Camil Moisa
Stelian Müller

 
sus


Camil Moisa

 

Fragmente dintr-o altă lume

 

În după amiaza acelei zile domnul Marcel Chiara nu și-a mai făcut apariția înainte ca autobuzul să iasă din autogară. Doar ce traversase strada să-și cumpere prețiosul pachet de țigări. Fiind vorba de tutungeria din colț, doamna Mioara nu se mai ostenise să-l petreacă cu privirea până acolo. Iar când ieșise nedumerită în fața autogării, lumina soarelui de septembrie și pustietatea străzilor avură un efect neașteptat asupra ei, liniștind-o: cum i-ar fi putut dispărea soțul într-un asemenea peisaj? Dacă zona ar fi fost ințesată de mașini în mers și de macarale rotitoare, ea și l-ar fi putut imagina strecurându-se printre acestea, ca să dispară cât mai repede din perimetrul autogării. Însă de câte ori avea de-a face cu rezultatul unor fapte banale, curente, doamna Chiara nu le putea reconstitui imaginativ desfășurarea. Acum nu avea la îndemână decât imaginea unui peisaj molatic și amintirea soțului pierdut în căutarea unui pachet de țigări. Din toate astea, doar pachetul de țigări îi mai putea veni în ajutor. Căci părelnicie este totul și trecător ca fumul țigărilor fumate de-a lungul vremii de nea’ Marcel. Singur, acest fum, adunat de pe cărările timpului, l-ar fi putut transforma într-o nălucă, făcându-l nevăzut.

De data asta doamna Chiara urcă în autobuzul de întoarcere într-o stare de plăcut suspans. Nici privirile navetiștilor, care cunoșteau motivul absenței soțului, n-o mai atinseră. Treceau dincolo de ea, cu știința lor vagă. Acum avea impresia că ceva mai profund decât ea îi înregistra mersul vieții. În pofida monotoniei, peisajul începea să capete o dimensiune temporală. Perindarea satelor semăna tot mai mult cu o coborâre în propriul trecut, apropiind-o de timpul copilăriei. În cele din urmă, ea nu mai fu sigură de identitatea locului în care trebuia să ajungă. Aștepta cu sentimentul că avea să coboare în stația din care luase pentru prima dată autobuzul spre oraș.

Când ajunse la destinație, soarele lui septembrie tocmai se retrăsese. Lumina, care i se transformase deja într-o amintire foarte vie, nu mai domina vizibil destinele oamenilor. Se mulțumea să le vegheze dintr-o vecinătate tainică. De fiecare dată când revenea târziu din oraș, doamna Chiara savura atmosfera acestui moment.

După ce coborî singură în stație, rămase nemișcată, privind autobuzul care se îndepărta cu greutate. Pe măsură ce zgomotul lui devenea tot mai slab, atmosfera orașului i se risipea din suflet. Locul în care ajunsese conținea ceva după care doamna Mioara tânjea zilnic, de-a lungul orelor petrecute la școală : tăcerea timpului. Acesta îi oferea, deodată, mult spațiu, ca unui oaspete drag. Un spațiu în care putea să încapă și cu ceea ce își imagina, nu doar cu ceea ce făcea pe moment.

Părăsi șoseaua principală, cotind la dreapta, pe ulicioara care o ducea acasă. În timp ce mergea, pietrele se măreau sub pașii ei, ajungând la mărimea celor din vremea copilăriei. Gardurile, și ele, năpădite de ierburile verii, voiau să fie mai înalte, acoperind casele în întregime. Părea că doar măreția pietrelor de munte și înălțimea cerului ar fi fost martorii drumului ei din acea seară. Afundându-se mai mult pe aleea șerpuitoare, începu să audă greierii care aduceau înserarea. De undeva, de aproape, mirosul de regina nopții se făcu și el simtit. Doamna Chiara nu mai rezistă și se întinse pe jos, în locul plin cu verdeață, unde cei doi școlari se opriseră în acea după amiază. Închise ochii și inspiră adânc mirosul de iarbă uscată. În minte i se revărsară versurile care figurau într-un manual școlar : aici orice gând e mai încet / și inima îți zvâcnește mai rar / ca și cum nu ți-ar bate în piept / ci adânc în pământ undeva.

Însă melodia lor, interioară, fu brusc întreruptă de respirația unui câine. Rufus, câinele casei, își făcuse un obicei din a ieși în calea stăpânei sale. Ca în fiecare seară, o simțise de departe și venise s-o întâmpine. O vreme încercaseră să-l țină legat, dar tristețea din ochii lui fusese reproșul cel mai întemeiat pentru dobândirea propriei libertăți. Cum să fi ținut atâta viață înlănțuită? Singurul neajuns al libertății lui erau curțile vecinilor, pe unde se mai abătea din când în când. Și, mai ales, cantina I.A.S.-ului din apropiere, locul unde luau masa o parte din inginerii agronomi ai zonei.

Într-o zi, Rufus venise acasă ținând în gură un pui ambalat, cu prețul la vedere. Era singurul gest curajos pe care îl făcuse cineva cantinei partidului, cum i se mai spunea. Cădea ca o aluzie la regimul alimentar de care aveau parte doar cei privilegiați. Nefăcând parte dintre aceștia, sătenii obișnuiți evitau subiectul, nepermițându-și să comenteze pe seama lui, în preajma anumitor persoane. Într-un fel, cantina devenise și pentru ei simbolul bunăstării comunismului, la care se raportau, câteodată, cu ironie.

Vinovat, dar sătul, Rufus scăpase nepedepsit de pe urma acestei obrăznicii. Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să insiste asupra unei întâmplări care dădea de gol vigilența slabă a personalului. Sub această slăbiciune, unii ar fi citit o meteahnă a regimului politic însuși.

Acum Rufus avea chef de joacă și nu înțelegea nemișcarea stăpânei sale. Văzând că aceasta nu intră în jocul lui, se întinse și el pe jos, privind-o cu interes. Se ridică doar atunci când doamna Chiara dădu semne că voia să părăsească locul. După care o însoți bucuros până acasă, tăindu-i calea de pe o parte pe alta a drumului.

Abia după ce se văzu în casă, resimți doamna Chiara absența soțului din peisaj. În astfel de situații, se ducea repede la culcare, ca să uite mai ușor. În seara aceea, însă, somnul i se părea nepotrivit pentru ceea ce simțea. Era ca și cum i-ar fi acordat domnului Chiara girul unei libertăți nemeritate, un fel de consimțământ pentru dispariția lui misterioasă. Începu să încropească un plan menit să-i răspundă soțului cu aceeași monedă. Ce ar fi fost dacă și-ar fi luat copiii și s-ar fi întors în oraș cu ultima cursă, cea de la miezul nopții? N-ar fi căzut domnul Chiara pe gânduri, găsind casa pustie, la întoarcere? Unul din frații ei locuia la oraș, într-un apartament mic dar cochet… Își imagină felul în care i-ar fi stat pijamaua la acea oră târzie, în pragul ușii deschise… Sau felul în care i-ar fi pus să se spele, considerând ca vin de pe altă lume… Sau cum ar fi adunat câte o scamă de pe covorul de la intrare, în timp ce le-ar fi vorbit despre calitățile mierii, cu care te servea de cum îi treceai pragul… După care își aminti de încântarea Rebecăi la vederea camerei de baie, care le lipsea la țară, și, în general, de confortul din apartamentul fratelui de la oraș…

Reacția Rebecăi, mai ales, o făcu să renunțe ușor la planul ei. La urma urmei, era mai la îndemână varianta somnului, care venea să încheie o săptămână obositoare de navetă. Și mai era ceva, de care doamna Chiara nu-și dădea seama pe moment : somnul lui Amiel, care se instalase deja în sufletul ei, acționând ca o aluzie la propriul somn. Alegând această cale, ea nu făcu altceva decât să răspundă unui semnal mai profund, care părea să-și aibă rațiunile dincolo de mobilul unei simple răzbunări.

Ca de obicei, la ora aceea, Rebeca citea dintr-o carte, iar Amiel dormea. Ai casei se obișnuiseră cu felul lui de a fi: adormea ușor din cauza prea multor gânduri care-i treceau prin cap și care sfârșeau prin a-l obosi fizic. Mai mic fiind, se întâmpla să adoarmă pe banca de la poartă, în timp ce alți copii se jucau nu departe de el. Când îl descopereau așa, se amuzau pe seama lui. Treptat, realității mișcătoare, care-l cufunda în somn, i se alăturase realitatea fabuloasă a literelor și cifrelor. Lumea imaginată de aceste semne îl arunca într-o toropeală dulce, de parcă ar fi ascultat un basm. Era suficient să deschidă o carte sau să parcurgă niște cifre, ca efectul acestora să acționeze ca un somnifer asupra lui.

Din toata familia, doar Rebeca accepta cu greu somnul. Cărțile pe care le citea conțineau lucruri pentru care merita să stai treaz cât mai multă vreme. Uneori până după miezul nopții, când somnul celorlalți reușea să scufunde realitatea zilnică, plictisitoare, pentru a face loc celei netrăite, născută din paginile cărții. Atunci Rebeca închidea ochii și camera se transforma ca atinsă de o baghetă magică. Covoarele țărănești, tari și seci, deveneau profunde și pufoase, pereții albi și scorojiți, erau înlocuiți de un tapet colorat, iar lumina chioară a becului căpăta puterea unui candelabru strălucitor. Acestei Bovary îi venea greu să adoarmă înainte de a transforma paginile citite în realități pline de viață.

Așa se întâmplă și în seara aceea, Rebeca prelungindu-și lectura dincolo de pragul zilei următoare. Când o ajunse oboseala, începu să confunde firele ficțiunii cu altele, doar presupuse. Drumurile pe care le-ar fi urmat tatăl ei, cel nevăzut, îi apărură la fel de misterioase ca cele desprinse din carte. Acestea începură să se amestece între ele, făcându-i lectura din ce în ce mai dificilă. Continuă totuși să citească, încercând să nu confunde realitățile virtuale. Pe care din drumuri ar fi putut merge domnul Chiara? Pe acelea livrești, sau pe cele născute doar de mintea ei? În cele din urmă, Rebeca se rătăci, pe încurcatele căi ale ficțiunii… Adormi înainte să găsească un răspuns, ori să separe, ferm, cele două planuri.

Cât despre doamna Chiara, acesta adormi greu, dar împăcată cu felul în care se comportase în absența soțului. Își învinsese sentimentele de jenă și de singurătate, care o copleșiseră altădată, reușind să rămână acasă și să evite tratamentul superior al fratelui de la oraș.  Până să adoarmă, însă, tresări la cele mai mici zgomote care imitau prezența soțului în fața ușii.

Dimineața nu-i veni să creadă văzând că domnul Chiara nu-și mai făcuse apariția. Verifică bine colțurile camerei, uitându-se chiar și sub pat. Apoi, o agitație sonoră, neobișnuită, îi atrase atenția. Ieși repede afară, îndreptându-se spre curtea păsărilor. Inainte să-și descopere găinile speriate și învârtindu-se în cerc, doamna Chiara observă niște pene plutind peste gardul care închidea locul acestora. Ele se așezau diafan peste petecul cu iarbă de alături, acolo unde dormea, cu brațele larg întinse, nea’ Marcel…

În prima clipă, doamna Chiara fu izbită de strălucirea costumului în care era îmbrăcat soțul ei. Parcă niciodată nu-i venise atât de bine. Pe verdele ușor palid al ierbii de septembrie, culoarea hainelor venea să întregească un tablou neașteptat. Doamna Chiara simți că plonjează într-o altă realitate, nebănuită într-un decor atât de familiar. O realitate de care absențele soțului nu ar fi fost chiar străine. De teamă ca această deschidere miraculoasă să nu dispară, ea dădu fuga în casă, de unde se întoarse cu ustensilele pe care le folosea doar la orele de desen. Și, fără să mai ia seama la nimic altceva, se apucă să realizeze tabloul pe care i-l oferea  o natură atât de imprevizibilă. Cât timp lucră la el, se tot rugă, în gând, ca domnul Chiara să nu evadeze din somnul care-l ținea încă prizonier.

 

Comentarii cititori
sus


Stelian Müller


A cincea scrisoare către S.

 

Și Diavolul s-a aplecat și a suflat ușurel deasupra mea “Dormi?” și eu am tresărit și am spus “Nu dorm. Vorbeam cu cineva.” și el a zis “Cu cine?” și eu am zis “Cu domnul Patapievici” și el a zis “Trebuie să vorbești mai puțin cu el. Te învață numai prostii” și eu am dat din cap “Știu” și el s-a uitat la mine să se asigure parcă cu o cută în mijlocul frunții cută prin care în acel moment trecea un cârd lung de furnici… și am stat amândoi nefăcând ceva, eu încercând să-i evit privirea și uitându-mă după ochii domnului Patapievici, ochi îmbătrâniți și osteniți ca și forțele cărora acești ochi le trasează pe hârtie planurile ofensive și să nu mă molipsesc de osteneala lor, mai exact să nu-i dau motive să se revigoreze la mine-n cap, m-am apucat înspăimântat să deschid îngălbenita floare a prezentului peste palma învechită a Diavolului “Cred că am ceva să-ți propun” și el m-a privit mirat “Ce anume mi-ai putea tu propune?” și eu am zis “Ceva ce aduce a târg și sună cam așa: tu îți retragi forțele de pe partea Sorinei și eu îți îndeplinesc trei dorințe.” și după o secundă de gândire, de panică de fapt, adaug “Rezonabile” și el a pus privirea în pământ și a zis “Mă gândeam că vrei să-mi propui ceva legat de Mara” și eu mi-am pus mâinile în cap și am întrebat “Cine naiba-i Mara?” și el a zis “Cine-i Sorina?” și eu exasperat “Dacă vrei să ne pierdem amândoi timpul și să fie pentru totdeauna să știi că suntem teribil de aproape”.

Aici Diavolul s-a ridicat și a început să se preumble prin cameră, ținând mâinile la spate și privirea când în pământ când în tavanul din care picură ideile… “Fumezi?” m-a întrebat brusc și eu pierzându-mi bruma de răbdare ce-mi rămase moștenire de la ai mei, i-am spus “Uită-te la tenul meu și spune-mi ce crezi” și el a continuat de parcă n-ar fi auzit “Un fumător care nu are grijă de scrumiera lui e ca o femeie ce nu are grijă de inima ei… amândoi se mișcă la un un pas de dezastru” și eu am zis “Putem amâna discuția asta pentru momentul când n-o să mai fie nimeni nevoit s-o îndure” și el s-a întors spre mine și ca și cum amintirile l-ar fi ajuns din urmă cu laba lor grea, a zis “Nu știu ce-a fost în capul vostru să vă năpustiți unul asupra altuia în vara aceea din pricina ei” și eu m-am înverzit pentru că nu vroiam să începem discuția de la vara aceea și mai ales de la cei ce s-au repezit unul asupra celuilat și asta din motive lungi și întemeiate…”Știi cine era celălat?” i-am strecurat întrebarea în buzunar și groaza la mine în glas și el s-a așezat și a zis “Știi și tu… stăteam la o masă lungă de un kilometru și sărbătoream pentru că ce vedeam era uluitor”. În timp ce eu simțeam că limba îmi pică din gura, Diavolul a continuat “M-am ridicat atunci să șed la înălțimea momentului și mi-am dres glasul să fie și el înalt și le-am spus celor de față: Nu mai avem cum pierde. Zarurile s-au rostogolit și ele nu mai pot fi întoarse din cumplitul lor drum. Numerele noastre sunt la lumină și razele soarelui le mângâie în spuma lor: ori Dumnezeu va ataca primul și în trei săptămâni blestematul de pământean se va arunca la tomberon ori pământeanul va ataca primul și Dumnezeu știe ce se va întâmpla pentru că se va împotmoli pentru totdeauna în stepele înghețate din jurul inimii ei ceea ce tot aruncare la tomberon se cheamă dar la altă scară” și Diavolul a terminat arătându-mi cum anume a ridicat paharul întru dărâmarea mea grabnică și definitivă, așteptându-mi parcă confirmarea…și mi-a zâmbit și m-a întrebat “Îți mai amintești?” și eu am simțit cum tot sângele mi se evaporă din vene și am bălămăjit spre domnul Patapievici “Îmi amintesc ceva…” și spre Diavol iar “E tot ce ai să-ți reproșezi?” și el și-a luat o mină surâzătoare și mi-a zis “Nu chiar. I-am trimis o scrisoare lui Dumnezeu în care i-am lăudat înțeleptul gest de a începe bușeala pe partea ta și un corp expediționar de trei divizii” și eu am zis “Trei divizii înseamnă o forță colosală și tu mi-ai spus că nu ai nimic de partea ei” și el a zis “Era foarte puțin pentru ce avea să urmeze…știi și tu”…

….s-ar părea că în vara aceea nu doar Diavolul s-a grăbit să țină un toast în cinstea victoriei ce-i făcea semn cu degetul de sub podea ci și eu am făcut același lucru… la sfârșitul lui mai, am adunat conducerea armatei, domnul Patapievici era în dreapta mea, livid și îmbrăcat în negru ca un ins tocmai pregătit de îngropăciune și le-am vorbit așa “Zarurile au fost aruncate și ele nu mai pot fi întoarse din cumplitul lor drum… la sfârșitul lui iunie vom termină mobilizarea și ea va fi gigantică… va fi cea mai mare mobilizare pe care ne-o putem permite și ne-o permitem o dată la o sută de ani… vom avea o jumătate de milion de oameni gata de luptă și-n general atâția câți va fi nevoie și o capacană de sute de kilometri în care Diavolul se va vârî singur pas cu pas… bătălia va dura trei luni, va fi înspăimântătoare dar victoria ne va aduce ceea ce noi, ființele umane jinduim dintotdeauna… suava liniște cea care va rămâne să ne fie companie o mie de ani…” când am ajuns la “o mie de ani” domnul Patapievici n-a mai răbdat și a sărit în picioare bătând cu pumnul în masă “Nu știți ce faceți… nu sunteți deloc pregătit pentru ce urmează… în jurul Sorinei nu e cine credeți. Singurii care o să între în capcană o să fim noi și nimeni altcineva” și aici a fost rândul meu să sar în picioare “Încetați să răspândiți zvonuri aiuritoare… singurele motive pentru care mai sunteți conducătorul armatei și nu mestecați noroiul din prima linie sunt mărinimia și buna mea creștere” și aici domnul Patapievici s-a prăbușit pe scaun și a zis “Raporturile DDC-ului (trupele de elită de la mine din cap, serviciul lor de informații e cel mai de elită corp dintre cele de elită) indică faptul că era cineva deja acolo și ne aștepta…” aici a fost rândul meu să mă prăbușesc “DDC-ul n-a fost în stare să ofere argumente pentru ca informațiile lui să fie luate în serios” și domnul Patapievici a tăcut dărâmat și toată sala odată cu el a căpătat aparență de uriaș mormânt… se pare că în acele clipe nu numai eu țineam un toast ci chiar și Dumnezeu în mica lui garsonieră de la mansardă “… când să încalec cuvintele Lui însă, Diavolul s-a ridicat iar să se preumble prin cameră “Nu știu ce-a fost în capul tău… tu un copil așa mic să joci jocuri de oameni așa mari” și eu m-am ridicat să propovăduiesc ziua de apoi “Conceptele călăresc lumea iar limba călărește conceptele… cine o stăpânește pe ultima, o stăpânește pe prima” și aici Diavolul m-a privit lung “Vrei să stăpânești lumea?” și eu am zis “Propriul cap doar” și Diavolul s-a oprit lângă un perete și a zis “Ești un tip cinstit și Dumnezeu te-a vârât într-o chestie teribil de necinstită” și eu am zis “Și eu aș fi făcut la fel” și el a continuat “Pentru că pe partea asta toți sunteți într-o ureche” și eu am dat din cap să mă prefac și el m-a privit pe sub masă și chipul a început să i se înnegrească și să capete un aer suspect ca și ochii Sorinei ăia înghețați până-n adâncuri. Și dând peste ea în cotlonul ăsta de găleată, mi-am amintit când am atins-o odată pe deget din greșeală și într-adevăr nu era mai consistentă decât ninsoarea și neîndrăznind să accept că poate fi atât de adânc conceptualizată la mine în cap, am verificat din nou mai târziu, de asta privindu-i decolteul și nesimțind nici atunci o pată în sânge cum ar fi fost firesc, mi-am spus “Bun, însemnă că e groasă rău” așa cum ar spune un medic ce descoperă că boala de care suferă pacientul lui e într-adevăr în manualele de medicină și prin urmare nu putea avea decât evoluția cunoscută. E adevărat, a mai fost și blestemata de fustă ce i se ridicase de tot odată, urmarea unei grabe copilărești ce-o înghiontise pe la spate dar când să mă agăț de ea, Dumnezeu n-a mai rezistat în mica lui mansardă de la subsol și a mai sărit o dată în picioare cu paharul în mână să-și țină prețiosul toast, motiv pentru mine să-mi pun mâinile în cap și să-l întreb înspăimântat pe domnul Patapievici “Tipul ăsta chiar nu renunță niciodată?” însă răspunsul domnului Patapievici n-a mai apucat să bubuie pentru că nu mai era loc și nici timp pentru un astfel de bubuit.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey