Anton Georgescu

 
sus

Anton Georgescu

 

Poet nepublicat

 

De departe arată ca un animal ciudat, mare și diform, cu patru membre prinse de spinare, două strânse în jurul gâtului, parcă vrând să se auto-ștranguleze, două atârnând. Daniel își cară prietenul în spinare, și fiecare pas pe care îl pune pe gheața lunecoasă, întărită de zile nesfârșite de ger năprasnic și vânt tăios, bătând dinspre nordul lipsit de pavăza muntelui, e riscant și ia clipe bune de preparare. Costică e greu, a pus câteva kilograme bune în timpul Crăciunului. Daniel, deși pare firav, e vânos și puternic. Clădirea fabricii e la vreo două sute de metri de locul de parcare și nimănui de la “direcție” nu i-a trecut prin cap să achiziționeze câteva scaune cu rotile, pentru folosul celor cu dizabilități fizice când au nevoie să se miște prin curtea fabricii sau în halele de producție. Ori măcar iarna, când vremea e câinoasă, să taie o potecă prin gheața groasă, lucioasă și tare, periculoasă și pentru un om cu picioare zdravene și reflexe sănătoase. Costică i-a împuiat capul lui Daniel cu subiectul scaunelor cu rotile pentru handicapați după ce a văzut un film american despre un invalid venit din razboi, din Vietnam. Fără scaunul electric care îi permitea să se miște singur, doar apăsând pe butoane, soldatul mutilat ar fi fost condamnat să își petreacă viața în pat. Dar în mod sigur scaune ca alea nu sunt fabricate în țară. Iar dacă trebuie aduse cu comandă specială din străinatate, mai bine lipsă: hârtiile și aprobările ar dura ani de zile, telefoanele la minister ar țârâi continuu, neputincioase,  iar probabilitatea ar fi foarte mare ca totul să sfârșească cu vechea lozincă a lipsei de fonduri. Și chiar dacă prin absurd s-ar cumpăra unul, două scaune pentru întreprindere, într-un an ar deveni inutilizabile, vandalizate, dezmembrate, distruse de gură cască și prostănacii care nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să strice lucrurile noi, folosite de alții. “Mulți dobitoci în orașul ăsta, Daniel,” comentează Costică întins ca o praștie pe spatele prietenului lui, “ai văzut ce s-a ales de băncile alea noi din parc? Sunt o ruină acum, cu scândurile sparte sau împunse cu lama de cuțit. Toți idioții își scrijelesc cu briceagul numele lor și al gagicilor cu care umblă, după care pun o inimă între ele. Ar trebui să scobească în lemn imaginea unui creier și să taie o cruce peste el, pentru că ăla le lipsește. Nu cred că sunt doi ani de când au pus bănci noi în parc.” Daniel nu vorbește mult, se uită cu atenție pe unde pune pasul și tace, de parcă nu ar mai fi rămas nimic de spus. “Măi Costică, asta e țara, ăștia sunt oamenii,”  zice într-un final, mai mult ca să îi arate lui Costică că e încă acolo și îl ascultă. Arată ca un star de cinema Daniel, cu fața prelungă, care devine umbrită, melancolică și sexy când e marcată de supărare, dându-i figura unui bărbat atrăgător, cu păr negru, lucios, adus pe spate, cu vino-ncoace la femei.

În fiecare dimineață, Costică îl așteaptă în fața blocului ca să plece împreună la lucru în mașina lui, un Trabant făcut pe comandă specială, în Germania de Est. Pentru că nu poate să își folosească piciorul drept, mâncat de polio pe când era copil, Costică a avut nevoie ca toate comenzile să îi fie făcute la mână: accelerația, frâna, schimbătorul de viteze. Când e în mașină cu el, Daniel se simte ca în carlinga unui avion militar, cu bordul plin de butoane și leviere. În fiecare dimineață Trabantul lui Costică sparge liniștea cartierului cu vaiet răgușit de motor în doi timpi, pâr-pâr, stricând, cu miros greu de benzină amestecată cu ulei, prospețimea începutului de ziuă.

“Ia uitați-vă, bă, la mașina aia de carton! Când nu o mai fi bună de condus, o pune pe foc, face căteva fripturi bune pe ea, dar cred că nici de foc nu e bună că se mistuie repede hârtia,” strigă guralivii care ies din tura de noapte și incă mai au chef de glume când văd Trabantul intrând prin poarta grea de fier forjat a întreprinderii, după care înjură pestriț, izbucnind în râs. Deși sunt în oraș de ani buni, oamenii continuă să înjure ca la țară: fără motiv și fără supărare, de cele mai multe ori în dojană sau chiar admirativ. “Fire-ai al dracului, Dumitre,” continuă unul dintre ei, adresându-se unui coleg pe un subiect fără legătură cu Trabantul, “arăți ca un mafiot acum, ți-ai tras ochelari de soare ca Don Corleone. Ia dă-mi-i și mie un pic, bă, să mă uit prin ei la zăpadă.”

“Na, mă, bolovane!”, răspunde Dumitru, “să vezi și tu ce mișto se vede,” după care își ia ochelarii de pe nas și îi satisface cererea. “Da,bă tâmpitule, să știi că e mișto,” recunoaște celălalt, uitând complet de Trabantul lui Costică, care își face drum greu, gâfâind zgomotos, înspre locul de parcare din fața intrării la birouri.

Adevărul este că fără mașina asta Costică ar fi un om pierdut, pentru că transportul public nu e în nici un fel o opțiune pentru unul ca el, un bărbat tânâr cu un singur picior zdravăn și celălalt târându-l după el. Dimineața autobuzele seamănă cu ciorchinii din vie, pline ochi cu oameni care se înghesuie, înjură și se calcă în picioare ca să intre înăuntru cu orice preț, agățați și pe scară, în vehiculele vechi, scârțâind din toate mădularele, fărâmate de atâta folosință, cu burduful rupt și scaunele vandalizate de indivizi care nu sunt învățați să stea singuri cu gândurile lor și atunci se răzbună pe lumea obiectelor, pe care o simt străină și ostilă. Ăștia sunt oamenii pe care comuniștii i-au dezrădăcinat de prin satele lor, i-au desțelenit ca pe niște plante nefolositoare și i-au adus la oraș ca să munceasca prin fabricile ridicate la repezeală și fără nici o gândire economică, devenite repede neproductive și poluante, i-au mutat din caselele lor cu ogrăzi mari, pline de păsări, umbrite de salcâmi, în blocuri făcute de mântuială, care arată ca niște cazemate terminate sub bombardamentul tancurilor vrăjmașe, cu camere mici și balcoane minuscule, cu plafonul subțire prin care auzi când își bate vecinul de sus nevasta, și i-au obligat să se adapteze la o civilizație urbană care nu e a lor și o refuză, iar ca să se simtă bine încearcă să o gâtuie cum știu ei, prin vandalism.

Costică și Daniel lucrează amândoi în biroul de contabilitate al unei fabrici de transformatoare și cabluri electrice. Sunt mulți oameni în biroul ăla, mult mai mulți decât ar trebui să fie, și cu mult mai mulți decât cei care își fac cu seriozitate treaba pentru care au fost angajați. Ei doi sunt din ultima categorie, categoria proștilor fără de care fabrica ar trebui închisă pentru că lumina becurilor ar costa mai mult decât venitul făcut din producție. Restul biroului e plin cu șmecheri care nu vor lucra niciodată, oriunde ar fi locul lor de muncă, pentru că nu sunt obișnuiți să facă ceva util și nici nu le pasă. Amestecați printre ei sunt tineri absolvenți de facultate care au fost repartizați aici ca să își satisfacă cei trei ani de stagiatură înainte de a se duce la o altă întreprindere unde vor deveni șmecheri și vor fi plătiți ca să nu facă nimic până la vârsta pensionării. Costică are o masă de lucru mai mare, în mijlocul camerei, în timp ce Daniel e în colțul îndepărtat, la o măsuță jumătate din a lui Costică, așezată chiar lângă ușa care se deschide în biroul spațios al șefului. Iar intre ei e John, poetul nepublicat. De fapt, pe John îl cheamă Ion Enache, dar se recomandă la toți John. Nimeni nu știe cum a ajuns el să folosească un nume englezesc, dar toți bănuiesc că asta are ceva de-a face cu ura contra regimului comunist pe care nu pierde nici un prilej să o afișeze. Deunăzi, Daniel l-a auzit pe John vorbind de Canada, făcând o remarcă care i-a atras atenția: “Aia țară ca lumea. Țara lui Jack London și a poveștilor nordului.” Daniel, care e un individ citit, a vrut să îl corecteze și să îi spună că Jack London a fost de fapt un scriitor american și poveștile lui sunt localizate în Alaska, dar i-a fost lehamite să deschidă discuția. Cu John nu ai niciodată câștig de cauză, chiar atunci când ai dreptate. În ciuda impresiei generale, John nu e chiar nepublicat: câteva poezii i-au aparut cu câțiva ani în urmă în niște fițuici locale, de mic tiraj. Dar bineînțeles că nu asta vrea John, să fie doar fruntaș în satul lui. Lupta lui e cu politrucii îmbuibați care conduc magazinele literare ale Bucureștilor și n-au înțeles niciodată valoarea poeziilor lui.

John nu suportă pe nimeni în birou, în fabrică, și probabil în tot orașul. Cel mai tare îl irită Costică și când îl vede intrând pe ușă, bălăbănindu-se din toate încheieturile ca să ajungă la biroul lui, îi sare țandăra și începe să îl ia peste picior: “Iar ai băut, mă nenorocitule?” E aspru la limbă John și vorba lui nu se potrivește deloc cu a unui poet. Oamenii se așteaptă ca un poet să vorbească cu înțelesuri adânci despre lumea din jurul lor, să le descopere lucrurile ascunse vederii, iar limba lui să fie sensibila și dulce. Cele câteva poezii publicate de John în ziarele de mic tiraj ale județului sunt toate despre dragostea bărbatului pentru femeie. Îi plac femeile lui John, dar femeile nu îl plac pentru că e îndesat, vârtos și cu un început de chelie. Deși nici asta nu ar conta până la urmă: dar e spurcat la gură și îi ia pe toți în tărbacă, încearcă să arate tot timpul că nimeni nu e mai deștept ca el. E un mister cum de l-a plăcut Melania Popescu, o colegă de birou care ține conturile la materiale. Melania e o fată frumușică, deși cu trup mare și atletic, cu mâini puternice, ca ale unui bărbat, și picioare lungi și musculoase. Melania e aproape cu o jumătate de cap mai înaltă ca John, dar asta nu pare să îl sperie pe el sau să o descurajeze pe ea. Între ei e o relație ciudată, bazată pe dojană, ocară și batjocura care se repetă zilnic în fața celorlalți din birou, de parcă ar fi un spectacol de succes, care se vinde cu ușile închise.

“Da’ mai du-te la dracu’, John, nebunule!”, răsuna vocea Melaniei în birou după prânz, când lumea e plictisită și se uită la ceas cu nerăbdare, să se facă ora patru, să plece acasă. Replica viperoasă a lui John vine imediat: “Mai tacă-ți fleanca aia, Popeasco, nu te vezi cât ești de proastă?” După introducerea asta teatrală, făcută ca să atragă atenția publicului, insultele se țin lanț minute în șir, iar oamenii din birou se uită la ei cu mirare și fiecare se intreabă ce Dumnezeu de relație e asta? Nu e un secret pentru nimeni că John trăieste cu Melania. Locuiesc ca soț și soție în același apartament, stau la aceeași masă, în același pat. El e de undeva de la țară, dintr-un sat depărtat, din alt județ, și câteodată se duce să își vadă mama și cele câteva rude rămase acolo, pentru că majoritatea au plecat la oraș, ca și el. În oraș nu a găsit o gazdă ieftină și s-a mutat inițial la căminul fabricii, „căminul de nefamiliști” pe numele oficial, o clădire veche, dărăpănată și insalubră, cu camerele îmbâcsite de igrasia verde, groasă și slinoasă, cu țevile sparte și picurând toată noaptea, cu gândaci foșgăitori care îți fac pielea de găină când ies la iveală pe întuneric și incep să foșnească după mâncare, cu vecini bădărani, muncitori necivilizați, de la banda de montaj, care nu își schimbă ciorapii cu săptămânile și o țin tot într-o beție, distrugând puținul care mai e întreg în jur, când sunt atât de băuți că nu își mai aduc aminte nici cum îi cheamă. Iar WC-urile sunt mai rele  decât cele publice, pe care le tin țiganii, cărora le pui în palmă un leu la intrare ca să îți dea o bucățică mică de hârtie igienică și nu îți ajunge să ștergi nici fundul unui copil. John are încă valiza cu lucruri la căminul fabricii, încuiată într-un dulap și probabil roasă pe jumătate de gândaci, dar acum majoritatea timpului și-o petrece la Melania, care are o cameră cu access la bucătărie și baie, într-un apartament pe care îl împarte cu câteva fete de la fabrică, economiste la secția de planificare. Lumea se întreabă ce mai așteaptă ăștia doi ca să se căsătorească. Măcar așa ar avea șansa să fie trecuți pe lista de apartamente, de la sindicat. Comparată cu a altora, viața lui John e confortabilă. Frigiderul Melaniei nu e niciodată gol, pentru că una din verișoarele ei lucrează ca vânzătoare la alimentara și îi pune deoparte o bucată de salam sau de carne, brânză și ouă, o dată pe săptămână, vinerea, când primesc marfă și e omor: oamenii stau strânși ciopor de cu noaptea în cap, rebegind de frig și înjurând de mama focului la coada lungă și groasă care se întinde pe cel puțin o sută de metri pe trotuar. Înspre ora două după-amiaza, când trebuie să apară mașina cu alimente, nervii sunt încordați la maximum, și e de-ajuns o scânteie mică ca să iasă pălălaia. De obicei scânteia e pusă de unul mai șmecher care se bagă în rând înaintea ălorlalți, pretinzând că prietenul lui i-a ținut locul.

“Care prieten, mă? Unde ți-e prietenul, dom’le?” întreabă câțiva bărbați din coadă, cu vocea răgusită și îngroșată de nervi, pregatită de scandal.
“Uite-l aci!” răspunde tupeistul, arătând cu degetul pe vreunul cu figură de nătăfleț de lângă el, care nu are curajul să ridice ochii din pamânt, de frica scandalului care trebuie să urmeze.
“Ieși, mă pramatie, afară din rând!” se umflă câțiva zdrahoni din spate, cărora nu le vezi fața, dar după vocea amenințătoare, puternică, presupui că sunt bărbați voinici. “Noi am stat aici de dimineață, și tu te bagi acum în față, bă nenorocitule. Marș afară, șarlatanule!”

Spiritele se încing și oamenii țipă unii la alții ca apucații, venele gâtului le ies în relief ca niște furtunuri îngropate sub piele, fețele li se fac roșii sângerii. Dar tot ce fac e să se înghesuie și mai tare unii în alții, ca vitele, ca să nu își piardă poziția în coadă și să nu lase vreun derbedeu să se infiltreze în rând, să le-o ia în față. Vreo femeie gravidă începe să strige ca din gură de șarpe din mijlocul mulțimii amorfe: “Aoleo, îmi vine rău, nu pot să mai respir. Îmi moare copilul în burtă, oameni buni, faceți-mi loc să respir!” și atunci coada se mai rarefiază. Lucru curios, în ciuda tensiunii din aer, care e atât de densă că o poți tăia cu cuțitul, nimeni nu sare la bătaie, deși toti înjură amenințător, de zici că au toți jungherele la brâu.

John nu a stat în viața lui un minut la o coadă pentru mâncare și nici nu are de gând să stea. “Popeasco, fire-ai a dracului de incultă, nu o să mă vezi vreodată cerșind la mila comuniștilor,” îi strigă Melaniei peste birouri, în pauza de masă. Oamenii din birou se uită înfricoșați în jur, când nebunul de John începe să vorbească de rău partidul. Nu vor să aibă de-a face cu cei de la Securitate pentru un zănatic care nu știe să își țină gura.

“Taci dracului, măi John!” îi strigă câțiva, “o să te audă cineva și dăm toți de belea.”
“Nu are rost să expui pe toată lumea, John!” îi spune Costică de alături, cu glas blând, împăciuitor, și vorba lui sună a sfat prietenos.

Lui John atâta îi trebuie ca să-și dezlege dulăii sfadei spre Costică: “Tu îmi spui mie să tac, mă profitorule? Tu care nici nu știi ce e aia coadă la alimente sau benzină! Te duci șonticăind pe picioarele alea moi ca de copil și îți umpli plasele și rezervorul, în timp ce familii prăpădite, cocoșate de nevoi, stau la cozi nesfârșite și vin cu plasele goale când norocul se oprește în fața lor. Asta e epoca de aur, societatea perfectă construită de oameni pentru oameni. Mă cac în ea de epocă de aur! Mă fut în ea de societate comunistă!”

Costică se uită la el cu ochi albiți de șoc și nu știe ce să zică. El nu e un privilegiat al regimului și John ar trebuie să știe asta. La urma urmelor, trăim în Europa: fiind handicapat nu e un avantaj, din orice unghi te-ai uita. Macar atâta să aibă și el, dreptul să își pună benzină fără să fie limitat de cota de cinsprezece litri pe lună, pentru că mașina e mijlocul lui de locomoție, și să cumpere mâncare fără să stea ore în șir la cozi, nu pentru ca n-ar vrea, ci pentru că nu are picioare sănătoase ca să stea să aștepte, ca toți ceilalți. Regimul comunist e rău pentru români, viața a devenit intolerabilă, de acord, dar oamenii nu sunt monștri. Nu încă.

“Sunt handicapat, măi John. Nu pot să stau la coadă, iar fără mașină nu pot să ajung nicăieri,” îi răspunde Costică cu o voce pe care încearcă să o țină calmă, încercând să îl liniștească, să îl facă să gândească rațional.

“Și noi ce pizda mă-sii suntem, dacă nu handicapați, bă Costică? O țară de invalizi și handicapați. Ne-au furat comuniștii viețile, ni le-au mutilat ca la război și ne-au lăsat cu niște cioate de existență. Dezgustatore cioate când te uiți la ele și urât mirositoare, cangrenate. Trăim toți intr-o cangrenă socială, zi că nu-i așa! Ar trebui să ne dea la toți carnete de handicapat, cum ți-au dat ție… e, Costică?” În ciuda tonului acid, viermănos, John sună acum ca un poet adevărat. Biroul s-a golit, oamenii și-au făcut repede de lucru și s-au rispit pe la alte birouri sau în halele de montaj. Ai zice că ziua de lucru s-a terminat în biroul de contabilitate, deși e abia ora prânzului. Nu au nevoie de belele în plus oamenii, viața e deja grea așa cum e.  Au rămas doar Costică, John și Daniel, primii doi războindu-se pe chestii pe care nu le pot schimba. Nimeni nu le poate schimba. Iar Daniel privește și ascultă, sau poate stă acolo din spirit de camaraderie, să îl protejeze pe Costică în cazul în care John și-ar pierde cu totul mințile și l-ar agresa fizic.

În realitate, John nu a ajuns niciodată la violență fizică cu nimeni. La el gura e membrul de atac și de apărare, și e mai puternică decât orice pumn.
“Realitatea este că suntem niște căcăcioși înspăimântați și de umbra noastră, niște larve sociale care își merită soarta! Nu avem curajul să facem nimic, doar stăm și cântam în strună regimului, le căntăm osanale lui Ceaușescu și clicii lui de bandiți! Neam de curve, asta suntem!”, și pe ultima notă, John trântește furios pe biroul lui un dosar gălbui pe care îl ținuse în mâini, după care pleacă bombănind.

Costică se uită la Daniel și amândoi rasuflă ușurați.
“A trecut vijelia prin birou,” râde Costică uitându-se la camera largă și pustie acum.“ John e un băiat inteligent, dar își pierde cumpătul prea repede.”
“Da,” confirmă Daniel, un om tăcut, caruia îi scoți cuvintele cu cleștele din gură.
“Îi înțeleg frustrarea, știu că are dreptate, dar se zbate ca peștele pe uscat pentru că nu poate să facă nimic oricum. Doar să îi pună în pericol degeaba pe oamenii din jur, care nu sunt răspunzători pentru vorbele care îi ies lui din gură.”
“Da, ar trebui să își mai controleze furia. O să fim luați în vizor toți din biroul ăsta din cauza lui. Nu e drept.” Daniel tocmai a sfârșit cea mai lungă frază pe care a rostit-o întreaga zi, sau poate întreaga săptămână.

Costică e gata să mai adauge ceva, dar e întrerupt de o bufnitură ușoară venită din direcția biroului lui John. Dosarul pe care îl trântise înainte de a pleca în trombă, după ce stătuse în balans instabil pe marginea biroului, căzuse în sfârșit pe podea și o grămadă de hârtii albe, pline de strofe lungi, scrise cu ortografie măruntă, îngrijită, stau acum risipite în jur. Daniel se apleacă să le adune, dar nu poate să nu își arunce ochii pe conținutul lor.
“Poeziile lui John,” îi spune lui Costică, aluziv.
“Știi ceva, întotdeauna am vrut să citesc ceva scris de el, dar nu am avut tupeul să îi cer, de frică să nu mă refuze în felul lui agresiv. Poți să îmi dai câteva?”, continuă Costică, cu ochii strălucind.
Daniel îi intinde o foaie de hârtie. Costică începe să recite cu glas stins, aproape în surdină, o poezie lungă, cu vers alb…

Nu te-am iubit la început,
am fost doar obsedat de tine,

robit
de trupul tău acoperit
cu umbre de  promisiuni perverse,
de coapsele tale lungi,
de părul tău curgând în valuri negre, lucioase, prelungi
o coamă de pădure mângâiată de vânt,
de buzele tale roșii, cărnoase,
zemoase
ca mustul abia stors din ciorchini,
de sânii tăi modelați după-un vis ascuns, adolescentin,
de nopțile ferecate în lanțul vicios
al amorului mereu însetat
de alt amor,
într-un ritual de nestopat,
cumulativ, contagios

Am inceput să te iubesc
când m-am smuls din mine, dezmeticit
și-am realizat
că sudoarea ta miroase greu când trupul ți-e muncit,
că pielea ta se crapă și faci riduri,
că respirația ți-e grea cu miasme de  somn rătăcit
prin noaptea adâncă, 
și boarea gurii ți-e acră,
când dimineața te trezești lângă mine, buimacă,
și vrei să fii mângâiată, cerșești alinturi
în timp ce stomacul îți mârâie ca un câine flămând,
că vorbești în somn și uneori scapi vânturi,
că vomiți cu icnet cănd ți-e rău,
că înfrunți curajoasă  coșmaruri zbătându-te, țipând,
că devii rea, nedreaptă
pusă pe sfadă, agresivă, iritată
când fortăreața minții ți-e luată de hormoni,
că râsul ți-e iute și plânsul ți-e greu,
că ți-e frică de șerpi, de năluci, de huhurezi,
că ai putea să mă înșeli,
că ai putea să mă trădezi,
că ai putea să mă urăști,
că ai putea să mă lovești,
că ai putea să mă contești,
dar nu ai vrea să mă rănești

M-am îndrăgostit definitiv de tine
în clipa când când am realizat
că amândoi pășim
pe-aceeași cărare de timp,
sărind din an în an  cu pas greoi și limp,
că amândoi împărțim
aceeași frântură de spațiu,
același nepotolit nesațiu
să fim protejați, s-avem noroc, să fim iubiți,
acceași șansă să fim păcătoși
sau doar păcătuiți,
să fim slabi, șireți, neputincioși,
aceeași neșansă la eternitate,
aceeași șansă la tinerețe cu bătrânețe
și viață cu moarte,
că semeni atât de mult cu mine,
încât mă uit la tine
și mă văd într-o oglindă

“Interesantă găselniță, deși sună cam vulgar, nu ți se pare? Îmi place însă stilul lui, e deosebit, are nerv. Cuvintele au miez, sună clar și convingator,” declară Costică încântat.

Daniel citește cu voce tare o altă poezie găsită în vraf, „Nea Pelin”.

Nea Pelin șade pe-o bancă,
lângă fântâna din fața casei,
stă la pândă
să nu intre timpul în sat,
să-și facă de cap.

Pe timp nu îl pândești cu ochii deschiși
sau foindu-te pe-un scaun,
sau  vorbind, sau respirând,
Nea Pelin știe asta.

Ne-semnele lui de viață
sunt poate trucuri
ca să păcălească timpul,
sau poate sunt semne de ne-viață,
semne că va muri curând
sau e deja mort,
și doar se preface că trăiește.

Nea Pelin stă nemișcat,
la pândă sau doar mort,
vajnic grănicer la granița cu timpul.

Dar timpul i-a scăpat
și a intrat în sat
ca istorie scăpată din laț.

Tancul fără turelă al schimbării
a distrus multe case,
mult mai multe ca stricăciunile vântului și ale focului și ale apei,
case zăcând acum răpuse,
stârvuri aruncate la marginea drumului,
rupte pe dinafară, mâncate pe dinăuntru,
cu podelele pline de cioburile existențelor
și de umbrele oamenilor care au plecat
din sat, din țară, din lumea asta.

Schimbarea nu omoară oamenii,
omoară doar încercarile lor vane
ca să o țină în frâu.

“Interesant…  Are talent John”, conchide Daniel în felul lui zgârcit în cuvinte, după ce termină de citit.
“Sensibil”, completează Costică.
“Ce e asta?”, continuă Daniel uitându-se cu atenție la o altă pagină. Costică privește cu ochi întrebători, așteptându-l să continue. Daniel stă câteva minute cu hârtia în mână, citind. Pe fața lui nu se vede nici neliniște, nici emoție, doar concentrare.
“E o poezie închinată partidului și lui Ceaușescu.” Daniel îi intinde hârtia. Costică se apucă să citească, mormăind în barbă. E o poezie cu vers alb, ca și celelalte. Poezia e intitulată „Se poate” si Costică începe sa recite in surdină:

Se poate
să calci prin crângurile care-mbrățișează râurile,
și să le simți ale tale,

Se poate
să urci pe piscurile munților tăi,
și să le simți ale tale,

Se poate
să-ți îngropi piciorul în aurul nisipului
sărutat continuu
de buzele sărate ale mării,
și să îl simți al tău,

Se poate
să umbli pe străzile călcate de poetul nepereche
și să simți poezia țâșnind din ele,
 

Se poate
să guști zăpada din țarina casei
și să-ți cureți sufletul
de îndoielile lumii,

Se poate
să construiești cu demnitate casa vieții tale,
să simți că ești liber,
că ești mândru,
că ești un om întreg,

Se poate
să spui Partidul,
să spui Ceaușescu,
să spui România
și să te simți acasă,
în conul timpului tău,
în umbra trecutului comun,
în raza viitorului luminos,
în țara ta.

“Hmm,” lasă să îi scape lui Costică, după ce termină de citit, și reflectează.
“Da, uite cine ne dă nouă lecții de curaj civic”, intervine Daniel cu nerv și vocea iritată.
Costică tace, cu gîndurile duse aiurea. În birou liniștea e întreruptă doar de zgomotele înfundate ale halei de producție, care e în clădirea alăturată.
“Dar cum crezi că ar putea John să își publice poeziile bune, dacă nu ar intercala și unele din astea cu subiect patriotic și politic?” zice Costică dupa un timp. “Îl ințeleg”, continuă, “îl înțeleg perfect: aș face același lucru în locul lui. E un om talentat, e păcat să nu fie publicat. Dacă trebuie să faci compromisul, îl faci.”

Omenii se intorc în birou și răsuflă ușurați când constată că John nu e acolo. Daniel se grăbește să pună la loc poeziile lui John în dosarul gălbui pe care îl așază pe biroul lui, sub un teanc de hârtii, ca să nu dea nimic de bănuit. Melania intră râzând cu una din fete, și nevăzându-și bărbatul, adresează celorlalți o întrebare retorică:
“Ei, unde-i nebunul ăsta al meu, s-a dus să își verse năduful pe vremea bună de-afară?”

Costică privește prin geam, afară, din reflex. Soarele proaspăt proiectează umbra halei de montaj pe patinoarul ad-hoc din parcare. E un soare copil, de început timid de primavară timpurie, umplând cu lumină găurile săpate de vânt și de ploaie în fațada clădirii masive, cu tencuiala spartă, ruptă, dezvelind cărămizile sângerii ale zidului de dedesubt ca pe niște mușchi atrofiați, vizibili pintr-o rană care nu vrea să se închidă.

Oakville, Ontario
September 2013 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey