a întâmplat să mă aşez cu degetele la tâmplă pe bancheta de lemn de la bucătărie, să constat sărăcia vocabularului meu. Mâncam aceleaşi cuvinte, care nu mai aveau nici un gust.
Întâi, datorită tăcerilor la care mă supusesem singur la serviciu, căci se ştie că e mai bine să nu amesteci colegii în viaţa ta.
Apoi, pentru că ei înşişi erau nişte inşi cărora cuvintele le solicitau un imens efort. Preferau să ia fraze întregi, mestecate de-a gata din presă, şi nici pe acelea nu le combinau cum trebuia.
Cel mai grav era să descopăr nivelul redus până la dispariţie al acelui curent interior de cuvinte, un monolog tăcut, submers, care mă însoţise toată viaţa, ca o pânză freatică sub un gazon. Devenisem dependent de acel supliment nutritiv.
Ei bine, în absenţa acelui aport de gânduri şi fraze din care izvora lumea, începusem să pălesc, de parcă nu aş mai fi avut clorofilă, aşa cum oamenii se gălbejesc când nu mai au oxigen.

Ce era de făcut? Menu-ul meu ajunsese la fel de monoton ca al celorlaţi. Ce m-ar fi putut atunci face favorit al supravieţuirii? ( Se ştie zicala: "spune-mi ce mănânci, ca să-ţi spun ce eşti").
Înainte de toate, mă apucase o spaimă cumplită să constat dimensiunile dezastrului: dacă, doamne fereşte, din lipsă de variaţie făcusem o avitaminoză de cuvinte, din care aş fi putut chiar şi să mor?
Asta explica desigur oboseala şi lipsa de apetit care mă copleşiseră în ultima vreme.
Aşa se explică gustul zadarnic, foamea din vis, existenţa de rezervă şi blazarea.
Aşa se explică şi gustul gulaşului unguresc, dintr-o existenţă anterioară şi restantă.
Aşa se explică gustul de zeu, mai subtil decât pretenţioasa carne de faun, de simplă fecioară, de prea mult, de bunăvoinţă, degeaba sau de-acum încolo, de când nu voi mai fi înţeles şi de foame, de-a iubirea, de proprii noştri copii, de propria carne…
(Doamne, niciodată nu ne-am ajuns şi noi!)

Comentarii cititori
sus

Ioan Lascu

Cum s-a făcut de am devenit scriitor
(IX)

Stătea liniştit pe dunga Dealului şi se uita mirat cum în oraşul din vale începuseră să crească nişte clădiri. Din când în când, între contemplaţii, inventa cuvinte, dar avea să afle destul de iute că alte cuvinte fuseseră deja inventate şi câteva dintre ele vor da nume, încă neauzite, acelor clădiri nou-nouţe: sfat popular, cinematograf, blocuri. Mai cu seamă blocurile aveau să împânzească un întreg teren viran, între o parte a oraşului unde mai dormitau nişte case simple, de colonie, şi vilele mai noi de lângă biserica sătenilor, mândră nevoie mare. Soldaţii aceia îmbrăcaţi în uniforme cenuşii trebăluiau prin locurile cu pricina de vreo doi-trei ani. Aveau să construiască un nou cartier: blocuri, ca la ei în ţară, asta ştiau să facă. Între timp, suiau din ce în ce mai rar, cu camioanele lor greoaie, pe lângă brazii de pe coama Dealului, către gropile unde ascunseseră temutele lor antiaeriene. Acum erau prea ocupaţi cu făcutul mortarului căruia ai lui îi ziceau maltăr, apoi cu aşezatul meticulos al cărămizilor sub formă de… ziduri, cu ridicatul acoperişurilor… Şi casele le ieşeau exact cum trebuia! Lucrau planificat.

Soldaţii aceia cu uniformele lor cenuşii, stropite de mortar şi boite de cărămizi, îl atrăgeau într-o mod straniu. Când trecea de Brazi, îi vedea de pe o colină abruptă, în partea cealaltă a oraşului, cum forfoteau prin curtea unei cazărmi, jos, chiar lângă pârâul ce se prăvălea din munte şi nu se lăsa până ce nu tăia oraşul vechi în două, de la miazănoapte la miazăzi, sau de la răsărit la asfinţit, sau între ele… Pe atunci nu ştia bine direcţia în care curgea apa aceea cu nume molatic, de fapt destul de mărişoară – un râuleţ pe care nu-l puteai trece cu piciorul fără să te uzi de-a binelea. Soldaţii alergau din când în când prin curtea cazărmii fără să se ciocnească unii de alţii, se aşezau în grupuri regulate, dreptunghiulare, iar tata spunea că au nişte catarame galbene la centiroanele de piele care-ţi luau ochii cu strălucirea lor. Aşa-i puneau ofiţerii să facă: să le lustruiască până alama din catarame strălucea aproape ca aurul. Un ditamai astfel de centiron găsise taică-său odată prin Brazi, îl pierduse vreo cătană din acelea, se îmbătase sau o luase la fugă din cine ştie ce pricină. Tata-i spunea că sunt ruşi şi nu-i plăceau deloc. Îi spunea că ar fi ca ţiganii, că erau negricioşi tare, că aşa-i văzuse el, când se retrăseseră din Germania, în toamna aceea de pomină din urmă cu vreo zece ani. Trecuseră trei săptămâni, neîntrerupt, cu cai şi cu căruţe, cu tancuri, cu tunuri şi cu autocamioane, în lungul văii, către miazăzi, puhoaie după puhoaie. De frică, bieţii săteni o luaseră la sănătoasa şi se ascunseseră prin conacele de la pădure, cu ce bruma puteau lua, căci soldaţii cei negricioşi îi forţau să le dea caii, le siluiau nevestele şi le furau mâncarea şi băutura, ba îi mai cotrobăiau şi de ceasuri, care erau moartea lor: Davai ceas, davai soţia / Haraşo tovaraşia, glumeau cu amar, după aceea, bărbaţii din satele prăvălatice. Pâlcuri de soldaţi o mai luau razna către dealurile ce se ridicau chiar de la marginea şoselei, ajungeau prin cătunele părăsite şi intrau neîmpiedicaţi prin case, în căutare de orice. Au intrat şi la noi în casă, au luat creioanele colorate ale tatei, rămase de pe când era şcolar, au luat şi clisa, aşa-i ziceau ei la slănină, dar brânza nu au luat-o, nu le plăcea că nu prea mergea cu votca, tot moartea lor, precum ceasurile. S-au mirat foarte că nu prea găseau să rechiziţioneze cai, că satul era pustiu; au găsit totuşi o vecină, dar nu s-au putut lua de ea, că avea copil mic în braţe şi ca să-i ţină la distanţă, îl lăsase să-şi facă treburile pe cămaşa ei. Trucul a reuşit, duhoarea i-a îndepărtat pe ruşi iar femeia a scăpat neviolată. El, aşa mic cum se afla, asculta şi-l treceau fiorii, dar se lăsa încercat şi de o plăcere stranie. Mult mai târziu va spune că şi răul are măreţia lui perversă, dar atunci se gândea la coloanele acelea nesfârşite care-i băgaseră pe toţi în sperieţi.

Soldaţii în uniforme cenuşii mai scăpau duminica prin Brazi şi erau temuţi, mai ales de femei: dacă le prindeau la strâmtoare, singure, nu le iertau. Odată mama lui, când păzea vacile la păşune prin Tufe, dincolo de Brazi, a fost încolţită într-o seară de o cătană, care nu avea gânduri curate. Mama a început să ţipe după ajutor, era albă de spaimă, dar prin preajmă nu se afla nici un salvator. Ţipa şi ţipa, când, dintr-o dată, ca-n povestea aceea în care Vasile Voiculescu s-a gândit la Revolta dobitoacelor, dar pe invers, vacile au venit mormăind fioros, cu coarnele îndreptate spre răufăcător, care s-a îndepărtat înspăimântat de moarte! Uite aşa, vacile au apărat-o pe stăpână în locul lui Guriţă, care, probabil, se foia în lanţ la colţul casei – venea seara şi tata trebuia să-l dezlege. Mama însă a rupt-o la fugă către oraş, a strigat la un om care scosese şi el caprele la păşunat dincolo de Tufe. Omul acela bun a scos-o pe mama în uliţa mare, de sub cazărmi, ca să se poată întoarce acasă prin cartierul de sub Brazi, căruia i se spunea Calvaria. Tata a recuperat vacile pe la miezul nopţii, însoţit de Guriţă. Mama lui însă a trebuit să se ferească ani de zile de nevasta celui cu caprele, un om necunoscut, ce locuia în preajma cazărmii şi care o însoţise până coborâse în oraş şi apucase drumul către casă. Femeia, bănuitoare şi geloasă din cale afară, crezuse că omul ei îşi dădea întâlnire cu mama prin Tufe şi făceau lucruri nepermise. "Trebuia să mă păzesc mereu de ea, că mă vedea şi mă batjocorea, îmi zicea vorbe de ocară, şi-mi era tare ruşine". Însă, după ani de zile, femeia nu s-a mai văzut prin Piaţa Mare, iar mama s-a mai liniştit, că scăpase de frică şi de ruşine.

După ani de zile nu s-au mai zărit prin oraş, sau pe la marginile lui, nici soldaţii aceia în uniforme cenuşii. Plecaseră în nevăzut, se trăseseră mai aproape de casele lor. Cazarma de lângă râuleţul cu nume molatic rămăsese aproape goală. Peste alţi câţiva ani pe locul ei avea să se construiască o clădire ce va găzdui un institut de cercetare minieră. Frumos exemplu al luptei pentru demilitarizare!… Amintirea soldaţilor în uniforme cenuşii însă avea să dăinuie. Când va merge la şcoală va fi pus să citească şi să înveţe povestiri şi poezii despre faptele lor de eroism în războiul purtat împotriva fiarei fasciste. Isprăvile lor erau bine poleite şi mai ales lăudate şi iar lăudate. După atâta infuzie de glorie a altora, era aproape cu neputinţă să nu-i admiri şi să nu crezi în imaginea lor de binefăcători ai omenirii. Tatăl lui nu contenea să spună că ruşii erau "ţigani", "hoţi" şi "mincinoşi", ba, dacă-şi aducea aminte, îi făcea şi "beţivani bolşevici". El însă era indignat de atâtea injurii care îi murdăreau cu totul imaginea din cărţile de citire. Ştia că ruşii erau blonzi şi viteji, că se jertfiseră pentru eliberarea ţării noastre de sub jugul fascist, că luptaseră, şi continuau să o facă, pentru binele popoarelor. Ajungeau la ceartă destul de des, aşezaţi la masa lustruită de lemn, unde băuse el rachiu tăifăsuind cu musafirii în faţa cărora se tot lăuda cu bestiarul domestic. Într-o toamnă, pe când fusese dat prima oară la şcoală, masa fusese mutată în "casa mică", adică în camera din faţă, care fusese tencuită şi aranjată pentru mâncat şi dormit. Acolo se încingeau certurile despre ruşi, unul tot dându-i cu ruşii blonzi şi viteji, iar celălalt contrazicându-l cu ţiganii şi cu bolşevicii. Nici unul nu se lăsa şi disputele păreau ireconciliabile, cel puţin momentan. El se crispa de atâta tensiune şi revoltă, iar taică-său pretindea că ştie el cum stăteau treburile. Însă cum puteai zice că nişte blonzi erau ţigani?, asta nu era în stare să înţeleagă. Cu nici un chip! Mult mai târziu, când va fi mare, avea să pătrundă secretul: ruşii cei blonzi muriseră pe capete în războiul din ţara lor, iar pe nemţi îi urmăriseră peste graniţe siberienii şi asiaticii galben-negricioşi, calmucii şi kazahii, tătarii şi turkmenii şi uzbecii, başkirii şi kirghizii. Aşa ajunsese la terminarea războiului marea Armată Roşie!…

În orice caz, stătea atunci, mai demult, pe dunga Dealului, şi inventa cuvinte. Discuta şi unele lucruri serioase cu taică-său până ajunseseră pentru prima dată la ceartă şi atâta le trebuise! În momentele în care se întâmpla să se sfădească iarăşi, el îl îngâna ca să-i facă în ciudă, deşi taică-său îl învăţase, prin diminutive, anatomia intimă, tocmai pe când el se obişnuia să facă pipi singur. A înţeles atunci de ce se deosebeau băieţii de fetiţe şi era mândru, în sinea lui, de ştiinţa cea nouă: i se confirmase că avea pulică. Era un lucru serios!

Şedea pe dunga Dealului şi mai inventa din când în când câte un cuvânt. Privea încântat partea de jos şi chiar centrul oraşului, atât cât se vedea sub capătul Dealului. Privea şi munţii de la răsărit, de la miazăzi şi de la apus… Se uita prin grădina "de după casă" printre prunii care mai scăpaseră întregi şi nu fuseseră mezdriţi sau cojiţi cu coarnele de berbecii pe care taică-său nu prea avea unde-i despărţi de oi, la sfârşitul verii, înainte de a-i da în ciopor să le mârlească. Se uita cu luare aminte şi zărea printre pruni, mergând încet prin iarba moale, mâsa, o pisicuţă albă cu câteva pete negre şi roşcate. Era pisica aceea căreia mama sau bunica îi deschideau fereastra, ca să facă ţop în casă, când nu avea chef să miaune la uşă ca să fie slobozită înăuntru…

Comentarii cititori
sus

Mihail Medrea

vraja marelui urs

ursul bântuia de câteva zile pădurea de la marginea oraşului înnebunit de caniculă noaptea dădea târcoale containerelor de gunoi sfâşia sacii de plastic înfulecând cojile de pepeni pâinea castraveţii îngălbeniţi cocenii de porumb şi orice alte resturi comestibile devenise atracţia tinerilor ahtiaţi de senzaţii tari încercau să-l fotografieze cu telefoanele mobile apropiindu-se imprudent l-au iritat cu exclamaţiile lor a sfâşiat doi dintre ei au venit degrabă poliţia salvarea pompierii au alungat ursul cu tunul cu apă se bănuia că ar fi turbat au fost aduşi 2 vânători veniseră de la o nuntă s-au făcut de râs împuşcându-se reciproc a fost decretată starea de alertă pădurea fiind asaltată de întreaga asociaţie a vânătorilor din localitate nici picior de urs parcă intrase în pământ în noaptea următoare ursul a dat iama la crescătoria de porci un lucrător beat lăsase deschisă uşa uneia dintre anexe paznicul îngrozit a tras câteva focuri cu pistolul din dotare a căzut la datorie se îngroşa gluma au fost chemaţi jandarmii au răscolit pădurea lichidând orice vietate le-a ieşit în cale cinci ciute un ţap doi lupi patru vulpi şi un mistreţ başca veveriţele şi coţofenele nici urmă de urs toate urmele fiind călcate în picioare de zeloşii trăgători după câteva nopţi bestia s-a întors la porcărie a fost întâmpinată de un pluton de execuţie şi-au descărcat asupră-i toată muniţia la faţa locului n-a fost găsit măcar un smoc de blană s-a declanşat isteria colectivă erau tot mai mulţi cei care pretindeau că l-au văzut în toiul zilei lângă o staţie de benzină într-un supermarket bălăcindu-se în piscina unei vile bântuind la muzeul de istorie naturală unii chiar aducând ca dovezi nişte fotografii destul de neclare apărea o siluetă mătăhăloasă răscolind rafturi de magazin sfâşiind exponatele din muzeul cu trofee cinegetice toate măsurile luate de comitetul de criză s-au dovedit zadarnice unul dintre oamenii de comitet a propus să se apeleze la mijloacele paranormale adică au ricanat ceilalţi membri din comitet adică să-i convocăm pe toţi bioenergeticienii magicienii albi şi negri ghicitorii în tarot şi hipnotizatorii din zonă vor găsi ei o soluţie degeaba au încercat aceştia vrăji şi descântece pase magnetice şi invocaţii n-au făcut decât să-i stârnească pe vampiri moroi posedaţi şi alţi vârcolaci locuitorii au părăsit oraşul terorizaţi deja era o problemă de securitate regională dezbătută în şedinţele prefecturii parlamentului consiliului de miniştri şi în cele din urmă în şedinţa de urgenţă a consiliului de apărare a ţării nici măcar înalţii demnitari n-au reuşit să afle o rezolvare eficientă agenţii serviciilor secrete au adus într-un târziu în faţa preşedintelui un bătrân aşteptase câteva zile la păstrare până să-l ia cineva în serios era un solomonar pretindea că poate să alunge forţele malefice răscolite de vrăjitori şi paranormali dar ursul a întrebat preşedintele şi ursul a răspuns fără şovăire bătrânul ce mai aştepţi o invitaţie specială nu însă pun o condiţie să nu-mi ceri şi tu să-mi dau demisia că te sparg izbucni primul om din stat nici vorbă n-am io treabă cu politica voastră hai spune o dată ce pretenţii ai solomonarul a cerut să fie lăsat între 4 ochi cu preşedintele acesta acceptă fără să clipească spre nemulţumirea celor din serviciul de protecţie şi pază nu se ştie nici până în ziua de azi ce i-a cerut bătrânul preşedintelui din acel moment nimic n-a mai fost ca înainte bine bine veţi întreba dar ursul fireşte că şi ursul

22 iulie 2007

Comentarii cititori
sus

EX ABRUPTO

Radu Ţuculescu

Oferte de vară

L-am cunoscut într-un bar aflat la demisol, un bar cu doar cîteva măsuţe din lemn masiv, muzică discretă şi o servantă blondă, bogat înzestrată de la mama natură. Individul vorbea tare, avea o voce răstită, aproape stridentă, atrăgînd atenţia asupra persoanei sale rubiconde. S-a aşezat la măsuţa mea, ca şi cum ne-am fi cunoscut de ani de zile. Mi-a zîmbit larg, un soi de rînjet afabil, apoi a chemat-o pe blondă, pocnind din degete. Nu din bici. Blonda bogat înzestrată a venit repejor, el a mîngîiat-o pe fese de două ori apoi a comandat o bere neagră, întrebîndu-mă şi pe mine ce doresc. Era cît pe ce să-i spun că eu nu doresc nimic nici de la viaţă dar m-am răzgîndit, individul îmi fu simpatic din prima clipă, fără să-mi explic de ce, aşa că l-am lăsat să-mi comande şi mie o bere. Rubicondul exultă de bucurie, drept pentru care începu să turuie, intrînd abrupt într-un subiect drag lui şi nu numai.

- În vremurile noastre trebuie să ai idei şi să le pui în practică fără să te gîndeşti prea mult. Să fii întreprinzător dar nu unul care stă prea mult pe gînduri şi se întreabă ce-o fi dacă, ce-o păţi dacă şi tot aşa mai departe. Iar de apare concurenţa, trebuie să-i dai în cap, nu la propriu, evident, doar nu eşti mafiot, ci cu idei mai bune, cu îndrăzneală.

Cu vocea lui bubuitoare, rubicondul atrase atenţia tuturor clienţilor din barul cel mititel. Nimeni nu mai vorbea, toţi îl ascultau şi dădeau, aprobator, din cap. Rubicondul transpira de fericire.

- Eu am avut mai multe afaceri, toate au mers bine, am ieşit doar în cîştig. Dar nu m-am oprit la una anume, am tot căutat care să fie cea mai bună, cea mai rentabilă. Că nici nu-i bine să te fixezi la una, ca şi cu femeile, pînă la urmă te plictiseşti şi începi s-o înşeli ori te înşeală ea pe tine. Aşa-i şi cu afacerile, doar nu degeaba afacere e de genul feminin!

Bărbaţii aprobară încîntaţi, dar şi cele două femei plus blonda barmaniţă, mai discret, zîmbind enigmatic.

- Am avut şi un băruleţ, ca ăsta, şi o alimentară de bloc, şi un chioşc cu porcărioare şi o gogoşărie, am vîndut maşini aduse de dincolo pînă mai ieri cînd mi-a venit ideea cea mare la care, cred, nu voi mai renunţa, că-i genială domnule, ai să vezi. Stai să-ţi spun.

Cu toţii am ciulit urechile, ce naiba să facem altceva cînd afară căldura topea trotuarele şi gîndurile oamenilor!

- Am deschis o firmă de cortegii! Habar n-ai ce-i aia? Păi e simplu. Ofer cortegiu de înmormîntare, cu tot tacîmul, căruţ, preoţi, babe plîngătoare, haine adecvate, în funcţie de vîrstă şi sex, chiar şi vreo doi trei cîini trişti, care să încheie cortegiu cu coada între picioare şi capul plecat. Ce zici?
- Bravo, i-am răspuns cuprins de-o bruscă inspiraţie. Să ştii că am să-ţi fur ideea şi am să te chiar întrec.
- Cum asta?, întrebă rubicondul, mai mult curios decît speriat.
- Dau anunţ că ofer şi mortul, dacă va fi cazul...

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey