Diana Adamek
Adrian Drăgan & Bogdan Mureşanu
Ioan Lascu
Victor Martin
Mihail Medrea
Radu Ţuculescu

 
sus

Diana Adamek

Netulburare la Natal, melancolii la Mogadiscio şi Kilwa

N-are glorie drumul ăsta, doar oboseală. Şi nu victoriile îl fac, ci rănile îl cresc, şi ele sunt multe, ale sufletului şi ale cărnii deopotrivă. Aşa gândesc toţi şi Vasco mai ales, aducându-şi vină că a zăcut la moale şi cald, în lada cu albituri, cât timp afară se spărgeau valurile şi oamenii lui erau înghiţiţi de ape. Acum îşi schimbă bandajul şi îşi măsoară cu ochii tăietura dezvelită de sub genunchi, încercând să-şi reamintească durerea din noaptea furtunii, memoria lui nu recuperează însă decât rotirea unui soare care s-a tot schimbat din galben în brun şi negru şi câteva voci. A uitat chiar şi încrâncenarea cu care s-a ţinut de ţăruşul salvator, dar amintirea asta o păstrează muşchii lui încă încordaţi.

Nici ceilalţi nu prea vorbesc. Fac ce au de făcut, curăţă, leagă şi peticesc, salvează ceea ce se mai poate şi stau după aia cu ochii pierduţi. Du, tu, corabia, căpitane, tu vrei să atingi soarele, noi vrem altceva.

Ce?

Fernando Brahim: O goarnă nouă aş vrea şi, la întoarcere, să pot să-i vorbesc. Mi-aş dori mai cu seamă să descind într-o seară, când coboară răcoarea şi umbrele, în grădina ei cu magnolii.
Arturo Cala: O mantie de mătase ca a căpitanului şi aşa înfăşurat, în faldurile ei galbene, să traversez marea sală a tronului, să îngenunchez cu credinţă, iar maiestatea sa să-mi facă semn să mă ridic şi să-mi dea din chiar mâna lui sabia biruinţei. Dar înainte de asta aş vrea să ştiu ce-mi spune zarea.
Pedro Sassa: Aşteaptă-mă, surioară, îţi voi povesti despre toate câte s-au întâmplat, multe îţi voi desfăşura şi va fi ca şi când şi tu ai înfrunta cu noi apele.
Joaquim Loga: Să-l mai plesnesc o dată peste bot pe fandositul de secund. Iar cei care stau acum la coadă la cină să-mi ştie de frică, mie şi nuielei mele, şi tot un zdrăngănit de castroane să aud.
Estavao da Gama: Scorţişoară, cuişoare, ghimbir şi piper să încarc în corăbiile de umbră pe care le duc şi ele să se facă grele şi vii, iar trupul meu să aibă altă călcătură când trece.
Şi eu, Bartolomeo Diaz, care am rămas la ţărm, dar cu toate astea vă urmez, aş dori să ştiu de ce i-a încredinţat maiestatea Sa corăbiile Sao Gabriel, Sao Miguel şi Sao Rafael, plus încă marele vas cu provizii, lui Vasco da Gama, prea tânăr şi necunoscut, neîncercat încă în ale mării, şi nu mie, cel care am traversat deja apele şi am biruit Capul Furtunilor?

Dar tu, Vasco? Căpitanul se frământă de ceva vreme dacă să dea voce dorinţei sale: un nou popas. O pală de vânt face să tremure umbrele de pe punte. Cu atâtea opintiri nu mai ajungem în Ţara Mirodeniilor! Câtă nerăbdare pe tine, de parcă acolo unde eşti timpul s-ar sfârşi. Abia ce-am pornit, mormăie Estavao. E Crăciunul, tată, aşa că vom arunca ancora la Natal.

Un şir disciplinat şi tăcut pune piciorul pe uscat. Dincolo de fâşia îngustă de nisip, izbucneşte verdeaţa, în săbii late şi strălucitoare iarba, în bolţi răcoroase copacii. E Ajunul, da, dar istoveala e atât de adâncă încât a alungat bucuria. Întâlnirea cu băştinaşii e scurtă, fără dansuri sau schimburi de daruri. Se fac însă cumpărături, comenzile sunt precise, zece burdufuri cu brânză şi pentru diseară un viţel şi doi berbeci, banane, curmale, turte cu susan şi vin. Şeful păstorilor are privirea caldă, părul încâlcit şi pielea măslinie, nici ceilalţi nu sunt la fel de negri ca cei întâlniţi pe coasta de Vest, Vasco se simte brusc mai bine şi vocea cu care adaugă Şi ierburi pentru fumat, e alta, liniştită, un mic golf care adună lumina. Celălalt salută, dar ochii lui încă nu se despart, există şi altfel de maree, fulgeră gândul căpitanului şi, dintr-o dată, înainte chiar de a înţelege, deschide larg braţele. Păstorul se apropie şi-l îmbrăţişează la rândul său: Netulburarea e darul meu, spune el. Vreau să ne fiţi, în noaptea asta, oaspeţi, răspunde Vasco şi pe cutele de bronz de pe faţa păstorului unduie din nou lumini. Dar e ca şi când nu s-ar fi stins cele dinainte şi, în acelaşi timp, s-ar pregăti deja cele de mai târziu. Un surâs, apoi un Da şi asta e tot, fără mulţumiri, căpitanul se tulbură şi se încurcă, eu sunt marea, tu eşti pământul, între noi se întinde soarele.

Ajunul. Toţi s-au spălat, săpunul de magnolii al lui Fernando Brahim a ieşit din foiţa de nisip care-l învelea şi a trecut din mână în mână, fiecare s-a săpunit şi s-a clătit, după care s-au ales cămăşi uscate. Nu toate sunt bune, unele sunt rupte pe umăr, destrămate în brâu sau fără mâneci. Dar au scăpat furtunii şi pentru sărbătoarea care vine sunt cea mai potrivită îmbrăcăminte. Sosesc pe rând, fără grabă, în jurul focului ridicat pe fâşia îngustă de nisip, de o parte au valurile, de cealaltă vegetaţia abundentă a ţărmului, în inima lor stele stinse. Se aşează tăcuţi şi aşteaptă. Oaspeţii nu întârzie, vin însă doar bărbaţi, în frunte tânărul care şi acum zâmbeşte, aduc cu ei viţelul, berbecii, brânza, turtele şi fructele, şi în dar vinul la care adaugă un coş cu scoici proaspete învelite în frunze de mentă şi coji verzi de lămâi, apoi nuci şi ierburi pe care le vor aprinde la noapte când fiecare se va retrage cu gândurile sale. Vasco mulţumeşte, înclinându-şi scurt capul şi le face semn să se aşeze, oamenii lui vor ascuţi prăjinile, spune, împreună, ai tăi şi ai mei vor împlini asta, răspunde căpetenia păstorilor, surâsul marinarului încuviinţează şi îl invită, cât timp se vor face ultimele pregătiri, să-l însoţească pe puntea fregatei Sao Miguel. Acolo portughezul va plăti cu doi galbeni curaţi şi două archebuze, iar acum vino să-ţi arăt cârmele şi hărţile şi astrolabul de argint. Păstorul îl urmează ca şi cum ar aluneca doar, paşii lui s-au desprins de lume, Şi pe tine te cheamă marea? Nu, străinule, eu stau la ţărmul ei şi mi-e destul s-o privesc ca să ştiu că iubirea pentru ea e dintre acelea care trebuie să rămână departe pentru a trăi. Pe mine nu apa mă cheamă acum, ci culorile de pe hărţile tale, Ce e cu ele?, întreabă Vasco, Sunt multe, şopteşte celălalt. Corăbierul tace pentru că simte că va urma ceva. O tăcere mai întâi, pare lungă, dar nu e decât un suspin şi apoi preţul unei respiraţii, Spune-mi, cere omul uscatului. Ce? Spune-mi cât de mare e marea şi câte pământuri plutesc pe ea, aşa îl roagă băştinaşul cu o voce în care s-au amestecat toate vârstele, ar putea fi de copil nestăpânit dacă nu s-ar strecura în ea ceva alunecos şi chemător, ca mătasea pe un trup de femeie, dar şi o muşcătură aspră, de ger, de bătrâneţe. Chipul celuilalt pare încărcat de prea multe deodată, deşi n-a traversat furtunile oceanului şi nici n-o va face. Ai vrea s-o faci? îl iscodeşte corăbierul. Cu gândul da, cu pasul însă, ţi-am spus, nu, dragostea mea pentru mare ar muri dacă m-aş apropia cu trupul de ea.

Păstorul stă în mijlocul cabinei lui Vasco da Gama, şi aşa, cu umerii căzuţi şi chipul aprins de dorinţă, pare să aibă nevoie de ajutor. E rândul portughezului să-i dăruiască liniştea. Vino, apropie-te, îi cere, şi-i ia mâna. Tânărul are degetele fine şi calde, straturile ei de bronz au păstrat soarele, cu ele va mângâia desenele de pe hartă, urmându-le conturul, uite, aici e Portugalia, iar aici Sinues, unde îmi am casa, iar aici Lisboa, de unde am dat semnalul plecării cu salutul nostru şi al celor două rânduri de tunuri de pe Sao Gabriel, şi aici curge fluviul Tejo, dar acum e departe pentru că ne apropiem de arhipelagul insulelor Canare pe care le lăsăm în urmă pe 15 iulie, iar pe 16 spre 17, când e noaptea mai adâncă, să ştie doar ochii noştri şi ai tăi acum, trecem şi de Tropicul Racului. Vocea lui Vasco prinde adâncimi, apoi se avântă pentru că nu va mai atinge uscatul mult timp, doar curenţi reci se încolăcesc în jurul încheieturii, nici lianele nu strâng aşa, geme uşor păstorul. Dar nu-şi retrage mâna, ci o lasă în voia corăbierului care-şi continuă drumul. Peste tot doar ape, ţărmul e departe, creste cu spume se izbesc de punte, trec peste bord, se strecoară în cală, inelul albastru de sare se tot roteşte. Iar capul cu părul său creţ se apleacă, ochii vor să vadă ce e mai sus de săgeata asta. Care? Cea care urcă, E golful Franciei, Dar înainte sunt stâncile Gibraltarului, aşa se numesc, iar aici jos străjuiesc meterezele maurilor. Mâna de cicoare pipăie crenelurile şi piatra albă se aprinde. Oo!, face el şi Vasco îl priveşte atent dintr-o parte, ochii oaspetelui s-au închis, doar degetele îşi continuă cercetarea, oprindu-se din loc în loc, ca şi când, în secret şi doar pentru sine, ar descifra ceva din reliefurile hărţii uriaşe atârnate pe perete, alte continente, insule şi lagune descoperite în accidentele texturii ei, în câte o umflătură, un rid, o cută abia sesizabilă, o mică bulă de aer îngheţată în crusta vopselei. Sub ochii şi degetele băiatului se întind astfel deodată mai multe hărţi, cu munţii şi râurile sale, mai multe Mediterane şi mai multe oceane, mai multe Africi şi mai multe Indii. Şi soarele?, întrebarea e mai mult o spaimă şi Vasco chiar scutură uşor mâna călătoare. Celălalt s-a trezit, iar pe chipul lui a răsărit din nou lumina, răspunsul vine târziu şi stă într-un singur gest, larg şi indecis, din care căpitanul nu înţelege nimic. Ce vrei să spui? Dar oaspetele nu mai vrea să vorbească, şi-a regăsit netulburarea, e rândul lui să apuce degetele albe şi să atingă cu ele harta, Dar acolo e Portugalia şi e Sinues, casa mea, locul de unde am plecat, vrea să protesteze Vasco, dar n-o va face pentru că simte că altele sunt vorbele pe care ar trebui să le spună. În locul lor se naşte acest reproş: În darul tău s-a strecurat o întrebare, sunt prea multe cele pe care trebuie să le poarte corabia asta. Dacă n-ar fi aşa, corăbiile tale n-ar pluti, răspund buzele arămii.

Vasco îşi mută privirea, ruşinat şi înciudat că nici acum nu înţelege. Însă în momentul în care traversează hubloul, vede scânteile focului de afară şi îşi aminteşte: Crăciunul. Tânărul e oaspetele lui şi toţi ceilalţi aşteaptă, aşa că îşi scutură capul şi ridică din umeri, ca şi cum cele două mişcări ar putea alunga întrebarea dinainte, şi uite că asta şi fac, trăsăturile se destind şi ochii prind o altă lucire, stau acum faţă în faţă amândoi, neatinşi de furtuni sau dorinţe, şi surâd, Haide, e sărbătoarea noastră, să nu întârziem.

Afară aromele sunt puternice, deşi amestecate; carne, vin, lemn care arde, sare, alge plutitoare şi scoici, iar acum, mirosul pătrunzător al tămâiei pe care Nicolao, ca frate mai mare, tocmai a aprins-o în căuşul unei cochilii. Curăţă, Doamne, locul acesta şi sufletele noastre, Amin!, se leagănă cădelniţa de sidef. Rugăciunea care urmează adună într-un singur val şoapte şi răguşeală, multă istoveală, multă plutire, e un tangaj cald însă cel care dă din nou putere muşchilor şi linişte inimii. Va urma după asta cina, frigăruile şi vinul, brânza sărată şi fructele dulci, apoi cântările, şi la sfârşit ierburile, şi, când toate se vor isprăvi, Vasco se va strecura din nou în cabina sa, va răsuci două mânere şi o cheiţă şi se va întoarce de acolo cu un Atlas al mărilor, uscaturilor şi hărţilor cereşti întocmite după Însemnările şi preţioasele învăţături din vechime. Cartea are desenată pe coperţile maronii o busolă care pluteşte între doi nori uriaşi, un soare şi o lună, iar literele ei şerpuitoare sunt aurite. E un dar de la mătuşa lui, Shani, care l-a pus să promită că va păzi această comoară ca pe suflarea lui cea mai de preţ. Şi chiar asta vrea să facă în această clipă în care, fără să spună o vorbă, îi întinde cartea păstorului. Nici nu ştiu cum îl cheamă, îi trece prin gând, iar celălalt, ca şi când ar fi ghicit întrebarea, îi spune, abia acum: Numele meu este Sahar. Vasco se zăpăceşte din nou şi pielea lui se aprinde, Ce-o fi având sălbaticul ăsta de mă face să mă pierd aşa cu firea?

Deocamdată el are o mână curioasă cu care apucă darul, prea tulburat la rândul lui, ca să mai spună şi altceva. Deschide cartea, dar nu la prima pagină, ci undeva spre mijloc, unde degetul lui arătător strecurat între foiţele gălbui a hotărât nici el nu ştiu de ce să o facă, apoi tot aşa, la întâmplare, traversează de la coadă la cap, pe sărite, atlasul. Nu spune nimic, iar privirea lui e acum, pentru prima oară de când l-a întâlnit, uşor încruntată. Pe câte o pagină întârzie, peste alta trece ca şi când pământul căruia îi face conturul n-ar fi existat niciodată, aici e harta stelară, Ursele, Pleiadele, dar pe astea toate el le ştie deja, întoarce alte pagini şi ajunge pe ţărmul de nord al Africii. Metereze, spune el, piatră albă şi soare. Vasco tresare, îl bucură, dar îl şi sperie memoria negrului, se gândeşte fără să vrea la o ciupercă uriaşă cu spori otrăviţi. Ce prostie îi trece prin cap, celălalt nu poartă în el nimic duşmănos, doar acest zâmbet ciudat cu care acum, că a recunoscut şi stelele şi coastele maure, se întoarce din nou spre lumea de afară şi aşteaptă. Aici să se afle primejdia? Dar Vasco nu are prea mult timp să cântărească pentru că vrea să confirme, aşa că răspunde Da, aici, unde ai pus tu degetul, sunt creneluri şi dune mişcătoare de nisip, iar dincoace, străjuiesc piramidele. Dar pe aici am mai fost, îl îndepărtează vocea celui de lângă el. Vasco e iarăşi descumpănit, ce să-i spună decât că, într-adevăr, au mai fost pe acolo, şi apoi să se retragă, numai că, brusc se răzgândeşte şi spune Nu, nu au mai fost pe aici. Pentru că Portugalia nu înseamnă doar Lisboa şi Pavilionul Sirenei şi Tejo cu cheiurile sale, ci înseamnă şi mica aşezare numită Sinues, iar Sinues înseamnă şi casa lui, iar aceasta înseamnă o mulţime de odăi şi coridoare, iar ele, la rândul lor, înseamnă ferestre în ogivă şi teracote smălţuite. Iar pe una dintre aceste teracote veghează un grifon albastru cu aripi aurii, pe el l-ai văzut?

Da, răspunde Sahar, am văzut o armată de lei înaripaţi şi podeaua casei tale care s-a aprins de atâta strălucire, şi am văzut şi mormintele în trepte ridicate în nisipul în care mişună scarabeii. Da, corăbierule, am fost în locurile despre care îmi vorbeşti atunci când mi-ai arătat harta şi ochii tăi s-au făcut totuna cu focul, cu marea şi vântul deşertului. Iar acum, îţi aduc mulţumire pentru darul tău pe care n-am să-l uit până ce stelele îmi vor închide ochii, dar păstrează harta pentru trebuinţele tale, căci de multe vei mai avea parte şi nevoie în drumul tău, cât despre mine nu trebuie să-ţi faci griji, pentru că minunile pe care mi le arăţi ţin de aceeaşi iubire despre care ţi-am mai vorbit, aproape, mare şi adevărată doar atunci când n-o pot atinge.
Nu tu, străinule, vorbeşti aşa.
Sigur că nu eu.
Dar cine, atunci?
Inima ta, fiule!

Când vor ridica ancora, a doua zi, Vasco va vedea, doar el, taină despre care nu va vorbi însă cu nimeni, o hartă uriaşă care se ridică, destrămându-se apoi în nori alburii, spre cer.

De aici încolo se întâmplă următoarele: Fregata Sao Miguel şi după ea, corăbiile Sao Gabriel şi Sao Rafael, urmate de vasul întunecat care poartă în burta sa mare provizii pentru încă doi ani, dacă ar fi nevoie, ridică ancorele şi se avântă spre larg, iar de acolo botează ţărmul împădurit pe care tocmai l-au părăsit Terra da Boa Gente. Abia după asta li se dezleagă limbile tuturor, acum au chef să vorbească, acum să fie sărbătoare. Numai că altele sunt socotelile cârmaciului, care cere ajutor cu şi mai multe vâsle pentru că acum s-ar grăbi. Prielnic e vântul şi spornice valurile, lemnul uşor, inima teafără. Marinarii simt toate astea şi nu se mai supără nici măcar când, seara, la coadă la cină, nuiaua lui Joaquim Loga muşcă ţiuitor aerul, trăgându-şi puterea din chiar nerăbdarea lor, dovadă pe care o face cu multă plăcere s-ar zice şi fără prea lungă alegere, pe pielea câte unuia dintre ei. Sau când goarna cea sucită va fi din nou înlocuită cu toaca veche din pricini pe care Fernando Brahim, palid şi însingurat, nu vrea să le dezvăluie. Va trece astfel o săptămână până când Vasco va da iarăşi semnal de oprire. A zărit pe ţărm lucire de apă dulce şi vrea să-şi reîmprospăteze proviziile. Şi acest nou popas va fi apoi însemnat pe hartă cu numele care i se va da: Rio dos Bons Signaes, după fluviul pe care se leagănă bărcile băştinaşilor, negri cu şoldurile şi capetele acoperite cu şaluri de bumbac şi pânzeturi viu colorate. E primul semn al unei alte lumi care îşi trimite culorile strălucitoare în întâmpinare, iar semnul acesta e bun, se bucură Paulo, el ar vrea o cămaşă nouă acum şi Pedro Sassa, la fel, şi el şi-ar schimba-o, lasă-ne, deci, căpitane, să facem târguieli. Iar Vasco îi va asculta pentru că tot mai multe sunt vocile care cer pânze roşii şi şaluri galbene, nu vor decât să se învelească în ele, s-au săturat de cârpele cenuşii şi zdrenţele decolorate de sare. O archebuză va pecetlui schimbul, după care navele vor porni din nou pe mare, ca una, două, trei, patru ţestoase legănătoare.

Iar trec zilele, iar se adună nopţile, chipul lui Fernando Brahim se face din ce în ce mai galben, e o foiţă uscată şi stinsă, cu înscrisurile şterse. Ce voi şti eu când tu te vei duce?, Nimic, surioaro, vei găsi doar între lucrurile lui, puţine la număr, foiţa nisipie cu miros de magnolie în care ţi-ai învelit darul. Iar alături de ea o scrisoare pe care stă scris aşa: Prea dragă soră a lui Pedro, nici nu-ţi ştiu numele şi încă multe altele sunt întrebările cu care am plecat de lângă tine şi doar unul mi-e răspunsul, ştiu de la o vreme încoace că viaţa mi se va stinge şi nu voi mai avea răgaz să mă întorc şi să-ţi fac rugăminte să mă aştepţi în grădină, unde, fără să te zoresc, te-aş întreba dacă ai vrea să-mi primeşti jurământul de dragoste şi să-i răspunzi cu credinţa că nimic, înafara morţii, nu mă va mai depărta de lângă tine. Dar eu nu voi putea să fac toate astea, pentru că în trupul meu s-a stârnit deja un vânt rece, despre care eu ştiu că e al sfârşitului. Te rog, aşadar, să-mi primeşti întrebarea, dar apoi să o dezlegi pentru totdeauna de tine. Iar acum mă desprind şi de grădina ta şi de puntea aceasta, nu înainte de a mă ruga să-ţi fie binecuvântate zilele toate câte le vei avea de trăit, Am scris astea eu, Fernando Brahim, de pe corabia care se apropie de zarea pe care n-o voi vedea, spre a fi iertat şi uitat. Scrisoarea e scrisă cu două cerneluri, una verde, de China şi una albastră, de cinabru, foiţa e mototolită, pare să fi adunat în ea multe mări şi pustiuri, cu mult mai multe decât cele pe care încă le leagănă valurile, Adio, Fernando.

Aşa pluteşte caravela şi, după ea, cele două corăbii, iar la urmă nava grea, cu provizii. Oamenii care le cârmesc au acum cămăşi purpurii şi fulare verzi, brâie cu elefanţi galbeni şi păsări violet, au soarele şi nesăbuinţa pe punte, dar în oase tot oboseală poartă. Popasurile vor fi mai dese de aceea, le cere mai întâi Paulo, după el Fernao Velloso care vrea sfoară şi lemn uscat pentru întărituri, le doreşte şi Vasco, ba chiar şi Estavao s-a învoit deja cu ele. Dar iarba se stinge sub piciorul lor de îndată ce coboară şi prea multă bucurie nu le aduce uscatul, căci toate par acum la fel, cuprinse în acelaşi cearcăn vânăt. De el se teme echipajul, uite, spune Pedro Sassa şi arată cu degetul luna, e mai multă negură decât strălucire în discul ei zdrenţuit. E a treia noapte când nu doarme.

Şi nici la Mogadiscio n-o va face, după ce vor arunca ancora spre a duce salutul maiestăţii sale, el Afortunado, către toţi cei ce cârmuiesc cu gând de pace. În aşternutul încropit sub un palmier de cocos, nici trupul, nici mintea lui nu vor afla linişte, ochii se vor închide abia spre dimineaţă, iar arsura lor îl va urma şi în somn. O împleticeală e tot acest drum, răbufneşte Paulo, care s-a perpelit şi el toată noaptea, iar acum îşi simte gura uscată şi ar vrea mai întâi să bea ceva şi doar apoi să doarmă. Numai că pentru asta ar trebui să se strecoare din nou pe punte şi gândul ăsta îl oboseşte, e mai uşor, totuşi, să stai aici şi să înduri usturimea fierbinte care se răspândeşte de sub pleoape spre tâmple şi coboară apoi spre ceafă şi umeri. Altul mi-a fost gândul când am plecat, geme fratele cel mic.

Vasco nu-l aude însă. Îşi îmbracă pelerina galbenă, îşi trece peste păr şi mustăţi cu mâna muiată în apa de trandafiri pe care i-a strecurat-o la plecare între haine slujnica cea tânără, are chipul plăcut, dar prea e îmbujorată întotdeauna şi are respiraţia tăiată, sărmana, cine ştie ce vise de femeie o bântuie. Şi Vasco surâde gândindu-se în clipa aceasta la ea, am să-i întorc darul şi am să-i aduc din Indii miresme noi, mosc şi santal, numai să nu uit. Dar deja, spunând asta, atenţia lui se mută, promisiunea s-a destrămat, gândul s-a şi pierdut, şi tot ce contează acum e ca degetele lui să poată forţa încuietoarea cutiei în care ţine scrisorile regelui, cele albastre cu panglică purpurie pentru suveranii necunoscuţi, cele verzi cu şnur aurit pentru prieteniile vechi. Capacul nu se deschide, mâna insistă, cheiţa se împotriveşte, ah!, acum însă va ceda, un scârţâit ca un ronţăit de şoarece, broasca se roteşte, Vasco tuşeşte, sulurile cu sigiliul regal aşteaptă alegerea. Da, asta e, spune cu voce tare, şi scoate din cutie un înscris verde. După care îşi îmbracă mănuşile de căprioară, păstrate alături de scrisori, mai ia cu el o mică machetă a Pavilionului Sirenei, şi iese. Între timp a uitat însă de tine, Fernanda, sau Francesca, îţi încurcă deja, vezi bine, numele, poate că şi chipul ţi l-a rătăcit şi când va târgui parfumuri nu-şi va mai aminti ceea ce a spus acum, dar tu nu te supăra, căci aşa e inima celui care umblă pe ape, un val care vine şi pleacă, degeaba te-ai îmbujorat acum.

Suveranul primeşte scrisoarea, se bucură pentru miniatura din marmură roz, perle şi email, trimite în schimb o mască şi un scut din mahon încrustat cu sidef, du-le regelui tău împreună cu prietenia mea, după care Vasco salută şi pleacă. Va târgui sfoară şi lemn, după cum a cerut Fernao, apă şi smochine, şi va spune doar Gata, Mogadiscio rămâne în urmă, un regat fără preţ.

Nu se vor avânta prea mult în larg pentru că pe harta căpitanului mai e însemnat un loc, cu albastru, semn că acolo va trebui să înmâneze una dintre epistolele legate cu şiret purpuriu, pentru suveranii necunoscuţi. De data asta doar caravela va face drumul spre ţărm, ceilalţi îşi continuă calea în plutire uşoară. În zvâcnitura umărului şi apoi în lama care îl fulgeră sub braţul stâng simte Vasco desprinderea, nu e deloc înţelept ceea ce face, ţărmul ar putea fi ostil, va vedea. Sub mătasea galbenă a mantiei, Estavao, singurul care o poate face fără să fie auzit şi văzut, numără tăişurile şi lucirile, mai întâi un cuţit englezesc dosit în carâmbul cizmei, apoi un paloş scurt musulman ascuns în cingătoarea lată de piele, urmează la vedere o sabie de Toledo, subţire, iar la urmă, sub vesta vânătă de catifea, colţul de viperă al unui pumnal maur cu mânerul de fildeş. Bine, fiule, aşa te poţi aventura, dar fii cu băgare de seamă. Abia ce pune piciorul pe uscat însoţit de Nicolao da Gama şi o mică escortă (Ce vezi sub pelerinele lor, Estavao?, Archebuze şi pumnale, ce pot să văd?), că trimisul portughez a înţeles: la Kilwa nu va fi sărbătoare.

Suveranul primeşte însă scrisoarea, tălmaciul i-o cântă în ureche, Eu, maiestatea Sa, Vasco aude murmurul şi caută să ghicească pe unde o fi ajuns cu traducerea femeia acoperită toată cu văluri, doar degetele, nici albe, nici negre, i se văd, un imens smarald străluceşte pe ele, e mai multă reţinere însă decât izbucnire în acest ochi de lumină, vin cu gânduri de pace şi credinţă în Dumnezeu, crede Vasco că spune ea, gura suveranului însă se strânge, nu-i place cu siguranţă ceva şi chiar asta trebuie să fie pentru că mâna lui taie cu un gest brusc bolboroseala femeii, saltă de pe tronul acoperit cu covoare şi spune doar atât: Legea noastră e cea a Islamului. Voalurile bat din aripă, tălmăcitoarea se retrage, punţile s-au rupt. Aici nu e ţărmul tău, du-te, căpitane, înapoi pe corăbiile tale.

Întoarce-te, deci, Vasco, pe mare, te aşteaptă echipajul, iar, când toate se vor sfârşi, te va întâmpina acasă un grifon albastru cu aripi de aur.

(Fragment din romanul Vasco da Gama navighează, în curs de apariţie la Editura Ideea Europeană)

Comentarii cititori
sus

Adrian Drăgan
Bogdan Mureşanu

Cazul sfinţilor pribegi

În seara zilei de 19 decembrie a anului 1986, pe când se întorcea către casă din patrula sa obişnuită pe străzile cartierului Berceni, plutonierul major Stăiculescu întâlni un cetăţean suspect. După cum avea să precizeze în raportul pe care l-a înaintat a doua zi superiorului său, individul purta o haină de blană de capră, era desculţ şi, mai ales, decapitat. De fapt, avea cap, a dat lămuririle necesare plutonierul Stăiculescu, numai că nu îl purta pe umeri ca toată lumea, ci pe o tipsie de metal. Somat să se legitimeze, descăpăţânatul nu a binevoit să dea niciun răspuns, totuşi capul tăiat a zbierat către plutonier un puternic "Pocăiţi-vă!". În faţa unui asemenea incident de natură să destabilizeze ordinea publică, plutonierul Stăiculescu a reacţionat prompt şi conform legii, încercând să imobilizeze suspectul pentru a-l prezenta la secţie în vederea unei anchete. Acesta însă a opus rezistenţă, lovind în mod repetat organul de ordine cu un obiect contondent, o bâtă, tovarăşe căpitan, în timp ce capul retezat, dovedind acelaşi caracter recalcitrant, vocifera şi clămpănea ameninţător din dinţi. Deşi loviturile repetate îl doborâseră, plutonierul Stăiculescu nu şi-a pierdut vigilenţa şi a putut observa că agresorul s-a îndepărtat către intersecţia Calea Văcăreşti cu Strada Mărţişor unde era aşteptat de un grup de indivizi suspecţi, posibili complici, din care reţin, toa’răşe căpitan, o femeie tânără în vestimentaţie populară şi înarmată cu o secure însângerată alături de vreo doi-trei bărbaţi în etate avansată, cu părul şi barba foarte lungi, asemeni capului de pe tipsie. Grupul de huligani a dat colţul străzii şi a ieşit din raza vizuală a plutonierului aflat în imposibilitate temporară de a-i urmări.

În încăperea strâmtă şi prost încălzită din incinta secţiei de miliţie a sectorului 4, Căpitanul Dincă l-a ascultat întâi cu mare atenţie apoi cu nedumerire şi a hotărât pe loc că plutonierul avea nevoie urgentă de un concediu de odihnă. Drept urmare, l-a expediat pe termen nelimitat în staţiunea Sovata, la sanatoriul cadrelor din Ministerul de Interne, până ce Stăiculescu avea să îşi revină din surmenajul evident. Faptul că nu l-a trimis direct la Spitalul de boli mintale nr. 9, aflat în vecinătate, s-a datorat în întregime conduitei ireproşabile de care plutonierul major dăduse dovadă în toate acţiunile sale până în acel moment.

Căpitanului Dincă i se mai întâmplase de–a lungul anilor să fie confruntat cu astfel de halucinaţii ale subordonaţilor lui – îşi amintea şi acum de un sergent care îşi confunda nevasta cu arma din dotare purtând-o peste tot în misiuni şi de un altul, un novice, care vreme de o lună făcuse filaj unui felinar de pe strada Grădiştea, convins fiind că arunca în jur o lumină dubioasă – însă niciodată cu o asemenea gravitate ca în cazul plutonierului Stăiculescu. Este adevărat că, după demolarea mânăstirii Văcăreşti cu şase zile în urmă, locul devenise un focar de nemulţumiri, bântuit încă de un climat superstiţios nesănătos, totuşi delirul plutonierului nu îşi putea găsi vreo explicaţie în ochii căpitanului Dincă. Ceea ce acesta nu ştia, însă, atunci când hotăra trimiterea în concediu a subordonatului său, era faptul că numai în ultimele douăzeci şi patru de ore se înregistraseră mai multe cazuri asemănătoare în cartier. Bunăoară, la cinematograful Cultural de pe Bulevardul Metalurgiei, proiecţia producţiei chinezeşti Frăţia dragonului roşu a fost perturbată de apariţia unui dragon fugărit prin sală de un bărbat călare care se străduia să îl străpungă cu lancea printre scaune, spre deliciul spectatorilor care au crezut că asistă la o mizanscenă a distribuitorului republican de filme străine. În acelaşi timp, la vreo două străzi depărtare, era reclamată o pană de curent provocată de intruziunea între firele de înalta tensiune a unui individ înzestrat cu aripi. Acesta a reuşit să se elibereze dintre cablurile încâlcite până la sosirea echipei tehnice de intervenţie de la Electrica, iar la faţa locului au mai fost de găsit doar câteva pene arse în zăpadă. Se pare că zburătorul ar fi dispărut printre antenele blocurilor de pe Bulevardul Emil Racoviţă îndreptându-se spre răsărit.

De altfel, cartierul întreg mustea de asemenea poveşti cu potenţial subversiv. Căci subversivă era apariţia în vârful unui stâlp de înaltă tensiune a unui bătrân bărbos care refuza cu încăpăţânare să coboare de unde se cocoţase sau vizita într-una din sălile de clasă ale şcolii nr. 194, vizavi de Big Berceni, în plina oră de educaţie socialistă, a doi bărbaţi, unul însoţit de un leu, celălalt de un vultur, care au întrerupt monologul profesoarei bătrâne şi chicoteala elevilor cu tiradele lor intr-o limbă necunoscută. Şi dacă mulţi dintre cei ce au asistat la asemenea întâmplări nedemne de crezare nu le-au înţeles imediat, au fost totuşi şi cetăţeni care, de când au auzit de apariţiile din cartier au priceput ce se întâmplă dar, din teama de a nu fi acuzaţi de răspândirea de zvonuri destabilizatoare, au tăcut prudent. Doar preotul de la Mânăstirea Văcăreşti spunea oricui vroia să-l asculte că bizarele personaje nu erau alţii decât sfinţii pictaţi pe zidurile lăcaşului demolat. Alungaţi din casa lor, fugiseră la întâmplare prin cartier: Sfântul Gheorghe hăituindu-şi dragonul prin sala de cinematograf, Sfântul Simeon Stâlpnicul pe stâlpul de înaltă tensiune, evangheliştii însoţiţi de leu şi vultur şi aşa mai departe. E drept că aceasta interpretare făcea lesne de identificat ciudatele personaje întâlnite peste tot prin cartier: cei patruzeci de cetăţeni goi şi plini de sânge care au umplut din greşeală spitalul O.R.L. nu erau alţii decât cei patruzeci de mucenici din Sebasta, pictaţi în pronaosul bisericii, pe partea stângă, cei trei bărbaţi în zale şi înarmaţi cu lănci şi săbii care au urcat fără bilet în tramvaiul 18 şi au refuzat să achite amenda cerută de controlori erau Sfinţii mucenici Dimitrie izvorâtorul de mir, Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, nedespărţiţi în oraş ca şi pe zidul nordic al naosului bisericii, femeia slabă şi goală, învelită însă în propriile plete ce îi ajungeau până la genunchi, semnalată într-un parc unde copiii clasei muncitoare se jucau de-a hoţii şi vardiştii, era fără doar şi poate Sfânta Maria Egipteanca, mutându-şi penitenţa de pe pereţii bisericii pe străzile cartierului Berceni.

Totuşi, nimic din toate aceste zvonuri - scornite probabil de minţile tulburate ale unor retrograzi care ani de-a rândul se amăgiseră cu învăţăturile religioase, opiumul poporului după cum le numise tovarăşul Lenin - nu l-ar fi făcut pe căpitanul Dincă să acţioneze precum avea să o facă raportul din 21 decembrie, în care i se semnala prezenţa pe străzile cartierului a unor grupuri de cetăţeni străini. Faptul că turiştii se îmbulzeau să vadă realizările societăţii multilateral dezvoltate nu avea în sine nimic suspect, dar faptul că vizitaseră un maidan de la marginea capitalei era cel puţin dubios. După cum se menţiona în actul informativ, turiştii purtau turbane turceşti şi erau dotaţi cu arme albe de tipul iataganelor. Nu era exclusă posibilitatea ca aceştia să fi fost nişte simpli figuranţi într-unul din marile filme istorice care se turnau pe la marginea Bucureştiului. Se putea la fel de bine să fi fost pacienţi scăpaţi de la Spitalul 9. Oricum ar fi stat lucrurile, Căpitanul Dincă şi-a zis că avea suficiente indicii pentru un caz ceva mai neobişnuit şi, drept urmare, pentru o posibilă avansare în funcţie, dacă nu şi în grad. Psihoza colectivă se datora, probabil, recentei demolări a Mânăstirii Văcăreşti, dar aceasta era doar o ipoteză de lucru pe care căpitanul se hotărî să o investigheze.

Primele surse pe care le-a stors de informaţii au fost şuţii şi borfaşii mărunţi din cartier încarceraţi recent în celulele din subsolul secţiei. I-a interogat prin metodele clasice care constau dintr-un amalgam savant de torturi uşoare, promisiuni de eliberare şi recompense în ţigări fără filtru. Căpitanul Dincă avea supranumele de Inimă-de-câine pentru că nu arăta nicio îndurare în timpul procesului de extragere a informaţiilor din subiecţi, după cum îşi definea chiar el munca. A început cu Nicu Matei din celula doi, zis şi Ghiară, unul care lucrase douăzeci de ani la Ferometal de unde l-au dat afară fiindcă băgase mâna unde nu trebuia. Îl săltaseră, cu o zi înainte de demolare, chiar din incinta mânăstirii Văcăresti unde pătrunsese prin efracţie "c-am zis că dacă tot o dărâmă, măcar să nu se aleagă prafu' de toate odoarili alea scumpe".

Căpitanul Dincă nu apela la subtilităţi când era vorba de chestiuni serioase mai ales că ştia cât preţ se punea pe dexteritatea manuală în meseria de hoţ. I-a prins degetele în tocul uşii şi a închis-o încet până s-a auzit un pârâit. Camera de anchetă s-a umplut pe dată de scâncete, dar Inimă-de-câine nu lua aminte decât la rotocoalele de abur care ieşeau din gura infractorului în vreme ce acesta se văicărea. Ghiară a mărturisit degrabă că la ora când intrase în biserica mânăstirii nu mai era nimic de furat. Nici măcar icoanele pictate pe pereţi nu mai erau acolo căci zidurile din naos şi pronaos erau "albe ca nişte albituri puse la uscat". Să le fi şters preoţimea reacţionară? Nu prea avea sens pentru că a doua zi zidurile, albe ori nu, ar fi fost totuna cu pământul. Să fi minţit Ghiară? Nici asta nu era plauzibil pentru că nenorocitul era prea înspăimântat. Căpitanul Dincă simţea că lui îi revine sarcina să facă lumină în acel caz ceva mai neobişnuit. Îi mai strânse o dată degetele în tocul uşii cât să aibă sentimentul datoriei împlinite, apoi îl eliberă pe Ghiară pentru a trece la cercetarea unui alt încarcerat.

Numele? Nae. Prenumele? Nae ş-atât. Ocupaţia dumneavoastră, tovarăşe Şatât? Cerşetor. Ultimul loc de muncă? În faţa mânăstirii Văcăreşti de unde fusese ridicat pentru că încercase să se opună demolării alături de preot, călugări şi alţi câţiva locuitori din cartier. Semne particulare? Ciung de ambele braţe aşa încât cu el nu prea mergea strânsul cu uşa. Trebuia să găsească rapid o altă metodă de convingere la fel de elegantă si de eficace, dar care, se frământa căpitanul. Gata, ştia! Dacă anchetatul nu va turna tot, îi va citi toată noaptea directivele secretarului general al Partidului Comunist Roman cu ocazia celui de-al XII – lea congres şi îl va pune să aplaude cu tălpile picioarelor că mâini n-avea. Confruntat cu spectrul unei asemenea ameninţări, Nae ciungul s-a pornit să spună chiar şi laptele supt de la ţâţa mamei. Aşa a aflat căpitanul Dincă de interpretarea dată de preot întâmplărilor neobişnuite, interpretare care se răspândea tot mai mult în cartier. Toate aceste personaje bizare erau sfinţii din icoanele bisericii demolate, îngerii din Rai, dracii cu furci din pronaos şi chiar păgânii care asediau Constantinopolele, înarmaţi până în dinţi cu iatagane, lănci şi scări de asalt. Puse în fata unei evidenţe atât de puţin materialist-dialectice, gândurile căpitanului Dincă s-au înteţit pană când au alcătuit un raţionament cât se poate de judicios: dacă intr-adevăr persoanele zugrăvite pe pereţii şi icoanele bisericii s-au răspândit prin cartier, printre ele trebuia să fie, bineînţeles, şi... aici gândul căpitanului se bâlbâia un pic, neştiind cum să-l numească pe acest învederat duşman al socialismului. Perspectiva de a-l captura era de-a dreptul istorică, iar pentru el, un modest căpitan de secţie, era şansa de a-şi înscrie numele în galeria eroilor socialismului, alături de un Vasile Roaită, un Stahanov, sau chiar, de ce nu, Lenin...

Se impuneau măsuri de urgenţă şi prima pe care a luat-o căpitanul a fost eliberarea infractorilor mărunţi pentru a face loc în celule acelor elemente declasate care puteau destabiliza ordinea publică. Hotărât să pună capăt acestor superstiţii, Dincă s-a deplasat în zonă chiar în aceeaşi seară cu maşina de serviciu, o Dacia 1100, albă, fără girofar şi fără însemnele obişnuite ale miliţiei. A parcat-o regulamentar chiar lângă fosta mânăstire Văcăreşti, acum un morman de moloz înconjurat de panouri metalice. A verificat pistolul Carpaţi prins la centură şi s-a dat jos din maşină. A apucat pe străzile desfundate de pe dealul Mărţişor, printre casele scunde, şi a mers prin zăpadă, în semi-întunericul serii de iarnă, până când a zărit o siluetă suspectă. A scos pistolul, l-a armat şi a somat trecătorul să se identifice. "Stai pe loc şi spune-ti numele!"; "Botezătoru'", i-a răspuns o voce bărbătească. "Şi mai cum!?", i-a ordonat. "Ioan", a continuat acela apropiindu-se de un felinar chior care pâlpâia şovăind dacă să se aprindă ori ba. În lumina intermitentă, căpitanul Dincă a văzut cu stupoare că toate aceste răspunsuri veneau din gura unui cap ţinut pe o tipsie de un sălbatic descăpăţânat. "Da' cine întreabă?", a mai zis capul. De frică, miliţianul a scăpat pistolul pe jos şi l-a lăsat acolo, fără să-i mai pese de regulamentul de ordine interioară care stipula că, sub niciun chip, un organ de miliţie nu îşi poate lăsa arma din dotare pe mâini străine, s-a învârtit pe călcâie şi a luat-o la goană către maşină cu gândul să cheme ajutoare.

A parcurs distanţa la întoarcere în pas alergător, alunecând din când în când pe câte un lunecuş de gheaţă, şi, ajuns pe Calea Văcăreşti, vizavi de locul în care îşi parcase maşina, s-a oprit brusc, nevenindu-i să-şi creadă ochilor: Dacia alba de serviciu nu mai era albă, ci multicoloră. Şi-a tras o palmă peste obraz, dar culorile nu au dispărut. În starea aceea de prostraţie a auzit o voce tunătoare, venind din spatele său. "Tu! Cu tine vorbesc!". S-a întors mecanic şi a văzut un bărbat călare, îmbrăcat în armură cu zale şi cu o suliţă în mâna dreaptă. "Trăiţi", a reuşit să îngaime căpitanul. "Ai văzut vreun blestemat de balaur pe aici?", l-a interogat acela. "Cam atât de mare", a adăugat, arătându-i suliţa. Căpitanul Dincă abia a reuşit să dea din cap că nu, nu văzuse nicio creatură cu astfel de semnalmente, neputând să-şi ia ochii de la haloul luminescent care înconjura capul călăreţului. "Aşa mă gândeam şi eu. I-aş fi văzut urmele în zăpadă dacă trecea pe aici. Pe unde o fi?", a mai zis bărbatul dând pinteni calului în direcţia în care erau ruinele Mânăstirii Văcăreşti.

Căpitanul a rămas aşa nemişcat minute bune privind consternat la maşina sa multicoloră, la silueta călăreţului care traversa în galop Calea Văcăreştilor, la grupul de turişti turci care escalada panourile de metal îndărătul cărora se afla ce mai rămăsese din mânăstire şi la o bătrânică apropiindu-se cu o sacoşă în mâna dreaptă. Oare ce o să i se mai întâmple de data asta? Când bătrâna a ajuns în dreptul lui, şi-a adunat toate puterile şi a reuşit să o întrebe cu glas stins: "Mamaie, ce naiba se întâmplă aici?". Bătrâna s-a oprit nedumerită. "Păi, ce să se întâmple?". Căpitanul Dincă şi-a astâmpărat cu greu furia care altădată l-ar fi făcut să-i smulgă femeii broboada din cap. "E carnaval autorizat? Cine e ăsta?", a zis arătând către călăreţ. Bătrâna s-a luminat la fată. "A! Păi, e Sfântu' Gheorghe! V-a întrebat de balauru' ăla, nu-i aşa?". Căpitanul a încuviinţat prostit. "Îl caută disperat de câteva zile şi nu-l găseşte neam. I-am zis să pună anunţuri pe stâlpi că poate l-o fi luat careva de pe stradă". "Zău dacă n-am înnebunit cu toţii", a spus căpitanul ca pentru sine. Bătrâna l-a scrutat puţin cu privirea. "Păcatele mele, de un' să ştiu io maică? Io ştiu că am stat toată ziua la coadă la Gostat pentru tacâmurile astea nenorocite", i-a zis arătându-i sacoşa de plastic şi a plecat bodogănind.

Era întuneric de-a binelea în oraş şi în mintea căpitanului Dincă. Împleticindu-se, s-a întors la secţie unde şi-a convocat toţi subordonaţii într-o şedinţă de urgenţă. Le-a expus, cu voce gâtuită, situaţia şi le-a cerut să declanşeze neîntârziat o razie de proporţii în cartier – ordinul era simplu: trebuia arestat capul conspiratorilor, numitu' "Mântuitorul". "Îl veţi recunoaşte după crucea de lemn pe care o poartă în spinare", a adăugat Dincă. Sergenţii, plutonierii şi chiar simplii tablagii îl priveau consternaţi, cu un aer tâmp, care l-a făcut pe căpitan să se întrebe dacă bancurile cu poliţişti nu ascund cumva un dram de adevăr. "Executarea!", a răcnit el şi douăzeci de echipaje de miliţie s-au năpustit să scotocească toate cotloanele cartierului. Şi au scotocit peste tot. Într-o cârciumă prost luminată, beţivii le-au povestit că un bărbat fără vârstă a trecut pe acolo şi a preschimbat vodca ieftină în cel mai bun vin, "de bun, e bun, ce-i al lui e al lui", nişte babe care stăteau de două zile la coadă în faţa unui Gostat, "poate bagă ceva, maică" aveau, după vizita aceluiaşi individ, sacoşele pline cu peşti şi pâini, un întreg spital era cuprins de haos în urma apariţiei prin saloane a suspectului, care, mărturiseau în gura mare pacienţii, îi vindecase pe toţi, chiar şi pe un cetăţean diagnosticat cu ciroza hepatică în faza terminală şi care acum cerea cu neobrăzare să i se aducă o bere rece. Iar când echipajele de miliţieni cercetau o fundătură dinspre cheiul Dâmboviţei, cu armele aţintite spre bezna deasă din faţă, în lumina lanternelor au prins un bărbat care venea dinspre râu, târând după el un năvod plin cu peşti şi sticle de Cico. "Nu trage nimeni", a scrâşnit Dincă, făcând apoi semn subordonaţilor săi să-l urmărească în tăcere suspect.

Astfel au ajuns pe un maidan unde se construia ceea ce era numit în şoaptă un "circ al foamei". Făcându-si loc printr-o spărtură a gardului, pescarul a pătruns în şantier, urmat în tăcere de oamenii ordinii. Ce au văzut le-a îngheţat sângele în vine, căci maidanul era ocupat de o oaste de sfinţi multicolori, care înarmaţi şi împlătoşaţi, care goi şi descărnaţi, care străpunşi de săgeţi, săbii sau lănci. "Aici trebuie sa fie şi omul nostru", a şoptit Dincă, indicând apoi oamenilor săi să se răspândească în linişte. Când întreaga adunare era încercuită de armele subordonaţilor săi, Dincă a strigat somaţia vieţii sale: "Sunteţi încercuiti! Orice încercare de a scăpa este zadarnică. Predaţi pe numitul Hristos Iisus!". Cum nu a primit nici un răspuns, a strigat din nou: "Cetăţene Hristos Iisus, vino către mine! Cu mâinile ridicate!". Nimeni nu a reacţionat la această somaţie aşa că ofiţerul de miliţie a ridicat mâna făcând semn oamenilor săi să tragă în plin. Rafalele armelor automate au sfâşiat tăcerea grea şi întunericul, orbind pentru câteva clipe întreaga trupă de miliţieni. Când focul a încetat şi fumul s-a risipit, Dincă şi ai săi au văzut că maidanul era pustiu. Au înaintat temători, cu genunchii moi. Pe locul unde se aflaseră mai înainte sfinţii, nu au găsit niciun cadavru, ci numai un câmp de flori multicolore.

În zilele următoare, autorităţile nu au mai fost deranjate de rapoarte privind întâmplări neobişnuite şi personaje suspecte. Încet-încet liniştea s-a reîntors în cartierul tulburat vreme de trei zile de apariţiile subversive ale sfinţilor. Misterioasa lor dispariţie, inexplicabilă atât organelor de miliţie cât şi cetăţenilor obişnuiţi, nu era defel misterioasă pentru preotul fostei biserici care spunea că sfinţii s-au întors în cer după trei zile pe pământ, cele trei zile cât stă sufletul aici. "Şi, la drept vorbind", adăuga preotul, "nici nu au fost prea bine primiţi aici".

Cât priveşte pe căpitanul Dincă, pentru el cazul era clasat. Nu avea cum să ştie că trei ani mai tarziu, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, în Bucureşti va izbucni Revoluţia. Şi la fel de bine, nu avea cum să ştie că unii revoluţionari aveau să povestească cum trupurile celor căzuţi în lupte au fost ridicate la cer de o armată de sfinţi multicolori ca în vechile icoane. Şi fireşte că nu avea cum să ştie că, după Revoluţie, se va pensiona pe caz de boală şi că se va converti la taximetrie pentru că nu-i va ajunge pensia. Şi că, de fiecare dată când avea să primească o comandă de pe Calea Văcăreşti, va simţi un fior de nelinişte.

Comentarii cititori
sus

Ioan Lascu

Cum s-a făcut de am devenit scriitor
(VIII)

Câinele Guriţă era dus la pădure şi, ca toţi cânii de prin partea locului, avea un consemn straşnic: să păzească împrejurimile de gadine, care căutau totdeauna să se furişeze – nevăzute, neauzite – până în apropierea colibei din bârne de brad noi-nouţe şi a oborului unde înnoptau oile, mai ales toamna. Guriţă trecea drept unul din cei mai destoinici dulăi din tot satul şi tata ţinea tare mult la el. Nimic, nici o lighioană nesătulă de la poalele munţilor nu izbutise să se apropie de oi sau de vaci, nu reuşise nici măcar să le adulmece din depărtare, într-atât de simţitor şi de atent era câinele! Mai cu seamă noaptea dădea el ocol colibei şi oborului, lătra neobosit şi insufla tuturor un sentiment de protecţie şi de siguranţă. Se întâmpla arareori ca lui Guriţă să-i vină să dezerteze câte o zi, două, trei, iar tata era dintr-o dată cuprins de îngrijorare: unde-o s-o fi dus câinele, dacă e la vreo nuntă de căţele şi-l muşcă alţii, prididindu-l prin număr? Altminteri, în luptă dreaptă, Guriţă nu fusese încă bătut de nici un alt câine, într-atât era de neînfricat şi de dârz. Zăvodul apărea însă după ceva vreme, iar odată, când mama şi el – avea pe atunci vreo şase anişori – fuseseră părăsiţi de câine la pădure, când l-au zărit venind pe furiş şi fără grabă pe marginea unui făget, s-au bucurat tare mult şi au început să-l cheme ca să-i dea de mâncare. Guriţă, care sigur se aştepta să fie bruftuluit cu vorbe de ocară, era hămesit dar teafăr. Nu fusese sfârtecat de alţi dulăi în călduri care, ca şi el, puteau umbla hoinari cât voiau prin pădurile şi pe tăpşanele din jur. Puţini erau fideli şi sârguincioşi ca el, deoarece cei mai mulţi fugeau acasă ori o luau razna după grupurile de orăşeni care, cu raniţele în spinare, urcau spre cabana de la Cioc, căreia muntenii localnici îi spuneau, inexplicabil pentru el, Lacomandă.

Pe culmea aceea, ameninţată de brazii care, an de an, creşteau din ce în ce mai aproape de cabană, avea să cutreiere el o vară întreagă, înainte de a merge prima dată la şcoală, păzind vacile, câteodată împreună cu mama ori cu tata, alteori cu părtaşii, destul de mulţi la număr, de la stâna pitită lângă pepiniera de brădui. Pe acolo avea să găsească o bască de muncitor, pierdută de vreun orăşean mai distrat, o fată de măritat căreia ei îi spuneau Chia şi care avea să i-o dăruiască lui. Căci ea tot nu avea ce face cu lucrul acela barabesc. Barabe şi barabesc erau vorbele de ocară cu care ei îi pomeneau pe orăşeni, care nu prea le erau pe plac, fiindcă nu se pricepeau la lucruri de-ale muntelui şi de-ale sătenilor şi li se păreau cam ostili. Mai târziu avea să înţeleagă că numai unii erau ostili, iar alţii căutau să se apropie de ei, cam cu sfială şi cu stângăcie, e adevărat, dar voiau să afle cum trăiau ei, vara întreagă, pe la stânele ascunse pe culmile dintre brazi. "Bună ziua, baciule!", "Unde staţi cu vitele?", "Cum vă puteţi descurca în condiţiile astea?", "Cât de des coborâţi la oraş?", "Cu ce trăiţi aici, la distanţa asta?", dar mai ales: "Umblă pe aici lupii?", "Noaptea nu vă atacă ursul?" sau naivităţi ca "Nu muşcă vaca?" sau "Nu împunge calul?", ceea ce-i făcea să zâmbească condescendent sau să râdă cu poftă, erau întrebările care li se puneau cel mai des. "Cum să nu râzi de barabele astea care habar nu au pe ce lume trăiesc?", se distrau ei şi uneori mai asmuţeau pe furiş câte un Guriţă, ca să-i sperie de-a binelea şi să le spună că nici câinii nu muşcă dacă ştii să vorbeşti cu ei, d-apoi indolentele vaci, că dânsele păşteau fără să se sinchisească, pe arsurile de pădure făcute cu zece-unsprezece ani în urmă, în vremea marii secete. Pe acolo crescuse apoi o iarbă grasă.

Despre toate acestea însă avea să vorbească el cu tata mai târziu, în preajma plecării la şcoală. Despre toate astea şi despre multe altele, în această vorbire nouă, mai multă şi mai închegată, ca atunci când omul ştie despre ce vorbeşte. Era o deprindere oarecum meşteşugită să vorbeşti cu ceilalţi, cu oamenii mari, chiar şi cu barabele. Era acum stăpân pe ce spunea şi le spunea şi celorlalţi din ce gândea el. Nu mai punea o mulţime de întrebări pentru că aflase deja o mulţime de răspunsuri. Sau şi le dăduse singur. Pe unele şi le dăduse în lungile taifasuri cu musafirii veniţi să cinstească ţuică la masa veche de lemn lustruit din "casa mare". Acestora le povestise întâia dată despre Guriţă. Le spunea cum câinele lor sufla toată ziua cu limba scoasă, vara când erau călduri mari, deşi îl aciuaseră la umbră într-o covercă de scânduri rezemate pe peretele casei, la colţul dinspre staulul oilor. Câinele stătea lungit sub tarabiste, cât era ziulica de lungă, şi sufla într-una cu limba scoasă. Şi atunci cum să nu-i spună el sasă sau sasa-voda, că aşa i se părea că se auzeau gâfâielile lui Guriţă. Seara, când tata îi dădea drumul din lanţ, el se tăvălea scâncind şi mârâind încet, de plăcere, stătea câteva clipe cu labele în sus, nemişcat, apoi sărea drept în picioare şi se scutura straşnic, proiectând în juru-i o jerbă de praf şi de păr. Auzea alt zgomot ciudat, al blănii ce era parcă gata-gata să se desprindă de pe spinarea lui Guriţă, şi-i venea să zică, atunci, că animalul lătrător făcea ţapragu-nervii. Credea şi el, când se gândea un piculeţ "în jurul problemei", că îi venise să zică aşa pentru că zgomotul semăna puţin cu cel făcut de bunica sau de mama când scuturau ţolul peste care puneau şaua pe Pişta şi toată lumea îi zicea, prin satele lor prăvălatice, ţaprag. Cât despre partea cu nervii, îşi aducea el aminte că vecinul de peste drum avusese un câine frumos pe care-l chema Nerva. Şi aşa ţaprugu-nervii era gata… Ai lui Mangore şi ai lui Pingore erau uneori exasperaţi de atâtea prazăce, vuve, foamfe şi săse cu ţaprugu-nervii al lor cu tot. Ionel ăsta se pregătea să vorbească o limbă neînţeleasă, născocită de gândurile prostuţe care-i treceau prin căpşorul lui cu cârlionţi negri şi nepăsători. Şi care-i şpilul? Parcă nu puteau şi ei să le zică după cum le venea? Însă până la urmă tot oi, vaci, cai şi câini care se scuturau de plăcere că scăpaseră, pentru o noapte din lanţ, trebuia să le zică. Da' de ce să-i strice ei plăcerea gazdei – şi viitor consătean pe deasupra –, care se tot fălea cu bestiarul domestic? Dădeau gândurile la întors pe toate feţele. La urma urmei, nu trebuie să superi nici pe gazdă, pentru că te omeneşte şi te ameţeşte cu vorba. Că doar ce era să facă? Că rachiul apă se făcea…

Din când în când sasa de Guriţă dispărea şi de acasă. Fugea în oraş, care era în vale, la cinci-şase minute, departe cât o fugă de căţel. Era dat iarăşi dezertor. Tata îl căuta cu înfrigurare, fiindcă prin oraş bântuiau hingherii, care-i agăţau pe câinii hoinari cu un laţ de sârmă prins în vârful unui băţ lung, îi aruncau într-o căruţă prevăzută cu o ladă cu gratii, ca pentru deţinuţi, şi-i livrau unui centru de colectare. Aşa li se pierdea urma şi câinilor cinstiţi, dar proşti, când întârziau prea mult prin oraş şi stăpânii le pierdeau urma. De la centrul acela, se zicea că erau daţi undeva ca să fie omorâţi şi jupuiţi, javre şi câini respectabili, la grămadă. "Din pielea de câine se fac cei mai fini pantofi", îi spunea tatăl. Şi feţe de tobă, avea să afle el mai târziu. Îl căuta pe Guriţă, prin cimitir: "O fi în progadie, pe la vreun hoit?!"; îl căuta pe uliţele de la marginea oraşului, întreba de el şi la ai lui David, căci bătrânul era şeful hingherilor din zonă. Nimic… "L-o fi puşcat vreun vânător prin Brazi?!", îşi dădeau, trişti, cu presupusul părinţii lui. "S-o fi luat după vreun iepure şi n-are jujău la gât…". Nimic din toate acestea, pentru că Guriţă apărea mereu viu şi nevătămat, după scurtă vreme. Unde se ducea şi ce făcea în zilele şi nopţile alea, numai el ştia. Însă, probabil, mai ştia că nici o gadină nu se apropia, cât era el plecat din gospodărie, ca să-l fure nici măcar pe Chantecler. Însă cocoşul odată furat, ce-i drept în lipsa lui Guriţă luat cu treburi la pădure, nu se mai întorsese, fiindcă nu mai apucase s-o păcălească el pe cumătra vulpe, flămândă sau grăbită cum era să-şi sature puii din vizuina pitulată prin Râpă.

Când erau singuri acasă, el şi Guriţă, câteodată se plimbau împreună, iar câinelui, ce se lăsa dus de lanţ, îi era tare drag. Dădeau câte o raită până în ograda vecinului dinspre oraş, până în Dâlmă, cum îi spuneau ei locului, şedeau direct pe pământ, că iarba era moale şi pământul cald sub soarele de vară. Şi aerul avea o dulceaţă a singurătăţii lui. Doar câte o pasăre necunoscută îşi muia penele în dulceaţa aerului. Se uitau aşa în jur şi el îi povestea câinelui despre musafiri, despre ce mai făcuseră vuvele în ziua dinainte, când fuseseră la păscut prin pădurea de pini de după Deal. Ei îi spuneau Înbrazi sau… Mai bine că nu se ducea în fiecare zi pe acolo şi avea şi timp să-l înhame pe Guriţă la albia în care mama spăla rufele. I-o încărca cu vreascuri şi pietricele şi se gândea că sasa de Guriţă căra cu sania lucruri din cele trebuincioase casei, ca Pişta în vremea iernii. Câinele i se supunea orbeşte, vorba ceea, şi se chinuia să treacă şi printre stinghiile gardului dinspre Dâlmă, cu hamurile de sfoară şi cu troacă cu tot. Aşa le înţelegea Guriţă pe toate, până şi năzdrăvăniile unuia nu cu mult mai înalt decât el, care mergea pe două picioare. Până într-o bună zi… Să nu care cumva să creadă cineva că Guriţă s-a înfuriat şi l-a muşcat pe Ionel! Sau că nu a mai primit provocarea cu albia de rufe! Nu: Guriţă plecase de acasă şi întârzia să se mai întoarcă. Ajunsese bătrân şi surd. Aşa că, într-o bună zi, nu se ştie în ce loc, Guriţă a murit…

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

Un experiment nereuşit

În acea zi, după şcoală, Emma Hartland s-a întors acasă târziu, transpirată, profund tulburată, cu picioarele umflate. Nici ea nu ştia din ce cauză tremură, de excitată ce era sau din cauza frigului ce îi intrase în oase.
Trântind uşa de la intrare, a strigat spre sufragerie că nu îi este foame, că a fost cu prietenele la un spectacol organizat de şcoală şi merge direct în camera ei să înveţe şi să se culce.
- Dar, a strigat mama ei, trăgând uşa rabatabilă şi privind spre scări, vino măcar să-ţi iei desertul!
Era ora mesei de seară şi toţi ai casei se întorseseră din oraş. Mâncau, beau şi sporovăiau indiferenţi. Nu era nici un necaz atunci când, din diverse motive, lipsea câte unul de la cină.
- Nu-mi trebuie nici un desert, a aruncat Emma peste umăr, urcând ultimele trepte şi luând-o la stânga, pe culoar, spre camera ei.

Şi-a notat ziua blestemată în calendar şi a deschis larg fereastra cu toate că era o seară de primăvară destul de rece. Nu avea aer; simţea că se sufocă. Îi ardeau obrajii, iar tremurul uşor al mâinilor nu reuşea să-l îndepărteze sub nici un chip.
Învăţa, în general, bine şi destul de repede. Ar fi putut face şi acum la fel, dar nu avea nici un chef. Nu era chiar prima în clasă, dar era printre primii. Presimţea că va lua câteva note rele şi îşi va strica media, dar nu putea citi un rând. A încercat să deschidă o carte, dar rândurile îi fugeau din faţa ochilor.
"Şi apoi, dacă nu-mi trece starea asta de rău, ce să caut la şcoală?", s-a întrebat. "Cum să mă concentrez la lecţii dacă nu-mi revin?"
Şi-a spus că, în prezenţa profesoarelor, ar mai fi mers cum ar mai fi mers, dar nu ştia cum să se comporte în faţa domnilor profesori. Îi era o imensă ruşine, mai ales în prezenţa bătrânului profesor de geografie, când se cobora de la catedră pentru a arăta pe hartă. Acesta avea ceva foarte excitant atunci când se ridica pe vârfurile picioarelor, ca într-un balet absurd, pentru a arăta Alaska. Aceeaşi senzaţie avea şi în prezenţa profesorului de matematică, care, mai snob, stătea întors cu spatele către clasă înşirându-şi demonstraţiile. Când se întorcea cu faţa pentru a recita vreo teoremă, pe Emma o apuca leşinul.
Colegii nu aveau de unde să ştie de ce boală suferă ea. Începuseră să zâmbească, să chicotească sau să râdă ca proştii. Pentru a nu se uita la ei, Emma întorcea privirea în altă parte sau se prefăcea că se uită în carte. Curios lucru pentru ea era faptul că, în general i se păreau cu toţii respingători, urâţi şi murdari, iar privirile nu îi erau atrase decât de unul - Brown, un schilod negricios, cu o pată roşie pe umărul stâng.

În acea zi n-a rezistat, cu toate eforturile făcute, la toate orele. După bătrânul geograf şi tânărul matematician, a fost nevoită să admire huiduma de biologie, o domnişoară bătrână de peste o sută de kilograme, şi piticul de logică, acestuia atârnindu-i, cum e şi logic, ceva mai mare decât el, fluturând odată cu gesturile largi şi retorice.
La ultima oră, sportul, n-a mai mers; ar fi dat orice să vadă cum arată, în realitate, bruneta de sport, dar i se făcea groază de colegi. Aceştia se găseau, în ochii ei, într-o situaţie penibilă, absurdă, lipsită de orice sens.

A umblat pe străzi, ore întregi, să se liniştească, dar degeaba; toţi oamenii apăreau, în faţa ei, în aceeaşi postură. Îi era frică să se vâre în aglomeraţia trupurilor din mijloacele de transport.
A luat-o pe jos, pe străzi mai puţin umblate sau prin parcuri, încercând să înţeleagă ce i se întâmplă. A întors-o pe toate feţele şi o explicaţie plauzibilă n-a găsit. N-a găsit nici un fel de explicaţie: nici ştiinţifică, nici morală, nici mistică, nici nimic. Cât despre o explicaţie politică, deoarece la baza tuturor fenomenelor sociale stă politicul, pe fată a pufnit-o râsul.
S-a oprit în faţa unui magazin de produse electronice şi s-a uitat la cele câteva televizoare pornite; nu, ceea ce i se întâmpla nu se aplica decât persoanelor prezente fizic, în carne şi oase, aflate chiar în faţa ei. Persoanele de pe ecran nu erau afectate. A ajuns la concluzia că, o situaţie absurdă, ori o accepţi ca atare, ori te sinucizi. Ce rost avea să se sinucidă? În fond, într-o anumită conjunctură social-politică sau filogenetică, populaţia planetei s-ar fi putut afla în situaţia în care o vedea ea. Dacă ar fi umblat cu toţii goi, să vezi pe unul cu sexul acoperit ar fi fost o extravaganţă condamnabilă.
Oamenii erau cu toţii la fel. Cu ea era necazul. Asta, bineînţeles, dacă cei din jur vor înţelege cum îi vede ea.

S-a culcat şi a avut un somn chinuit, cu foarte multe inserturi erotice groteşti, suprapuse peste scene din filmele de pe CD-uri.
La miezul nopţii, i s-a făcut foame şi a coborât în bucătărie. Mama sa nu se culcase: citea o carte şi o aştepta.
- Ce e, fata mea, te simţi rău? a întrebat-o văzând cât e de palidă.
- ?
- E ceva în legătură cu ciclul?
- Da, a admis Emma privindu-i sânii fleşcăiţi, burţile multiple şi picioarele umflate de varice.
A pus plăcinta pe colţul mesei, dezgustată, şi a ieşit; îi pierise foamea. Nervoasă, mama ei a strigat-o să vină înapoi. Nu o mai auzea. A stins lumina şi s-a băgat sub pătură, dar nu a mai putut să doarmă. A încercat să pună un film, dar o enerva cel mai mic zgomot. Cuvintele o scoteau din sărite cel mai mult.

S-a îmbrăcat, cu o oră înainte de a se trezi toţi ceilalţi, a coborât, şi-a băgat în geantă câteva sandvişuri şi a ieşit fără s-o simtă nimeni.
Răcoarea dimineţii îi făcea bine, dar oamenii care treceau pe lângă ea, către serviciu sau la cumpărături, o dezgustau. Era ceva între dizgraţios şi erotic, ceva foarte neplăcut în fond. Excluzând bătrânii, unii tineri o scârbeau, părând nişte maşini stricate, dar foarte mulţi aveau în ei ceva care o făcea să-i fiarbă sângele, să se înroşească şi să simtă cum i se strânge stomacul.

A ajuns la şcoală cu o jumătate de oră mai devreme, apoi s-a refugiat în W.C. intrând la o oră exact cu o clipă înaintea venirii profesoarei de limba spaniolă. Corpul negricios şi bărbătos al acesteia era la fel de urât ca şi faţa; în plus, îi albise părul din regiunea pubiană, în vădit contrast cu părul vopsit în roşu. A întors capul într-o parte uitându-se lung la John Brown, sfrijitul negricios care îi atrăgea atenţia mai mult decât ceilalţi băieţi.
- Ce faci, Emma, admiri picioarele lui John? a încercat profesoara o glumă, în limba spaniolă.
- Nu, "domnule", a răspuns fata în engleză, îi admir organele genitale.
După ce, în primul moment, profesoara a rămas perplexă, şi-a dat seama că a auzit bine. Clasa era în delir; nimeni nu se aştepta să audă aşa ceva din gura Emmei Hartland, o fată timidă şi aşa bine educată în spirit puritan. Profesoara a poftit-o afară, dar ora era deja periclitată. Nimeni nu mai avea chef de spaniola ei; cu toţii comentau evenimentul.

A ieşit din şcoală fără să vadă nimic în jur; în cap îi bâzâia un roi de albine, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul.
- Ştiţi, domnişoară, orele nu s-au terminat, a întâmpinat-o portarul.
Înfrângându-şi dezgustul de a vedea o asemenea maimuţă sfrijită, l-a împins vrând să iasă. Deoarece bărbatul rezista, i-a tras o geantă peste ochi lăsându-l năuc încă mult timp.
S-a plimbat pe străduţe dosnice, a mâncat un sandviş în parc, apoi s-a îndreptat spre casa Sandrei Heines, cea mai bună prietenă a ei, aşteptând-o pe o bancă mai retrasă, în parcul de alături, să termine orele de şcoală.
Părinţii colegei n-au zis nimic; o ştiau pe Emma Hartland de fată cuminte şi foarte bună la învăţătură.

În seara aceea, Emma a băut whisky pentru prima dată în viaţa ei. Sandra avea o sticlă ascunsă după oglindă. Emma i-a povestit colegei tot ce o frământa, până spre miezul nopţii. Au întors problema pe toate feţele şi au ajuns la concluzia că, din punct de vedere ştiinţific, aşa ceva este imposibil. Era posibil sa fie un experiment al extratereştrilor obraznici, care îşi faceau tot mai accentuată prezenţa în oraş.
Dacă tot o vedea dezbrăcată, Emma i-a propus Sandrei să-şi dea jos şi cămaşa de noapte. Încălzite de băutură, s-au simţit bine împreună şi au adormit târziu.

Emma n-a mai mers la şcoală, dar a trimis colega să-l aducă pe John Brown. L-au băgat în casă, noaptea, târziu, i-au dat să bea şi au făcut cu el tot ce au găsit într-o revistă pornografică. Spre dimineaţă, Sandra l-a înfundat cu plăcintă cu fragi şi a mai încercat o dată. În tot acest timp, Emma se văita de junghiuri în regiunea inghinală şi îşi schimba compresele cu apă rece.
Doamna Hartland a anunţat poliţia de dispariţia fiicei, dar nu au putut-o găsi timp de două săptămâni. Nici doamna Heines nu ştia ce se întâmplă în camera fiicei sale, până într-o dimineaţă, când a intrat să facă puţină ordine.
Când a dat cu ochii de Emma, a crezut, în primul moment, că e Sandra, dar a fost scoasă din şoc de râsul isteric al colegei.
- Doamnă Heines, ce corp frumos aveţi!
După un moment de bâlbâială, femeia şi-a dat seama că fata e beată. Mirosea a alcool de te trăznea. A anunţat-o pe doamna Hartland care a venit într-un suflet. Domnul Hartland nu prea se sinchisea. Era inginer constructor şi îşi vedea de construcţiile lui. Îi venea şi acum, la bătrâneţe, să râdă de câte mofturi a făcut nevastă-sa la început.
Emma tăcea cu încăpăţânare, dar au luat-o la întrebări pe Sandra.
Ofiţerul de poliţie şi-a declinat orice competenţă într-un caz ca acesta, spunând că pe el îl doare în cot dacă o nebună îl vede în pielea goală sau îmbrăcat.
- Ce, parcă noi, poliţiştii, consemnăm în rapoarte faptele deformate?! Nu! Noi le consemnăm aşa cum le vedem noi deformate, a încheiat el, filozofic, ţinând un deget ridicat.
Emma a pufnit în râs văzând că începe să i se ridice şi altceva. Neînţelegând de ce râde fata, doamna Hartland a acceptat cu plăcere invitaţia poliţistului de a le duce cu maşina până acasă la psihiatru. Acesta primea o sumă mare de bani pentru că lucra şi pentru secţia lor de poliţie, aşa că nu trebuia plătit nimic.
Ofiţerul a regretat acest moment de amabilitate. Aşezată pe scaunul din faţă, în partea dreaptă, fata a privit cât a privit, atentă, apoi nu s-a mai putut abţine să nu-l apuce pe poliţist de penisul întărit. Cum acesta avea un picior pe accelerator, a apăsat brusc, proptind maşina într-un stâlp, nu departe de casa psihiatrului. Le-a arătat cum să ajungă singure şi a rămas să fluiere a pagubă.

În prezenţa mamei, psihiatrul a ascultat atent toată povestea, şi-a notat ceva într-un carneţel, apoi s-a ridicat în picioare. Emma l-a descris, din cap până la picioare, fără să omită nimic. Doamna Hartland asista ruşinată, neînchipuindu-şi niciodată că fiica ei poate să rostească astfel de cuvinte. Psihiatrul a declarat fata în deplinătatea facultăţilor sale mintale, neuitând să specifice calitatea ei paranormală de a vedea oamenii goi.
- Pe mine cum mă vezi? a întrebat-o doamna Hartland înainte de a intra în casă.
- Cum să te văd?! s-a mirat fata. Aşa cum scrie în hârtie. Te văd în pielea goală. Pe toţi vă văd goi; pentru mine, lumea e dezbrăcată.
Mama ei s-a înroşit toată şi a împins-o pe scări în sus, încuind-o în cameră, de frică să nu-i vadă goi pe tatăl şi pe fraţii ei mai mari. I-a dus cina şi vestea că, a doua zi, la ora şapte, înainte de începerea orelor, trebuie să se prezinte în faţa consiliului profesoral. Fata şi-a pus tava în faţă admirând fundul flasc al doamnei Hartland, înainte de a citi hârtia primită de la şcoală, de a lua masa şi de a se culca, frântă de oboseală şi de mahmureala continuă, date de ultimele nopţi de dragoste şi beţie

A doua zi, mama sa a dus-o până la cancelarie, ca să fie sigură că ajunge acolo cu mult timp înainte de a apărea profesorii. Emma se abţinea cu greu să nu râdă văzând trupurile goale ce intrau pe uşă, pline de importanţă, şi se aşezau la locurile lor. Se simţea ca atunci când a dus-o o mătuşă să se bronzeze la nudişti. La fel ca atunci, întorcea capul spre fereastră când vedea câte o burtă căzută, fese fleşcăite, umeri ieşiţi în afară, sâni alungiţi, corpuri umflate cu pompa sau, dimpotrivă, schelete mergătoare.

Profesorii se aşezaseră, iar fata a rămas în picioare, la capătul dinspre uşă al mesei. A fost luată la întrebări brusc, fără nici un fel de preparative, iar ea a răspuns exact, căutând să nu folosească decât vorbe frumoase, să nu-i insulte pe distinşii profesori. Când aceştia au degenerat în întrebări insinuante şi glume nesărate, povestea Emmei a început să se degradeze. Majoritatea profesorilor nu se vedeau din cauza mesei, dar putea să-i spună directorului că are testicule lungi, ca nişte pere, şi directoarei adjuncte că e rasă în regiunea pubiană. Uitând să mai consemneze în caietul ei, directoarea a sărit în picioare, roşie de furie, acoperindu-şi cu palmele regiunea respectivă. Profesorul de matematică i-a pus o mână pe umăr, liniştind-o şi făcând-o să se aşeze.
Emma a spus profesoarei de sport că are un corp frumos, dar o strică negul păros de pe abdomen, i-a spus domnului profesor de istorie, care înjura tot timpul evreii, că e tăiat împrejur şi că el însuşi e evreu, iar celei mai apropiate, profesoara de engleză, că îi lipseşte un sân. Profesorii au şuşotit ceva între ei, iar directoarea adjunctă le-a întins câte o bucată de hârtie, ruptă din caiet.

În liniştea care s-a lăsat, cu ochii pe fereastră, Emma vedea intrând pe poartă valul de elevi, goi ca într-un lagăr de exterminare. Se gândea că soarta îi e pecetluită, că trebuie să se mute la alt liceu, sau poate chiar în alt oraş, după cum vor hotărî părinţii. Nu îi părea rău decât după Sandra Heines şi John Brown. A văzut, deasupra clădirilor din apropiere, că se adună nori negri şi că începe să se întunece.
Bileţelele ajunseseră la director, iar acesta le citea cu atenţie, împărţindu-le în două teancuri.
În curte nu mai era nimeni şi se lăsase o linişte apăsătoare şi un întuneric ca noaptea. A putut vedea că apăruseră şi stelele în plină zi; cu nu mai puţin de o oră în urmă era dimineaţă însorită, iar acum era noapte cu stele.
Într-un târziu, directorul s-a ridicat în picioare, nemaipăsându-i de faptul că fata îl vede în pielea goală.
- Cei mai mulţi dintre noi, a spus, au hotărât că acest experiment, experimentul numărul 37, a fost un eşec lamentabil. În concluzie, va trebui să ne retragem.
Emma a văzut cum profesorii încep să se fleşcăie, să devină din ce în ce mai diformi, ca nişte păpuşi de ceară încălzite cu un arzător. Se topeau şi se modificau hidos, iar scaunele şi covorul îi absorbeau în timp ce se lichefiau. Îşi spunea că, în fond, ceea ce vedea era, poate, tot o viziune deformată. Poate că, de fapt, nu se întâmpla nimic, poate era joi dimineaţa şi soarele bătea în geamuri, poate că profesorii se sfătuiau ce să facă în privinţa ei, poate nici nu se vedeau dezbrăcaţi.

Ciudată iluzie. Profesorii se scurseseră în covor şi în lemnul scaunelor şi totul era uscat şi curat în urma lor, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Timidă, a deschis uşa cancelariei şi a privit pe culoar. Acesta era luminat şi o femeie de serviciu plimba plictisită un teu, învelit într-o cârpă, către uşa exterioară.
- Ce cauţi aici, la ora asta?! s-a speriat femeia.
- Am rămas închisă în laboratorul de biologie, a minţit fata.
Se uita contrariată la rochia albastră a femeii de serviciu, o rochie prost croită, dintr-un material ieftin. I-a atins umărul să vadă dacă e adevărată, apoi i-a pipăit materialul rochiei.
- Eşti îmbrăcată, a spus uimită.
- Cum, doamne iartă-mă, să nu fiu îmbrăcată? a întrebat femeia, contrariată.
Fericită, Emma a luat-o în braţe, s-a învârtit cu ea, apoi a rupt-o la fugă spre ieşire. Ceasul de la capătul culoarului arăta ora 22,00. Maimuţa sfrijită care era portarul era şi ea îmbrăcată şi s-a tras într-o parte recunoscând nebuna care îl pocnise cu geanta.
De bucurie că scăpase de coşmar, fetei îi venea să îmbrăţişeze toţi oamenii întâlniţi pe stradă.

Când a deschis uşa sufrageriei, a crezut că îngheaţă de emoţie, dar totul era ca înainte; toţi erau îmbrăcaţi. Terminaseră masa fără ea, dar îi opriseră câteva plăcinte. Fraţii ei priveau o comedie tâmpită la televizor, tatăl său citea un jurnal de seară, iar o cumnată şi sora ei mai mică desfăceau un scul de lână.
- Unde ţi-e geanta? a întrebat-o doamna Hartland.
- Am dus-o sus, a minţit Emma.
Mama ei a făcut un gest evaziv cu mâna, în timp ce strângea masa, spunându-i că i s-a părut că a intrat direct în sufragerie, apoi totul a intrat în cunoscuta plictiseală cotidiană. Nimeni nu pomenea nimic de fuga ei de acasă, de poliţie, de psihiatrie, de vreun consiliu profesoral sau de faptul că îi vedea pe toţi în pielea goală.
A mâncat o plăcintă şi, acuzând o indispoziţie stomacală, a urcat la ea în cameră, oarecum dezamăgită că totul reintrase în normal. A sunat-o pe Sandra, într-o doară, deoarece era sigură că totul nu fusese decât un coşmar, că a adormit, într-adevăr, într-un laborator şi a visat.
- Ce-ai făcut la consiliu? a întrebat-o prietena. Te-au exmatriculat?
- N-am fost la nici un consiliu.
- Cum n-ai fost la nici un consiliu?! a rămas cealaltă cu gura căscată. Emma, trezeşte-te! i-a strigat. Eşti beată sau obosită?
- Nici una, nici alta.
- Bine, atunci vezi că vin la tine. Îl aduc şi pe John. Găseşte un motiv şi vino afară! Te aşteptăm în părculeţul din faţa Hendersonilor.
Înainte ca Emma să-i spună că nu poate veni, că n-a fost nimic real, că e înnebunită şi s-a săturat de toţi şi de toate, Sandra a închis.

Cu toate că era o seară de primăvară destul de rece, Emma a deschis larg fereastra, privind în hău. Nu avea aer, simţea că se sufocă. Începuseră să-i ardă din nou obrajii, iar tremurul uşor al mâinilor nu reuşea să-l îndepărteze sub nici un chip.

Comentarii cititori
sus

Mihail Medrea

Jurământul lui Hipocrit

de mult tot încerc să scriu acest text am făcut câteva tentative nici nu ştiu bine de ce am abandonat de fiecare dată probabil că nu venise momentul potrivit
ce te face să crezi că de data asta vei reuşi behăie una din vocile-mi interioare
pe cât e de adevărat că în noi se află ceva mai profund decât noi înşine tot pe atâta de neplăcut îmi este faptul că până să ajung cândva să mă cunosc mă confrunt mereu şi mereu cu turbulenţele subconştientului nu-i nimic ceea ce nu te doboară te face mai puternic mă încurajează
o altă voce interioară

dacă şi când voi reuşi să armonizez aceste voci mamă ce straşnic concert o să vă ofer

când am auzit prima dată formularea jurământul lui hipocrit am luat-o la mişto pe iliana necruţătoarea mea iubită nu scăpa nici un prilej de a mă faulta nu din ranchiună am râs de ea mă amuza sincer confuzia ei iliana era adorabilă încercând să-mi explice din ce cauză a comis acest act ratat se pregătea de admiterea la psihologie şi se folosea de orice ocazie ca să-mi demonstreze cât de justificată este această opţiune
peste ani aflând de la televizor despre filmul moartea domnului lăzărescu despre doctorul ciomu şi despre alte cazuri scandaloase mi-am dat seama că eroarea din greşeală
în greşeală spre victoria finală a ilianei nu era deloc întâmplătoare confuzia ei dovedindu-se premonitorie îmi fac acum mea maxima culpa şi poate ar trebui să abandonez definitiv această verbioasă ficţiune în definitiv viaţa bate literatura bate filmul şi, ceea ce este într-adevăr apoteotic,
viaţa bate moartea
atunci de ce aceşti slujitori ai vieţii jură strâmb ce se întâmplă cu ei sunt convins că majoritatea sunt sinceri atunci când depun jurământul sacru al lui Hipocrat iar cei care mai apoi calcă în străchini sunt aceia care nu au vocaţie au ales medicina fiindcă e bănoasă sau îţi conferă prestigiu şi o poziţie socială confortabilă sau o fac din ambiţie sau sunt sado
-masochişti sau naiba ştie ce e în mintea şi sufletul lor la urma urmelor nu ei sunt principalii vinovaţi ci profesorii lor că nu i-au trântit la examene ba chiar şi noi potenţialii lor pacienţi suntem de vină că am perpetuat sistemul ticăloşit că ne-am lăsat striviţi de gângavul care-şi dorea să ne transforme în omul nou şi chiar dacă n-a apucat să-şi vadă visul împlinindu-se tot a izbutit să ne pervertească iată omul cel nou e pretutindeni te împiedici de el mai la tot pasul îl recunosc cu oroare în propria-mi persoană cu bârna cât toate zilele la purtător pe când arăt cu degetul paiul din ochiul doctoriţei care i-a prescris mamei un medicament foarte puternic ca ea să scape de tenie pe când era însărcinată cu mine şi se chinuia îndoit
s-ar putea ca medicamentul să-ţi provoace avortul nu-i nimic eşti tânără şi-o să faci alţi copii
mama a ieşit indignată din cabinet şi mi-a spus peste ani după ce mi-a povestit acest episod capital din viaţa mea că atunci când o întâlnea din întâmplare pe matahala de doctoriţă o fulgera cu privirea

de n-ar fi purificatoarele priviri ale maicilor noastre lumea ar fi fost cu mult mai strâmbă şi mai hidoasă chiar decât pot să şi-o imagineze corifeii esteticii urâtului dar asta e o cu totul altă poveste şi n-are decât s-o scrie cine-o vrea şi-o mai putea

(din volumul în lucru însemne 9)

Comentarii cititori
sus

EX ABRUPTO

Radu Ţuculescu

Papagali

Am făcut o vizită unui vechi amic şi nu mică mi-a fost surpriza cînd am descoperit în bucătăria sa strâmtă, cîteva colivii cu papagali pictaţi în cele mai năstruşnice culori. Prietenul meu zîmbi îngăduitor mirării mele şi, pentru început, mă invită să iau loc. L-am urmărit cum hrăneşte micile păsări cîntătoare cu salată proaspătă, cu mei şi morcovi. Vîra meticulos salata şi morcovii între gratiile coliviilor iar meiul îl scurgea într-o mică tăviţă din tablă. Papagalii produceau zgomote vesele. Prietenul meu a scos apoi o sticlă burtoasă cu vin şi, ştiind că ard de nerăbdare să aflu, începu să-mi explice pe-ndelete:

- Papagalii, dragul meu, după cum bine vezi şi tu, sînt păsări superb colorate, mici şi cîntătoare care-ţi pot însufleţi zilele mohorîte. Există şi papagali mai mari, dar ăia sînt destul de blegi ca să nu prezinte interes. Atîta timp cît se află în colivii, dacă-i observi cu atenţie, descoperi că au urme de personalitate. Există chiar şi papagali melancolici! Papagaliţele sînt mai cochete şi trag, din cînd în cînd, cu ochiul la vecinul din cealaltă colivie. Dacă le dai, însă, drumul îşi pierd orice urmă de personalitate. Se înşiră, ca pe aţă, pe bara galeriilor de la perdele şi nu mai mişcă unul de acolo. Nu mai fac gălăgie, nu se mai hîrjonesc, stau cuminţi, cam derutaţi şi cam speriaţi. Abia aşteaptă să fie vîrîţi înapoi în colivii. Sînt minunate păsărelele astea! Dacă ai puţină răbdare, reuşesc să înveţe chiar şi cîteva cuvinte. Te imită perfect şi nu rişti să te contrazică niciodată. Te asigur, dragul meu, că este minunat să ai papagali în jurul tău. Este liniştitor, îţi tonifică încrederea în tine.

Prietenul meu a mai vorbit despre păsările mici şi colorate, despre intenţia de a face diverse împerecheri cu scopul obţinerii de exemplare cît mai colorate, care să-ţi încînte privirile. De asemenea, să execute la comandă adevărate mini spectacole acrobatice, adevărate numere de circ. L-am ascultat pînă tîrziu în noapte, aprobîndu-l. Apoi mi-am luat rămas bun de la el. Am ieşit în balcon şi mi-am luat zborul.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey