Corina Bărbuică
Eowyn Ivey

 
sus


Corina Bărbuică

Scena

Privirea i se izbi de masă, un dulap maroniu și toate câte încăpeau în spațiul tălmăcit de ochiul care nu se lăsase înfundat în pernă. Încercă să se prindă de ceva familiar, dar trecu un timp inconfortabil de lung până când atinse ultima pană din dreamcatcher-ul atârnat la fereastră. Se întoarse cu fața în sus, eliberată din strânsoarea cearșafului. Sunt la Toni, își spuse ușurată. Shiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiit!, sări imediat în picioare. Scormoni în geanta de pânză până dibui silueta dreptunghiulară a telefonului mobil: 8.23. Imaginea represaliilor urmă reproșurilor că adormise ascultându-l. Monica o să aibă ce să dezbată un timp. Puse stavilă gândurilor: Mai bine o sun acum, să-și mai verse puțin furia în telefon. Deschise fereastra, zgomotul dreamcatcher-ului căzut și aerul rece izbiră acalmia cu miros de busuioc. Prin ușa întredeschisă a sufrageriei se vedea un picior al pianului. Luă un hanorac de pe scaun, a cărui glugă, rămasă în interior, îi deformă spatele și umbra mai solidă decât ea, și deschise ușa de alături. Toni dormea, icoana zăcea și ea între pat și o lumânare aprinsă. O stinse, îi puse alături o portocală găsită în geantă și plecă.



Venise de la școală fără nici un chef. Să ai 16 ani și să nu ai chef de nimic vineri după-amiază e cam enervant. Chiar dacă vinerea asta e prima zi de școală. Poate mai încolo, când o fi bătrână, la 24 ani, va fi normal să nu-i mai ardă de nimic. Deși ar putea să se mobilizeze până pe la vreo 30 ani să facă tot ce vrea și după aia să nu-i mai pese, să se pensioneze. Se gândi la vecinul de alături, ale cărui gemete le auzea noaptea prin perete, și își imagină cum o să zacă ea înconjurată de creme antirid, nu, de fapt zisese că nu o să-i mai pese, la 30 ani nu mai ai nici o nădejde. Dar mai e până atunci, își spuse și deschise agenda telefonului, se uită în sus și-n jos peste numere, dar când nu merge, n-ai nici o tragere de inimă. Când se gândea să îi vadă iar cu fețele alea fandosite, vorbesc ce vorbesc normal și pe urmă îți trântesc câte una de te întrebi ce cauți acolo. Singurul fără fițe e Toni, dar el e tot timpul anesteziat și binedispus de votcile lui simple sau aromate. Ce-o mai fi făcând? Numai în comă să nu fie. Îi scrise un mesaj: Cum îndrăznești să mă deranjezi la ora asta? Drept cine mă iei? Lăsă telefonul pe pat și se uită în oglindă. Rochia asta e chiar cea mai frumoasă rochie din univers, se ridică pe vârfuri, își dădu capul pe spate, luă o figură de divă, zâmbi de sub greutatea genelor. Mulțumită de răspuns, se lăsă la loc, își îndoi puțin un genunchi. Da, asta e partea bună, dacă o iei cu tocuri, ești de gală, fără tocuri, ești casual, chiar chic casual. Se uită la telefon: în neclintire. Mai scrise unul: Dă-mi un beep când termini misiunile tale importante și poți să vorbești. Se întinse în pat și-și puse căștile de la i-pod-ul Mirelei în urechi. Foarte bine că n-a primit de la ea vreun semn de viață, măcar are ce să asculte. Adormi când ajunse la folderul Goa trance.

La mare, dincolo de șosea, descoperiseră americanii un lac cu apă acră, cu vitamine și toată lumea se adunase, nu putea să ajungă la el, era aglomerat, așa că se duse pe plajă, nu era nimeni, mai încolo înspre nord se vedeau niște copii veniți din 2 Mai, din tabără, pentru că acolo nu mai era plajă, o înghițise golful. Tot din cauza asta apăruse și lacul găsit de soldați. Mai veniseră unii care ziceau că seara o să se joace o operă, pe nisip, unde ridică ăia scena. Se vedea un om cu niște lemne, se duse să îl întrebe cine o să cânte, dar era pescar și lucra la o barcă, așa că nu-l mai întrebă. Acum trebuia să se întoarcă, era într-un fel de parc cu copaci crescuți în nisip. O luă pe unde venise, mergea pe un dig îngust peste apa care se întinsese între locul în care era și cel din care plecase, îi putea vedea pe cei care îi spuseseră de operă, niște bucureșteni. Mergând văzu că în față apa acoperise nisipul și digul, privi înapoi, o despărțea apă și de pescar acum. Era liniște și apă de jur împrejur și știa că nu are încotro s-o mai ia.

Visul ăsta din nou. Nu se mai temea de el de când îi spusese George că a citit el în Freud că apă înseamnă dor de mamă. Telefonul nu înregistrase niciun apel nepreluat. Sună tocmai când se ridicase în fund și inspecta înciudată cât de rău își șifonase rochia. Monica sigur o să comenteze din nou că nu are grijă de nimic. Se însenină: Toni, scria mare pe ecran.
- Salutare! îi auzi glasul.
- Ce faci, măi? Hai că mi se făcu dor. Ești acasă?
- Da.
- Atunci trec pe la tine.
- Păi...
- Vorbim acolo, vin acum, în 5 minute ajung, că o tai prin parc. Paa, am plecat!
Închise fără să mai aștepte răspunsul.

Se opri doar la Luminiș să-și ia gumă. Toni o aștepta în fața blocului. Avea ceva trist în felul în care aștepta. Perfect, tocmai își luase alocația, dacă nu are de băut, o să îi facă cinste, să vezi ce-o să se mai gudure. Zâmbi la gândul ăsta, așa că nu luă în seamă vorbele lui:
- Nu știu dacă se cuvine să vii înăuntru.
- Se cuvine, se cuvine, râse ea.
- Trebuie să-ți spun niște chestii, îi răspunse serios.
- Ok!
- Băi, în primul rând nu știu dacă știi că eu nu mai beau!
Căscă ochii cu un zâmbet uriaș, în loc de răspuns.
- Nu, pe bune, nu mai beau de cinci luni, dinainte de vacanță.
Se așeză lângă el pe trepte.
- Știi când m-ai sunat tu de ziua mea și mă duceam la Școlaru să descărcăm niște muzică?
- Da, știu că te duceai să descarci ambientală, dar nu știam că de la Școlaru. Ce mai face? A plecat?
- Da, a plecat, dar o să se întoarcă. În fine... Era acolo, în față la complex, o femeie bătrână, săraca, gârbovită rău.
- Eu-l știu pe nenea cu barbă, ăla beat, care miroase urât.
- Da, era chiar în locul unde stă omu’ ăla de obicei, în față la casete, lângă înghețată. Că să-i dau niște bani. I-am zis „Mamaie, dacă vrei niște votcă”. Și ea de colo: „Maică, stai așa, să-ți spun ceva”, s-a ridicat de unde stătea și cică „Să te duci la biserică!”, eu că mă duc, mă duc de Paști să iau lumină. Baba că nu, că să mă duc atunci pe loc, că dacă nu vreau, mă duce ea cu forța, că nu poate să lase dracii să-și facă mendrele cu un băiat ca mine. Am crezut că e dusă, prea era hotărâtă. I-am zis că nu tre’ să meargă cu mine, poate să se uite, să vadă cum intru în biserică, dacă nu mă crede. După ce i-am zis așa, s-a liniștit și țin minte exact cuvintele ei:  „Așa, mamă, că Izvorul tămăduirii e pentru toată lumea. Or să fugă de la tine, o să vezi!”.
Îl privi cum își lăsă fața în palme și trase aer în piept.

- Și m-am dus de vorba babii. Am intrat înăuntru și am cumpărat o lumânare, vorbea popa, nu știam eu că era predica, auzeam că vorbește, dar mă gândeam că ar trebui să-l sun pe Școlaru, că se enervează. Când să ies, popa zice: „Vrăjmașii vă vor pune la încercare, vă vor chema departe”. De trei ori am vrut să plec, de trei ori m-am întors, nu știam eu ce se întâmplă atunci, acum știu că își băteau joc de mine. Dar când ajungeam la poartă o vedeam pe mamaie la colț și mi se făcea rușine și mă întorceam. De ce mi-era rușine - nu știu. Până la urmă am stat până la sfârșit, era coadă, lua lumea apă, și niște femei mă tot împingeau înainte, habar n-aveam că la biserică bărbații sunt primii, eu aveam sticla de votcă în buzunar, toți aveau sticle goale, așa că mă gândeam că stau degeaba, dar când am ajuns acolo, tanti care turna apa a văzut că sunt cu mâinile goale și a zis tare: „S-o găsi și pentru creștinul ăsta o sticlă” și a venit imediat o femeie cu un bidon mare. De când am ieșit din căldura și înghesuiala din biserică, în aerul de-afară, cu bidonul ăla în mână... știu că o să râzi, toată lumea face mișto, dar n-am mai fost același om. Am întrebat-o și eu pe femeia de la lumânări ce să fac cu apa și am plecat acasă. Și am stat singur toată ziua - de ziua mea, cum ar veni -, nu mai primisem niciun cadou, doar tu mă sunasei dimineața, pe urmă am închis telefonul și am băut apă din aia, ce-a mai rămas am pus-o în două sticle mai mici și le-am dus una lu’ mama și una lu’ tata.

Vorbea fixând un fir de iarbă crescut din asfaltul trotuarului.
- Tu acum să nu te superi, dar eu nu știu dacă se cuvine să vii pe la mine. Eu știu că tu înțelegi și nu vrei să-mi faci rău, dar câteodată faci rău fără să vrei.
- Păi cum vrei tu. Putem să mergem și dacă vezi că nu te simți bine, îmi spui și plec... Ce zici? Mai stăm și noi de vorbă.



Umezeala ceții făcea din telefonul mobil aproape un prieten. Își trase gluga pe cap și căută în agendă litera M. Ocupat. Numai să nu-l chinuie pe tata cu teoriile ei despre disciplină.

În timp ce traversa cartierul cu privirea în pământ, își aminti de tămăduiala lui Toni. Stătuseră în bucătărie, unde și adormise. Probabil că el o acoperise și îi pusese perna sub cap, când descoperise că nu-l mai asculta. Îi povestise despre cum nu i-a mai văzut pe cei din gașcă, că s-a mai dus de câteva ori pe la ei, cum făceau poante pe seama lui că la 9 trebuie să fie mereu acasă, să citească din cartea pe care i-a dat-o duhovnicul. Despre mama lui care s-a speriat când el a zis că vrea să împartă averile lumești. Ea în loc să se bucure că el nu mai bea, după cât l-a certat să se lase... Cum îi spunea mereu că seamănă cu tata, că nu-și asumă responsabilități. Acum, de când nu mai bea, îi zice că tot cu el seamănă, că face numai ce vrea el, tot fugă de realitate este. Ea nu înțelege. Acum a început și tatăl lui să îi spună că parcă-i maică-sa, că îl bate la cap să se lase de fumat, dar el nu îl bate la cap, el doar l-a rugat să nu mai fumeze când e el acolo. Sau poate că de fapt îl bate la cap, nu se cade să spună nimănui ce să facă. Tocmai el, ultimul om de pe pământ, n-ar trebui să ridice privirea și el se trufește și îi rănește pe ceilalți, chiar și pe ea a rănit-o din pricina slăbiciunilor lui.

Atunci a sunat Monica să o întrebe dacă mai ajunge la cină, i-a spus că stă de vorbă cu Toni și că o să vină până la 10. Când a închis, Toni a plecat în ultima cameră -  unde se retrăgea ea mereu la chefurile din primăvară - să citească din cărțile lui, a închis ușa. La întoarcere era mai liniștit, iar ei i se făcuse somn, a vrut să îi spună că o să plece în curând, dar el începuse să povestească despre un părinte de la o mânăstire și cum a mers el cinci ore prin zăpadă ca să ajungă la chilia aceluia, i se închideau ochii ascultându-l cum vorbea despre cărarea prin pădure și cum se căia apoi că se laudă cu eforturile lui, că e mândru, când ar trebui să aibă capul plecat. Cam atunci a adormit. Dar cum să-i explici asta Monicăi?

Trase aer în piept și ridică privirea: mașina era în parcare. Doamna în verde cu cei doi câini mergea încet printre copacii de sub fereastra ei, știa că atunci când se va apropia va auzi cuvintele care o trezeau în fiecare dimineață: Hai, Bobi! Hai la mama! Bobi, n-auzi? Păpușa, hai să mergem. Hai. Hai, copiii lu’ mama!

Își căută cheia și își spuse că oricât de mult ar dura, tot o să se termine. Cât va putea să țipe? Va încerca să o liniștească, să o facă să înțeleagă. Dacă va avea ocazia, dacă Monica va conteni din fericirea de a fi avut dreptate din nou, căci da, în atotputernicia ei, a știut de la început că nu e bună de nimic. Vru să numere până la 10, dar nu mai avu răbdare, băgă cheia în ușă când ajunse la 8.
- Pe unde umbli? îi auzi glasul răstit din bucătărie.
Până să răspundă, continuarea o nedumeri:
- Băi, Gigi, eu îmi pun obrazul pentru tine și tu ce faci? Te trezesc eu cu telefonul! Spune-mi imediat ce cauți acasă?
Slavă Domnului, își zise și băgă capul în bucătărie. Era în picioare și umplea încăperea cu gesturile și zgomotul de tocuri mărșăluind între fereastră și masă. Încercă un zâmbet de salut și primi unul formal înapoi. Perfect, se gândi, scăpase de năduf.
- Tu știi ce înseamnă această întâlnire pentru mine? Știi ce relații îmi stric eu din cauza ta?
Se duse în cameră și se întinse pe pat. Pe spătarul scaunului rochia cea nouă trona fără nicio cută. Îi auzea glasul și de-aici.
- Nu pe tine te sună omul ăla! Pe mine mă sună! Eu pierd toate contractele, nu tu. Și asta. așa, că ai tu chef să stai acasă sâmbătă dimineața, tu ești în weekend, ești boier!
Ce noroc pe ea! Pe ramura cea mai înaltă a salciei, Zgribulitu își curăța penele. Umezeala ceții se așezase pe geam în picături mici. Se scurgeau încet făcând ca vântul să pară și mai rece.
- Nici o Monica! Nici o Monica! Monica întotdeauna tre' să spele scutecele unora care nu vor să facă nimic!
Își trase pătura pe ea.
- Gigi, pe mine să nu te mai bazezi, eu nu-mi mai pun obrazul pentru tine! Acum explică-mi și mie cum te-ai gândit tu să nu te duci!
Frigul rămăsese în corpul ei mic. Cearșaful rece o făcu să tremure. Ar putea să se prefacă adormită, dar nu, n-ar face decât să amâne înfruntarea. Mai bine mai stă puțin așa, în pătură, până când o să termine de vorbit și o s-o strige.
- Vai de capu’ meu! George, te rog să mă ierți! Am încurcat numerele. Am vrut să îl sun pe Gigi, de la birou. Scuze că te-am trezit! Îmi pare rău, haide că ne întâlnim și-ți explic. Pa, pa! Scuze, din nou! Pa!

Zâmbetul i se retrase de pe chip când auzi ușa de la bucătărie. Sobră și răvășită, cu fire de păr ieșindu-i din cocul prins cu clama argintie, Monica intră în cameră. Aruncă o privire spre pat, cu gândul în altă parte. Se așeză lângă ea, o mai privi o dată și izbucniră amândouă în râs.
- Săracul George! Să te trezească o nebună din somn! Acum nu mai pot să-l sun nici pe Gigi, dă-l încolo de client cu fițele lui, cine fixează întâlniri sâmbătă dimineață? Numai balaurii ăștia de la internaționale, ei n-au auzit de weekend.
Se lungi pe pat la picioarele ei, cu tocurile înfipte în mochetă. Prin deschizătura dintre nasturi, îi vedea eticheta sutienului verde.
- Ce mai face Toni?
- E creștin ortodox.
- Ca noi toți!
- Nu ca noi toți. El chiar se pune.
O privi lung
- Vrei să spui că acum bea doar vin? Hai, nu te supăra, glumesc și eu. Și marele actor ce părere are?
- Habar n-am ce părere are, își vede de trabucurile lui. Sunt șocați toți, cred.
- O să-i treacă, doar îl știi.
Rămaseră o perioadă în tăcere. Zgribulitu zburase din salcie. Dincolo de ea, în blocul vecin, un bărbat ieșise pe balcon în maieu. I se făcu și mai frig când îl văzu, vru să tragă pătura mai bine, dar Monica stătea peste ea. Privirea îi cădea pe scaun, dar părea absorbită de alte gânduri.
- George acum citește știrile, spuse agale zâmbind. Și Gigi doarme... Și Rotaru raportează neseriozitatea partenerilor, râse continuând să privească țintă scaunul. Unde ziceai că e magazinul ăsta nou?
- În centru, lângă monument.
- Pe ce parte?
- Pe partea cu banca. Cum vii dinspre gang, e imediat după bancă.
- Mă duc diseară. Mergi? Dar fără cheltuieli.
- Nu merg, tre' să trec să-i las hanoracul lui Toni.



Își luase bluza neagră, hanoracul îl îndesase în rucsac. Îl pusese în spate, îi ținea de cald, dar urechile îi înghețaseră. Îi auzi glasul tocmai când se gândea ce brusc venise toamna, ieri purtase rochia la școală și azi nu mai contenea din tremurat. Se întoarse și o văzu aplecată peste plasa de plastic mică și murdară.
- Stai să ți le arăt! Să vezi ce dulci sunt! Țin pe drum și de foame, și de sete.
Scoase un măr mic, pe jumătate stricat.
- Și cu cât sunt?
- Zece mii toată plasa, spuse triumfătoare.
Erau vreo patru-cinci mere. O privi amuzată, scoase o bancnotă și i-o întinse. Bătrâna îi înmână legătura.
- Uită-te la mine! Ești de-aici sau în vizită?
- De aici.
- E, atunci când te întorci să îmi spui dacă n-a fost așa.
- Ce să fie? o întrebă zâmbind.
- Țin și de foame, și de sete. La drum lung să ai mereu măru' cu tine. Ia aminte!
- Da, da, o să țin minte! Săru' mâna.

Făcu un ocol până la izvorul din marginea parcului, să spele merele. Apa curse peste marginile plasei și îi udă bascheții și pantalonii, mâinile îi înghețaseră și ele și când mușcă din mărul rece începu să tremure și mai tare. Porni repede înspre șosea. În scara blocului era mai bine, apăsă soneria lăsându-se de pe un picior pe altul. Vin să îi aduc hanoracul și îi cer șosete, se gândi. I se păru că aude ceva și așteptă să se deschidă ușa, dar când sunetul se repetă își dădu seama că venea din apartamentul vecin.
- Unde mi-ai pus cheia?, se auzi un glas de băiat. Replica nu mai ajunse, doar clipocitul unui robinet rămas deschis.

Sună din nou, fără răspuns. Ieși în înserarea nefirească în care norii transformaseră amiaza. Trecu peste gardul scund de fier și bătu pe rând în geamul de la bucătărie, apoi în cel de la camera de pe colț. Încercă să vadă ce se întâmplă dincolo de ele, dar nu prinse decât o cană și o linguriță rămase pe colțul mesei. Începu să plouă chiar când dădea colțul înspre spatele blocului. Se adăposti sub balconul de la primul etaj.

Sunetele firave se desprinseră din răpăiala ploii. Se întoarse și văzu fereastra sufrageriei deschisă. Se ridică pe vârfuri și privi înăuntru. Toni era aplecat peste pian. Vru să ciocăne, dar rămase cu degetele prinse de marginea pervazului. Își ținu răsuflarea, glasul lui se ridica din când în când fără cuvinte, accese acute de jale peste durerea molcomă a sunetelor pianului. O pală de vânt izbi ploaia de fereastră și o deschise mai larg. Se lăsă în jos, speriată, de teama de a nu fi descoperită, dar cântecul continuă. Se așeză pe rucsacul ud. Dincolo de poteca îngustă de ciment de lângă peretele blocului, picăturile de ploaie țopăiau pe pelicula argintie a bălții care înconjurase tulpinile celor doi copaci. Când glasul lui porni din nou, cuvintele izbucniră cu caznă: Sfinte Dumnezeule! Se odihni, parcă, puțin, înainte de a încerca din nou: Sfinte tare! Parcă îl vedea expirând aplecat peste clape, ca să împingă apoi din nou istovit cuvintele afară: Sfinte făr' de moarte, miluiește-ne pe noi!

În liniștea care urmă, se ridică. Scoase hanoracul din rucsac, îl puse peste hainele ude și se lipi de perete. Căldura lui acoperea firav umezeala care pusese stăpânire.

Comentarii cititori
sus


Eowyn Ivey


Copila de zăpadă
(fragment)



Unde-ai fost, copilă?
Acum? Am fost la râu. Acolo am găsit asta.
Faina ținea în mână un craniu de somon uscat de vânt. Mabel încerca să îl deseneze, dintr-o parte și din cealaltă.
Nu. Nu doar acum. Mereu. Vara trecută. Atunci unde te-ai dus?
În munți.
De ce? Ce ai tu acolo?
Totul. Zăpada și vântul. Caribuul. Și floricelele și fructele de pădure. Cresc chiar și pe stânci, lângă zăpadă, până sus, la cer.
O să ne părăsești din nou, nu-i așa? La primăvară o să te întorci în munți.
Fata a încuviințat.
Iar diseară, când pleci, unde te duci?
Acasă.
Ce fel de casă poți să ai tu acolo, afară?
O să îți arăt.


Așa că în ziua următoare, copila a venit să o ia pe Mabel și să o ducă departe, prin pădure. Jack le-a dat să ia cu ele un rucsac de mâncare, dar i-a și zis lui Mabel să nu-și facă griji. Faina știe bine ce face. O să te aducă înapoi în siguranță.
A urmat fetița, departe de gospodărie, de-a lungul unor urme pe care Mabel de una singură nu le-ar fi văzut sau deslușit niciodată – urme de iepure de zăpadă pe sub ramuri de salcie, urme de lup pe nămeți bătătoriți. Ziua era rece și liniștită. Răsuflarea lui Mabel se înălța în jurul feței și se transforma în chiciură pe gene și de jur împrejurul căciulii de vulpe. Se împotmolea în pantalonii de lână ai lui Jack și în rachetele de zăpadă pe care el i le atașase la picioare; în fața ei, Faina mergea cu ușurință și grație, pășind pe nea ca un fulg.
Au urcat, ieșind din valea râului, și au continuat, mai sus, spre cerul albastru, tot mai sus, până când au ajuns pe versantul muntelui.
Uite, a zis fata.
A arătat către urma în evantai lăsată de aripile unei păsărele pe suprafața zăpezii, amprenta fiecărei pene fiind de o simetrie perfectă, excepțională.
Ce este?
A zburat un cocoș polar.
Și acolo?
Mabel a arătat înspre o serie de puncte mărunte pe zăpadă.
A fugit o hermină.

Totul era sclipitor și clar, de parcă lumea era nouă, abia ieșită în acea dimineață dintr-un ou de gheață. Ramurile de salcie erau învăluite în straturi de chiciură, cascadele încastrate în gheață, iar pământul acoperit cu nea era împestrițat de urmele a sute de animale sălbatice: șoareci de câmp cu spinarea roșcată, coioți și vulpi, lincși cu labe puternice, elani și coțofane săltărețe.
Apoi au ajuns într-un loc înfricoșător, un pâlc de molizi înalți unde aerul era neclintit, iar umbrele reci. O aripă de pasăre era prinsă pe trunchiul unui copac gros, un petec de blană de iepure alb pe un altul, erau precum totemurile unei vrăjitoare, unde animalele moarte prind în mreje spiritele călătoare.
Fata s-a apropiat de un al treilea copac, iar o fâșie de blană maro s-a răsucit. Era ceva viu.
Mabel a tras aer.
Jder, a zis fata.
Animalul se rotea de una din labele din față, suspendat într-o cursă de oțel, în vârful unui țăruș. Ochii săi mici și negri erau umezi și strălucitori ca onixul. Nu clipeau. Priveau.
Ce-ai de gând să faci cu el?
Nedumerită sau nesatisfăcută – Mabel nu putea interpreta expresia Fainei.
Să-l omor, a zis copila.
A apucat corpul ce se zvârcolea direct cu mâinile și i-a apăsat pieptul îngust de trunchiul copacului până când animalul a rămas moale.
Cum faci?
Îi presez inima până nu mai poate să bată.
Nu era răspunsul căutat de Mabel, dar nu știa cum altfel să formuleze întrebarea. Faina a desprins lăbuța din capcană.
Îmi dai voie?

Mabel și-a dat jos mănușile și a luat jderul mort. Era cald și ușor, avea blana mai fină decât părul unei femei. Și-a apropiat nasul de creștetul capului, acesta mirosea ca un pisoi într-un hambar. I-a cercetat pleoapele înguste și dințișorii feroce.
Faina a pregătit din nou capcana și a vârât jderul în sac.
Mai târziu au găsit un iepure mort într-un laț, iar și mai târziu o hermină albă, încremenită cu ochii deschiși și țeapănă într-o capcană, ca vrăjită. Toate au intrat în sacul Fainei.
Poteca traversa o mlaștină înghețată, unde molizii negrii erau aproape uscați și golași, iar apoi în susul unui mal abrupt și iarăși într-o pădure de molizi albi mari și mesteceni noduroși, încîlciți. Au ajuns la un alt țăruș cu capcană. Dar în aceasta se afla numai laba unui animal, capătul zdrențuit al osului cu tendoanele rupte, blană maro înghețată bocnă. Faina și-a proptit capcana de genunchi, a deschis-o și a aruncat laba în pădure.
Ce era?
Piciorul unui jder.
Și restul unde e?
L-a furat un gluton, a zis copila.
Nu înțeleg.
Faina a arătat spre urmele din zăpadă. Mabel se întreba cum de ea nu le văzuse înainte, fiindcă amprenta fiecărei gheare era cât palma ei de mare. Urmele de gluton înconjurau copacul în pași tot mai mari, până ce dispăreau în pădure.
A mâncat jderul din capcană, a zis fata.

Faina nu părea tulburată de această constatare. A continuat să meargă, cu pașii la fel de ageri și agili ca întotdeauna. Mabel a urmat-o fără să vorbească, cu ochii mai atenți după urme și pieptul plin de ritmul propriei inimi și-al propriilor plămâni. Și atunci și-a dat seama că se întorseseră la râu și acum mergeau către gospodăria lor.
Dar stai. Nu putem să ne și întoarcem deja. Nu mi-ai arătat casa ta.
Asta este. Ți-am arătat-o.
Aici?
Mabel n-avea de gând să o contrazică. Poate că fetei îi era rușine cu locuința ei. Poate că locul unde dormea și mânca nu era demn de-a fi vizitat.
Însă știa și ea adevărul. Pantele înzăpezite, cerul liber, locurile întunecate dintre copaci, unde un gluton a ros laba unui animăluț mort – acestea erau casa copilei.
Putem să ne oprim aici, doar o clipă? a întrebat Mabel.

De mult nu mai simțise o nevoie atât de puternică să deseneze. S-au așezat pe un dâmb, privind înspre vale. Și-a scos blocul de desen și creionul din sac și, ignorându-și degetele amorțite și reci, a început să deseneze. Faina ținea jderul în fața ei, așa încât să îi poată cerceta din nou botul mustăcios și ochii înguști. Apoi a desenat iute blana și ghearele lăbuțelor maro, cu pernuțe. A dat pagina și a făcut o schiță brută a ramurilor de molid încărcate de nea de deasupra lor, iar apoi munții ițindu-se din râu. În timp ce lumina scădea, a încercat să-și amintească aripa de pasăre prinsă pe copac și urmele de hermină din zăpadă. A încercat să își amintească totul și să își imagineze că aceasta este o casă. Poate că aici, în pagină, o putea reduce la linii și curbe și putea, în sfârșit, să înțeleagă.


Fragment din romanul Copila de zăpadă, în curs de apariție la Editura Polirom.
Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey