Diana Adamek
Mircea Gheorghe
Cornel Mihai Ungureanu

 
sus


Diana Adamek

Ciuma dansului

 

Îmbrățișările de dimineață au fost scurte, ce a fost de spus s-a spus aseară, celelalte, uitate sau ascunse, vor rămâne așa, căci aici, în port, micul grup se va despărți. Giorgio și Richardis o vor lua de-a lungul țărmului, spre sud, păstrând pentru drumul lor doar animalele cu care au venit, cât despre oglinzi, legate cu grijă într-un înveliș de paie și cârpe, vor trece toate în grija lui Matteo, cel care va conduce de acum calea celorlalți sticlari. Catârii sunt vânduți căpitanului unui vas, primul ce va porni spre Spania, în schimbul lor vor primi hrană, apă și adăpost în cală, ca și dreptul de a se plimba când vor avea plăcere pe punte. Călătoria nu va dura mai mult de șapte zile, îi asigură căpitanul, căci în vremea asta vânturile sunt blânde și marea fără zbucium, dacă aveți și sufletele ușoare, plutitul va fi o încântare, urcați. Vom ridica ancora imediat după ce vom încărca butoaiele cu apă. Roro se strecoară din nou cu pelerina strânsă și gluga trasă, dar hainele primenite la Mantova și încă nestricate, îl arată din spate ca pe un călător cu ceva stare, astfel că mersul lui greoi nu neliniștește pe nimeni. Ar fi bine să rămâi ascuns în cală și să nu ieși pe punte decât noaptea când ceilalți călători vor dormi, îl sfătuiește, totuși, Matteo, și vom avea grijă ca unul dintre noi să fie mereu lângă tine. Și cu asta încă un pământ rămâne în spate.  

Drumul e așa cum l-a promis căpitanul, cu vreme bună și valuri liniștite, iar pe vas nu se iscă nici certuri, nici bătăi, ceea ce tulbură uneori liniștea sunt doar icnelile unora care suportă cu greu plutitul pe mare. La capătul săptămânii se arată însă pământul și Roro se bucură, fiindcă de ape nu s-a simțit niciodată legat, afară de cele care scaldă turnul cel alb,  numit Bélem, din visul Katharinei și frescele de la Bressanone. Într-acolo vrea el să se îndrepte imediat ce vor atinge uscatul. Dacă e așa, spune Matteo, până la Valladolid vor merge împreună, apoi se vor despărți, fiindcă sticlarii au hotărât să coboare spre Segovia și Madrid, locuri cu lume mai multă și mai bogată, dornică, poate, să le cumpere oglinzile. Pentru moment, ce au de făcut e să târguiască chiar în port alte animale de povară, sau, mai bine, o căruță pentru tot ce au de purtat cu ei, și, fără să mai intre în Barcelona, să ia drumul Castiliei. Coboară amețiți puntea, după atâta legănat pe mare trupurile își continuă încă balansul, ceea ce e bine pentru Roro, fiindcă nimeni nu se întreabă de ce mersul acestui  călător învelit în pelerină e așa de greu și de ce seamănă atât de mult cu al unui elefant. A trecut unul pe aici și tot așa pășea, spune cineva în spate, dar vorbele se pierd printre multe alte cuvinte și sunete care vin și se încrucișează din toate părțile, rumoarea într-un port e un clocot fără sfârșit.

Târguielile le iau timp, negustorii de catâri țin la preț, iar pentru căruță, pe care abia o găsesc, trebuie iarăși să se tocmească. Cumpără cu ușurință doar hrana pentru drum, turte de secară, un burduf de brânză, măsline cu pielița lucioasă și verde, apă, vin și pește uscat, pe cel proaspăt, învelit în frunze de mentă, îl vor prăji deseară, la primul popas. Așează cu grijă oglinzile în căruță, cu multă iarbă dedesubt care să le apere de zdruncinături, încarcă hrana pe spinările măgărușilor, întreabă care e drumul Castiliei, și, ocolind orașul, o iau spre podișuri. Nu se vor întâmpla în următoarele zile și săptămâni prea multe și deosebite, decât că vremea se va schimba, iar ei se vor uimi la fiecare pas de pământul roșu și fără suflet pe care calcă, de praful sângeriu pe care îl ridică, adunându-l în vârtejuri, vântul uscat al pustiurilor. N-au mai ținut socoteala timpului, dar Matteo crede că sunt în pragul unui alt an, vor afla despre asta la prima așezare, unde vor cere din nou hrană și odihnă. Pentru mâncarea lor și iarba animalelor trebuie să plătească însă întreit, a fost secetă mare în aceste locuri, așa că doar pâine de secară, măsline și sărătură de oaie mai pot primi, dar, dacă vor mai întârzia la han încă puțin, se va tăia un berbec, fiindcă da, se apropie sărbătoarea nașterii Domnului și noul an 1578, pe care așa se cuvine să-l primim, chiar și în sărăcie, cu un ospăț. După istoveala drumului și bătăturile din tălpi, tăieturile deschise de ierburile ascuțite și scaieți în picioare și brațe, ca și după arsura răsuflării tot mai împuținate de foame, sticlarii și Roro primesc cu bucurie să rămână la han, vor plăti din ceea ce le-a lăsat la despărțire pitica, în punga lor mai sunt destui arginți, doar să-i ferească de priviri străine și de pofta tâlharilor.

Matteo e însă bărbat tânăr și toate aceste zile de dezmăț cu carne și vin i-au aprins simțurile, salteaua de paie nu-i mai aduce odihnă, ci doar răsuceli și nesfârșite oftaturi. La fel i se întâmplă și fiicei hangiului, care și-a pierdut și ea somnul, foindu-se la fel de mult și fără fereală. Și poate că aceasta e pricina pentru care, în dimineața în care sticlarii au hotărât să înhame din nou catârii, Matteo se va ține deoparte, apoi le spune simplu că el nu merge mai departe, la han sunt multe de lucru și chiar dacă acum e cam sărăcie, se vor întoarce cândva și vremurile bune, el a vorbit deja cu hangiul și cu fata lui despre asta. Întrebările sunt de prisos, la fel și rugămințile, aceasta e voința mea, vine răspunsul la toate. Atunci să împărțim oglinzile, căci noi ne vom duce. Ba nu, păstrați-le voi, poate veți ridica într-unul dintre orașe un alt labirint sau le veți vinde pe drum, mie lăsați-mi doar două dintre animale și partea de care credeți că vă puteți lipsi din darul micuței Richardis. Iar acum, când toate s-au împărțit, cel mai tânăr dintre ei va rămâne cu bine, iar ceilalți trei, împreună cu Roro, vor porni din nou la drum. Nu prea mai au însă chef să vorbească și nici nu mai știu dacă ceea ce doresc e să ajungă la Valladolid sau dacă n-ar fi mai bine s-o ia spre Madrid, pe o cale mai scurtă. Ne tot despărțim, asta gândesc toți, dar niciunul n-o spune, veselia însă s-a dus, în locul ei mocnește o tăcere aspră, cu răbufniri de nervozitate și furie. Ținuturile sunt pustii, mâncarea din nou puțină, măgarii obosiți, înfometați și însetați, iar în pașii lor s-a strecurat o lentoare bolnavă. Parcă am arde, spune deodată unul și, ca la un semn, toți se opresc. Doar Roro a luat-o înainte, poate fiindcă n-a auzit, ori nu vrea să vadă ceea ce simte că se va întâmpla: privirile celor trei se vor înfrunta în strânsoarea rece a unei singure clipe, apoi trupurile vor țâșni, se vor încăiera și pumnii vor lovi fără alegere, cu mânie și sete. De ce au făcut asta, nu vor ști să spună mai târziu, când se vor târî istoviți, smintiți de neînțelegere și însângerați, fiecare în locul în care își va putea încropi un culcuș și o apărătoare pentru noapte, mai puțin împotriva fiarelor pustiei, cât a propriilor lor coșmaruri.

Roro s-a îndepărtat între timp destul cât să fie socotit de acum un călător singuratic, urmat doar de un catâr fericit să nu mai poarte în spinare nici o povară, nici chiar mica boccea cu cele câteva turte uscate de secară, care a rămas la locul bătăii. Pentru rumegătoare se vor mai găsi câteva fire de iarbă și, din belșug, tufe de ciulini, stomacul lui Roro însă va trebui să aștepte. Dar el a înfruntat multe până aici și, deși se strânge într-un spasm cu multe tăișuri, se va învoi, de nevoie, să rabde, mulțumindu-se doar cu măslinele pe care le mai poate culege încă, fie și ciugulite pe jumătate de păsări și încrețite de frig. Și mai sunt niște plante roșiatice, cu bulbul mustos și dulce, care îi vor stinge, atât cât se poate, și setea și nălucirile trimise de stomacul greu încercat. Dar picioarele n-au obosit și ele îl poartă înainte, peste întinderile sterpe și pământul mistuit de jaruri al podișurilor. Cât timp trece se poate doar ghici după vântul tot mai cald și lujerii noi ai arborilor care anunță primăvara. În curând se vor arăta și înmulți oleandrii și tufele de bouganvillea sălbatică, iar ficușii vor lua locul scaieților și, deși florile încă nu s-au deschis, aerul e  mai dens și încărcat de parfumuri. Apoi, după încă două zile de mers, se arată cetatea Valladolid.

Roro stă în cumpănă, întrebându-se ce ar trebui acum să facă, să intre sau să ocolească orașul, ținându-se departe de forfota mulțimii, dar e prea istovit și înfometat ca să nu dorească pentru el, ca și pentru animalul care îl urmează, ceva hrană adevărată, alta decât măsline și bulbi. Așa că își strânge din nou pelerina, își coboară gluga și pornește pe străzi în căutarea unui han mai retras ori a vreunei case cu porțile deschise pentru oaspeți, dar tot ceea ce găsește prin locurile în care umblă e o piață cu tarabele încărcate de mărfuri. Și mai bine! Va putea, deci, târgui ceva, iar lumina scăzută a serii îl va ajuta să-și țină chipul ascuns, cât despre dormit, se va mulțumi cu un loc ferit, dincolo de zidurile cetății, n-are de ce să rămână în oraș, acum că s-a despărțit de sticlari. Pentru una din micile monezi de argint dăruite de Richardis, spinarea catârului se încarcă din nou, o desagă cu fân și tărâțe de o parte, o alta cu frigărui de berbec, carne sărată, turte, fructe și brânză, plus un burduf mare cu apă de cealaltă. Ca să le ajungă pentru mai multe zile. Cu asta isprăvește și, cum nu mai are ce face în Valladolid, căci nu pentru fală și splendoare a venit el aici, urmează firul unei mici poteci lăturalnice și, spre noapte, iese din oraș. După care, la adăpostul câtorva tufe de liliac, se vor ospăta amândoi, el și catârul, și vor dormi.  

Ceea ce se arată mai departe sunt tot podișuri, cu același pământ roșu, răscolit de vârtejuri de vânt. Va merge așa timp de o săptămână, urcând, coborând și oprindu-se uneori pentru odihnă sub frunzișul oleandrilor, până ce va da peste un drum de căruțe și va prinde mișcare de călători, o foială ciudată însă, febrilă și nerăbdătoare. Trebuie să fie o așezare în apropiere și, după toate semnele, o petrecere care își trimite până aici sunetele de chitară, castaniete, tamburine și tobe, nu însă și veselia, căci, peste muzica tot mai frenetică, nu se aude nimic altceva, nici cuvinte și nici râsete. Cu toate astea, sunt tot mai mulți cei care își încurcă pașii pe mica potecă deschisă spre satul cu case nu prea arătoase pe care Roro îl poate vedea deja de pe colină, are o singură stradă și în mijlocul ei o piață în care s-a strâns multă lume. Dacă să coboare sau nu, luându-se după ceilalți, încă nu știe, va sta de aceea ascuns toată ziua, dar spre seară, învelindu-se din nou în pelerină, va porni să afle ce-i ține acolo pe toți ca legați și dacă sunt oameni sau năluci aceste siluete care se mișcă, fără însă să mănânce, să bea ori măcar să vorbească. Înțelege repede că nu trebuie să se ferească, privirile tuturor fiind ațintite spre locul unde o femeie îmbrăcată doar într-o cămașă fără mâneci și scurtă până în genunchi, dansează fără să-i pese de ceilalți, ca și când ar fi singură în odaia ei, într-un ceas al nopții. Cine e?, întreabă Roro, năucit. Căci n-a văzut încă pe nimeni să se miște ca ea, cu trupul încins, vrăjit și înrobit, dar absent, dăruit parcă pustiului. E Teresa Luísa, soția potcovarului Rogelio Lopez de Hurtado, care n-a avut niciodată vreo sminteală și a trăit în credință și cu frica Domnului până acum câteva nopți, când s-a trezit, s-a ridicat din pat, s-a îndreptat spre terasă și s-a apucat dintr-o dată să danseze, iar de atunci nu face altceva decât ce vezi, spune cineva. Și nimeni n-o poate opri, de parcă n-ar mai auzi, n-ar mai vedea și n-ar mai simți nimic.

Roro rămâne noaptea în piață și din vorbele puține pe care toți le știu, dar le repetă, trecându-și-le unul altuia, nu ca să le înțeleagă mai bine, ci, poate, ca să se apere de frică, află că Rogerio Lopez n-a iubit niciodată alte sunete decât cele ale potcoavelor bătute pe nicovală, dar el a fost, totuși, cel care a chemat muzicanții, promițându-le plată bogată pentru cât vor avea de cântat. Apoi că, de ieri, o altă femeie din casă, Amparo, sora cea mare a Teresei, s-a apucat și ea să danseze, după care s-au molipsit pe rând Celia, Dominga, Hilda, Ferminia și Irene, fetele vecinilor, care saltă și ele acolo unde le-a lovit molima, în camere sau în curțile caselor. Și parcă, spune dintr-o dată un bărbat nu chiar tânăr, îmi vine, iată, și mie să dansez. Ceea ce se și pornește să facă, chiar dacă fără pricepere, mai întâi cu stupoarea de a nu-și putea controla voința și corpul, în extaz și abandon câteva clipe mai târziu, când mișcările lui vor prinde ritmul tobelor și bătaia castanietelor. După care îl va urma un altul, apoi încă o femeie, un bărbat, negustorul, frizerul, nevasta cizmarului, fiica croitorului, al învățătorului, crescătorul de cai, ajutorul lui, căruțașul, iubita tâmplarului, zugravul, câteva slujnice, chiar unul dintre muzicanți. La urmă, tot satul, căci până spre dimineață nu mai e nimeni, nici măcar dintre copii, care să nu se fi predat fervorii și bolii. Dansează fiecare cum știe și cum îi dictează această febră pe care n-o mai pot stăpâni, în ritmul celor câtorva tamburine și al unei chitări care mai sună dinspre estrada luată cu asalt de dansatori.

Roro nu se poate nici el desprinde, deși ar vrea să plece atât cât mai e timp și nu-l va atinge și pe el ciuma dansului, numai că simțurile altceva îi cer, să stea până la capăt. O caută din ochi pe Teresa și o vede rotindu-se și frământând în spasme de extaz și oboseală, cu capul dat pe spate și ochii închiși, aceiași pași de hipnoză și coșmar. Nu mai e o femeie tânără, poate a fost frumoasă, dar în trupul ei obosit nu se deschide acum decât o imensă și de neînvins singurătate, iar în părul lung și negru, o floare ofilită de gardenie. Ai să mori, șoptește el, tulburat de propriile-i vorbe, iar dansatoarea, ca și când l-ar fi auzit, ar fi înțeles și i-ar răspunde că așa se va întâmpla dacă a fost scris, zâmbește. Continuă să se rotească, deși pașii i se frâng și corpul ei acoperit de sudoare și valuri amestecate de roșeață și paloare și-a pierdut încordarea, păstrând și amplificând doar tremurul și respirația sacadată. Dansează fără încetare de mai bine de o săptămână, cu răgaz doar cât să bea apă și să ațipească preț de câteva clipe în picioare, rezemată de balustradă, pe chipul ei și-au săpat liniile cearcăne negre, venele de la gât și tâmple s-au umflat sub strânsoarea unui sânge vânăt, iar brațele par mușcate ca de o fiară cu multe guri.

Prima care va cădea e Amparo, după încă o săptămână de fervoare și zbucium. Se va prăbuși în mijlocul curții, ducându-și mâna la inimă și rotindu-se încă o dată înainte de a i se înmuia picioarele. Peste alte câteva zile, se vor stinge Amarilis, Francisca și Mireia, apoi unul dintre muzicanți, după care vor veni la rând Elias, Fernandez, Baldomero, Ximena, Alicia, Araceli și chiar Rogerio Lopez, potcovarul. Trupurile cad secerate de foame, nesomn, istoveală, lipsă de aer și nesfârșită sminteală. Dar cei vii dansează mai departe. Roro s-a întors pe colină, are nevoie de hrană și odihnă, molima dansului l-a cutremurat mai mult chiar decât ciuma vieneză. Catârul e tot acolo unde l-a lăsat, rumegă în liniște și, după atâta nebunie, prezența sa îl bucură, vino să-ți dau apă, îl momește Roro, golind puțin din burduful  îngropat în pământ, la umbra oleandrului. Nu va mai coborî un timp, dar nici nu se poate hotărî să se desprindă, Teresa și dansul ei și-au întins stăpânirea și aici. Apoi, într-o dimineață, nu mai aude muzica și înțelege după tăcere că toate s-au sfârșit și că e timpul să plece. Își va încărca de aceea bocceaua și burduful cu apă pe spinarea animalului și, luând cărarea care duce spre sat, pornește. Așezarea frământată până mai ieri de nebunie este acum fără suflare, pare un câmp de luptă, după cât de mulți sunt morții înțepeniți în fel de fel de poziții peste tot, în mijlocul drumului, în pragul caselor cu ușile deschise, în curți, chiar și pe estrada pe care, printre tobe și castaniete, ciupind din când în când corzile chitarei, se plimbă câteva găini. Trupurile însă nu s-au umflat, deși soarele e puternic, și nici nu trimit duhoare de leș, ci, cu totul de neînțeles, un miros puternic de gardenie. Roro caută din ochi terasa și pe femeia cu părul negru, prima care a început să danseze, poate ultima care a murit, dar nu mai vede acolo pe nimeni, doar o salamandră cu solzi verzi ca de mucegai otrăvit, întinsă pe una din lespezi. Teresa trebuie să fi căzut altundeva, dacă nu cumva mai dansează încă, prefăcută în flacără, pe pământul mistuit de febre și singurătate al podișurilor Spaniei.

Patru sute de morți se vor număra cândva în acest sat, dar asta mult după ce Roro se va îndepărta. Vor fi îngropați împreună, fiindcă nu vor mai putea fi recunoscuți și redați fiecare cavourilor lor, atât de tare se vor fi uscat, gata să se sfărâme ca niște foițe subțiri sub vântul care a făcut și mai de nestăvilit mireasma gardeniei. Și astfel, sub ceea ce s-a numit de către toți ciuma dansului, se vor amesteca și apoi mistui, căci nimeni n-a rămas să le mai pomenească, oasele ușoare ale familiilor sărace Martinez, Morales, Reyes, Chaves, Castillo, Garza, Moreno, Mendoza, Santiago, Munoz, Vega, Ortega, laolaltă cu cele nobile, dar la fel de înfrânte, ale vechilor cavaleri de Higuera, de Canieles, de Camporelis, de Calle Ambra. Fiindcă pământul e dornic să uite.

La fel și Roro, de aceea se va grăbi. Fără să mai ia aminte la celălalte sate și orașe, ape și dealuri care i se arată. Vara e în toi, soarele tot mai necruțător și oboseala lui mare, catârul însă e rezistent, răbdător și se mulțumește cu ceea ce găsește sau i se dă, urmându-și fericit stăpânul care nu-l împovărează cu mai nimic. Vor trece astfel alte multe zile și nopți, până ce se va face toamnă și podișurile se vor schimba cu dealuri și munți, iar din cuvintele străine pe care le aude, și de care se ține departe, Roro va ști că au pășit în altă țară. Și abia acum, când a părăsit regatul, unul dintre vise i-o înfățișează pe Anna, așa cum încă n-a văzut-o, cu chipul strâns de tristețe sub coroana strălucitoare de regină pe care o poartă. Nu spune nimic, doar îl privește, apoi îi face un semn ca și când i-ar arăta un drum și i-ar cere, cu o cădere obosită a pleoapelor peste ochii ei fumurii, să o aștepte. Spre apus s-a întins mâna ei, într-acolo o ia de aceea și Roro, ducând cu sine de acum, peste istoveala trupului, și această nouă și grea tulburare. Cu ea va urca munții și va înfrunta, doar câteva dimineți mai târziu, primele pâcle de ceață, după care se vor înșira toate cele cunoscute deja, mușcătura frigului, cârceii foamei și aburii nălucirilor. În Tras-os-Montes va fi silit să ceară găzduire, nu e un han casa care i se ivește în cale, ci doar coșmelia unui pădurar care a văzut multe de când trăiește în munți și nu se va speria prea tare de acest străin cu chipul schimonosit și hainele rupte, gata să se prăbușească în prag. A mai readus la viață călători rătăciți și cu simțurile mistuite, o va face și acum cu puțin rachiu de ienupăr, fiertură de ciuperci uscate, miere sălbatică și o învelitoare caldă pentru la noapte, cât despre catâr, el va găsi de toate în grajd. Unde vrei să ajungi?, Acolo unde sunt așteptat, răspunde Roro, cu vorbele scriiturii pe care i-a deslușit-o pitica., Și unde e asta?, La Bélem., O!, mai e ceva drum până la Lisabona, dar, după ce treci de munți, poți să o iei tot spre apus și vei da de ocean, iar dacă ții țărmul spre sud, vei vedea în nici o săptămână locul unde se amestecă apele, cele sărate cu cele dulci. Acolo se înalță turnul. Roro va mai rămâne câteva zile ca să-și regăsească puterea, va plăti cu un bănuț, va mulțumi în felul lui, pregătind niște turte cu miere, și, chemându-și catârul de care nu mai vrea să se despartă, pleacă din nou.

Urcușul însă s-a terminat, iar drumul e de aici mai puțin anevoios, fără amenințări se arată și iarna. Doar că, după visul în care Anna i-a făcut semn, Roro își simte sufletul năpădit de tristețe. Pașii îi sunt grei, uneori întârzie mai mult timp în același loc, sub crengi, sub coviltirul vreunei căruțe abandonate, lângă șoproane părăsite, fără altă dorință decât aceea de a prelungi clipele amorțirii. Între timp, peisajul s-a schimbat, au început să apară case și călători, să se audă vorbe. Se ține cât poate departe de ele, căci hainele numai zdrențe și gluga destrămată nu-i mai pot acoperi chipul și nici picioarele groase, de elefant, în unele părți, printre rupturi, se lasă văzută chiar pielea, cu nodurile, crustele și negii ei. Mănâncă din nou doar ceea ce găsește, bulbi și fructe uscate din cele care s-au mai păstrat în vreun arbore nu prea înalt și ronțăie câțiva pesmeți, iar de dormit nu poate, sub rafalele tot mai tăioase și sărate ale vântului, ori, poate, nu vrea, de teamă să n-o revadă în vis pe Anna, purtându-și coroana strălucitoare, dar la fel de tristă ca el. Apoi, într-o dimineață, zărește luciu de apă în zare și înțelege că a ajuns la ocean. Nici asta însă nu-i aduce nici măcar liniște.

Merge, totuși, mai departe și, după încă o zi, după ceasul apusului, picioarele lui se afundă în nisip. Plaja e pustie, tivită de o parte de coline cu ciulini, iar de cealaltă de valuri, o lumină vineție și rece se întinde deasupra ei. O ia de-a lungul țărmului, trebuind să ocolească în multe locuri stâncile care țâșnesc abrupt, întrerupând fâșia fină de nisip, lasă în urmă și portul unui mare oraș ale cărui întinderi le ghicește după strălucirea făcliilor, rumoarea vocilor și amestecul siluetelor de oameni, animale și caravele, a fost Porto, după care vor urma alte așezări, golfuri și debarcadere, sate de pescari, plase, frânghii, bucle și răsuceli, un laț care se strânge și, la urmă, acest nod. Căci Roro tocmai a ajuns la Figuera da Foz, n-a intrat în oraș, dar se oprește nu departe de port, unde trupul i se frânge de oboseala nopților nedormite și a hranei puține, abia adunându-și puterea de a se târî până într-un loc ferit de valuri și vânt, lângă câteva bărci trase la mal. Iar acolo va adormi, prinzând cu o ultimă lucire a conștiinței strălucirea făcliilor aprinse și purtate pe străzile orașului, în chiote dezlănțuite,  de mare sărbătoare. Și nu-și va aminti niciodată cum s-au întâmplat toate. Decât că, după un timp, o lumină i-a cercetat fața și o voce l-a întrebat ceva, apoi că altele i-au răspuns acesteia cu râsete și că, după aceea, chicotelile s-au schimbat în icnete de furie, șuierături și mai apoi în urlete amețite de triumf. Mai ține minte o durere ascuțită în coaste, o lovitură repezită spre fața pe care a încercat să și-o ferească, dar n-a mai avut timp, fiindcă alți pumni și picioare s-au năpustit din toate părțile spre el. Iar la urmă, cum toate s-au învălmăși într-o duhoare de dospeală de vin și sare și umeazeală caldă, care nu era a spumelor sparte de ocean, ci a propriului său sânge.

Roro nu va ști astfel că, nu mult după ce a adormit, mutându-și locul petrecerii, din târg, pe plajă, a venit spre el puhoiul petrecăreților, Iată unul adormit, să-l mutăm spre Domnul!, a râs unul dintre ei, apoi un altul i-a văzut chipul și a țipat că ăsta e Necuratul, iar altul i-a răspuns, chicotind, că atunci să-l ardă, dar mai întâi să-l amețească puțin, și primul pumn a și căzut. Pofta e însă prea mare ca să se oprească aici, mai ales după ce, întorcându-l de pe o parte pe alta, sub loviturile tot mai năprasnice și nestăpânite, vor descoperi ceea ce hainele rupte ale străinului nu ascund, cruste roșiatice năpădite de negi. Și pumnii și picioarele, după aceea un par smuls din catargul uneia dintre bărci, cad cu sete peste trupul învins, peste coaste, mâini și picioare, peste negul uriaș, ca un ciorchine, ca o trompă de elefant, de pe față. Un sunet înfundat, cu un ecou prelung, apoi un altul, mai viu și ascuțit, însoțesc loviturile, de sub haine, printre răni, năvălește sângele, dar pârâitul oaselor rupte asmute și mai puternic gloata dezlănțuită. Frânge-i picioarele!, urlă cineva, și bâta se avântă din nou, cu putere, trebuie însă să lovească de mai multe ori, ca de sub scoarța groasă a pielii să năpădească alt val de sânge și să se facă auzit un sunet mai întâi uscat și scurt, înmulțit apoi într-o prăbușire prelungă, fără sfârșit, de nisip și pietre, ca și când tot pământul acesta,  întors cu spatele spre mare și dăruit unui soare negru, s-ar cutremura. Încetați, strigă unul, e bărbatul care a lovit primul și care i-a cotrobăit apoi buzunarele, smulgând pe ascuns, firește, și punga cu arginți pe care o purta străinul la gât, dar care acum se teme și ar înapoia totul, în fața scrisorii cu parafe regale, pe care a găsit-o. Căci în vesta pe care Roro n-a schimbat-o de la Mantova încă, a stat ascunsă misiva lui Rudolf, Împărat al Sfântului Imperiu, Rege al Germaniei, Ungariei și al altor ținuturi, după cum arată înscrisurile și semnătura. Doamne!, murmură unul, îndepărtându-se cu pași împleticiți, iertare cer acum toți, cutremurați de spaimă, Învelește-l!, Cu ce?, Să-l lăsăm, Ba să-l ducem de aici, Cum?, Uite un catâr, urcați-l pe spatele lui!, Și nu uitați scrisoarea!, Ce să facem cu ea?, Puneți-o în boccea, lângă burduful cu apă, Să plece de aici, Da!, Și noi să fugim, Unde?, Unde nu ne va ajunge pedeapsa împăratului și blestemul elefantului, Doar peste mări atunci, Doamne!

A fost noaptea beată a Anului Nou, 1579.

 

Fragment din Dulcea poveste a tristului elefant, editura Cartea Românească, 2011.


Comentarii cititori
sus

 

Mircea Gheorghe

Casa de bătrâni Caroline


Scrisul de la intrare de pe geamul mare de sticlă începea să se decoloreze și proprietarul îi ceruse cu trei zile în urmă să ia o pensulă și o cutie de vopsea neagră ca să întărească literele șterse. Pe urmă anunțul cu apartamente de închiriat, scris la calculator, era, îi mai spusese proprietarul, prea mic, nu se vedea bine de departe. Trebuia să pună în locul lui unul mai mare.
Dar administratorul nu avea acum timp de astea. Peste noapte se pornise viscolul, zăpada se aduna în fața intrării și trebuia să iasă din două în două ore cu o lopată mare de lemn să curețe trotuarul. „Dacă, doamne ferește, se întâmplă ca unul din bătrânii noștri să alunece și să-și rupă piciorul, ne costă o avere, îl avertizase domnul Bergeron. După ce s-o potoli viscolul, să pui sare să nu se facă gheață.”

Rivière-des-Prairies se târa gelatinos undeva în spatele blocului, flancat de scheletele albe și negre ale copacilor. Vara era o splendoare. Maluri înverzite, bănci de piatră, veverițe, râul șerpuit ca în tablourile de iarmaroc, pista rezervată cicliștilor, locurile pentru pescuit... Administratorul și soția lui, Adriana, locuiau într-un apartament de la etajul trei. Noaptea auzeau vuietul apei la un baraj din apropiere. Era ca pe timpuri, într-unul din hotelurile de la Marea Neagră. Olimp sau Saturn sau Jupiter, nu mai știa care, oricum într-unul din astea. La fel vuia atunci și marea. Ei erau mai tineri. Iarna barajul era închis.
Terminase de curățat zăpada, a treia oară pe ziua de azi și acum în biroul de la parter răsfoia un registru cu facturi. Era neliniștit. Șase dintre cei o sută douăzeci de locatari ai Casei de bătrâni Caroline nu-și plătiseră chiria pe luna asta. Asta însemna că domnul Bergeron nu avea bani destui pentru ipoteca lunară. „Doi, trei, hai să zicem patru restanțieri, mai merge. Îi putem aștepta o lună dacă au probleme. Dar de la cinci încolo, problema devine serioasă”. Și-l privise sever ca să-i sugereze gravitatea consecințelor pentru amândoi. El, administratorul, era doar în aceeași echipă cu proprietarul.

Îi căutase de mai multe ori pe locatarii rău platnici. Sunase la ușa lor, unii îl invitaseră înăuntru, alții îl ținuseră afară, discutase cu ei. Degeaba. Erau nemulțumiți. Domnul Bergeron le promisese fiecăruia fel de fel de lucruri, de luni de zile, că le schimbă aragazul stricat sau frigiderul prea vechi sau mocheta roasă și murdară și așa mai departe. Dar nu făcuse nimic. Acum se săturaseră. Erau bătrâni, plăteau domnului Bergeron bani grei, aproape toată pensia pentru ca să locuiască aici. Le plăceau râul și părculețul din apropiere unde puteau jucau pétanque, le plăcea și bingo-ul organizat săptămânal în sala de festivități, mă rog, le plăcea totul, dar asta nu însemna.... Domnul Bergeron trebuia să se țină de cuvânt.
- Dumneata ești de puțin timp aici și nu știi... Bergeron nu bagă bani decât în apartamentele care nu sunt închiriate... le renovează ca să ia apoi chirii mari. Dar după ce-ai intrat aici, nu se mai uită la tine. Nu-i pasă de nevoile tale.
O locatară știindu-l că-i român, îi dăduse cu vreo două-trei zile în urmă o casetă cu Zamfir.
- O înregistrați și mi-o aduceți înapoi...
Luase caseta și-o pusese într-un sertar. O s-o asculte mai târziu când o să fie mai liber. Poate duminică.
Nu-i spusese încă nimic proprietarului despre nemulțumirile locatarilor, astăzi o s-o facă. Îl aștepta să vină spre seară.
Cineva îi bătu în geam
- Domnu’ Vlad, îmi permiteți?
Era madam Naud, o fostă profesoară de istorie, de la etajul unu. Știa ce vrea să-i spună bătrâna.
- Vă rog!
Madam Naud intră și, oftând suferindă, se așeză în fotoliul din fața biroului. O bătrână înaltă, uscată și palidă.
 - Vă ascult!
- Azi noapte s-au certat până la ora unu. Înjurături, urlete, mai ales ea. A fost groaznic. Am ieșit cu madame Dupont pe hol și le-am bătut la ușă. Ne-a strigat să-i lăsăm în pace.
- Cine, domnul?
- Nu, ea. El e mai potolit, parcă i-ar fi rușine...
- Ce să facem? Am vorbit deja cu ei. Și nevastă-mea a vorbit. I-am rugat să se poarte cum trebuie. Am crezut că se potolesc...
Madam Naud îl privit contrariată.
- Cum adică? Dumneavoastră îi rugați să se potolească? Pronunțase ironică și revoltată cuvântul rugați. Vorbiți cu proprietarul. Să-i dea afară! Dacă nu pleacă ei, plecăm noi. O să-i convină să piardă patru-cinci chiriași dintr-odată?
- Am s-o trimit pe nevastă-mea să le vorbească din nou... să-i avertizeze...
- N-or să se liniștească. Sunt necivilizați, numai proprietarul ar putea să-i sperie.
Madam Naud se ridică brusc vioaie și amenințătoare
- Vă las, poate că aveți treabă. Dar vorbiți neapărat cu proprietarul. Fiindcă dacă nu vorbiți dumneavoastră, o să vorbim noi. Și n-o să-i cadă bine... La revedere...

Administratorul se rezemă de spătarul scaunului. Îi știa bine pe certăreții de care se plîngea madam Naud. Soții Laverdure. Madam Laverdure avea o voce mare, bărbătească. Să fi fost de vreo 60 de ani, era printre cei tineri în casa asta de bătrâni. El însă era mult mai în vârstă, bătea spre 80. Slab, alb și timid.
- De ce vă certați? îi întrebase când primise prima reclamație.
- Nu mă mai iubește! spusese ea. Toată ziua se uită la televizor, la filme cu fîțe goale și mă jignește. Zice că sunt mică, urâtă și grasă.
- E nebună! corijase el versiunea nevestei. Mă uit la patinaj și la festivalurile de dansuri. Ce e rău în asta? Fetele alea sunt frumoase, da.
- Vedeți, domnu’ Vlad? strigase ea cu năduf. Vedeți? Chiar și de față cu dumneavoastră nu se poate stăpâni! Eu nu mai sunt bună, gata, s-a terminat cu mine. După ce mi-am sacrificat viața pentru ca să-i fie lui cald și bine, acum gata, alta la rând... Și cu mine, cum rămâne?
- Mă rog, încheiase repede administratorul discuția, faceți cumva să nu mai supărați vecinii. Or să vă reclame la poliție!
- Cine? Cine vrea să reclame? se repezise femeia.
- N-are importanță.... Vecinii... Nu-i lăsați să doarmă....
- Nu lăsăm noi lumea să doarmă?! Spuneți dumneavoastră asta?! Că nu lăsăm lumea să doarmă?! O să ne plîngem domnului Bergeron...
- Faceți cum vreți, eu numai v-am spus... oamenii din jurul dumneavoastră sunt nemulțumiți.
Ieșise și în urma lui începuse din nou cearta.
- Nenorocito, îl auzi strigând pe bătrân, din cauza ta or să ne dea afară și de-aici. O s-ajungem în stradă, n-o să ne mai primească nimeni...

Nu se putea face nimic cu ei. Așa crezuse. Dar pe urmă îi spusese lui Adi.
Adi se binedispunea ori de câte ori i se cerea să intervină într-un conflict de familie. Oamenii îi făceau confidențe și ea se simțea importantă. Își spunea că viața e foarte spectaculoasă. Acum zece ani nici nu i-ar fi trecut prin cap că o s-asculte povești din astea la capătul lumii, în Canada. Le dădea exemple demne de urmat, culese din viața proprie sau din cea a prietenilor și cunoștințelor. Așa că acceptase cu entuziasm să le vorbească soților, aflați, zicea ea, într-un moment de criză peste care puteau trece cu un dram de înțelepciune. Coborâse și întârziase aproape două ore. Când revenise, părea mulțumită. Făcuse treabă bună.
- Grăsuna mi-a spus că sunt o adevărată psiholoagă și m-a îmbrățișat. Mi-a spus că aș câștiga bani buni dacă s-ar găsi cineva să mă aprecieze așa cum merit! Iar el mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi. Mi-au promis că or să se gândească la ce le-am spus și n-or să se mai certe niciodată. Vezi, așa trebuie să le vorbești oamenilor, să ai răbdare cu ei!
Se privea mândră în oglindă.
Înțelegerea dintre soții Laverdure durase o săptămână. Apoi o luaseră de la capăt și madam Naud era la a treia reclamație. O s-o trimită din nou pe Adi. Data trecută reușise să-i astâmpere. Poate o să reușească și de data asta. Dar nu acum, mai spre seară. Atunci când pornea cearta...
Avea în față lista cu locatarii și cu apartamentele neînchiriate. Patru apartamente erau goale de două luni, spre exasperarea proprietarului. Oamenii care veneau să le vadă nu erau interesați să se mute în timpul iernii. Poate mai târziu, spre vară, acum voiau doar să-și facă o idee. La astea patru se mai adăugau și chiriile neplătite, ceea ce însemna zece chirii mai puțin încasate luna asta. Nu era bine deloc.
- Aveți să mă împrumutați cu trei dolari?
Nici n-o observase pe bătrânica ponosită de la parter care se strecurase înăuntru. Adi o poreclise Pilangica, fiindcă era mai tot timpul amețită de bere. Acum îi lipseau trei dolari pentru porția zilnică de băutură. Nu era prima oară când îi cerea bani. Pilangica nu avea pe nimeni, nu era ca vecinele ei care primeau în fiecare duminică vizitele copiilor și nepoților ce descindeau cu buchete mari de flori din mașini strălucitoare. Când primea pensia, își plătea conștiincioasă toate micile datorii făcute în cursul lunii. Nu avea de ce să nu-i dea.
- Sunteți foarte cumsecade, domnu’Vlad. Se vede cât de colo că sunteți european, ce să mai vorbim!
Pilangica dispăruse fericită pe culoarul care ducea spre blocul vecin unde era o băcănie și administratorul se cufundă mai departe în dosare. Privea din când în când îngrijorat trâmbele de zăpadă care loveau gemurile înghețate de la intrare. Era mulțumit că pe vremea asta proastă locatarii nu aveau curaj să meargă pe-afară.

Se pregătea să iasă din nou cu lopata ca să curețe trotuarul. Atunci apăru Adi. Era agitată și aprinsă la față.
- Vlad, închide biroul și hai la etajul șase. Madame Thérèse a căzut, e întinsă pe jos și nu se poate mișca. Poate reușim s-o urcăm în pat. Și să chemăm o ambulanță, doctorița noastră nu știu unde e, nici la telefonul de acasă nu răspunde... Să nu aibă vreo fractură bătrâna, cine știe...
Madame Thérèse Bonenfant era cea mai în vârstă dintre toți locatarii. Avea peste nouăzeci de ani. Prin ușa deschisă de la la apartamentul ei se auzeau scâncete ușoare ca de copil. Bătrâna se împiedicase de firul unui lampadar din colțul camerei și căzuse în fața patului.
- Mă doare! spuse ea când încercară să o ridice. Vreau să rămân aici.
- Ce vă doare? Piciorul?
- Totul mă doare. Peste tot mă doare.
- Ați căzut greu...
- Nu căzătura... Am terminat doctoriile. Trebuia să-mi iau doctoriile și nu mai am doctorii... Să-mi aducă doctorii...
- Ce doctorii? o întrebă Adi.
- Alea de pe noptieră!
Erau acolo câteva flacoane goale de vitamine.
Bătrâna scâncea:
- Mă doare, mă doare, peste tot mă doare...
- Așa zice de fiecare dată când își termină vitaminele, șopti o vecină care intrase curioasă în urma lor.
- Și dacă-ți iei doctoriile îți trece?
- Totdeauna! afirmă cu convingere bătrâna. Chemați-mi băiatul!
- Unde aveți numărul lui de telefon?
- În agenda de pe masa din bucătărie.

Adi luă agenda și o deschise la litera B. Michel Bonenfant, băiatul bătrânei, avea acolo notat un număr cu un indicativ regional, semn că locuia sau lucra în afara orașului. Vlad i-o luă din mână și formă numărul. Îi răspunse o secretară:
- Biroul domnului avocat Michel Bonenfant. Cu ce vă pot ajuta?
- Am un mesaj din partea mamei sale de la casa de bătrâni Caroline.
- Domnul Bonenfant nu e la birou. Am notat, o să sune când se întoarce. La revedere.
- Băiatul dumitale nu e la birou, nu ai numărul lui de acasă? îi strigă Vlad așezând receptorul în furcă.
Bătrâna își mișca repede capul dintr-o parte în alta și repeta în neștire.
- Mă doare, mă doare, mă doare, mă doare...
Vlad formă numărul de la urgență. Dădu toate amănuntele care i se cerură. Recepționista îi spuse că ambulanța o să sosească într-o jumătate de oră.
- Vreau doctoriile mele, scânci bătrâna. Mă doare peste tot, totul mă doare, peste tot mă doare....
Adi o privi atentă:
- Îți dau eu ceva să-ți treacă. Să nu te mai doară nimic..
Bătrâna o cercetă bănuitoare.
- Ce poți să-mi dai dumneata? Ai dumneata medicamente?
- Am. Uite, am.
Adi se scotoci în buzunar și-și scoase mâna făcută pumn.
- Vlad, adu un pahar de apă pentru doamna. Și ridică-i puțin capul.
Bătrâna se uita la ei tăcută, aproape fără să respire.
- Uite, eu îți pun pe limbă pilula asta, o înghiți și o să-ți treacă totul. Ai să te simți bine
Adi își desfăcu mâna cu grijă, umblă în gura bătrânei și îi dădu să bea. Bătrâna bău jumătate de pahar, și-și lăsă capul pe covor. Închise ochii pe jumătate. Stătu nemișcată câteva minute. Parcă se pregătea să doarmă. Vlad era puțin alarmat, dar Adi părea liniștită. Puse mâna pe umărul bătrânei:
- Ei, te mai doare?
Bătrâna deschise ochii:
- Ce mi-ai dat? Ce mi-ai dat, că mi-a făcut bine! Nu mă mai doare nimic.
- Nimic, nimic?
- Nimic!

Și icnind, întorcându-se pe o parte, se apucă de piciorul patului și se ridică încet, cu greutate. Vlad vru s-o ajute, dar ea îi făcu semn că nu are nevoie, se descurcă singură. Își netezi rochia cu mâinile și se așeză cuminte pe marginea patului cu mâinile-n poală. Mai ceru un pahar cu apă pe care-l bău cu sorbituri încete și rare. O privea pe Adi cu simpatie. Era zâmbitoare.
Cineva bătu la ușă. Erau doi infirmieri, sosise ambulanța.
- Nu mai am nimic! îi anunță triumfătoare bătrâna. Madam administrator m-a făcut bine! Mi-a dat un medicament pe care-l știe ea!
Infirmierii păreau derutați.
- Nu i-am dat nimic, le șopti Adi, m-am prefăcut doar că-i dau... Bătrâna e puțin închipuită.
 Infirmierii o priviră cu simpatie.
- Perfect, doamnă, îi spuse bătrânei unul dintre ei care avea un cercel în ureche. Dacă tot am venit, vă facem un mic examen medical: tensiunea, inima, plămânii...
- Nu mai e nevoie de noi, nu-i așa? întrebă Vlad.
- Nu, nu, mulțumesc mult, strigă bătrâna cu vioiciune. Madam Adrienne, să-mi aduci pilule din alea din care mi-ai dat acum!
 Adi și Vlad ieșiră și porniră spre ascensor.
- Ai fost grozavă! îi spuse Vlad.
- Da, conveni ea, mi-a venit așa ca o inspirație. Eu rămân la trei, nu mai cobor cu tine la birou. Nu întârzia mult. Am o surpriză pentru tine, la masă.
Se despărțiră.
Când ajunse la parter, administratorul observă că se înserase. Afară, la intrare, cineva curăța zăpada. Se apropie și-l recunoscu pe domnul Bergeron.
- Vă salut! vorbi el respectuos.
- Ai apărut în sfîrșit! îi zise proprietarul fără să se oprească din treabă. Te caut la telefon de aproape o oră...
- A fost o urgență la etajul șase.
- Știu, am văzut ambulanța. Dacă nu eram eu să-i fac loc, nici n-ar fi avut unde să parcheze din cauza zăpezii. Cum e bătrâna?
- Bine. Până la urmă nu a avut nimic.
Domnul Bergeron dădu ultima lopată de zăpadă.
- Haidem în birou, avem de discutat.

Intrară, se așezară față în față și domnul Bergeron vorbi:
- E intolerabil ce se petrece aici! Zăpada n-o cureți, chiriile nu le încasezi, apartamentele nu le închiriezi. Am primit reclamații că-mi ascunzi ce se petrece în bloc. Până și anunțul ăsta cu apartamente de închiriat, te-am rugat să-l schimbi. Nu l-ai schimbat! Ți-am spus să iei puțină vopsea și să întărești adresa de la intrare. N-ai făcut-o! Ai ceva de zis?
Administratorul îl privi inexpresiv.
- Nu ai nimic de zis. Și e normal să n-ai. Perfect. Îți dau două săptămâni să-ți cauți casă. Din clipa de față nu mai am nevoie de dumneata. De mâine o să vină cineva să-ți ia locul. De mâine ești simplu chiriaș. Dar nu mai mult de două săptămâni. Te rog să dai totul în primire omului pe care ți-l trimit și să-i explici ce trebuie să facă. Adică ce n-ai făcut dumneata și nevasta dumitale. La revedere.
Proprietarul ieși fără să-i întindă mâna. Rămas singur, Vlad se gândi că Adi îl aștepta mulțumită și mândră de ea, în apartamentul lor de la etajul trei cu masa întinsă, luminată romantic de lumânări și cu surpriza de care îi vorbise - o sticlă de vin alb de Argençon scoasă de curând din frigider.

(Din Partida de canastă, Polirom, 2005)

Comentarii cititori
sus


Cornel Mihai Ungureanu



Bărbații aceștia pe care îi iubim

(fragment)


Telefonul sună strident, ca un ceas rusesc, și Ana, vrând să ducă receptorul la ureche, își izbi tâmpla. În loc de „Alo?” zise „Au!”.
- Te cheamă șefu’! La Palat. Vine Tina să te ia, e pe drum deja!, îi spuse, ca și cum ar fi fost grav, Laura, secretara președintelui. Ai grijă, e supărat, îi mai șopti, și glasul ei risipi rămășițele visului recurent: Grig trăia, se întorcea acasă, în ultimele faze ale bolii și Ana, înspăimântată, încerca să îl omoare - făcea asta de fiecare dată altfel, apoi ascundea cadavrul în locuri unde, spera, nimeni nu s-ar fi gândit să-l caute.  
Coșmar simplu, putea să îl povestească, mizerie scoasă afară din subconștient, relevată și atunci când, cu ochii deschiși, încercase să-și imagineze Învierea și teama o tăiase ca o lamă la gândul întâlnirii cu el. În Iad, căci niciunul dintre ei nu ar fi putut ajunge în Rai. Avea și alte vise apăsătoare care se repetau, greu de descris în cuvinte, cel în care se transforma în lup, de exemplu, și simțea cum i se mișcă, în timp ce alerga, coloana lungă, în ritmul salturilor făcute cu labele. Uneori urlau la ea câinii când trecea pe stradă a doua zi.
 
Deschise ochii abia sub duș, își făcu apoi un ceai cu scorțișoară, îl luă în balcon și își înghiți cu el întrebările, oricum nu ar fi știut să răspundă atât de devreme. N-avea idee ce va așeza pe rafturile zilei, pe un singur lucru putu să pună clarul, după ce se mai risipi senzația de toropeală: șeful nu te cheamă să-ți ofere trandafiri.
 
Plouase peste noapte, era o dimineață înghețată, dar nu în sens friguros. Un bărbat încă adormit ieșise la fereastră în blocul turn, pechinezul care o ura o privea de la etajul doi, dar nu o lătră, o femeie cu țigara în mână mătura frunze, pe trotuar. În rest, nu se clintea nimic. Sau aproape nimic, căci Anei i se păru că vede dispărând o umbră pe acoperișul vilei din colț. Se retrase în dormitor și, din spatele perdelei, cu luneta rămasă de la Grig, nu mai avu niciun dubiu: era un bărbat pe acoperiș, avea o cameră mică de filmat, iar un altul citea cu prea mult zel ziarul în vitrina cafenelei lui Iordache.  
 
În timp ce se îmbrăca, se gândi la Gabriel Banu, fostul ei coleg până cu o lună în urmă. Își făcea curat pe birou, nu bănuise nimic, nici în ultima clipă, încerca să rezolve probleme, în atmosfera aia de ceas care ticăie și tensiune acumulată în așteptarea a ceva rău, iar ei toți știau că Elvira l-a lucrat și că e concediat. Când privea în urmă, Anei îi părea ironic. Și mai și cedase nervos, bărbat de 120 de kilograme, când primise vestea. Făcuse ochii mari a îngrijorare și ea nu suporta panica la ceilalți, apoi o rugase cu voce muieratică să anunțe toți oamenii cu care avea întâlniri că nu poate veni și s-o cheme pe nevastă-sa. Refuzase postul de adjunct, în care s-ar mai fi putut târî câteva luni, se străduia să fie cât mai corespunzător, „se cuvine să fac asta”, dar nu-i ieșea. Fusese și extrem de neglijent, se petrecuseră lucruri crunte pe la spatele lui, răspundea de o grămadă de rahaturi, dar Ana nu credea că ea, dacă ar fi fost retrogradată, ar fi făcut crize de identitate: „Eu cine sunt ca om?” Nu avea nicio legătură afectivă cu acest job, chiar dacă, până în iarnă, îi plăcuse ce făcea la Palat, se simțea ca în jocuri, i se dăduse puterea să miște pioni, bani, nimeni nu se îndoia de alegerile ei, transforma o ședință plictisitoare în câmp de bătălie, iar Președintele râdea ascultându-i discursurile mobilizatoare rostite în fața unui powerpoint.
 
Gabriel se supărase pe ea după ce fusese mătrășit, îi reproșase că îl crede slab și, deși nu adusese vorba, îl râcâia că Ana acceptase să-i preia atribuțiile, îi pretindea o solidaritate pe care ea nu o avea, nu plânsese pe scări și nici nu se gândise să demisioneze în semn de protest față de concedierea lui. Refuzase banii oferiți în plus, dar îi luase în primire sarcinile, era realistă sau avea standarde morale scăzute, nu știa, voia doar să fie sigură că lui Filip îi ajung banii de pâine și că nu-i lipsește nimic din ce are nevoie pentru școală. Considera că nu trebuie să existe multe demnități într-o situație atât de nesigură și de agresivă, cum devenise cea de la Palat prin intrarea în joc a Elvirei. Nu-și pusese mintea cu ea, din cele 15 gloanțe pe care le avusese, într-un arsenal închipuit, când venise în echipa Președintelui, consumase vreo șapte și se amăgea cu gândul că nu vrea să rispească unul pe cucoana asta catolică, șmecheră și parvenită, cu voce ascuțită și accente invers. Învățase demult că e suficient să îți scoți o armă ca toată lumea să zică: „Mamă, cât de mișto ești!”, dar se simțea obosită și habar nu avea pentru ce mai luptă, așa că îi dăduse de bunăvoie jucăriile. Se complăcuse într-o stare de funcționar scârbit, preferase ca munca ei să fie legată doar de ce avea chef să facă, pe externe, dar nu avea chef de nimic, pentru că, tot încercând să nu devină conflictuală, își înghițise toată energia și, dacă ar fi fost după ea, doar ar fi băltit și ar fi dormit ca broaștele.  
 
Își propusese, cândva, să devină, în sfârșit, o femeie matură, rațională și responsabilă, să câștige o grămadă de bani, și reușise, dar acum și asta îi părea o formă de lașitate. Îi era dor de zilele când plutea în zece mii de corăbii imaginare și nu avea curajul să pună piciorul nicăieri și să zică: „O iau pe asta, să văd unde mă duce”, de serile când umplea cada și lenevea cu sticla de whisky într-o mână și ierburile în cealaltă, de lumea aceea plină de speranțe și fantasme, în care mai putea intra doar cu ochelarii sepia ai nostalgiei. Avea nevoie de măști și de mult balet social ca nimeni să nu bage de seamă ce a crescut sub armura de dragon pe care o purtase non-stop în ultimii ani. Nici măcar ea nu îndrăznise să se uite dedesubt, trebuia să își încarce bateriile mai întâi, să scape de „semidepresia” asta căreia îi găsise un nume blând, Helga, dar care putea ascunde pericole, pe Gabriel l-ar fi pus, era sigură, la pământ. Îl întâlnise vineri seară, când ieșise de la cheful cu ambasadori, se învârtea pe bulevard, medicul îi recomandase leneșe plimbări nocturne. Ajunsese anorexic, făcea mult sport, era încă trist, dar nu mai lua pastile, țipase nevastă-sa la el până își revenise. „E minunată Vicky!”, îi mărturisise încântat și-i povestise cum, la câteva zile după ce fusese dat afară, când observaseră că sunt filați, ea ieșise pe trotuar și urlase la agenți: „Voi ce stați, mă, în fața porții ca pulile? Dacă mâine vă mai găsesc aici, vă belesc!”. Râseseră amândoi, apoi el se întristase brusc, Ana i-ar fi făcut pe loc o injecție anti-patetisme-ieftine-și-autocompătimire-de-doi-bani, de care avea și ea nevoie, dar se așezase iar în poziția de femeie curajoasă, în „voluptatea de fi puternică”, cum îi zisese, zâmbind, Roseti. Pentru ea nu era nicio voluptate, dar dacă ceilalți o împingeau în impostura asta, nu i-ar fi putut trezi la realitate decât dezvăluind niște lucruri despre sine care ar fi trecut pe umerii lor, prefera să se abțină, avertizată de unele experiențe din trecut, deși impulsul de a-și povesti necazurile creștea, din când în când. Nu voia să îi încarce însă mai mult decât puteau duce și, pentru că ei așteptau de la ea să fie cea tare, se simțea obligată să se conformeze imaginii.  
 
Auzi claxonul, se încălță, își luă geanta, încuie și coborî scările. Țopăi către mașină, ferind râmele ieșite pe asfalt, după ploaie, și urcă. Tina era plină de energie, purta rochia roșie cu o bandă neagră pe coapse și alta pe decolteul ce îi ascundea nu chiar în întregime sânii bombați. Mesteca gumă și asculta muzică.
- La cât te-ai trezit?, o întrebă Ana, observându-i părul aranjat cu placa și privind apoi în retrovizoare, să vadă dacă pornește vreo mașină după ele.
- Cine a zis că m-am culcat?, răspunse șatena mignonă, studentă la Drept Internațional, care făcea pe șoferița pentru bani, dar și din pasiune.  
Îi plăcea să conducă, ea nu avea decât o motocicletă, iar Rosetti, pe lângă drumurile zilnice pe care fata le făcea cu Ana și a celor cu oaspeții din străinătate, o lăsa să meargă uneori la curse sau la „liniuțele” legale de pe pista de la aeroport cu mașina tunată despre care doar câțiva dintre oamenii cei mai apropiați știau că îi aparține președintelui.
- De la mama, îi întinse Tina un pachet mic, învelit în șervețele albe, în care Ana găsi patru felii de panettone.  
- Mulțumesc.
Era nesimțit de bun, cu miez pufos, stafide și bucăți mici de fructe confiate autohtone sau exotice, îl savură pe îndelete, având senzația că mănâncă molecule care se țin de vârful degetelor.
- Să oprești la Schmidt, te rog, să îmi iau țigări, îi zise, în timp ce se apropiau de intersecția la care aveau tot timpul verde. Polițiștii uitaseră să pună pe refugiu buton pentru schimbarea culorii semaforului și oamenii care coborau din tramvai așteptau neputincioși să se termine coloana de mașini.

În dreptul Pieței, Tina fu nevoită să încetinească. Avusese loc un accident, o mașină era înfiptă cu botul într-un stâlp și lângă ea medicul de la Descarcerare își făcea cruce, cu ochii la șofer : „Tiii, a avut zile!”. În mijlocul drumului zăcea însă nemișcat trupul unui bărbat, probabil pieton, căci 20-30 de metri mai departe, văzură pe asfalt o sacoșă din care se împrăștiaseră multe mere. Ana încercă să și-o închipuie pe soția lui care, în clipa când el murea, își bea cafeaua sau făcea duș și țiuitul de panică răsări neașteptat, ca în tăcerea ce urmează unei explozii, dar dispăru la fel de brusc.
Tina nu găsi loc să oprească la Schmidt, intră în parcarea blocului alăturat, iar Ana coborî și se îndreptă grăbită spre magazin.
- Băăă! Nu parca acolo!, auzi strigătul supărat al unui bărbat aflat într-un balcon.
- Mori! Mori, bă!, îi răspunsese impasibilă Tina, scoțându-și zulufii pe geam.
Ana își cumpără și ziarul în care scria Tudor lunea și joia: “Gazeta de ieri, vă rog, sunt o nostalgică” și se întoarse.

Circulația era oprită și în Piața Palatului, toată noaptea se lucrase la amenajarea scenei pentru concertul electoral, zeci de voluntari făceau ghirlande din baloane colorate pe care muncitorii le fixau, urcați pe schele. Un popă aștepta ca ei să termine pentru a sfinți platforma, iar câini vagabonzi mișunau peste tot. Ana îi dădu drumul Tinei și porni pe jos spre intrarea laterală, pentru angajați. Când trecu pe lângă instalațiile de sonorizare nu se putu abține, se opri și zise de câteva ori în microfon, pe tonuri diferite: “Doi zece! Doi zece!”. Rosetti, care se pregătea să intre, o auzi și o așteptă.
- Nu plănuiesc atentate, nu primesc corespondență de la grupări obscure, sunt un cetățean respectabil, cu capacul bine înșurubat pe borcan! Ai idee de ce sunt urmărită?, îl chestionă, în loc de „Bună dimineața”.  
- Ai ceva de ascuns?, zâmbi el, și îi făcu loc să intre pe poartă, în timp ce soldatul îi saluta.
- Avem dreptul să avem secrete. Și nu-mi place când se văd firele păpușarului. Dacă le-am observat, înseamnă că e pe față.  
Rosetti nu răspunse. Înaintau pe aleea umbrită de copaci în care cântau păsări.
- Am senzația că te amuză revolta mea!, râse ea, cerând, de fapt, o explicație.
- Scuză-mă, mă gândeam la ce ai spus. „Avem dreptul să avem secrete”, lumea nici nu ar putea funcționa altfel, dar pentru un conspiraționist autoironic ca mine e un subiect delicat. Apreciez efortul de a ascunde ceva, dar de cele mai multe ori ceea ce tăinuim e răul, nu binele, altfel de ce ne-am feri? Revenind la întrebarea ta discretă, știi prea bine că dacă te-au filat băieții, au urmat procedura pentru o astfel de situație.
„Ce situație?”, vru să întrebe Ana, dar se opri la timp. Spera ca el să nu-și fi dat seama că nu știe despre ce e vorba.
 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey