Cornel Mihai Ungureanu

 
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Bărbații aceștia pe care îi iubim

(fragment)

 

Isabela sări pe fereastră. Se strecură prin spațiul îngust dintre zid și vița sălbatică, păși atentă pe dalele de ciment și dădu colțul în gangul cu pereți galbeni, scorojiți. Deschise poarta și, ajunsă în strada pavată cu piatră de râu, ce cobora spre bulevard, își puse micul rucsac în spate, răsuflând ușurată. Știa că Albert va sta morocănos și că a doua zi, când Eline va fi în baie sau în bucătărie, iar ei vor rămâne singuri, își va lua chipul de om înșelat în așteptări, nemulțumit că nu primește ceea ce pretinde, ca și cum i s-ar cuveni. Era sătulă de jocul ăsta, început în iunie, la mare, care o făcea să se simtă pe nisipuri și să audă urlând, în propriul stomac, hoarde de câini în lanțuri, în unele seri. Voia să își rezolve și problema cu disponibilitatea, căci dacă îi zicea cineva „Hai!”, înclina să răspundă „De ce nu?”, și asta îi dădea impresia că jonglează cu 100 de farfurii deodată. Avea, mai ales, chef să fugă, căci o înăbușau tristețea de om respins a lui Albert, egoismul Elinei și perspectiva orelor de mate cu Panait.

Propunerea Maurei, deși era tot un „Hai!”, venise la țanc și chiar dacă peste oraș se lăsa, ca un alint, o lumină galbenă de septembrie, iar din curți răzbătea parfum de struguri copți, leandri ofiliți și petunii, cu gândul la ziua de luni, prima de școală, Isabela se simțea ca un salcâm înflorit: cu sufletul pe-afară. I se părea că în acea dimineață de sâmbătă în jurul ei universul se curbează altfel, primise de la Natalia un sms care începea cu „draga mea superlady” și ea chiar credea că e o superlady și că nu i se poate întâmpla nimic rău vreodată, iar asta o transforma într-un bulgăre de zâmbet căruia drumul în pantă îi dădea un plus de avânt.

Pufni în râs când un băiat blond ce se apropia din față, ținând grijuliu cu amândouă mâinile o pungă transparentă în care înotau doi pești roșii, se împiedică tot măsurând-o din cap până în picioare. „Și eu pe tine!”, îi răspunse, în gând. Știa că e frumoasă în rochia veche, cu o croială din anii ’70, vișinie - dacă ar fi putut să aibă câteva culori rezervate doar pentru ea, „vișina putredă” și bejul le-ar fi păstrat sigur -, ce-i acoperea pe jumătate coapsele albe. O șterpelise din șifonierul Elinei. Tot din cutia ei metalică, mâncată de rugină la colțuri, pe care scria „London Tea”, luase perlele și rujul cu miros de bomboane date prin cafea. Îl folosise și îl aruncase în rucsac, unde își mai pusese blugii preferați, două fuste, trei tricouri, câteva perechi de chiloți și de șosete, o pijama de vară, cu pantaloni scurți, bascheții, două pulovere și trusa de cosmetică. Îi încercase și parfumul, amestec de rășină de copac tăiat încet, violete prăfuite și iasomie din cristale de gheață, dar nu i se potrivea, o ducea cu gândul la flori moarte, bătrâneală și amorțeli, așa că îl pusese la loc și își dăduse pe gât și după urechi cu al ei, Elisabeth Arden, pe care Tudor i-l adusese din Danemarca.

Se apropia de 9 și în preajma Podișorului aerul era plin de fluturi. Clopotele Bisericii Harșu răsunau peste acoperișuri, iar porumbeii gungureau pe vechile antene din curți cu smochini, cu vrejuri uscate de roșii și cu hârtii ce mimau vitralii în ferestrele de la stradă ale ultimelor case pe lîngă care trecu grăbită, înainte a intra pe bulevard. Aici era mai aglomerat și mai cald, poate și pentru că pe marginea drumului muncitori cu busturi goale săpau șanțuri adânci, umplând aerul cu praf, iar alții turnau asfalt încins pe anumite porțiuni de trotuar. Doi cerșetori bătrâni care își ridicaseră scăunelele și voiau să plece acasă, îi făcură semne disperate, căci femeii îi căzuse ceva din poală. „Prindeți-ne și nouă...”, atât înțelese din cuvintele lui și, urmărind direcția în care arătau amândoi, văzu oul care se rostogolea spre rigolă, îl opri și îl puse în mâna lui uscată. „Dă-mi cinci lei, să își ia și baba o țuică!”, plusă bătrâna. Îi dădu un leu, pentru sinceritate, apoi îl sună pe Tudor, intră însă căsuța vocală, el își spuse numele și o invită să lase un mesaj, după semnalul sonor. „Pe unde umbli? Nu pot să înțeleg!”, se strădui să fie cât mai vehementă. Închise și începu să râdă. Se opri lângă un chioșc de ziare și își aprinse o țigară.

Avea în privire un rămas bun tandru, ca atunci când era mică și pleca în tabără. Aspira cu nesaț imagini: o mămică negociind cu fetița blondă: „Hai să îți iau o înghețată! Te rooog!” și refuzul tranșant „Nuuuu! Nu vreaaaau!”, cuvintele de pe un grafitti – „Sunt respins de mediu”, o cățelușă ce căuta să se împrietenească mai ales cu femeile având sacoșe în mâini, și care veni și la ea, dând din coadă. „N-are nicio importanță câți prieteni mai ai tu, ci doar că ești prietenă cu mine”, o asigură și o mângâie doar, căci în rucsac nu era nimic de mâncare. Se întreba cum va fi întoarcerea, cât de schimbat îi va fi ochiul atunci și sună telefonul. Era Tudor.

- Ai primit mesajul meu?, îl întrebă.

- Nu. N-am niciun mesaj. Aproape sigur ai sunat în altă parte.

- Aproape sigur am sunat în altă parte și vocea ta a spus numele tău, îl ironiză.

- Bine, râse el, verific acum. Vii „la conac”? (așa botezase ea casa în care el locuia împreună cu un unchi plecat pentru trei luni în Australia)

- Parcă era vorba despre o limonadă, în oraș.

- Care e diferența între a bea un suc la cofetărie sau la mine?

- La tine durează mai mult.

- Da, dar am sirop de zmeură. Ce să mai pregătesc?

- Mandarine și bunătăți, acceptase.

Nu era departe, cam 10 minute, trebuia să traverseze însă și să o ia pe “Eminescu”. Depăși o femeie bătrână în doliu, care mergea destul de repede, îi auzi gâfâitul, în clipa în care trecu pe lângă, și grăbi pasul, ca să-l lase în urmă, dar se ținea după ea. Pe pasarelă o mai opri și un muncitor, îi ceru o brichetă și Isabela îi dădu, dar acela tot nu reușea să își aprindă țigara. Zgomotul pe care îl făcea bastonul bătrânei, izbind în ritm alert piatra cubică, se apropia, tot mai intens, și abia după ce îi făcu loc femeii în negru, care trecu șuierând ca o locomotivă ajunsă la capătul puterilor, Isabela își dădu seama că de jos, din șanțul adânc, doi constructori priveau fără jenă, în sus, de-a lungul picioarelor ei. Le auzi, deși nu ar fi dorit, cuvintele, așa că grăbi și ea pasul, fără să-și mai ia bricheta, ignorându-le strigătele. În minte îi veni Panait, care o chemase în cabinetul de mate, în pauza ultimei zile de școală, după ce o ținuse aproape toată ora la lecție, în rochia lungă, roșie, decoltată și, își dăduse seama după privirea lui, transparentă, când ea avea fereastra însorită în spate. Îl găsise așezat la masa de lucru, o rugase să se apropie și, cu ton profesoral, o pusese să sufle către el pentru a verifica dacă a fumat. Era un birou lat, fusese nevoită să se sprijine cu mâinile și să se aplece, căci el nu schițase vreun gest de apropiere, aștepta țeapăn. Se pierduse sub răsuflarea ei, ochii lui nu se puteau dezlipi de buzele ei, coborâseră apoi către sânii descoperiți, din acel unghi, până în vârful sfârcurilor, căci nu purta sutien. Isabela simțise la început jenă, imediat ieșise însă la iveală aroganța lumii ei sigure, intangibile, de adolescentă cuminte și încântătoare, așa că mestecase guma pe care o avea în gură și mai suflase o dată. Când bărbatul îi ceruse apoi, în pretinsul său elan detectivistic, mâna dreaptă, să i-o miroasă, ea se dăduse singură de gol, întânzându-i-o pe cea stângă. “Bine, bine”, mormăise el, roșu ca racul, și Isabela plecase repede-repede.

Se întrebase atunci, ca și două săptămâni mai târziu, când lucrurile o luaseră razna cu Albert, ce a făcut greșit, care e contribuția ei. Poate că Panait n-ar fi scos-o la tablă, dacă ea nu se ducea la școală, în acea zi, în rochia roșie. Poate că Albert n-ar fi fost atât de îndrăzneț, pe plajă, de n-ar fi avut loc, mai întâi, “scena corsetului”. Acum se gândea la Tudor și la invitația lui acasă, ar fi vrut ca el să o primească fără așteptări, ca pe o bună prietenă sau ca pe o bună cunoștință, dar poate un bărbat să nu se gândească la unele lucruri sau măcar să nu arate că i-au trecut prin minte? Fusese mai tăcut, în ultima vreme, iar Isabela se abținuse să îi ceară vreo explicație, dându-și singură lămuriri, după cum o dusese capul. Nu îi mai trimisese mesaje atât de personale ca altădată, nici măcar “uite ce poezie am citit azi!”, pentru că avea impresia că lui i s-ar părea că sare calul. Ce cal, nu știa. Pentru ea, relația lor stătuse mereu sub semnul cumințeniei și nu voia să se tulbure și lacul ăsta, mai ales acum, când pleca. Începuse însă, din acea vară, să descopere că bărbații vorbesc o limbă diferită și că interesul ei pentru lumea lor este, de cele mai multe ori, interpretat greșit, într-o cheie care îi era îndepărtată, dacă nu străină. „Ai grijă, farmecul tău personal te poate duce unde nu vrei să ajungi și nu te mai poți întoarce. Un joc în care intri, dar din care nu poți ieși când vrei, nu mai e joc”, îi spusese Petra. Nu apucase să o învețe cum să evite dezechilibrele, cum să fie deschisă și protejată, în același timp, cum să se apere de agresiunile lor, fără să fie necesar să se izoleze ori să-i gonească.

Intră în curtea umbrită de pomi și Cliff îi ieși în întâmpinare. Mirosea a câine bătrân care mâncase ostropel și se gudură pe lângă ea, căci relația lor începuse cu niște căpățâni de pește. Leagănul din spatele casei se mișca alene, ca și cum cineva s-ar fi ridicat nu demult din el, iar lângă ușă dormeau două pisici făcute colac, cu cozile întinse regulamentar pe lângă corp. Pe Agigea, căreia Tudor îi spunea „Umflățica”, o luă de lăbuțe și o ridică într-o poziție de dans, deloc pe placul ei.

- Ești încruntată? De ce ești încruntată, fetițo? Nu ai niciun motiv!, o asigură Isabela și se îndreptă către cealaltă, pe care nu nu o cunoștea, cu gândul să o pupe.

- Prinde șobolani, de-aia am adus-o. Chiar azi a vânat doi, zise Tudor, ieșit în prag, și ea renunță la tandrețe.

Intrară, urcară treptele și apucară pe coridorul știut. Era curat și răcoare în camera lui cu trandafiri uscați în vază și mușcate în fereastră.

- N-am găsit mandarine, așa că am pedalat pe bunătăți, zise, arătând spre platoul în care minieclerele și bomboanele cu lichior predominau.

Isabela se așeză în fotoliul familiar, Tudor îi recomandă două articole dintr-o revistă, vorbiră despre cărți și despre începutul școlii, o întrebă, în felul lui insistent, ce mai fac Eline, Albert, cei doi copii, o interogă despre sine, cu privirea avidă, căutând-o uneori pe a ei, de parcă ar fi vrut să o absoarbă, și Isabela se plânse un pic, nu mai făcuse asta demult. O încânta la el simțul umorului, o făcea să se simtă pozitivă și în largul ei, jocul întrebărilor directe și al răspunsurilor spontane era epuizant, dar și fermecător, iar ea se purta ca un braț dintr-o mașinărie veche pe care o văzuse cândva într-o tipografie: își culegea repede cuvintele, se retrăgea, aștepta reacția, răspundea. Tudor nu semăna deloc cu Eline, care de cinci-șase ani îi spunea săptămânal: „Trebuie să ieșim și noi în oraș, să vorbim!” Și nu vorbiseră niciodată nimic. Eline nu avea idee cine mai e ea, că meseria pe care și-ar alege-o ar fi să acorde numărul corespunzător de stele restaurantelor, de exemplu, că ar vrea să aibă un wombat, că atunci când rămâne în beznă o sperie mai tare întunericul din spate decât cel din față, că se simte frustrată atunci când ceilalți îi cer ceva care îi mănâncă timpul: dacă îi ajută, e nemulțumită din cauză că nu i-a putut refuza și a pierdut vremea, dacă nu-i ajută, se simte vinovată. Tudor știa, pentru că punea întrebări, iar pe Isabela o măgulea atenția lui, îi făcea plăcere să fie în centrul atenției, o și ajuta, dăduse jos, uneori, piei vechi, dureroase sau doar le mutase mai departe.

Nu putuse duce mereu sinceritatea până la capăt, lăsase și tăcerea să vorbească sau alesese omisiunea, forma comodă de minciună, teritoriul fragil, în care la început se simțise ca elefantul în magazinul de porțelanuri, dar care o ajutase să protejeze și să se apere, deopotrivă. Era starea ei frecventă această defensivă, ascunsă cel mai adesea sub masca de femeie trufașă, care îi ascundea de fapt uimirea confortabilă că e dorită și cea mai puțin plăcută că trebuia să aleagă, iar opțiunea ei aducea furie celui respins. Chiar și Tudor o luase prin surprindere, la începutul verii, o făcuse promiscuă după ce văzuse câteva fotografii în care ea dansa cu Victor, la cheful de absolvire a clasei a XI-a. “Nu îmi place să văd cum te țin alții în brațe”, zisese. Ea tăcuse, nu putea să-i spună că, după petrecere, într-un ascunziș din întunericul curții interioare a liceului, Victor îi declarase că o iubește, în felul acela de-ți vine să aplauzi și să mai chemi câteva fete să asculte și să șoptești cu publicul: mișto cuvintele! Și că o sărutase și îl lăsase să-i mângâie blugii și, în cele din urmă, să-i desfacă nasturii bluzei și să-i scoată sânii în aerul cu parfum de regina-nopții și că, da, îl atinsese și ea. Știa că Tudor ar deveni necruțător, așa că își colora răspunsurile în nuanțe mai confortabile, ca pentru un motan cu tabieturi de modă veche.

O întrebă dacă vrea să vadă un film și zise da, el îi făcu loc pe pat, monitorul nu se vedea din fotoliu. Isabela nu se putea concentra, îl privea din când în când lung, cu coada ochiului, și i se părea frumos. Nu în canoanele clasice, nici nu ar fi știut să spună ce o atrage la un bărbat, dar el avea ceva exotic în trăsături, ochi de miez de noapte, gene foarte lungi, păr negru, sârmos și des, piele albă, nas cu “personalitate”, care se transforma în cioc de pasăre de pradă când zâmbea. Un zâmbet crud. Brațe lungi, degete nervoase și subțiri. Simțea că și el o studiază, din când în când, că face un bilanț, în tensiunea acoperită de conversații, și că îi e pe deplin favorabil.

Se simțea uneori pierdută, în prezența lui, fetiță de generală pusă la colț. „De ce m-a chemat aici? Ce vrea de la mine? Doar să îmi care ghiozdanul sau îmi va cere prietenia?”, se întrebă, pentru prima dată în cei trei ani de când îl cunoștea. Crezuse, până acum, că e binevoitor cu ea așa cum se întâmplă când întâlnești o creatură mai dubioasă și vrei să o pui sub microscop pentru amuzament și ca să descoperi ce e dedesubt. Dar dacă amiciția lui e tot vânătoare, cum va mai descurca ea un nod sentimental și ce va mai rămâne din el? Poate că tot ea purta vina, își trata prieteniile precum iubirile, nu punea o linie de demarcație clară, după cum o avertizase, zâmbitoare, Petra.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey