Diana Adamek
Maxim Blum
Maria-Gabriela Constantin
Cosmin Dragoste
Florin Oncescu
Alina Savin
Radu Ţuculescu

 
sus

Diana Adamek

Apele, plutirea

Retras īn cabina sa, Vasco stă cu ochii īnchişi. Hărţile īnsă mai stau deschise. Īnfăţişează valuri, vārtejuri, golfuri, lagune, insule şi ţări şi din nou ape peste care, peste toate, pete albastre şi săgeţi roşii, au trecut degetele căpitanului, nu o dată, ci de mai multe ori, pānă ce, īntr-un tārziu, tot chemāndu-le cu gāndul, au obosit, sau atingerea hārtiei colorate nu le-a mai spus nimic ori, poate, au dorit, şi doar atāt a fost, să se īntoarcă la deprinderile lor din ceasurile de tihnă, pentru a māngāia, ca acum, lemnul īntunecat de cireş al pipei. Fumul e albăstrui, gustul amărui, peste ele se lasă un nor uşor care se schimbă īntr-una, căci īn odăiţa plutitoare de lemn s-au amestecat toate mirosurile, şi nu doar cele ale acestei călătorii, ci şi acelea ale legănărilor dinainte, toate s-au păstrat ca sub o pecetluire vrăjită, izul de tutun, de sare, de mucegai, de ulei de candelă, de cearşafuri umede şi haine vechi, de ceai şi rom, praf de puşcă şi peşte. La astea, Vasco adaugă mirosul de cerneală şi cel de piele de Cordoba īn care aşteaptă, legate, foiţele pentru scrisori. Trebuie să-i scrie Isabelei, aşa a simţit toate ceasurile dinainte, la fel de puternic ca o poruncă stăruitoare care nu i-a dat pace nici cāt a primit rapoartele, nici cāt a hotărāt şi a īmpărţit sarcinile zilei, dar acum, că s-a īnchis īn cabina lui şi nimeni nu-l tulbură, dorinţa s-a stins. A ales foiţa, a netezit-o, a deschis sticluţa cu tuş şi a īnmuiat pana, a mai īndreptat o dată hārtia, īnlăturānd o umbră, dar māna a rămas īn aer, căci piedica nu e pe suprafaţa mătăsoasă, ci īn sufletul lui. Să-i scrie, da, Iubită Isabela, īncearcă el, dar māna dreaptă tot nu coboară, se mişcă īnsă, fără comandă, cea stāngă, care loveşte cu podul palmei tăblia mesei. Atingerea e la īnceput uşoară şi fără ţel, apoi repetiţia īşi găseşte ritmul şi sunetul se defineşte şi creşte sigur pe el ca şi cum toată alcătuirea īn care acum se īnalţă şi pe care o umple, n-ar fi de lemn şi nu s-ar clătina pe ape.

Nu la Isabela, femeia poloneză pe care a lăsat-o acasă, nu la ea se gāndeşte acum Vasco. Cānd vrea să-i prindă chipul se īntāmplă un lucru pe care nu-l īnţelege şi nu-l poate opri; īn locul ochilor ei cu lumină de gheaţă verde răsare mai īntāi un soare negru care se īnchide şi apoi din nou se deschide, destrămāndu-şi razele īn jur, după care astrul īncepe să se rotească, iar rotirea e tot mai grăbită, cercurile strāng şi sunt cānd reci, cānd fierbinţi, Vasco ştie că ar trebui să caute un sprijin, dar nu trimite māinilor comanda să o facă şi asta nu pentru că ştie că nu-l vor asculta, ci fiindcă, de la un timp, resimte altfel ameţeala. Ca şi cānd i s-ar fi deschis īnainte o altă mare şi el ar trebui să o străbată şi să-şi oblige simţurile să se obişnuiască cu murmurul şi legănarea ei. O astfel de īntindere cu ape īnşelătoare e cāntecul dintāi al lui Fernando Brahim, despre care Vasco se tot īntreabă de atunci īncă, din ziua īn care a īnceput totul, ce a vrut să īnsemne şi de ce gornistul a ales ceva ce nimeni n-a īnţeles. Dar corabia se īnclină brusc īntr-o parte, soarele negru se duce, īn aer se ridică doar fumul pipei de cireş. Mai īnmoaie o dată pana īn tuşul īntunecat şi īncearcă, Iubită Isabela, stă acum cu literele sub ochi şi nu le recunoaşte, de aceea īngroaşă o linie, corectează o buclă, īntăreşte virgula, după care, nemaiavānd nimic de făcut, se opreşte. Să-i scrie despre cāntec, asta ar dori, dar ea aşteaptă fapte sau cel puţin privelişti şi mai ales dorul lui care trebuie să fie nemărginit. Şi nu este.

Pipa marinărească trimite īncă un rotocol argintiu, Vasco a inspirat adānc, o māngāiere amară īn cerul gurii, o muşcătură iute īn piept, aşa inundă gustul tutunului. Şi iarăşi pāntecul de lemn al navei tresare, şi iarăşi Vasco inspiră, dar acum cu pipa departe de buze, e, poate, mai degrabă un suspin, Am să-ţi scriu māine, Isabela, şi, odată spuse aceste vorbe, uşurarea se strecoară lāngă ceea ce ar trebui să fie un regret, deşi doar un gol este.

Vor mai trece astfel de zile īn care Vasco va face la fel: va cerceta hărţile şi busola şi astrolabul şi īşi va īnsemna īn minte fiecare amănunt legat de locul pe care l-a ales, curenţii din adānc şi vānturile din īnalt, ţărmurile primitoare şi nisipurile vrăjmaşe, după care va īnchide ochii şi va chema doar pentru el aceeaşi fulgerare verde, apoi rotirea neagră, iar la urmă nălucirile de fum. Şi tot nu-i va scrie femeii sale, deşi inima sa o doreşte şi tot trupul lui o strigă, Iubită Isabela, pe cale pustiitoare am plecat. Care sub sori negri se clatină. Alt soare mi-ai promis, cere ea. Ştiu, suspină gāndul cel mai ascuns, şi nu dezlegare cere, ci doar īnţelegere, pentru că vezi şi tu cāte trebuie să ghicesc, īncepānd cu un cāntec. Un cāntec nu face o lume, Nu, dar o deschide, Iubitule, nu te īncurca.

Numai că el de mult s-a prins īn ceea ce acum e o atāt de grea īncālceală pentru că, deşi vāntul e bun şi īnaintarea lină, inimile oamenilor lui s-au asprit şi s-au īnchis, iar pe punte se sparg doar valuri de sare, de rās niciodată. Nici romul nu ajută, ci doar īntăreşte ieşirile rebele, īncruntările, deznădejdile, dorurile. Nimeni nu se mai miră acum cānd Ibrahim calcă linia sunetelor aşteptate şi cānd goarna lui cheamă la neīnţelegere, e aproape de răscoală tot aerul acestor punţi, īl simţi cum fierbe, unii spun că vin ploile, dar nu asta e pricina.

Sunt multe voci pe navă şi īn pāntecul ei şi toate se lovesc de aceeaşi neputinţă de a străbate cu pasul şi braţele drumul pe care īl croieşte tot mai fierbinte dorinţa. O īmbrăţişare de cele mai multe ori, doar un cuvānt alteori sau un vānt cald care a stārnit petalele de magnolii. Dă-mi, frate, din nou dimineaţa īn care el a venit şi nu mi-a spus o vorbă, dar eu am īnţeles că el n-a plecat cu inima īn vānt, se tānguie de pe malurile ei portugheze sora cea mică a lui Pedro Sassa, Aşa este, surioară, eu īl văd şi mai ales īl aud cum cāntă de-i zăpăceşte pe toţi, şi sufletul meu l-a īntors, vine răspunsul, Atunci să mi-l aduci īnapoi, cere fata, Să ne apere Dumnezeu, se roagă şi el. Dar nu mi-ai promis, promite-mi! sub obrajii aprinşi vocea īnsă se stinge pentru că a ghicit deja, nu va primi niciodată răspuns, Asta nu pot, atāt spune marinarul.

Cu atātea escapade pe hartă şi şovăieli ale māinii, Vasco nici nu observă că se schimbă anotimpul. Se simte asta īn aerul care a devenit dintr-o dată mai greu şi mai umed, lipicios ca o altă piele, fierbinte şi nedorită. Gulerul cămăşii rămāne jilav şi subsuoara udă, oricāt şi-ar zvānta corăbierii cămăşile, o face fiecare după cunoştinţele lui şi ele nu sunt multe. Sarea mării şi cea a trupului se amestecă, nimeni nu se mai sinchiseşte īnsă de asta, altele sunt grijile, iar ele īncep cu cārpirea pānzelor pe care le-a spart vāntul de toamnă şi cu croirea adăposturilor pentru ploaie. Pe lāngă ceea ce au de īnfruntat zi de zi, apele şi singurătatea, cārmitul şi curăţatul, oamenii acestor patru corăbii, trei grele şi una uşoară, vor avea de trecut şi iarna continentului african cu lunga tristeţe care o īnsoţeşte. Aşa se zvoneşte pe vasele pe care comanda căpitanului, porunca regelui şi vāntul bun le-au ajutat pānă aici, dar care acum sunt ameninţate cu o strānsoare mai puternică decāt cea a stāncilor.

Ochii au īnceput să se ferească unii de alţii, iar mersul nu mai drept, ci furişat. Doar goarna lui Brahim se simte īn largul ei, cu sunetele ei prelungi şi sfāşietoare pe care nimeni nu le īnţelege, dar toţi le ascultă īntr-un fel ciudat, cu totul altul decāt cel cu care se īntāmpină de obicei o chemare pe punte. Numele meu e Arturo Cala şi am venit să te rog să mă īnveţi să cānt, aşa īi cere īntr-o zi unul dintre bărbaţii aceştia pe care īi roade acum, odată cu oboseala, o boală necunoscută . Stai mereu cu ochii īn zare şi gura mută, te-am văzut, spune Brahim, īn loc de promisiunea pe care o aşteaptă celălalt, Dar şi tu faci la fel, doar că buzele tale cunosc ceea ce eu nu ştiu, Ce nu ştii tu?, Calea de a mă face auzit peste toate apele astea, răspunde bărbatul numit Arturo Cala şi ochii lui albaştri se aprind. Un frison străbate trupul gornistului şi, īnainte de a hotărī cu mintea, se aude rostind: Bine, doar atāt răspunde, deşi alta era dorinţa lui, vroia īntāi să cāntărească şi, dacă s-ar fi īnvoit, să-l roage īn schimb să-i vorbească despre ceea ce vede el dincolo de valuri şi furiile cerului. Dar bărbatul a prins gāndul ascuns al celui care tocmai s-a legat şi spune: Grădinile mele se īntind pe două coline, casa mea are două caturi şi o puzderie de ferestre. Īn fiecare zi mă sculam cu teama să nu le pierd odată, atāt eram de fericit. După care tace. Fernando ştie că, dacă i-ar cere continuarea, bărbatul s-ar īnchide şi mai adānc. Aşa că tace şi el, cercetānd īmpreună o vreme zarea īntunecată, după care se īntoarce şi-l priveşte adānc īn ochi: Bine, īncuviinţează gornistul, dar ceea ce īmi ceri mă duce cu gāndul la moarte. Şi corabia asta tot spre moarte pluteşte, spune Arturo Cala, şi īntinde braţul, pumnul lui strāns acum se desface şi scoate la lumină şerpuirea unui lanţ de aur cu medalion. Fernando Brahim ghiceşte dintr-un singur ochi ce ascunde īnăuntru scoica preţioasă: un chip de femeie pe care acum celălalt vrea să īl vāndă. Pentru un cāntec te īnvoieşti să te desparţi de ea? şi Fernando arată cu ochii spre mica podoabă, māinile lui nu se mişcă īnsă. Nici vocea lui nu s-a ridicat, a scăzut chiar cu un ton şi s-a īmbrăcat īntr-o umbră caldă, de aceea e ciudat ce se īntāmplă īn această clipă, pentru că māna īntinsă se strānge din nou, zvācneşte şi se retrage, chipul celuilalt īşi recheamă şi el toate trăsăturile īntr-o bruscă īncruntare şi o ceaţă rece trece tăios peste obrajii palizi şi ochii albaştri, iar glasul prinde o īngroşeală care o face dintr-o dată străină de orice cāntec: Asta nu e treaba ta şi nu stă īntre īnşelătoriile tale! şuieră vocea care se sufocă, deşi mai are timp să-şi lanseze ocara: Eşti un gunoi şi un ticălos şi ar trebui să te īnghită frigurile! atāt spune, pentru că nu mai poate rosti altceva, gura lui s-a umplut de salivă şi tot trupul tremură şi se zgālţāie, după care cade secerat pe punte.
Īn lumea ta, Vasco, asta cheamă, deci, cāntecul, măcinări.
Asta credeţi voi, cei cu pasul pe uscat.
Dar tu unde calci acum? Căci nu pe ape, după cum observ, mai mult norii te poartă.
Nu privirea face īnţelesul acestei lumi. Şi nici calea nu se croieşte īn lumina ei.

Vasco şi-a aprins din nou pipa şi s-a retras. E ora īn care goarna nu are pricini să sune, nici inima să iscodească. E amiază, cumpăna e clară şi, totuşi, cineva īntreabă dacă navele plutesc.

Da, răspunde căpitanul, cu o voce care se desface cu greu din oboseală şi doar īntr-un tārziu, căci acum vreau să-mi cercetez hărţile şi să hotărăsc unde voi arunca ancora, nu să vorbesc.

Să-ţi fie cu noroc, Vasco,
Nu te grăbi cu urările pentru că nu crezi īn ele,
Dar īn soare da,
Să te audă inima ta şi pustiul din ea.

(Fragment din romanul Vasco da Gama navighează, īn curs de apariţie la Editura Ideea Europeană)

Comentarii cititori
sus

Maxim Blum

Muşte de fīn

Nea Neculai Manolache, pe care lumea din sat īl identifica fără greş ca "nea Neculai din fundu' satului, nu Neculai Grigore, ăla de-a lucrat la Poştă, şi mai tīrziu la Ferometal, de unde l-a dat afară fiindcă a băgat mīna sub tejghea şi dup-aia a murit călcat de-o căruţă, de beat mort ce era", aşadar nea Neculai Manolache locuia chiar īn ultima casă de pe stradă, acolo unde se termina asfaltul şi unde īncepea să şerpuiască printre grădini un drum bolovănos şi prăfuit, care după vreo zece minute de urcuş se transforma īntr-o potecă şi se pierdea īncet-īncet īn pădure.

Bătrīnul trăia īntr-o căsuţă veche fără etaj, cu prispă şi pivniţă şi cu un aer cam părăginit. Tabla acoperişului fusese īnnegrită de ploi, iar varul de pe pereţi se umflase şi prin unele părţi dădea să cadă. Pe alocuri, o mīnă neīndemīnatecă īncercase să stăvilească atacul ruinei cu un strat de var mai viu decīt cel de dinainte. Īn rest curtea era bine īngrijită, smocurile rebele ce scoteau capul prin crăpăturile dalelor de piatră erau smulse fără milă, dalele măturate şi iarba cosită. Pe cīt putea, nea Neculai se străduia să nu-şi lase gospodăria de izbelişte. Casa īnsă nu mai fusese reparată de mult, de pe vremea cīnd mai trăiau īncă tanti Marilena, nevastă-sa şi Angelica, fiica lor. Angelica părăsise prima casa părintească. Se căsătorise cu un bărbat de la ei din sat şi-avusese un copil, pe Cristi. Acelea erau vremurile la care nea Neculai se īntorcea mereu cu plăcere, īn gīnd. Ce-i mai bătea inima de bucurie şi mīndrie cīnd familia aceea mare, familia lui, se aşeza īn jurul mesei! E adevărat că nici pe-atunci nu erau scutiţi de griji, şi pe atunci munceau de dimineaţa pīnă seara ca să aibă ce pune pe masă, dar ce frumos īi apărea totul īn amintire! Apoi īntr-o seară, pe cīnd traversa şoseaua principală, Angelica nimerise sub roţile unui camion care gonea cu farurile sparte. După moartea ei, tatăl lui Cristi se recăsătorise şi cum se īntīmplă adesea, noua soţie şi tanti Marilena, mai iute din fire, nu se putuseră suferi. Prin urmare, nici nea Neculai nu mai fusese la fel de bine venit pe la ei. Tanti Marilena murise la opt ani după accident, la cīteva zile după ce nea Neculai īmplinise şaizeci de ani. Singura sa rudă apropiată rămăsese nepotu-său, Cristi. Băiatul venea să īl viziteze īn fiecare săptămīnă, īi aducea pīine de la oraş sau ţigări sau baterii sau ce-i mai cerea bătrīnul. Cīt despre familia băiatului, se vedeau mai rar.

Dar cīnd trăieşti de o viaţă īntr-un sat nu simţi prea tare povara singurătăţii, iar pe nea Neculai īl ştia lumea de om serios, că lucrase la CFR şi fusese chiar şef de gară īntr-o comună īnvecinată. Care cum trecea pe drum īl mai striga, "Să trăieşti, nea Neculaie!" sau nea Manolache, cu unii se oprea la gard să schimbe-o vorbă şi poate că din pricina asta, cīt era vreme bună, adică pīnă nu dădea gerul, nea Neculai īşi tot căuta ceva de făcut prin grădină. Putea să fie ziua cea mai īncinsă din vară, precum cea care tocmai se terminase, şi tot īl zăreai printre uluci gol pīnă la brīu, cu pălăria de paie pe cap, īn pantalonii vechi de ceferist, suflecaţi pīnă la genunchi.

Īncă nu se īntunecase de-a binelea cīnd se īntoarse din grădină. Mai īntīi aprinse lumina īn bucătărie şi-apoi deschise larg ferestrele şi uşa, să mai iasă zăduful. Roiuri de muşte, de musculiţe şi bărzăuni īşi īncepură raidurile haotice īn jurul becului īmpodobit deja cu o puzderie de pete minuscule. Pe moment nu le dădu atenţie, căci se găsea el īnsuşi pradă unui neastīmpăr fără motiv. De pe culmea unde era cocoţată casa se puteau zări luminile de la şosea şi din jur, mai ales cele de la Căminul Cultural, unde īn serile de sīmbătă se ţinea balul care atrăgea ca un magnet tinerii din īmprejurimi. In seara aceea farurile maşinilor de la şosea clipeau foarte des, ceea ce īnsemna că venea lumea la distracţie, nu glumă. Rămase o vreme pe prispă, pe gīnduri. Luminile din vale scīnteiau cu putere, tremurau printre copaci, haşurau īntunericul. Īntr-un tīrziu se hotărī să alunge poporul de muşte din bucătărie. Īnsă nu era treabă uşoară. Degeaba lovea năprasnic cu un ştergar īn dreapta şi-n stīnga, că nici muştele nu erau proaste. Ştia nea Neculai că se adunaseră īn bucătărie muşte din soiul cel mai rău, muşte de fīn, fără ruşine, fără frică, din alea care-ţi umblă dimineaţa pe faţă pīnă te trezesc. Dai după ele, se bagă după dulap şi stau nemişcate. Te-ai oprit tu, īncep ele. Cu cīt se fereau mai tare, cu atīt se īnverşuna el. După un timp i se păru că le mai rărise, aşa că le dădu pace.

Cam peste o oră, nea Neculai, care abia terminase de mīncat, auzi scīrţīitul porţii de la drum. Īn pragul uşii se ivi un tīnăr subţirel, nu prea īnalt, īmbrăcat de sărbătoare, cu cămaşă albă, pantaloni şi pantofi, cam prăfuiţi ce-i drept, dar īn principiu negri. "Ce faci, bre, nu te-ai culcat?", īi aruncă nepotu-său din uşă cu chef. Īn ochii săi şireţi juca o lumină ciudată, de parcă becul s-ar fi apucat să se legene pe nepusă-masă. Camera se umplu dintr-o dată de o veselie neaşteptată. "Nu m-am culcat, rīse nea Neculai, unde era să mă culc la ora asta? Nu sta-n uşă, hai īncoace să stai jos!". Nepotul intră īn bucătărie cu paşi săltaţi, şi-abia atunci īnţelese bunicu-său de ce-i sticleau ochii aşa. Tīnărul nu venise singur. "Bună seara, nea Neculai!". Era o apariţie surprinzătoare pentru bucătăria lui sărăcăcioasă: o fată cu părul blond şi ochii verzi-cenuşii, o fată cu o rochie albă şi lungă, o fată frumoasă. Din pricina pantofilor cu toc şi a părului strīns pe vīrful capului ca un turnuleţ, fata părea mai īnaltă decīt ei doi. Părea o creatură din vis, o marţiană abia sosită pe Pămīnt, rotindu-şi ochii binevoitori peste lucrarea umană. Asta era doar prima impresie, care se stingea imediat ce o priveai cu puţină atenţie. "Da' tu a cui eşti? Că te cunosc", o īntrebă Neculai. De unde o cunoştea, nu ar fi putut să spună, dar nu era o marţiană. Era o fată de la ei din sat, o fată dintr-o bucată, ca toate fetele de la ţară care ştiu bine că rostul vacilor e să fie mulse, iar al găinilor să se ouă. "Sīnt Camelia a lu' Săndica de pe strada mare", īi răspunse fata, privindu-l īn ochi cu un aer amuzat, semn că ea īl cunoştea foarte bine. "Haide, bre, e Camelia a lu' tanti Săndica de līngă Poştă, nu-ţi mai aduci aminte de ea?", sări Cristi, şi abia atunci īşi aminti nea Neculai. Săndica era prietenă cu mama vitregă a lui Cristi, le īntīlnise de multe ori la ei, şi pe ea şi pe Camelia.

Se aşezară amīndoi pe scaune, iar fata īşi scoase pantofii şi-şi sprijini tălpile goale, brăzdate de urme roşii, pe o buturugă. Cristi īşi aprinse o ţigară şi īi aprinse una şi fetei. Aici la bunicu-său, Cristi putea să fumeze īnăuntru, era unul din secretele lor. Ai lui nici nu ştiau că e fumător, taică-său, mai ales, īl ţinuse cam din scurt. Īn schimb, la bunicu-său era "locul unde fugi cīnd fugi de-acasă", pe asta se şi īnfiripase prietenia lor. Īntre timp, lucrurile se mai schimbaseră şi pe-acasă, Cristi nu mai era copil, avea deja serviciu, şi taică-său īl lăsa īn pace. "De unde veniţi, măi, aşa cu chef?", īl īntrebă Neculai. "Păi, de unde crezi că venim, bre? De la nuntă, nu se vede?", īi răspunse Cristi. "Nu vezi c-am furat mireasa? Camelia se mărită cu Titel a lu' Duţu". Din direcţia miresei se īnălţară două rotocoale de fum care plutiră īncet peste crenelurile turnuleţului blond. Bătrīnul zīmbi, fără să īnţeleagă. "Păi cum ai furat-o?". "Nu e pe bune, bre, e la panaramă. Camelia avea chef să ia o pauză şi-am zis să venim pīn' la matale. Īi mai fierbem puţin şi dup-aia ne īntoarcem la nuntă. Ştii ce i-a zis Titel? Că dac-o fură careva, dă o ladă de bere pe ea. Nu-i aşa de rău, o ladă de bere, īţi dai seama!". Nepotul īi făcu complice cu ochiul. Nea Neculai īncepu īn sfīrşit să priceapă. Un gīnd amuzant īncolţi īn mintea nepotului. "Şi totuşi, parcă o ladă de bere e cam puţin. Iote la ea", rīnji Cristi şi-i aruncă o ocheadă miresei. "Asta-i o fată finuţă, subţire, sigur īmi dă mai mult pe ea, dacă-i cer. Matale cīt zici să-i cer?". Mireasa chicoti scurt, iar nea Neculai rīse, dar mai mult cu ochii. "Unde e nunta, la Cămin?". "E la Căminul Cultural, era vorba să fie īnăuntru, dar cu zăduful ăsta, au scos mesele īn curte. Mai bine că le-au scos, fincă nu cre' că īncăpea toată lumea. Păi numai cīte rude au Duţeştii pe-aci īn sat, d'apoi ăia de la Bucureşti. E plin de maşini străine pe toată strada, de la casa lor şi pīnă dincolo de cimitir. A venit lume ca la circ". "Ia, stai aşa!", īl īntrerupse bunicu-său. "Care Titel a' lu' Duţu, ăsta cu fabrica de pīine?... Stai să-ţi zic... Păi, tac-su, Grigore şi cu mine, am fost colegi cīnd lucram la Triaj, adică io am fost şeful lui. Pīnă la Revoluţie era numai «Să trăiţi, nea Neculai!» cu mine. Acuma de cīnd are fii-su fabrica de pīine, abia dacă mai zice bună ziua, se uită la mine de sus, ca vaca la balegă". Ultimele cuvinte le rosti mai īncet şi mai mormăit, dīndu-şi seama īntre timp că nu se făcea să-l vorbească de rău pe socrul-mare de faţă cu mireasa. Poate din aceeaşi cauză ori poate din alta, Cristi īntrerupse şirul destăinuirilor: "Ia zi, bre, ne dai şi nouă o ţuică? Să nu-mi zici că nu mai ai". Bătrīnul zīmbi. "Ei, ai că mai am, aşa…de vreun butoiaş". "Da' ce? Atīta ţi-a mai rămas de anul trecut? … Sau te pomeneşti că l-ai tras singur pe furtun?", glumi nepotul. Ştia bine că bunicu-său nu prea bea, adică mai bea, da' măsurat, nu-l văzuse niciodată afumat. Pe taică-său, īn schimb, īl văzuse īn toate felurile. Ba dīnd la boboci īn patru labe, ba beat mort adus acasă pe braţe de colegii de serviciu, ca un cavaler căzut īn luptă. Si taică-său nici nu era barem un mare băutor sau un mare beţivan, doar că mai pierdea măsura.

Neculai se ridică şi o luă cu paşi īnceţi spre pivniţă. Se īntoarse īn cīteva minute cu o sticlă de Izvorul Minunilor plină cu un lichid auriu. Căută după aceea īn dulap după trei păhărele. Cele pe care le găsi nu erau prea curate, dar nu existau altele, aşa că le mai şterse puţin cu mīneca şi turnă īn ele. Ultimul īn care turnă īl ţinu pentru el, nu puse cu vīrf, fiindcă mīna lui dreaptă tremura un pic. "Hai noroc!", zise Cristi. Fata īşi udă buzele īn lichidul parfumat, adulmecă puţin, apoi īl dădu repede pe gīt. Bătrīnul nu se grăbi. Īntīi vărsă o gură pe jos pentru sufletul neveste-si, şi abia pe urmă īl sorbi, īncet, plescăind din buze. Văzu atunci, fără să-i mai pese prea tare, că muştele ieşiseră iar din ascunzători. Le urmări o vreme, cum se roteau īn cercuri largi īn jurul becului, peste capetele lor. După primul rīnd de ţuici, urmă un al doilea. Tăcerea care se lăsase printre ei nu fu pe placul lui Cristi. Simţi nevoia să-l zgīndăre cumva pe bătrīn, să-i facă să rīdă. "Breee, ia fii atent la mine… Matale, de ce nu te-ai re-nsurat după ce-a murit bunica? Aşa, ca taică-miu... Nu mai erai singur acuma, te mai ajutai cu cineva… La cīte le plăcea de tine, găseai matale una prin sat!". De data asta nepotul nu nimeri prea bine. "Băi, uite-aicea", zise nea Neculai, roşu la faţă, cu vocea răguşită de la ţuică, poate şi puţin sugrumată de emoţie. "Bă, uite aicea", zise el, īnfigīndu-şi un deget noduros īn coşul pieptului său scobit, undeva nu prea departe de inimă, "Io am iubit-o pe mă-ta mare, să ştii…, io am iubit-o, cum să mă căsătoresc cu alta?". Ochii lui albaştri se īmpăienjeniră brusc. "Stai, bre, nu te enerva!". Cristi puse mīna pe umărul lui slăbănog: "Stai aşa, c-am glumit". Dar nea Neculai păru să cadă şi mai mult pe gīnduri. Băiatul simţi că venise vremea să plece. "Cred că ar trebui să mergem, acuma chiar că i-am fiert...", īi şopti miresei. Se ridicară. "Tataie, hai că plecăm, e cam tīrziu, am stat o grămadă pe capul matale…". Nea Neculai īncercă să-i reţină. "Care tīrziu, măi? Ce, eu mă culc odată cu găinile?". Dar cum ei se pregăteau să iasă, īi conduse pīnă la poartă şi cu ocazia asta puse şi zăvorul.

Nu trecuse mai mult de-o oră, nea Neculai aproape aţipise, cīnd auzi nişte strigăte, urmate de nişte bătăi puternice īn poartă. "Neculaiee!...Neculaieee!". Ieşi să vadă cine īl căuta. Ļn drum se afla un bărbat cam la vreo patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, cu o barbă de trei zile şi un burdihan care-i bomba maieul şi ieşea impetuos peste cureaua pantalonului. Era ginerele lui, fostul bărbat al Angelicăi şi tatăl lui Cristi. "Ce faci măi Mirele?". "Nea Neculai, scuză-mă că vin la ora asta, da' am ceva urgent de vorbit cu matale". Bărbatul era roşu la faţă şi ud leoarcă de sudoare. Din cīnd īn cīnd ducea mīna să se şteargă la frunte. "Haide, intră Mirele... Ce-i cu tine?". "Nu mai intru, că nu pot să stau...Uite de ce-am venit... L-ai văzut matale cumva pe Cristi, īn seara asta?". "Da' cum să nu, a fost pe-aici, cu a lu' Săndica. Abia au plecat. Mi-a zis c-a furat mireasa de la nuntă şi c-au venit să se ascundă la mine". Mirel īl privi consternat. Nu putea să īnţeleagă de unde avea bătrīnul atīta sīnge rece. "Īnseamnă că matale ştii deja, dinaintea mea", īngăimă el. "Atīta mi-e... Mi-e frică să nu-l omoare ăia ai lui Duţu, că turbau de furie, iar Titel era vīnăt, să plesnească". "Păi de ce sa-l omoare?", īntrebă nea Neculai. "Că n-au stat mult la mine, au băut şi ei o ţuică, am stat şi noi de vorbă, asta-i tot". "Aoleo, stai bre", īi tăie Mirel vorba. "Īnseamnă că nu ştii nimic. Cristi n-a furat mireasa… A fugit cu ea, cu Camelia, au fugit de la nuntă. Si pupăza aia, nu ştiu ce-a fost īn capul ei. Acum īi caută ăia peste tot. De ce crezi c-au trecut pe la matale? Eu cre' că vrea să treacă prin padure pīn' la Stefeşti, la verii lui Camelia. Atīta mi-e să nu-l prinda urīţii ăia, că-i rupe picioarele". Nea Neculai pricepu īn sfīrşit ce se īntīmplase. Un zīmbet şmecheresc īi miji īn colţul gurii. "Stai liniştit, măi Mirele, că n-are cum să-i prindă… Cristi merge prin pădurea asta cu ochii īnchişi… Si zi aşa, a fugit cu mireasa… Asta chiar că-i bună… Ia zi, nu intri să-ţi dau o ţuică?". "Nu pot, nea Neculai, că m-aşteaptă Rodica, e speriată rău, săraca". Bărbatul nu mai arăta chiar aşa de īngrijorat, dar nici prea vesel nu arăta. Bătrīnul, īn schimb, părea īn al nouălea cer. Mirel īşi zise că poate nu venise degeaba pīnă īn fundul satului. "Auzi, nea Neculai, n-ai să-mi dai vreo cinci sute de mii cu īmprumut, că vin mīine niste baieţi la casă… Şi ştii cum sīnt ăştia. Dacă nu īi plăteşti imediat zice că vrei să-i furi… Ţi-i dau eu luna viitoare, la salariu…". "Da, Mirele, stai să văd dacă am. Īţi dau dacă am, de ce să nu-ţi dau? Aşteaptă-mă puţin". Bătrīnul se īntoarse īn bucătărie, trase ultimul raft al dulăpiorului de līngă pat şi scotoci acolo după un caiet cam soios şi umflat, dintre filele căruia ieşeau tot felul de facturi şi chitanţe. In caietul acesta īşi ascundea el de obicei banii de pensie. Se aşeză pe pat şi umezindu-şi degetul mare de la mīna dreaptă īncepu să īnvīrtă filele caietului. Ajunse la capăt, dar nici urmă de bani. Ieşi din nou la poartă, cu mīna goală şi cam descumpănit. "Măi, Mirele, mai aveam nişte bani, dar nu dau de ei". Bărbatul īl privi lung, neştiind ce să creadă. "Uite, mă mai uit după ei, şi dacă-i găsesc, ţi-i aduc eu mīine". "Mulţumesc, nea Neculai". Īşi urară noapte bună, iar el se īntoarse īn casă, continuīnd să se īntrebe: "Oare unde să fi pus banii de pensie?". Şi vru să mai ia odată caietul la răsfoit, dar chiar atunci văzu pe masă, chiar pe ştergarul ce acoperea mămăliga, un mic ghemotoc negru. Erau două muşte de fīn care zumzăiau īn plină zbatere amoroasă. Nu putea să le rateze. Se pregăti să le strivească de faţa grăsulie a unui candidat parlamentar care zīmbea de pe o veche broşură electorală.

Comentarii cititori
sus

Maria-Gabriela Constantin

Fetiţa şi cuvintele

Īn ziua īn care se născu Irina vecinul de palier sădi o rodie īn marea curte ce dădea spre stradă. "Īn cinstea micuţei", le spusese apoi, fāstācindu-se, căci nu prea avea obiceiul să-şi dea pe faţă sentimentele, īnsă acea zi fusese cu adevărat una de sărbătoare. Chiar şi Vlad bătuse īncāntat din palme, deşi īn unele momente frăţiorul avea să fie mai degrabă gelos pe noul sosit īn familie. Micuţa era nespus liniştită, chipul ei bălai īmprăştia o lumină albă, stranie; nu plāngea mai deloc, īn schimb rādea mult şi, scoţīnd chiote scurte, privea neīncetat undeva īn sus, peste umărul maică-sii. "Poate vede vreun īnger, cine ştie, copii sunt atīt de limpezi...", īşi spunea tīnăra femeie, īntorcānd şi ea adesea capul, īn speranţa că avea să zărească acel ceva care o făcea pe Irina să chicotească cu atīta plăcere. Dar nu văzuse niciodată nimic, īn afară de tavanul alb şi perdele groase, şi ele de un alb lăptos.

Fetiţa creştea aproape pe neobservate, cum fac mai toţi copii după primul an. Rămase acelaşi copil liniştit, cu o privire limpede şi, deşi rādea mult şi cu poftă, Irina nu vorbea. Trecu o jumătate de an, ea scotea mici ţipete asemănătoare īntrucātva unor silabe ori scurte cuvinte, de fiecare dată cānd ceva nu-i plăcea ori se īmpotrivea vreunui lucru. "Straniu", īşi spuse odată maică-sa, trecāndu-şi cu un gest absent degetele prin părul ei negru, lung şi mătăsos, "e ca şi cīnd cuvāntul, īn fine, silabele ar fi de fapt o formă de īmpotrivire, de revoltă. Un semn al rupturii. De parcă, vorbind, ea s-ar smulge dintr-un paradis al ei, care se află dincolo de cuvinte. Şi tocmai de aceea nu vorbeşte!". După ce se sfătuiră īndelung, părinţii hotărāră să lase lucrurile aşa cum erau ; la urma urmei, mulţi copii īncepeau să vorbească relativ tārziu, nu era īn asta īncă nimic īngrijorător. Altminteri, fetiţa era perfect sănătoasă şi creştea armonios. Mama continuă s-o īnvăluie pe Irina īn sunetele limbii materne, s-o īnfăşoare īntr-un univers sonor plin de tandreţe şi iubire, ca īn scutece calde, īn cascade de cuvinte, cāntece, poezioare şi poveşti, descriindu-i neostenit lumea aşa cum o ştia şi cum, copilă fiind, o īnvăţase şi ea la rāndul ei.

Astfel trecu īncă un an, apoi īncă unul şi īncă unul. Irina se insinua prin casă foşnind, aluneca pe līngă perdele; un clinchet de pahar, sunetul dulce al unei furculiţe lovite de farfurie, ciocănitul īn oglindă, clapele pianului din salon apăsate uşor, creionul apăsat pe hārtie, sau zgomotele īnfundate din cămară dădeau de īnţeles unde se afla mica umbră surāzătoare īn acea clipă. Intrigat, Vlad o trăgea la răstimpuri de fustă pe maică-sa īntrebānd: "Mami, aşa o să rămānă mereu surioara mea? Cum să mă joc cu ea aşa? De ce nu spune ceva?". Era o īntrebare la care nici Luiza nu ştia răspunsul. Ridica din umeri; la fel făcu şi tatăl, cīnd ea īntoarse odată privirea spre el, uşor nedumerit şi puţin alarmat, chiar fără să o mărturisească. Fetiţa īmplinise patru ani. Era frumoasă, ochii ei albaştri, de limpezimea unui cristal, aveau o uşoară tristeţe, de parcă i-ar fi fost neīncetat dor de ceva, numai de ea ştiut.

Īntr-o zi īnsorită de īnceput de primăvară, mama rămase acasă īmpreună cu Irina; trebăluia prin bucătărie īn vreme ce fetiţa se juca tăcută, după cum īi era obicieiul, undeva īn apropierea ei; Irina se aşezase pe o cutie de carton, aflată īntre două scaune, plină cu tot felul de lucruri vechi, nefolositoare pe care tocmai īn acele zile plănuiau să le trieze īmpreună şi apoi să le arunce. La un moment dat, profitānd parcă de faptul că mama ei era cu spatele, Irina īncepu să cānte, cu o dicţie perfectă, un cāntec de copii, cu multe strofe. Luiza īşi ţinu respiraţia de uimire, dar nu spuse nimic, o lăudă doar peste umăr, fără să īntoarcă capul: "Bravo, īngeraşul meu!"; "Īţi place, mami?"; "Da"; "Bine, atunci īl mai cānt o dată". Şi īl cāntă din nou. Scena se repetă de şapte, opt, nouă ori. "Īţi place?"; "Da, scumpa…"; "Bine, atunci ţi-l mai cānt o dată". Tānăra femeie nu īndrăznea să spună nimic, de teamă ca Irina să nu se cufunde din nou īn muţenia de pīnă atunci. Īntre timp apăru şi tatăl, care plecase cu băiatul la o scurtă plimbare. Asistară la sfīrşitul scenei uluiţi, cu totul zăpăciţi. Bucuros, Vlad dădu să o īmbrăţişeze şi să-i spună ceva, dar Irina īncepu să strige: "Să nu cumva să vorbeşti, acum e rīndul meu! Să nu spui nimic!", izbi ea cu picioruşul a īmpotrivire, iar gestul sună surd, īnghiţit numaidecīt de covorul moale. "Am atītea să vă spun!", adăugă. Şi vorbi despre cāte īn lună şi īn stele, despre ţānţarul care se cuibărise īntr-o crăpătură īn zid, despre luna care cobora adesea să doarmă pe pervazul ei, şi despre balaurul care pe ea n-avea să o īnghită niciodată, despre fiecare dintre ei īn parte, chiar şi despre casă. "Doar nu credeaţi că, dacă nu vorbesc, n-am o părere a mea? Uite, de pildă aţi schimbat perdelele acum un an, mie īnsă īmi plăceau mai mult cele vechi, dar nici nu m-aţi īntrebat. Cineva care nu vorbeşte poate avea o părere. Per-so-na-lă!", adăugă triumfător, zāmbind şugubăţ şi puţin obraznic. De cāte ori careva īncerca să intervină, Irina ţipa strāngānd pumnişorii cu supărare: "Să nu vorbeşti! Să nu cumva să vorbeşti! Acum e rāndul meu!!! Uite, de pildă fotografia asta nu-mi place, niciodată nu mi-a plăcut". Apoi i se adresă mamei: "Ai grijă cu mīncarea, să nu faci ca data trecută, cīnd ai sărat-o prea tare, doar ţi-a spus şi tata. Şi vezi, să nu dea īn foc!". O ascultau muţi de uimire.

Irina vorbi ca īntr-un delir zece ore īn şir fără să lase pe nimeni să spună nimic. Vlad apucase să-i şoptească mamei pe furiş un: "Mami, de acum īncolo, aşa o să rămānă Irina?". Părea speriat, nedumerit, chiar uşor dezamăgit.

Fetiţa le spuse fără să-şi tragă răsuflarea toate cuvintele care se adunaseră īn ea de-a lungul acelor ani. Nici unul dintre ei nu īnţelegea cum de īnvăţase să vorbească atāt de bine, şi nici cum se făcea că dicţia īi era atāt de clară, de neobişnuit de articulată pentru vārsta ei. Spre seară, după ce vorbise aproape zece ore fără oprire, Irina nu tăcu, nu se opri, ci adormi pur şi simplu īn timp ce vorbea. Tocmai īncepuse o nouă frază, cīnd capul īi căzu pe canapea şi o luă somnul īngānānd ceva, probabil următorul cuvīnt.

Toate acestea durară luni la rīnd. Irina īşi asupri familia prin cuvinte aproape o jumătate de an. Apoi se linişti şi īşi recăpătă surāsul, privind la răstimpuri tavanul alb cu nedisimulată īncāntare. Īncepu să fredoneze din nou, mai mult ca pentru sine. Şi clapele pianului răsunau tot mai des, īnvăluind īntreaga casă īntr-un halo de sunete limpezi şi armonii ce păreau să ţāşnească īn sus.

De atunci ea vorbi puţin, normal, aşa cum obişnuiesc toţi copiii, cu o dicţie mult mai proastă, puţin peltic. Şi toată lumea se linişti. Doar Irina ştia că, vorbind mai puţin, era mai sinceră şi poate chiar mai fericită. Dar pentru că se simţise neīnţeleasă, alesese să vorbească o vreme pe limba lor. A celorlalţi.

Comentarii cititori
sus

Cosmin Dragoste

Alois s-a īndrăgostit

Pe Mess,
doi anonimi
şi-au regăsit identitatea
(Cosmin Dragoste)

Au trecut cu maşina pe lāngă acea bornă kilometrică ciudată, de care rāseseră de atātea ori. Au cotit spre Otopeni. Cānd mai fuseseră īn zonă, īn urmă cu doar cāteva săptămāni, Alois nici nu se gāndise că, nu peste mult timp, va reface traseul ca să o ducă pe Laura la aeroport. Era tristă. Plāngea. El nu īndrăznea nici măcar să respire. Parcă ar fi cărat un sicriu īn dreapta sa. La 19 ani viaţa poate fi şi altfel. La 19 ani īncepe viaţa. Pentru Laura, borna cu numărul 19 īnsemna plecarea īn Spania. Bar de noapte. Chelneriţă. Discuţiile cu clienţii şi dansurile cu ei īi intrau īn atribuţii. Alois refuza să se gāndească mai departe. Mama īi cumpărase biletul. Ea o trimitea īn Spania. Să facă bani. Mama ei o vindea. Iar el nu putuse să īmpiedice pierderea fetei. Cafea, sandvişuri, Blue Air īntārzie, ca de obicei, lacrimi pe faţă sau la colţul ochilor, Laura pleca, iar el se simţea ca un sicriu. Ţigări, ţigări, cāteva īncercări de zāmbete, iarăşi cafea, ea - o cola light, silueta, da, silueta, importantă pentru clienţi, cānd avionul se pierduse de mult īn nori Alois merse la maşină, de parcă intra īntr-un sicriu.

19 ani īmpliniţi īn februarie. 19 ani şi 2 luni. Laura cunoscuse viaţa īn cāţiva ani mai bine decāt alţii īn zeci de reīncarnări. Comisese marea eroare de a se lua la trāntă cu viaţa şi aceasta o biruise rapid. Īncerca, acum, īn Spania īnsorită de către stroboscoapele barului, să se piardă de această viaţă. Alois primise mailul la prānz, bunul său prieten īi trimitea, ca de atātea ori, fel de fel de chestii funny. Printre altele, era un link cu poze. Īi plăcuseră. Se distrase. Voise să vadă mai multe. Trebuia sa-şi facă un cont pe site. Īl făcuse. Se īnregistrase. Văzuse, apoi, pe site, fă-ţi prieteni noi, făcuse click pe acea rubrică, descoperise o adevărată comunitate, extrem de numeroasă, de gălăgioasă şi simpatică, o cohortă virtuală de ipotetici amici. O cunoscuse pe Laura. Şi ea tot din Bucureşti. Nu-i spusese cine e cu adevărat. Nici de banii lui. Nici de firmă. Nici de nevastă. Nici de copii. Intrase cu ea pe Mess. Descoperise īn Laura toată acea puritate pe care nu crezuse să o mai vadă vreodată la cineva. Toate acele zāmbete redate īn timp real de camera video, toate acele lumini ale chipului, nuanţe infinitezimale care īi īncălzeau ziua. O descoperise īncet pe Laura, fragilitatea ei, busola ei sfărāmată. Se afla la o cotitură mare viaţa ei. Nu mai putea. Nu mai voia. Nu mai avea īncredere īn nimeni. Nu se poate spune neapărat că Alois s-a īndrăgostit de ea. Diferenţa de vārstă era cam mare. Dar recunoştea că nu mai putea fără ea, discuţiile lor īi luminau orele sordide de birou. A descoperit-o īncet pe Laura şi, īn acelaşi timp, s-a descoperit pe sine. A reuşit să-i insufle credinţa că există oameni cărora īncă le pasă de ea, a făcut-o să se reīntoarcă, puţin cāte puţin, cu faţa spre viaţa pe care ea o credea inamică, īţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat că īncă mai există oameni cărora le pasă de mine, īţi mulţumesc pentru tot curajul pe care mi l-ai dat şi īţi promit că voi avea grijă de sufletul meu şi n-o să te dezamăgesc. Pup.

Cānd s-au īntālnit, Alois a luat o maşină mai folosită de la rent-a-car, īi era ruşine să se ducă la ea cu limuzinele sale. Ea nu ştia că-l cheamă Alois, pentru ea, el era Victor, mărunt funcţionar īntr-o mare firmă. Au ieşit de cāteva ori. Laura credea din nou. Īn ce? Nici ea nu ştia exact, īn ceva bun, oricum. Şi pentru el era de ajuns.

Pe ea a cunoscut-o pe acelaşi site, la cāteva zile după ce Laura zburase spre Spania. Era din Tārgovişte. Măritată. Mamă a trei copii. Trei fete. Glumeau īmpreună, spuneau că se vor īncuscri, el, cu doi băieţi, ea, cu fetele. Alois s-a dat drept Alois şi se simţea bine că nu trebuie să se mai prefacă. Ea era frumoasă ca umbra unei idei, a parfum de departe mirosea pielea ei. Īntr-un cuvānt, arăta trăsnet, ei, nici aşa dragule, mi-o iau īn cap şi acasă mă aşteaptă cele mici, ba eşti frumoasă, eşti cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o īn viaţa mea, iubito şi nebuno şi tu, tu... tu... tu, nebunule şi răule. De data aceasta, Alois s-a īndrăgostit. Cu adevărat. Pentru prima dată īn viaţa lui. Acum īnţelegea cāt de departe era de soţia sa. Alois īnnebunise. Se deschisese spre ea cu toate dorurile sale. Nu voia să fie patetic, dar parcă nu-i prea ieşea. Era din nou ca un puştan pus pe şotii. Nu făcea decāt să discute toată ziua cu ea pe Mess. Treburile şi le neglijase definitiv. Firma intrase īntr-o uşoară criză, nevasta īl bănuia de o aventură extraconjugală, pusese chiar detectivi pe urmele sale, ce făcea serile şi nopţile in birou, detectivii şi-au făcut conştiincios treaba, doamnă, răspunsul e negativ, nu vă īnşeală, lucrează, lucrează ca un dement, toată noaptea, el īi scria mailuri de sute de Kb, o aştepta să intre pe Mess, soţia a crezut că acei detectivi se īnţeleseseră cu Alois, care ar fi plusat cu bani, a tocmit alţii, acelaşi răspuns, ea s-a dat bătută.

El īi trimitea zeci de flori prin curierul rapid, īşi trimiteau īntr-una mii de melodii pe Mess, prin care īşi spuneau mai mult decāt puteau să cuprindă īn cuvinte, se certau, din cānd īn cānd, ca orice cuplu serios, ştii, draga mea, iubito, nu are nici o importanţă dacă vom face dragoste vreodată, nu contează, Alois, lucrul ăsta, ştiu că nu contează, frumoaso, dar, dacă s-ar ajunge aici, nu aş simţi deloc că īmi īnşel soţia, nici eu pe soţul meu, da, frumoaso, noi ne-am īmpreunat sufletul, eu m-am deşertat la picioarele tale cum īncă nu am făcut-o īn faţa nimănui şi asta e cu adevărat trădarea, soţiei mele nu i-a aparţinut vreodată Alois cel adevărat, cel ascuns īn el īnsuşi, ci doar ţie, prima şi singura, i se păruse că e iarăşi patetic, dar nu se putuse controla.

Ea venise īn Bucureşti. De fapt, o luase el de la Tārgovişte, pretexta acasă că o trimite firma ei īn capitală, la firmă găsea motive să se īnvoiască, avea o şefă de milioane, bună şi īnţelegătoare, īntrucāt avea şi ea copii. Se plimbaseră prin Cişmigiu, o dusese la Snagov. Era plin de ea. Nu se culcase cu ea. Alois iubea. Cānd a ridicat-o īn braţe, īntr-o zi la Snagov, a strāns-o puţin cam tare, credea el, şi a durut-o. Tare de tot. A strigat. Alois s-a speriat. A promis că nu o va mai ridica niciodată de subsori.

Alois s-a ocupat de toate: bilete de avion, rezervări, costuri. Ea a spus acasă că a făcut īmprumut īn bancă, ceea ce era adevărat, numai că, imediat, el achitase totul, ca să nu dea de bănuit soţului gelos, tată a trei fetiţe. Alois i-a găsit şi clinica: Zürich. Se consultase cu mulţi specialişti, oscilase īntre Viena şi Zürich, alese, pānă la urmă, Elveţia. Mergea şi el cu ea. Pentru el era simplu: o călătorie de afaceri, starea conturilor elveţiene etc. etc. etc. Nu o putuse lăsa singură, acel cuvānt urāt, oncologie, īl speria mai tare decāt pe ea. Citostatice era un alt cuvānt urāt. Era invadată. Metastaze. Nu era vina lui, nu o strānsese el prea tare īn braţe, cuvāntul acela şi mai urāt, cel mai urāt, era acolo, īn ea. Acel cuvānt infernal de urāt o duruse.

Elveţia a trimis-o īn ţară. Să moară liniştită, a spus ea. Să aşteptăm o minune, a spus Alois. Remisia nu se produsese. L-a sunat īn jurul prānzului. Sunt īn Bucureşti, la hotelul cutare. Dacă poţi, vino, dragostea mea. Alois a fugit la ea. Strānge-mă īn braţe, iubitule, i-a spus ea. El era stāngaci, nu avea simţul marilor momente, īşi spunea īnnebunit. Ţine-mă şi nu-mi da drumul, strāns de tot, mi-e teamă să zbor singură, o strāngea cu toată vlaga lui, and don’t forget to smile, a mai spus ea, era replica lor favorită din desenele cu Bugs Bunny, atunci cānd iepurele făcea farse de Paşti şi lăsa mereu īn urmă acest mesaj. Trecuseră 7 ore şi Alois o ţinea tot īn braţe, cu un zāmbet tāmp, o grimasă, pe chip. A reuşit, totuşi, să anunţe Salvarea. Au constatat decesul īn urmă cu peste şase ore, medicul era un bun prieten al lui Alois, du-te, bătrāne, dar repede, eu nu te-am văzut aici, repede de tot, īn cāteva minute sunt obligat să anunţ Poliţia, nu mă interesează ce făceai aici, dar Dumnezeu s-o ierte şi ţie să-ţi dea putere. Alois zāmbea. Continuu. Ca un rictus de hienă care aşa a-ngheţat. Medicul s-a īngrijorat puţin, i-a dat cartea de vizită a unui bun psihiatru, o vizită, acolo, n-ar strica, măcar pānă trece şocul primar. Am aranjat cu directorul hotelului, aşa că nimeni de la recepţie nu te-a văzut pe aici, după cāteva zile, cānd te mai linişteşti, n-ar strica să faci o mică sponsorizare hotelului. Sigur eşti bine, Alois? Te duc acasă?

Alois n-a mai zāmbit vreodată īn viaţa lui. Nu īnţelegea nimic, dar nici nu se revolta. Era prea supărat ca să se revolte. Nu căuta răspunsuri. Cānd a mers, cu soţia, copiii şi socrii săi la mănăstirea de munte, unde firma făcea mari donaţii anuale, de aia ne merge aşa bine (socrul), de aia suntem sănătoşi şi prosperi (soacra), Alois nu a intrat. O mare de oameni aştepta la uşa acelui părinte bătrān şi orb. Alois s-a īndreptat spre maşină, moment īn care, precum Marea Roşie īn faţa lui Moise, mulţimile s-au dat īn lături şi călugărul, marele duhovnic, a venit spre el. Ceilalţi au amuţit. L-a luat de braţ şi au făcut cāţiva paşi īn tăcere. Părintele i-a spus te īntrebi, poate, de ce, nu te īntreba, dar īţi spun ceva, voi v-aţi cununat la acel mare om din Dobrogea iar legătura făcută de el este atāt de puternică, īncāt chiar şi păcatul cu gāndul īmpotriva sfintei taine a căsătoriei se pedepseşte drastic, Alois a īnţeles, dar nu s-a īmpăcat, īnsă a reţinut ideea, nici măcar nu s-a īntrebat de unde ştia bătrānul orb atātea despre el şi despre frămāntările lui. Īnsă teama l-a biruit definitiv. Nu-şi iubea nevasta. Deloc deloc.

Nu a mai īndrăznit să se gāndească la vreo viitoare tentativă. Şi a uitat să zāmbească. A uitat de el. Şi de ea. Şi de lumānările acelea pălite pe care i le-a pus pe pămāntul proaspăt după īnmormāntare. A vrut să uite. Şi, de aceea, a scris īn jurnalul său, "nu mi-am īnşelat niciodată soţia".

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

Buldozerul ruşilor şi unchiul meu Mitică

La īnceputul lunii februarie, o ştire a făcut ocolul presei din Romānia: Cimitirul Eroilor "General Dragalina" de la Tighina a fost devastat de miliţienii aflaţi īn solda regimului separatist de la Tiraspol. Detaliile certe erau următoarele: crucile militarilor romāni īngropaţi acolo īn cel de-al doilea război mondial au fost smulse, terenul a fost nivelat cu buldozerele, iar basculantele aduceau pămīnt pentru ridicarea nivelului solului. Identitatea osemintelor era considerată definitiv pierdută. Se avansa o ipoteză: un "obelisc īnchinat ostaşului sovietic" va fi ridicat pe locul astfel "eliberat". Erau analizate implicaţiile juridice: autoritatea locală a īncălcat Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva cu privire la protecţia victimelor de război.

Primul meu gīnd a fost: "Ruşii au trecut cu buldozerul peste mormīntul unchiului Mitică!". Textul care urmează este evidenţa cercetărilor efectuate de mine pentru a afla dacă aşa stau lucrurile. Este, īn acelaşi timp, un catalog a tot ceea ce ştiu despre acest om.

Cīnd eram copil, īmi petreceam o bună parte din vacanţele de vară la bunicii din partea tatălui, īntr-un sat din Muscel (Vultureşti, pe valea Argeşelului). Bunicilor le spuneam, după obiceiul locului, "taica" şi "maica". Īntr-o casă alăturată casei bunicilor locuia singură Gica, sora tatălui meu.

Casa bunicilor avea trei camere şi o bucătărie. Īn camera de la drum mă instalam eu, īn camera de līngă bucătărie locuiau bunicii. Īn camera de la mijloc, pe un perete spīnzura o poză mare, īnrămată şi protejată cu geam. Portretul unui tīnăr īn uniformă militară, cu o uriaşă caschetă pe cap. Cascheta din poză era şi ea īn acea cameră, īntr-un dulap ale cărui forme le-am uitat. Obişnuiam să mi-o pun pe cap şi să mă privesc īntr-o oglindă rotundă, prinsă de un cui bătut īn perete. Aceeaşi cameră avea o uşă dīnd spre holul casei şi o alta, mai īngustă, dīnd spre o cămară. Pe unul din rafturile cămării găsisem o balanţă-jucărie, din lemn, lucrată cu mult meşteşug. Mătuşa Gica mi-a spus că balanţa fusese făcută de Mitică, tīnărul din poza īnrămată.

Ştiam că e vorba de fratele cel mare al lui taică-meu şi al mătuşii Gica. Ştiam că murise īn război. Īmi fusese arătată crucea de la intrarea īn biserică - una din cele trei ale satului -, īn piatra căreia era prinsă aceeaşi poză a tīnărului cu cascheta militară, la scară redusă. Postamentul impozant, dar mai ales amplasarea unică, īn calea oamenilor care intrau īn biserică, o făceau să pară un monument public. Era apoi textul de sub poză, gravat īn piatră:

"Īn amintirea neuitaţilor noştri fii / Erou Sub. Lt Oncescu G. Dumitru, mort pentru ţară īn luptele de la Vigoda Ucraina la 5 sept. 1941 şi īnmormīntat provizoriu īn Tighina / şi Nestor / ridicat această cruce de părinţii lor / Gheorghe şi Maria Oncescu".

De la maica am aflat, de la īnceput, că nu Mitică era īngropat la baza crucii, ci un pumn de ţărīnă adus de la mormīntul lui, de la Tighina, de un camarad de arme. "Şi Nestor cine a fost?" – am īntrebat-o. "Un alt frate de-al lui Victor. Dar a trăit puţin, săracul, că s-a īmbolnăvit de mic".

La Craiova, īn maldărul de fotografii ţinute īntr-un sertar din sufrageria apartamentului părinţilor mei, am dat demult peste o altă poză a lui Mitică. Este acum īn posesia mea, aşa că o pot descrie mai precis. O poză de format "paşaport" a unui tīnăr de 20-24 de ani, cu părul pieptănat spre spate, cu perciunii raşi la vīrful urechilor, īmbrăcat la costum şi cravată, zīmbind discret, privind o idee alături de obiectivul aparatului de fotografiat. Pe verso, caligrafiată īn cerneală, o dedicaţie nedatată: "Cu tot dragul, fratelui meu Victor. Mitică Oncescu, student". Am aflat recent, de la mama mea, că facultatea absolvită de Mitică avea profilul "inginerie textilă". Citit astăzi, acel "student" adăugat numelui, pe o poză oferită fratelui mai mic, poate părea o dovadă de vanitate. Īnsă, la data scrierii dedicaţiei, Mitică era fratele pe urmele paşilor căruia Victor se străduia să calce. Mitică ştia acest lucru şi nu făcea decīt să-şi joace rolul de model.

Mătuşa Gica mi-a spus, cīndva: "Ce-a mai plīns Victor cīnd a murit Mitică! Noi, acasă, nu puteam să plīngem din cauza lui. Ne era că ne vede el şi mai rău īl stīrnim". Cīnd a murit Mitică, Victor era elev la Şcoala Normală din Cīmpulung. Liceul pedagogic, cum s-a numit mai tīrziu. Mitică fusese elev al aceleiaşi şcoli, dar o terminase īnainte ca Victor să o īnceapă.

Nu ştiu cīnd s-a născut Mitică. Era primul copil al lui Gheorghe, născut īn 1888, şi al Mariei, născută īn 1897. I-au urmat Nestor, al cărui an de naştere mi-e necunoscut de asemenea, Gica, născută īn 1922, şi Victor, tatăl meu, născut īn 1926. Astăzi, dintre ei toţi numai mătuşa Gica mai este īn viaţă, iar amintirile ei sīnt departe de a avea precizia unei arhive. Īncerc să deduc anul naşterii lui Mitică printr-o parcurgere "ą rebours" a biografiei lui.

Mitică a fost mobilizat, cu gradul de sublocotenent, la intrarea Romāniei īn război (22 iunie 1941). Dupa spusele sorei Gica, abia terminase facultatea. Şcoala Superioară de Textile a fost īnfiinţată īn 1934. Am aflat acest amănunt īntīmplător, dintr-un articol de ziar (Romānia Liberă, 15 mai 2006), īn care era evocat fondatorul acestei instituţii, Corneliu Casassovici. Ulterior, mi-am completat informaţiile de pe internet: şcoala a funcţionat la Bucureşti de la īnfiinţare pīnă īn 1952, anul mutării ei la Iaşi. Durata cursurilor universitare era, presupun, de 4 ani. Adăugīnd un an de instrucţie militară, necesar īncorporării ca ofiţer, rezultă că Mitică a īnceput facultatea, cel mai tīrziu, īn 1936. Iar cel mai devreme, īn 1934.

De aici, deduc perioada probabilă de frecventare a Şcolii Normale: anii 1928-1936. Sau, mai bine, 1927-1935, presupunīnd că Mitică a activat un an ca īnvăţător, īntre liceu şi facultate. Am considerat o durată a studiilor de 8 ani, deşi situaţia e confuză, pentru că promoţia din 1935 putea fi ultima de absolvenţi cu durata studiilor de 7 ani. Dintr-o pagină de internet a unei Şcoli Normale, alta decīt cea de la Cīmpulung, am aflat că o lege a īnvăţămīntului din acea perioadă reglementase această transformare. Victor fusese elev al Şcolii Normale īn perioada 1936 – 1944, aşa că 1935, ca an de absolvire pentru Mitică, pare credibil. Fraţii nu şi-au intersectat paşii pe coridoarele liceului, dar profesorii şi-l aminteau pe Mitică atunci cīnd Victor īncepuse cursurile.

Mergīnd īnapoi, pe firul timpului, presupun că Mitică a urmat şcoala primară īn perioada 1922-1927. Am considerat 5 ani de şcoală primară şi nu 4 pentru că, printre fiii de ţărani care mergeau mai departe la şcoli, exista obiceiul repetării ultimei clase īn sat. Aşa a făcut şi Victor, la vremea lui. Copiii erau trimişi la şcoală de la vīrste fragede (5 ani, īn cazul lui Victor), pentru că de ajutor īn gospodărie ori la cīmp īncă nu erau buni, iar de năzdrăvăniile lor, adulţii prea ocupaţi cu treburile preferau să se lipsească. După 4 clase, copiii erau prea necopţi pentru a fi trimişi printre străini. Īn plus, repetarea ultimei clase le creştea şansele de izbīndă acolo unde mergeau.

Trimis la şcoală la 5 ori 6 ani, Mitică s-ar fi putut naşte īn 1917 ori 1916, ca prim copil al unei femei tinere, de 19-20 de ani. Aş exclude anul 1917, gīndindu-mă la mobilizarea generală de la 14/27 august 1916, cīnd bunicul meu, Gheorghe, a plecat la război. O altă poveste, una despre care ştiu īncă şi mai puţin. Aş reţine anul 1916.

O căutare pe internet (la www.mapquest.com) mi-a spus că sīnt 9 localităţi numite Vigoda (Vygoda) īn Ucraina. Īn poloneză, "Wygoda" īnseamnă han, sau tavernă. Este o denumire comună pentru localităţi formate la răscruce de drumuri, īn jurul unui han. Patru dintre ele sīnt īn Bucovina de Nord, alte 4 īncă şi mai la nord, una singură fiind īn Transnistria, teritoriul dintre Nistru şi Bug avīnd Marea Neagră şi oraşul port Odesa la sud.

Avansarea trupelor romāneşti e cunoscută cu precizia zilelor, ori chiar a orelor. Pe 9 iulie s-a īncheiat eliberarea Bucovinei de Nord, pe 26 iulie a Basarabiei. Īntre 8 august şi 16 octombrie, armata romānă a dus bătălia pentru cucerirea Odesei. Locul unde a căzut Mitică nu poate fi decīt acea unică Vigoda din Transnistria. [1]

Apropierea armatei romāne de Odesa s-a făcut pe sectoare de front multiple, cu avansări zilnice pe distanţe de ordinul kilometrilor ori sutelor de metri, ori cu replieri pe poziţii mai sigure. Vigoda se afla pe prima linie de apărare sovietică, aflată la 25-30 km de Odesa. Romānii au ajuns īn zonă pe 20 august, luptele pentru străpungerea frontului au īnceput pe 21 august şi au durat 7 zile.

Pe 5 septembrie, au avut loc desfăşurări de trupe romāneşti pe a doua linie de apărare, situată la 6-8 kilometri de oraş şi trecīnd, la vest, prin localitatea Dalnik. Luptele pentru străpungerea acestei a doua linii de apărare au durat pīnă aproape de finalul operaţiunilor, īncheiate la 16 octombrie, prin cucerirea portului. Sublocotenentul Oncescu G. Dumitru ar fi putut muri īn luptă la Dalnik sau īn alt loc de-a lungul acestei linii de apărare sovietice. Ar fi putut muri la Vigoda, de pe urma rănilor primite pe linia de front.

Armata romānă a cīştigat Bătălia pentru Odesa, dar pierderile umane suferite de ea (17.729 morţi, 11.471 dispăruţi, 63.345 răniţi) le-au īntrecut de departe pe cele ale armatei īnvinşilor (16.578 morţi şi dispăruţi, 24.690 răniţi). Majoritatea militarilor romāni căzuţi īn luptă au fost īngropaţi īn cimitire din zona de conflict. Astfel, numai una dintre diviziile participante (a 11-a Infanterie) a avut aproape 2,000 de militari īngropaţi īn cimitirele din Doncevo, Vinogradar şi Vigoda. Totuşi, Sublocotenentul Oncescu G. Dumitru a fost "īnmormīntat provizoriu īn Tighina". De ce Mitică, un ofiţer căzut la Vigoda, a fost īnmormīntat la Tighina, adică la 70-80 de kilometri distanţă de Vigoda, nu ştiu.

Menţiunea "provizoriu" reflectă, cred, dorinţa bunicilor mei de a aduce osemintele fiului īn sat. Crucea a fost ridicată, cu siguranţă, īn timpul războiului, cīnd această dorinţă avea şanse de īmplinire. Acel sfidător pasaj "mort pentru ţară īn luptele de la Vigoda Ucraina" a străbătut comunismul romānesc de la un capăt la altul, fără probleme.

***

Relatările din presa lunii februarie au inclus date despre cele două cimitire de război din Tighina īn care au fost īnhumaţi militari romāni īn perioada 1941-1944: Cimitirul Eroilor "General Dragalina" şi Cimitirul parohial din oraş. Cimitirul parohial, care adăposteşte 13 morminte de militari romāni (11 identificaţi), era, cred, opţiunea pentru preoţii militari. Īn Cimitirul Eroilor "General Dragalina", au fost īnhumaţi 338 militarii romāni (324 identificaţi), toţi īn perioada 17 august 1941 - 30 august 1942 (vezi Ziua din 23 februarie 2007).

Cu puţină răbdare, am găsit pe internet (la www.civicmedia.ro) şi evidenţa mormintelor din Cimitirul Eroilor "General Dragalina", efectuată de Aşezămīntul naţional pentru Cultul Eroilor "Regina Maria", īn perioada octombrie-noiembrie 1942. Un tabel dactilografiat, īntins pe 10 pagini - scanate şi transformate īn tot atītea fişiere electronice de tip "jpg" - cu capetele de coloană după cum urmează: "Nr. Crt./ Numele şi prenumele / Gradul / Unitatea / Data morţii". La 5 septembrie 1941 şi-au găsit moartea, īn luptă sau pe un pat de spital, un locotenent, doi sublocotenenţi, un sergent, un caporal şi doi soldaţi. Cu uimire, am constatat că sublocotenentul Oncescu G. Dumitru nu se află printre ei.

Este Mitică unul dintre militarii romāni neidentificaţi, īngropaţi īn Cimitirul Eroilor? Īşi doarme el somnul de veci īn Cimitirul parohial din Tighina? A fost el cu-adevărat īnmormīntat la Tighina, īnsă doar provizoriu, aşa cum se menţionează pe crucea din sat? Dacă-i aşa, cīnd şi unde i-au fost mutate osemintele? Sau, poate, acel camarad de arme care a adus īn sat vestea neagră a morţii lui Mitică şi pumnul de ţărīnă, un muscelean, desigur, a īnfrumuseţat adevărul, pentru a alina cīt de cīt durerea părinţilor? Tighina, aflată pe malul drept al Nistru, era pămīnt romānesc. Īngropat nu la Vigoda, ci la Tighina, Mitică părea īncă acasă.

[1] Datele menţionate īn acest paragraf, ca şi toate datele despre bătălia pentru Odesa provin din articolele postate pe site-ul www.worldwar2.ro, īn special din "The Battle of Odessa – 1941", de Victor Niţu şi Dragoş Puşcă.

Comentarii cititori
sus

Alina Savin

Marion
(Continuare din numărul trecut)

Īntr-o zi ploioasă de toamnă tīrzie şi mucegăită am ieşit să ne plimbăm de mīnă prin cartierele necunoscute, cu străzi acoperite de o mīzgă cenuşie.
Marion avea un pardesiu lung şi brăţări groase de aramă la īncheieturi.
Īntr-o grădină, un castan pe jumătate uscat. Pe crengile lui, greieri morţi, cu madrigale īnchise sub carapace. Īn jurul trunchiului, un secol de frunze moarte.
Pe o platformă de līngă o clădire pe jumătate dărīmată dormea īn ploaie un cīine bătrīn.
- O fi mort? a īntrebat Marion.
Pe cer zburau, fără mormīnt, pescăruşi flămīnzi şi berze īntīrziate.
La īntoarcere ne-am īntīlnit cu păzitoarea unei guri de canal.
- Aici e sufletul oraşului, ne-a spus ea şi a bătut cu piciorul īn capacul de fontă.

Ajunse acasă, ne-am scos pantofii şi i-am spălat de noroi.
- Marion, cīnd intru īn apartamentul acesta parcă aş descoperi de fiecare dată un alt continent.
Marion, sărind desculţă prin salon:
- Hai să īi desenăm harta, mai trece timpul pīnă la cină.
- Hai. A-propos, ce vrei să mīncăm azi?
- Orez cu stafide şi ton.
- Urăsc stafidele.
Īn timp ce mīncam (alegeam stafidele una cīte una şi le puneam īn scrumieră), Marion mi-a spus:
- Tatăl meu pescuieşte īn fiecare zi sub podul de līngă supermarket. Are mustaţă şi o şapcă galbenă. Vrei să mergi să ţi-l prezint?
- Bineīnţeles. Dar de ce nu mi l-ai prezentat pīnă acum?
- Nu ştiu. Voiam să te īntreb mai īntīi.
- Dar ce, credeai că aş fi refuzat?
- Ţi-am spus, nu ştiu, am preferat să te īntreb.
- Vrei să trecem mīine pe acolo?
- Nu, nu mīine. Cīnd terminăm untul şi laptele. Bine?
- Bine.

***

Pereţii băii sīnt acoperiţi cu azulejos īnfăţişīnd scene de vīnătoare.
- Cred că sīntem cele mai elegante femei din oraş. Toţi ar trebui să se īnchine īn faţa noastră şi să ne sărute picioarele.
- Atunci invită-i pe toţi īn baie.
- Nu.
Marion iese din baie īnvelită īn halat, cu chipul de o prospeţime inumană, şi intră desculţă īn pădurea de chiparoşi.
Īn urma ei rămīn flori albe īntr-un borcan cu apă, sticle miniaturale de parfum scump, un tub de calmante pentru dureri menstruale, un ruj sidefat, o cămaşă de caşmir, un pulover cu broderii, o fustă din vīscoză creponată, o veioză aprinsă, liniştea nopţii de vară, după ploaie o oglindă de perete īncadrată de o ghirlandă de trandafiri galbeni din mătase, īn care văd imaginea tatălui meu aburind cu respiraţia lui fetidă suprafaţa lucioasă. Īmi simt corpul dezgustător şi hidos.
Trec orele.
Īntinsă pe canapea, mănīnc o īngheţată pe băţ cu trei arome.
La picioarele mele, Marion mă priveşte cu buzele īntredeschise.
- Ce ţi-ar plăcea să-mi faci, iubito? Ştii că sīnt aici pentru tine.
- Să īţi tai pielea, să īţi golesc corpul de carne şi să ţi-l umplu cu baloane de săpun, apoi să te cos cu un fir de pescuit sau cu o sīrmă subţire sau cu o coardă de mandolină. Pielea s-ar cicatriza ca şi cīnd nimic nu s-ar fi īntīmplat.
- Tu īţi baţi joc de mine.
Rīd şi strivesc restul de īngheţată īn scrumieră.
Aşez discul cu jazz vechi pe platanul pickupului şi īi şterg şănţuleţele cu o bucată de pīslă. Muzica umple salonul cu deliruri filigranate. Īmi agit braţele cu disperare.
- Asta numeşti tu dans, iubito? Mai bine aşează-te şi uită-te mine.
Marion īncepe să īşi unduiască şoldurile pentru mine. Dumnezeule.
- Cine te-a īnvăţat să dansezi aşa?
- Mama mea.
- Mincinoaso, mi-ai spus că n-ai mamă.
După ce īşi termină dansul, Marion vine līngă mine.
- Iubito, crezi că dacă ne-am schimba īntre noi ochii, am vedea lumea aşa cum o vede cealaltă?
- Nu am mai vorbit despre asta?
- Ba da, dar tot nu mi-ai dat un răspuns clar. Uite, mi-ar plăcea să īmi pun ochii tăi, iar pe ai mei să-i las la păstrare īn caseta de bijuterii. Tu ai fi oarbă şi total dependentă de mine. Ai fi satelitul meu artificial şi te-aş trage după mine de o cureluşă subţire de piele legată īn jurul gītului. Ţi-aş pune perle īn orbitele ochilor şi ai semăna cu o statuie.
- Şi ce altceva ai mai face?
- Păi... Mi-aş scoate un ochi, l-aş īncălzi īn palmă şi ţi l-aş vīrī ţie īntre picioare. Ţi-aş explora interiorul catifelat şi, īn acelaşi timp, ţi-aş pīndi pe chip toate reacţiile.
După un timp:
- Iubito, mă chinuie mult duhul cel rău al desfrīnării.
- Vrei să fac dragoste cu tine?
- Ţi-aş fi recunoascătoare.
O dezbrac cu mişcări īncete.
De frică să nu fie văzută goală de vecinii din clădirea de vis-a-vis, ea tremură īn lumina lumīnărilor parfumate, intimidată, adorabilă.
Două petale cărnoase şi rubinii se īnchid īn jurul arătătorului meu.
Tīrīndu-se lăptoase ca nişte melci, cuvintele mele cleioase şi īncete intră, persuasive, īn auzul ei, violīnd-o, convingīnd-o, dezmierdīnd-o.
Spre dimineaţă ea coboară din trupul meu pe scara de incendiu. Are la gīt un fular cu franjuri şi īn pumn cheile maşinii. O urmează toată armata ei rămasă īn viaţă.
Un orb arătīnd calea cohortelor de orbi; un erou cu crize ascunse de laşitate; un orator timid, care urăşte mulţimile.

***

Eu şi Marion ne-am amenajat īn salon un atelier cochet de ceasornicărie.
Am dat anunţ īn ziar şi am aşteptat clienţii. Nu ne era greu să reparăm ceasuri, cumpărasem de la librărie un manual complet. Īn plus, făceam timpul să treacă mai uşor.
Ultimul ceas reparat a fost acela al unui prinţ bătrīn.
Aşa ne-a spus cīnd a intrat īn apartament, că e prinţ.
Avea ochi exoftalmici, cu privire sincopată, şi degete de pianist.
Marion l-a sărutat pe gură, eu l-am sărutat pe umeri.
El ne-a zīmbit princiar şi a scos din buzunar un ceas scump.
Marion l-a luat īn mīini, i-a īntors rotiţele, şi-a lipit urechea de cadran, a ascultat.
- Prinţe, ceasul acesta merge foarte bine. Este o adevărată bijuterie.
- Ştiu. De aceea vreau să īmi deschideţi pieptul, să mi-l puneţi īn loc de inima aceasta smochinită. Deja sīnt bătrīn, se apropie sfīrşitul, dar eu simt că viaţa mea nu a īnceput īncă.
Marion a rămas cīteva minute gīnditoare.
Şi-a făcut o cafea tare şi a băut-o īn picioare.
- Nu ştiu cum să fac acest lucru. Īmi cereţi prea mult.
Bătrīnul prinţ, care o privise pīnă atunci cu frică şi speranţă, a spus:
- Am venit pregătit. Am scris pe o hīrtie tot ce aveţi de făcut. Nu trebuie decīt să urmaţi aceste instrucţiuni. Răsplata va fi pe măsura eforturilor voastre.
Marion a acceptat şi s-a spălat pe mīni de trei sute de ori la chiuveta din bucătărie. L-a pus pe prinţ să se dezbrace şi l-a īntins pe masa din salon. Eu citeam instrucţiunile cu voce tare, ea opera.
După cīteva ore, prinţul a deschis ochii şi ne-a spus:
- Mă simt tīnăr. Vreau să fac dragoste cu voi.
Cu rochiile pătate de sīngele lui, ne-am īntins līngă dīnsul şi am īnceput să īl mīngīiem.
Am primit de la el mulţi bani. Cu aceştia, am schimbat tapetul din apartament, am cumpărat cīteva zeci de cutii de pesmet şi ne-am dus la coafor. Ne-am hotărīt să īncepem o nouă viaţă.

Īntr-o seară, Marion a scos din carcase două discuri cu jazz şi şi le-a pus pe cele două arătătoare.
- Uite, degetele mele sīnt aureolate.
Am rīs.
- Degetele tale sīnt nişte sfinte depravate.
Marion a devenit serioasă dintr-o dată.
- Spune-mi, iubito, tu eşti fericită cu mine?
- Da.
- Sigur?
- Da.
Cu un arătător aureolat, Marion a scris cīteva cuvinte pe praful de pe mobilă, apoi le-a şters.
- Ce ai scris acolo?
- E secret.

***

Nori grei traversau zilele infinite.
- Marion, persistă īntre noi traume din trecut, despre care nu e bine să aducem vorba, fraze care ne carbonizează auzul, amintiri īn descompunere.
- Ştiu.
Picta o natură moartă cu cadavru de şarpe. Nu a īntors capul spre mine.
A trecut pe Grand Rue nebunul oraşului, rīzīnd trist.
M-am dus să fac o baie fierbinte.
Īn cadă am īnchis ochii şi mi-am simţit oasele ca de ceară. Īmi pipăiam colierul de monezi ruginite de la gīt şi īmi imaginam ca sīnt un pescar bătrīn īntr-o barcă naufragiată. Am desenat cu degetul, pe aburul de pe faianţă, o natură moartă cu cadavru de şarpe.
Am ieşit din baie īnvelită īn halatul lui Marion.
Ea vorbea la telefon. Discretă, nu i-am ascultat conversaţia. A pus telefonul īn furca şi a privit, cu capul īnclinat pe umăr, cum mă īmbrăcam.
Cīnd am terminat a spus:
- Hai să vizităm un azil de bătrīni.
- Hai.
A luat de pe masă cheile maşinii şi harta regiunii.
Ne-am oprit la un supermarket şi am cumpărat pentru bătrīni biscuiţi cu cremă, săpun, discuri de vinil cu muzică clasică şi cīntece de trubaduri, iconiţe de pus pe piept, cărţi de joc, cutiuţe de fildeş cu fard de pleoape, lichior de anason. Am intrat şi īn magazinul de animale. Papagali cu pene negre ne priveau īnţelepţi. Marion a cumpărat unul, īntr-o colivie mare. Cīnd am ieşit din magazin, am găsit sub ştergătorul parbrizului o amendă pentru staţionare īn loc interzis. Am dat din umeri şi am aruncat bucata de hīrtie pe asfalt.

Marion a condus īn linişte pīnă la azil, īn faţa căruia ne aştepta directoarea. Am intrat īmpreună īn clădire şi am īnceput să īmpărţim darurile bătrīnilor, care ne priveau cu recunoştinţă şi īncercau să sărute poalele rochiei lui Marion. Ea a depus īn mīinile celui mai venerabil dintre ei colivia cu papagalul, rugīndu-l să īl hrănească zilnic cu bucăţi de pīine muiate īn sos şi coji de fructe. Şi-a pus apoi sutienul de dantelă pe spătarul scaunului lui, l-a sărutat pe gura uscată şi s-a īndreptat spre ieşire. Am urmat-o. Īn tot timpul acesta īmi imaginasem că fac dragoste cu o femeie cu mīini fine, mirosind a cafea, de aceea mă simţeam puţin vinovată.
Drumul de īntoarcere l-am făcut īn linişte.
Acasă am găsit lilieci atīrnaţi de grinzile salonului.
- Poate ar fi bine să reparăm lumina, iubito.
- Tu ai stricat-o, tu să chemi pe cineva să o repare.
- Tot timpul dai vina pe mine.

***

Cu cele mai bune intenţii, Marion mă jigneşte, crezīnd că, īn felul acesta, va reuşi să īmi schimbe caracterul urīt. O pălmuiesc şi īmi aprind o ţigară fără filtru.
Apoi o luăm de la capăt.
Noaptea ne schimbăm īntre noi numele.
Cīnd pe mine mă cheamă Marion, eu fac dragoste cu mine īnsămi sau mănīnc cu arătătorul unt de arahide direct din cutie.
Ziua ne schimbăm īntre noi vertebrele şi genele, cu o precizie chirurgicală.
Cīnd eu am vertebrele şi genele lui Marion, am curaj să īl invit la cină pe tatăl meu, care vine īmbrăcat īn costum gri, cu pantofi uşori de carton, şi bate la uşă cu vīrfurile unghiilor.
Marion se ridică graţioasă, īi deschide şi īl sărută pe gură.
Eu īl sărut pe umeri, fără să īl privesc. O vreme mi-a fost frică că Marion se va īndrăgosti de caracterul lui narativ şi somnolent.
Din cīnd īn cīnd tatăl meu vine īnsoţit de o femeie tīnără şi tăcută, cu o pălărie demodată. Ei calcă agale pe dalele de ceramică de pe podea, stau o vreme nemişcaţi, fără să vorbească, şi pleacă. Mă uit pe fereastră după ei. Trece pe cer un car triumfal, īn care tatăl meu flutură din mīnă mulţimii nevăzute, care īl aclamă ca pe un erou glorios. După aceea mai trec fazani, copaci cu rădăcini ierboase şi sfinţi de ghips, apoi se lasă īntunericul.
Odată, ca să uit de tatăl meu, am scris pe un petec de hīrtie cuvintele unui cīntec la modă. Din greşeală, Marion a mototolit hīrtia şi a aruncat-o la gunoi. M-am enervat şi am īnceput să ţip. După aceea mi-a părut rău. Foarte rău.
Altă dată m-am uitat o noapte īntreagă la westernuri americane vechi.
- Ce īţi place la ele? m-a īntrebat Marion.
- Privirea gravă şi ameninţătoare a actorilor. Aş vrea să o pot imita.
- Hai să īncercăm.
Ne-am uitat una la alta cu bărbiile puţin ridicate şi buzele crispate. După cīteva secunde am izbucnit īn rīs.
- Īncă o dată, aproape că reuşisem.

Dimineaţa următoare, īn zorii unei vieţi noi, m-a trezit trecerea īn galop a unei herghelii de cai sălbatici prin dormitor.
- Cīte tīmpenii văd şi ochii ăştia ai mei, Marion!
- Ce spui?
- Nimic, iartă-mă că te-am trezit.
Se auzeau urcīnd pe Grand Rue florăresele strigīndu-şi marfa. M-am dus līngă fereastră, am ridicat storul şi am privit defilarea căluţilor curaţi trăgīnd cărucioare cu flori proaspete. O florăreasă tīnără mi-a aruncat o garoafă. Am prins-o īn palmă şi i-am zīmbit. Niciodată nu am revăzut-o, şi mi-a părut rău, pentru că mi-ar fi plăcut să fac dragoste cu ea. Am īnchis fereastra şi m-am īntors īn pat. I-am pus lui Marion garoafa după ureche şi mi-am pus capul pe abdomenul ei.

(Va urma)

Comentarii cititori
sus

EX ABRUPTO

Radu Ţuculescu

Romānul erectil (2)

Romānul erectil face politică. O fabrică. O produce.
O comite. O aranjează.
O simulează. O cauzează.
O chiverniseşte. O şporoleşte. O fată.

Pentru el, politica e o haină. Ba una de marcă, ba una de second hand, ba de-a dreptul o simplă zdreanţă. Depinde de situaţia īn care se află, pe care o crează ori īn care se trezeşte, īntīmplător. Ştie că trebuie să se comporte cameleonic, să prostească marea masă de gură cască, īndopată cu dulciuri, emisiuni tv tembelodistractive şi telenovele. Trebuie să fie actor, dar nu unul de marcă ci unul cīt se poate de cabotin. Doar unul din ăsta poate convinge pe ceilalţi romāni, erectili şi ei, īnsă fără capacităţi politice ori fără ambiţii politice ori fără aspiraţii politice. E clar, nu toţi pot ajunge politicieni, chiar dacă tīnjesc... Īn taină. Īn vise dodoloaţe şi rozosine.

Pe o mai veche cunoştinţă de-a mea am reīntīlnit-o, recent, īntr-o selectă cafenea īn care plăteşti gras... pentru a te vedea alţii că frecventezi respectivul local. Īn dimineaţa aceea plouase deja de cīteva ori şi tot de atītea ori soarele īncinsese peste măsură căpăţīnile trecătorilor. O vreme năucă şi năucitoare, asta ne va paşte īn anii viitori, cataclisme, calamităţi, catastrofe, tot soiul de ca ca, o perspectivă sumbră, paştele ei de perspectivă! Mi-am descoperit vechea cunoştinţă īn vitrina cafenelei. Mi-a făcut semn să intru, ceea ce am şi executat fără reţineri, dominat de curiozitate de a afla ce s-a īntīmplat īn ultima vreme cu individul, după ce a părăsit oraşul pentru a se stabili īn capitală. Un individ cu pretenţii de literat, dar cu un caracter... catastrofal. Ultima oară īmi destăinuise că se cară īn capitală pentru a se afirma... cīt mai plenar īn domeniul artei. Ceea ce nu l-am crezut decīt pe jumătate.

Ne-am salutat, ne-am īmbrăţişat printre zīmbete mimate şi nu a trebuit să īntreb nimic. Bănuiam că aşa se va īntīmpla, va porni el să-mi spună īn ce hal de "plenaritate" a ajuns. Mi-a scos din buzunar un soi de carte-obiect, o cărticică simpatică la vedere, īn stare să trezească curiozitatea, o jucărie haioasă.
- E cel mai recent volum al meu, zise cunoştinţa.
- Bravo!, m-am grăbit eu să-l laud. Deci, nu te laşi de literatură.
- Pe naiba, rīse el batjocoritor. Asta-i pentru... timpul liber, ceva īn genul pescuitului doar că... mult mai rar. Acum era momentul de a mai scoate un volumaş, intră īn socotelile mele, tu oricum nu pricepi chestiile astea, te cunosc.

Se īngrăşase, făcuse burticică, una mai mare decīt respectiva cărticică, bărbia i se rotunjise iar īn şolduri se lăţise.

- Am nevoie de oarece laude şi-n presa cea culturală, chiar dacă... largile mase ale patriei noastre nu o citesc. Dar o citesc unii intelectuali...

Īn mod cīt se poate de firesc, l-am īntrebat la ce-i trebuie, la ce-i foloseşte. A rīs cu hăhăituri care-i cutremurară bărbia şi burticica, dīndu-mi de īnţeles că nu mă duce mintea prea departe. Apoi s-a potolit, a comandat whisky pentru amīndoi şi mi-a şoptit: am intrat īn politică. Nu m-am arătat deloc surprins, era exact ceea ce i se potrivea. I-am spus-o şi m-a aprobat, fără a-l deranja palida mea ironie.

- Şi cam spre care partid te orientezi?, am īntrebat pe-un ton de-a dreptul neghiob.
- Spre unul de la guvernare, ce naiba!, exclamă el. Doar nu-s tembel! Tu ştii ce calităţi trebuie să ai pentru a ajunge un perfect politician?
- Habar n-am.
- Să fii şantajabil şi manipulabil. Eu posed ambele calităţi.

Şi, de fericire că-i dotat cu asemenea calităţi, mă pupă direct pe gură.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey