Diana Adamek
Sorin Delaskela

 
sus


Diana Adamek

 

O groapă care cântă

 

Nu s-a spart, în toată noaptea sărbătorii, înafara paharelor pe care au dorit ei să le arunce peste umăr, ca să le poarte noroc, decât unul, din greșeală. Poate că acesta a fost pentru Giovana, își spune Ieronim, singurul care s-a trezit. Adună cioburile, ca să nu calce pe ele, farfuriile cu resturi și celelalte mânjeli le va strânge doar mai târziu, când se vor deștepta și prietenii lui, prăbușiți care pe unde a apucat când i-a pălit de tot beția, Lukas ghemuit lângă Ciro și ținându-l strâns de piciorul șchiop, de parcă ar fi vrut să-l tragă de pe o scară sau să-l întoarcă dintr-un drum, Helmuth cu capul pe pragul de lemn ca pe o pernă moale. Galileo stă răsucit pe o parte, cu palmele amândouă lipite de ochi, iar Domenico în șezut, pe podea, cu picioarele întinse, spatele rezemat de cuier, mâinile încrucișate peste burtă și gura căscată. Asta e ceea ce vede Geronimo, priveliște care-i sporește slăbiciunea întregului corp și greața ce-i urcă din stomac, cu amar și acru deodată. Dacă nu va ieși repede la aer, se va prăbuși, așa simte, după ce va vărsa poate pe covor sau într-unul din castroanele murdare toate zemurile dospite din el. Nu e obișnuit cu băutura și nici nu-i prea place, nu știe ce i-a venit aseară.

Deschide cu grijă ușa, ce bine că balamalele unse cu vaselină nu scârțâie, și se strecoară afară. Îl întâmpină o lumină nehotărâtă, mai mult o ceață, și o umezeală lipicioasă care îl împresoară de peste tot și îi strânge și mai tare și dureros capul. Cei câțiva pași îl fac să amețească și iar simte cum îi urcă din stomac opăreala amestecată. Să se așeze undeva. Dar nu pe treptele reci, mai bine pe paiele din șopron. Îi trebuie însă toată voința pentru ca ființa lui căzută să poată porunci picioarelor să străbată, fără să cedeze sub împleticeală, distanța până acolo. Când, în sfârșit, va ajunge, e prea ostenit să mai dorească altceva decât să se întindă din nou și să mai doarmă puțin, ca să se liniștească toate, și gâlmele tremurătoare dinăuntrul lui și strânsoarea ca de urzici ude dinafară. Doar să-și facă și el loc pe paiele răscolite unde se lăfăie încă măgarul, deși la ora asta ar trebui să fie treaz și să ronțăie sau să rumege. Ridică-te, îi cere, și, cum animalul nu dă nici un semn, îl împinge ușor cu piciorul. Dar el tot nu se mișcă și nu răspunde nici măcar cu un suspin. Toți sunteți niște momâi, iar tu parcă ai fi o mortăciune, se supără Geronimo, căci nu-l mai țin puterile și vrea și el doar atât, puțin spațiu pe iarba asta uscată. Hai, scoală-te, și mâine te voi duce în pădure, poate mai găsim ceva verdeață adevărată, te rog.

Dar până la frunziș și ferigi, să se mulțumească cu această altă momeală, chiar dacă mai stinsă, mai aproape însă și mai ușor de crezut, aceste câteva fire de fân pe care Geronimo i le vâră sub bot. Ce ai?, se îngrijorează, văzând că măgarul continuă să rămână inert. Se apleacă, atingându-l cu mâna. Și abia acum, când îi simte înțepeneala rece, îi vede și ochii lăptoși, încărcați de vinișoare alburii, la fel ca o sticlă crăpată, și căscați aproape peste orbite într-un cearcăn vânăt, apoi pojghițele negre întinse de pe gură pe gât și pieptul umflat, peste burta mărită, ca îndesată cu găleți de nisip. Dar tot nu înțelege, deși își amintește un crâmpei dintr-un vis sau, poate, o viziune, în care trâmbe de pulberi au luat cu asalt și au îngropat o pădure. Ce e?, Ce ai?, repetă el, acum în genunchi, îndepărtând cu mâna, atât cât poate, într-o zăpăceală subită și mai adâncă decât orice beție, crustele de sânge și spume năclăite care i-au înghețat pe blană. O clipă a crezut că trupul căzut la pământ încă respiră, dar n-a fost decât un ultim suflu de aer dospit, puturos, o miasmă trimisă din adâncuri deja putrezite. Oh, geme, Geronimo, în timp ce un spasm puternic îi răscolește și lui stomacul și un amestec de drojdie acrită și sare amară îi inundă gura.

Mult după amiază, când se va trezi din leșin, zgâlțâit și scăldat din belșug cu apă, va vedea din nou ochii cei albi, încă deschiși, dar altfel, plutind undeva deasupra lui. Ține-l, aude apoi vocea unuia dintre bărbați, Ține-l tu!, vine gâfâiala răspunsului, poate e Dante cel care se opintește să ridice și să tragă, iar Lukas cel care împinge și saltă cadavrul, ce mai contează!, în timp ce capul măgarului se balansează dintr-o parte în alta peste trupul încă prăbușit al lui Geronimo. Ce faceți?

Ce altceva decât să-l care și să-l îngroape? Asta vor face acum, vor săpa.

Unde?, întreabă Ciro. Lângă gard, hotărăște Domenico, a fost dreptul lui să aleagă. N-au însă decât o lopată de grădină, mică, făcută pentru mâini de femeie care adună, toamna, frunze uscate și petale de flori, iar în rest visează la măritiș, nu la deschis morminte. Poate la Helmuth s-ar găsi una potrivită, dacă nu chiar o cazma, dar el nu s-a mai arătat. Vor lucra de aceea pe rând, nici unul cu prea mare spor, până când Ciro va zice că pământul e moale după atâtea ploi și ce ar fi să încerce cu mâinile?, Bine, să vadă dacă se poate, și toți, unul lângă altul, așezați în cerc, în genunchi, se vor apuca să scurme. Brațele nu se încurcă, doar că sunt grăbite și mai mult aruncă înapoi, în altă parte, ceea ce e de scos afară. Nu la mine!, se supără Lukas, Tu ai azvârlit!, se răstește Galileo., Mi-ai dat în ochi!, se plânge Ciro, Ba tu mă tot împroști!, izbucnește și Domenico, și lipsește doar foarte puțin ca aceste bufneli să nu se transforme în cuvinte mai grele. Numai Geronimo tace și nu face nimic, nu ajută nici cu lopata, nici nu se apleacă să scormone în pământ. Stă rezemat de gard, fără să simtă frigul, și privește în continuare trupul animalului târât în curte, întrebându-se cum de s-a făcut atât de mare și de ce trimite spre el, peste lumina lăptoasă a ochilor, o strălucire care aproape îi stinge răsuflarea. E sărbătoare, își amintește.

Vor avea nevoie de câteva ceasuri ca să isprăvească ce au început. Sunt murdari și obosiți, la fel de încordați însă, gata să izbucnească din orice. Să așeze, deci, paiele, fiindcă așa i s-a năzărit brusc lui Dante, că vrea un așternut și un înveliș pentru măgarul lui, să acopere repede groapa și apoi să se despartă, pentru azi cel puțin. Poate așa nu se vor certa și pacea se va reașterne peste această casă. Numai că alta este urmarea. La ultima lovitură a lopeții, de care s-au folosit din nou, ca să arunce afară câțiva bulgări tăioși, amestecați cu pietre, Galileo înțepenește și spune, într-o bâlbâială care abia se înțelege, că groapa cântă. Niște cucuvele în capul tău!, răspunde o voce, supărată că iarăși o iau de la capăt cu sminteala. Însă chiar în aceeași clipă se oprește, cum vor face și ceilalți, căci da, aud acum cu toții cum din adâncul pământului se ridică mai întâi un sunet, apoi încă unul, și cum ele se leagă într-o melodie, nu mai mult totuși decât o frântură care se tot reia și se rotește, ca și când cineva ar fi învârtit cheița unei jucării. Apoi văd și cutia. E o casetă muzicală, din lemn negru lăcuit și flori roșii pictate pe capac. Nici un colț rupt, nici o muchie știrbită, cheia care o face să cânte e și ea la locul ei, poate au îngropat-o așa, cu arcul întins, iar când Galileo a eliberat-o din strânsoarea mormântului, toate s-au dezlegat. Mai puțin taina. Ce ar putea fi înăuntru? Și un frison de curiozitate și nerăbdare îi strânge pe toți la marginea gropii. Podoabe pentru femei, crede Lukas, Ciro ezită și se gândește la niște scrisori. De dragoste, înclină Galileo. Sau poate un testament. Ori vreo mărturisire, e rândul lui Domenico.

S-ar grăbi să afle, uitând cu totul și de munca lor de atâtea ceasuri și de mâinile murdare, și poate și-ar smulge unul altuia cutia, dacă Geronimo nu s-ar fi apropiat și n-ar dori, nu-i așa că-l vor lăsa?, să fie el cel care va deschide. E singurul care nu are degetele încleiate. Bine, fie, doar să ai grijă să nu strici nimic. Sprijinindu-se în coate, băiatul își saltă corpul și sare înăuntru. Dar va mai dura ceva până când muzica se va stinge, iar el va ridica, numai atunci, capacul, și va spune că da, sunt niște hârtii. Scrisori?, Nu știu încă., Vino cu ele sus, poruncește Dante. E chiar ceea ce trebuie să facă, și repede încă, pentru ca ropotul de ploaie stârnit din senin, cu puterea unei furtuni de vară, să nu-i amețească de tot. Du-le în casă!, mai cere Domenico, în timp ce, cu un semn, îi îndeamnă pe ceilalți să se grăbească. Să arunce o mână de paie, să tragă măgarul și să-l rostogolească în groapă, încă puțin fân după asta și câteva lopeți de pământ, ca să poată să acopere și să plece. Ploaia nestăpânită va împlini, și fără ei, lucrarea, netezind la sfârșit mica movilă și făcând ca acest loc din curtea Giovanei, de lângă gard, să pară aproape la fel ca înainte.

Dar ploaia nu se întinde și în casă. Iar aici toate sunt răvășite. Farfuriile năclăite stau grămadă, ca să nu mai socotim mormanul de sticle. Geronimo n-a strâns decât cioburile, pentru restul n-a avut putere, iar acum nu se gândește decât unde să ascundă ceea ce ar vrea să păstreze în taină, nu știe prea bine de ce, numai pentru el. E un petec de hârtie, poate o ruptură dintr-un ziar, pe care stă scris Giovanna Lareta, 1918-1945, iar mai jos, însemnate cu un creion violet, două adrese, din care una chiar aceasta, de la Campello Monti. Celelalte hârtii sunt doar niște desene, schițe de rochii, unele înfoiate de volane și înăbușite de trene, altele alunecoase, ca pielea de șarpe care se schimbă și se întinde, a văzut doar în filme și odată la operă așa ceva. Pe astea să le admire și prietenii lui, poate așa, sub atâtea foieli de veșminte, vor visa o femeie, chiar dacă alta decât cea care i-a stârnit la drum și i-a momit spre această casă, și noaptea le va fi astfel fericită. Desenele vor rămâne, deci, ale tuturor. Va dosi însă înscrisul, și iată, a găsit unde, în carcasa ceasului cu pendulă, un loc numai bun, fiindcă de când stau împreună, niciunul din cei cinci bărbați nu s-a sinchisit prea tare de cum trec orele, e greu, așadar, de crezut că s-ar apuca să cerceteze acuma.

Asta e tot?, va ofta, dezamăgit, câteva clipe mai târziu Dante, Da, minte Geronimo., Rochii... și nici măcar mătăsuri adevărate, numai niște desene pe o hârtie, de ce le-o fi îngropat Giovana?, Eu nu mă pricep, dar poate pentru ca să nu mai fie niciodată una la fel, croitoresele astea sunt ca mușcate de vipere, vor să fie mereu cele dintâi., Tu de unde știi?, Așa am auzit, că nu coase decât ca să se întreacă., Dar nici nu știm dacă Giovana e cea care le-a îngropat, Atunci cine, în curtea ei?, Chiar noi întrebăm?, La urma urmei, nu-mi prea pasă., Nici mie., Și nici mie.

Atât a durat judecata, după care hârtiile au intrat înapoi în cutie, Galileo a mai învârtit o dată cheița, Asta e pentru bietul măgar, a spus el, așezând apoi totul, la vedere, pe un raft, în camera de cusut. Și pentru că s-a făcut deja seară și nimeni nu le mai calcă pragul, vor împărți friptura rece care a rămas, fără să se așeze la masă, Lukas va dori puțin vin, ceilalți însă doar apă, și vor merge să se culce. Ducând fiecare cu el această atât de neașteptată întrebare a lui Geronimo: Ce vârstă are, oare, Giovana, în ce an credeți că s-a născut?

Noaptea aceea a fost una bogată în vise, și-o vor aminti prea bine cu toții. Dar nu o femeie cu trup ca de șarpe și îmbrățișarea fierbinte s-a plimbat printre cețuri și le-a ars simțurile, ci alte năluci. Va mărturisi despre asta, cel dintâi, Helmuth, care, abia ce a dat puțin lumina, s-a năpustit peste ei în casă, fără să mai sune ori să bată, doar în halat, și cu vocea stâlcită de emoție sau spaimă și fața aprinsă de roșeață, a spus că iar au început visele., Care?, Oh, cele cu rochia care se face mare și tot crește până mă strânge la sfârșit într-un leșin, de parcă ar fi vie și ar avea o mie de brațe. La care Lukas ar fi gata să izbucnească în râs, dacă Domenico n-ar zice, în timp ce-și scoate haina de pijama și se șterge cu ea de umezeală, că nici lui nu i-a dat pace toată noaptea Robert, nu măgarul, ci bunicul, deși, doar acum, că stă să-și amintească, își dă seama că aveau chipul la fel. După care Galileo adaugă că a pățit asemenea lor, nu prea i-a tihnit somnul, căci i s-a învârtit mereu în fața ochilor și în auz cutiuța cântătoare, iar apoi va fi rândul lui Ciro să se scuture și el de cele care l-au tulburat, ba chiar l-au îngrozit cât timp a dormit, o mână care îl trăgea de piciorul cel scurt și îl împingea într-o groapă. Și lui Lukas i-a trecut cheful de râs, fiindcă abia acum, că vorbește cu ei, nu-l mai urmărește foarfeca uriașă care i s-a plimbat toată noaptea peste sprâncenele îmbinate, iar el n-a făcut altceva decât să fugă și să se ferească, de teamă că o să-l înțepe și în ochi. Dar tu, Geronimo, tu ce ai visat? El încă nu s-a trezit.

Sărbătorile s-au dus și ei tot n-au putut strânge murdăria. Sosul de pe farfurii s-a uscat, pastele s-au încrețit sub o boare verzuie de mucegai, paharele arată ca și când ar fi fost trecute prin mâl roșu, iar fața de masă e ca un pământ peste care s-ar fi năpustit uraganele, cu vela câte unui șervețel încă întinsă, dar cu masacrul gata înfăptuit. Eu nu pot, geme Galileo, nici Ciro, pentru că îl doare piciorul, pe Lukas îl săgetează spatele, Helmuth e doar oaspete, Domenico e primul venit și, deci, nu trebuie să cadă toate pe el, iar Geronimo doarme în continuare. Vor plăti de aceea să li se aducă ceva de mâncare, Remus se va scutura de păcate cu pomana altor sticle cu vin, iar curățenia poate să mai aștepte, anul încă n-a trecut.

Așa cum nu trec nici zgâlțâielile, nici sudorile și nici gemetele lui Geronimo. Și nici somnul lui necurmat, în care dă mereu din picioare și, dacă nu l-ar țintui la pat febra și oboseala, toți ar jura că ar vrea să se pornească undeva. După câteva zile de astfel de ”toate aceleași” cu care Dante îi deschide ușa lui Remus, și dimineața și seara, când acesta își fură puțin timp să le calce pragul, nu din plăcere, căci e un haos acolo, ci numai din creștinească datorie pentru niște străini, spune el celor ce se opresc la benzinărie, iar ei sunt mulți și vorbele se duc, unul dintre ai casei, nu se mai știe care, crede că ar trebui să cheme un doctor. Nu e un lucru obișnuit să doarmă cineva atâta. Nu, nu este, confirmă medicul, după multe pipăieli și îndelungi pânde ale pulsului și respirației, fiindcă băiatul, așa crede el și e aproape sigur, are o aprindere a plămânilor. Pot să consulte și pe altcineva dacă vor. Dar n-o vor face, chiar și pentru simplul motiv că nu vor mai apuca, crizele de tuse cu secreție vâscoasă și valurile de sudori ținându-se acum lanț.

Așa va intra în casa și viața lor, adusă de la Valstrone, cu motocicleta, pentru a da ajutor cu devotamentul și priceperea ei, sora Evelina.

Comentarii cititori
sus


Sorin Delaskela

 

Textul adormit
jurnal

 

Sunt deja la a doua ceașcă de cafea în această dimineață. Beau cu gesturi încete ca și cum aș avea tot timpul din lume la dispoziție. Adevărul este că nu mă grăbesc nicăieri, că nu am o țintă anume, un orizont clar de atins. Nu trebuie să ajung undeva, să fac ceva sau altceva. Nici un trebuie nu-mi guvernează mărunta viață. Dimineața, și apoi întreaga zi, și toate zilele din acești ultimi ani, îmi aparțin și mi-au aparținut. M-am scăldat, și o fac încă, în razele unui soare sabatic. Deși senzația, și care tinde să devină una dominantă - și pe care am tot ezitat să o transcriu în jurnal -, e aceea că de fapt stagnez, mă las unei imobilități inexplicabile, lipsită poate chiar de sens. Ca și cum aștept o anume claritate și o vigoare pierdute. Pândesc o cale care să se deschidă, o cauză care să mă prindă în ardența ei, ceva, orice, dar care să mă ridice din această apatie surâzătoare, din neclintire.
Pe fereastră - cerul dimineții e de o frumusețe impalpabilă. Crengile legănate de vântul rece dar domol.

Aici voiam să ajung, la această libertate lipsită de orice conținut? Ani de zile în care nu am făcut mai nimic: țigări, cafea, trenuri, iubiri pasagere, lamentații, câteva orașe în care am stat două-trei luni. Sperând ce? Un gust de rătăcire, de neașezare. De eșec și căutare. M-am izolat și m-am strâns în jurul meu ca o funie de cânepă în jurul unui gât de adolescent bătrân și agonic.

Încerc să recuperez jurnalul, ce se poate, totuși, recupera din notațiile fugare din toți acești ani din urmă. Am încă iluzia că toate aceste pagini ar putea construi la un moment dat un Text, dincolo de silueta lor distrofică, dincolo de tot ceea ce, în mod evident, e dezarticulare și inconsistență în acest exercițiu diaristic. Sunt, iată, șase ani de abnegație diaristică, minoră ca tonalitate dar destul de îndărătnică. Mă preocupă - dar nu până la obsesie - acest Text posibil ce doarme în materia cețoasă a notațiilor de jurnal din acești ani.

Recuperarea jurnalului ar trebui să înceapă prin eliminarea nesemnificativului, a ceea ce cred că nu are nicio relevanță în economia posibilă a Textului. Ingrat elogiu adus literaturității în dauna autenticității.

Zilele acestea întreaga mea existență a fost ancorată de centrul eteric și sonor al unor imagini vechi, îndepărtate, în care eram copil și colindam pe dealurile de la Schela, scăldate-n lumini calde și hrănitoare. Lumea pierdută a copilăriei e cel mai frumos și ciudat dintre visele acestei vieți.

Livius Ciocârlie: „Acum scriem jurnal pentru alții, din histrionism. Facem literatură”. Chiar așa? Scriem și pentru alții, indiscutabil. Chiar și jurnal care, poate, ar trebui să fie locul maximei onestități, nu al reprezentării. Dar e în joc, mai mereu, și ciudata plăcere a expunerii.

Continui să privesc cerul. Spectaculozitatea sa neobosită. E aproape 8. Soarele a răsărit cu timiditate iar aerul, prin fereastra întredeschisă, e curat și rece ca răsuflarea unui heruvim.

Dar care e totuși miza, vreau să spun adevărata miză a jurnalului, dincolo de toate celelalte, dacă nu chiar voluptatea neobosită și orbitoare de a fi cu noi înșine? Prin jurnal ești prins în plăcerea de a te povesti ție însuți, cum zicea Julien Green.

Scrisul la jurnal e o meteahnă. O apucătură, ca oricare alta.

Acum aș nota gustul. Gustul atât de straniu al clipelor vechi, aproape pierdute. Gustul copilăriei și adolescenței, gustul care mă împresoară brusc, izvorând din simpla privire aruncată pe fereastră, din liniștea matinală a lumii, și odată cu el sentimentul acesta greu, mieros și dulce-amar al limitei, al prezentului, al lucrurilor care își îngână propria măreție și decădere. Am aproape 44 de ani, o vârstă îngrozitoare și viguroasă.

Mi-a plăcut, și mă grăbesc să o notez aici, acest fragment din jurnalul lui R.P., pe care l-am frunzărit zilele trecute în grădină: “În ceea ce privește sinceritatea cerută cu atâta insistență de unii, cred că am ajuns în ultimul timp la o concluzie în raport cu felul meu de a vedea lucrurile mari și notez aici că sinceritatea nu poate fi altceva decât act de consecvență cu personajul nostru uman, ceea ce, din punct de vedere comun, poate fi nesincer, din punctul de vedere pe care-l reprezint nu este - și invers. Orice sinceritate comună (o nesinceritate altfel) o consider slăbiciune.” (Radu Petrescu, Ocheanul întors, p 178-179, C.R., București, 1977). Cred că știu ce vrea să spună, aici, prin actul de consecvență. Revizitând paginile acestui jurnal îmi dau seama că nu sunt sincer - dacă prin sinceritate înțeleg un act de deznudare lipsită de inhibiții - fiind totuși sincer.

Revin la problema jurnalului meu. Primele pagini sunt dactilografiate pe foi obișnuite, de un alb incert. Pe marginea lor regăsesc uneori mici însemnări scrise de mână, într-o aparentă grabă sau nerăbdare. Sunt dactilografiate în urmă cu foarte mulți ani și le-am păstrat, pur și simplu, nu știu exact de ce, poate tocmai pentru farmecul lor vechi, așa cum bătrânii își păstrează în cutiuțe tot felul de lucruri atinse de o dulce, patetică inutilitate, dar la atingerea lor ceva îndepărtat și fantomatic vibrează în adâncul lor.
Am avut două mașini de scris. Una, nemțească, Erika, împrumutată de la un bătrân avocat din București. Și una italiană, Olivetti, primită de la Angela. Erika am restituit-o proprietarului după o îndelungată și oarecum profitabilă folosire. Olivetti s-a stricat destul de repede, cam după un an. Diferențele dintre mașinării erau enorme. Cea italiană, deși nouă, nu a rezistat presiunii degetelor, având prea multe componente din plastic. Mi se pare o mașină de scris mai degrabă potrivită unei femei, cu o bătaie delicată pe suprafețele tastelor, aptă pentru a suporta texte ușoare sau simple articole funcționărești.

Jurnal riguros cronologic nu am scris decât în anii din urmă - în ultimii 6 ani, mai precis - când am început să fiu mai aplicat și să-mi datez însemnările. Jurnalul meu e de fapt un corp destul de obscur de notații felurite, nestrăbătute de niciun fir narativ, și care nu se pot lega, oricât m-aș strădui să cred contrariul, într-un construct având un înțeles mai adânc decât simpla desfășurare fizică de expresii. Senzația pe care o am acum răsfoindu-i paginile, în intenția de a decupa un traseu, e aceea că am în față efortul ușor patetic al unui pictor naiv care s-a străduit să tușeze în caietul lui de diletant impresii de tot felul, trăite-n voiaje diferite, de la silueta unei basilici conturată febril la o masă pe o terasă estivală, la linii intersectate și abstracte vrând să sugereze - ce altceva? - stări interioare. Iar după aceasta nu mai urmează nimic, niciun act integral, desăvârșit, totul oprindu-se aici, în stadiul de schiță, de promisiune, de salt întrerupt.
Chiar efortul de a recompune-recupera acum jurnalul mi se pare inutil, deși cred că tocmai plăcerea inutilității e cea care mă atrage. Chipul acesta fragmentat și inconsistent din jurnal, că îmi convine sau nu, e chiar al meu, și trebuie cumva să mi-l asum. Încerc să privesc mai atent prin ocheanul întors al notelor de jurnal propria-mi realitate.

Vechi notații, fragmente, impresii, note de lectură, simplități de tot felul. Jurnalul e un corpus dezlânat, lăsat în voia sorții, lipsit de virtuți artistice. O sumă de notații alandala pe care ar trebui să le dau pieirii și nicidecum să le reiau acum, într-o încercare de sistematizare, de re-compunere. Poate că miza jurnalului e tocmai recuperarea unității. Sau iluzia ei.

Îmi place liniștea dimineții. În acești ani în care m-am retras cu mine, departe de implicări și responsabilități sociale majore, într-un fel de hibernare impusă, aș fi putut să scriu mai mult și mai bine. Nu am reușit mai nimic.

Mi-am dorit să mă retrag - așa cum probabil toate ființele zdruncinate simt nevoia la un moment dat să stea departe de lume și mai mult cu sine, cât mai mult cu sine, aplecate asupra propriului declin intim - iar acum mă simt prizonier în această realitate a recluziunii.

Îmi e imposibil să evit un anume sentiment al eșecului.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey