Anton Georgescu
Cornel Mihai Ungureanu

 
sus


Anton Georgescu

 

De la 2 la 4

 

Domnu’ Șușerea era mic de statură, îndesat și avea un tic nervos: când vorbea cu tine, își ridica umărul drept, spasmodic, la interval de câteva secunde. Vară, iarnă, purta o pălărie cu borul îngust, dintr-o stofă groasă, de un verde maroniu, și o umbrelă permanent închisă, care îl făcea să arate ca un vânător de o speță aparte, înarmat cu umbrelă în loc de pușcă. Domnu’ Șușerea era poet, membru în Uniunea Scriitorilor, deși nu unul prea activ, având publicată doar o carte de poezie la o editură locală craioveană. De fapt nu cartea publicată îl calificase drept poet, ci faptul că toți vecinii îl chemau Poetu. Într-o zi, tata, care venea întotdeauna cu veștile mari în bucătărie, unde mama părea înțepenită într-o poziție unică, aplecată peste chiuvetă, spălând perpetuu aceeași farfurie, ne spune:
„Mi-a zis Șușerea azi că a primit un premiu important pentru o carte de poezii. Uite, mi-a dat și cartea, se numește Amintiri din bătrânețe. Ce dracu de titlu e ăsta? Nu are nici un sens!”, adaugă tata și apoi deschide cartea la prima pagina. „Ia uite, mi-a dat-o cu autograf!”, se laudă, după care îi citește mamei dedicația banală, și conchide cu aer de cunoscător: „Am răsfoit-o un pic și poeziile lui nu au nici o noimă. Nu am înțeles nimic. Ia ascultați aici una, se numește Visare de Sine”, zice și începe să recite fără dicție din cartea deschisă.
Cu viața staționată în ecluză,
Un căpitan al gândului
Pe marea zbuciumată-a acțiunii
Cu ochiul în ochiul furtunii,
Întunecat de umbra vântului
Să vie, neliniștit
De liniștea-i adâncă și de pasu-i moale,
Înnebunit de lipsa-i de ecou,
Mult ignorat, un pic iubit,
Un om obișnuit,
Speriat de trenul vieții
Zburând pe firavele-i șine
Cu scrâșnet de roți ascuțit
Incapabil să mă rup de mine,
Complet amorțit
În visare de sine

“Ce dracului înseamnă viața staționată în ecluză? Cred că au greșit ăia de la tipar. Mie asta mi-a plăcut, sună bine, deși nu prea înțeleg ce vrea să spună… Se numește Sfat Părintesc”.
Mergi cu ceilalți în cadență,
Călărește armăsarul locului comun,
Așteaptă, fericirea vine în secvență,
Și nu uita să fugi de controversă,
Să nu fii rău, să nu fii bun

„Spunea că a luat un premiu de creație pentru cartea asta, i-l dau sâmbătă la Casa Sindicatelor în cadru festiv. S-a zbătut și a reușit să găsească recunoaștere, futu-l în cur pe mă-sa!” Pentru tata admirația față de realizările altuia se materializa de obicei într-o înjurătură centrată pe ideea de sex cu mama subiectului, care voia să transmită un mesaj combinat între „ia uite ce s-a descurcat ăsta, e dat dracului” și „unii sunt făcuți să se descurce, iar alții, ca noi, stau și suflă în dudă.” Și din cauza ultimei conotații, fraza care urma, de îndată ce mă vedea in preajma lui era: „Bă, tu să nu fii prost, ca noi, învață și fă-te doctor!” “Da”, ziceam repede, ca să-i fac pe plac și să scap de o discuție amplă privind avantajele profesiei de medic, pentru că nici prin cap nu îmi trecea să fiu doctor. Abia ieșisem din perioada când majoritatea băieților vor să se facă șoferi când cresc mari, începusem să citesc Contele de Monte Cristo și Mușchetarii Regelui și aș fi vrut să ajung mai degrabă un scriitor celebru, să se dea femeile în vânt după mine și să am bani, adică nu bani, greșesc, nu m-am gândit niciodată la bani, ci mai degrabă la faimă (și în mintea mea faima venea cu banii). Adică să intru într-un restaurant și să întoarcă toată lumea capul după mine: „Ia uite, ăsta e scriitorul ăla faimos. Da, da, se zice că se așează întotdeauna la aceeași masă! Masa aia din colț o țin special pentru el”. Iar câțiva mai cu tupeu să se apropie de mine și să mă salute cu căldură: „Să trăiți, domnu’ scriitor! Scrieți niște romane minunate! Puteți să îmi dați un autograf, să îl duc acasă fetei mele, care este înnebunită după dumneavoastră!” La vremea aia, nu puteam să îmi închipui femeile care să se dea în vânt după mine altfel decât de vârsta mea și aproape toate copii ale celor câteva fete frumoase din clasă, de care eram îndrăgostit lulea și sufeream în tăcere că mă ignorau.
De la prea mult privit la televizor, când mă gândeam la scriitori faimoși, îmi imaginam numai indivizi cu pulovere largi, de lână, pe care îi intervieva Tudor Vornicu la emisiunea lui, La sfârșit de săptămână, în după-amiezile lungi de duminică, bărbați bine, cu ochelari și barbă, care foloseau cuvinte normale, dar combinate în fraze sunau foarte academic. Ca și întrebările lui Tudor Vornicu, numai ca ăsta avea tehnica lui: vorbea rar, ca și cum gândea mult și adânc înainte de a veni cu o idee, apăsa pe cuvinte când le rostea și ținea microfonul aproape de gură, într-un anume fel, ca pe un pahar de băutură fină din care se pregătea să soarbă un gât și apoi să îi analizeze pe îndelete gustul. Iar conversația plutea ușor, ca între doi prieteni care se întâlnesc la un pahar de vin ca să se mai întrebe unul pe altul de viață. Niciodată nu mă gândeam că și Șușerea era scriitor. Poate din cauză că el era președintele asociației de locatari bloc 156 apartamente, „Lumea Copiilor”, unde locuiam cu familia, la scara 8, apartamentul 7. Unde toată lumea îi zicea Poetu, jumătate în bășcălie, jumătate serios, așa cum oamenii din partea aia a țării făceau cu tot ce întâlneau în viață.
Adresa oficială a blocului conținea, ca toate adresele, doar numele și numărul străzii. Clădirea avusese la parter, pe vremuri, un magazin mare de jucării și haine pentru copii, cu o firmă de neoane uriașă cocoțată pe acoperișul în pantă al blocului și pe care se lăfăia în litere mari, colorate în roșu și alb, numele „Lumea Copiilor”. Pe vremea aia, era singura firmă cu neoane din oraș, la televizor rulau numai filme și show-uri americane, iar combinația unică de lumină si showbiz mă făcea să visez continuu la Los Angeles, la New York, la vastitatea Americii și să îmi promit în barbă: când cresc mare și plec de-acasă, vreau să ajung în America! Dar ca să reușesc asta, trebuia să fiu mai întâi un scriitor celebru și apoi să mă preia americanii și să continui să fiu celebru și la ei. În ciuda numelui sonor și luminos (la propriu!), blocul nostru nu era deloc o lume a copiilor. Asociația de locatari condusă de Poetu, secondat de șoferul Ștefan și de colonelul de miliție Iuga, pensionat de câțiva ani buni, dar “colonel până la moarte” (cum zicea tata), impusese un set de legi draconice și regulamente de ordine pe măsură. În primul rând, copiii nu aveau voie să intre în casele scărilor. Blocul nostru era o clădire veche, cu aspect de citadelă stalinistă. Apartamentele erau minuscule și aveau două camere decomandate care, la o considerație mai adâncă, erau de fapt o cameră mai lungă sugușată la mijloc. Una dintre încăperi, căreia îi ziceam „camera de la baie” pentru că era lângă baie, era așa de mică încât dacă puneai în ea o bibliotecă minusculă și un pat, abia aveai loc să te strecori până la geam, ca să îl deschizi. Iar dacă mai puneai și o masă (fără scaune, bineînțeles), trebuia să te urci în pat și să pășești prin el ca să ajungi la fereastră. Bucătăria era un pic mai mare decât două cabine de telefoane publice puse una după alta, iar baia era cât o bucătărie și jumătate, sau echivalentul a trei cabine de telefoane publice.
Aceeași scenă părea să se repete zilnic cu precizie de ceasornic în bucătărie: mama înghesuită într-un colț, spălând vasele și risipind îngrozitor de multă apă în proces („da’ mai dă-i dracului, doamne, iartă-mă, mamă, că toată lumea consumă apă și tot atâta plătim la întreținere!”), tata stând înghesuit între ușă și masă, pe singurul scaun vacant din bucătărie (pe celălalt trona constant un sac de cartofi înfloriți de la căldura permanentă iradiată de la aragaz), iar într-un colț aragazul, cu tabla vopsită în alb și flăcările celor două ochiuri arzând permanent (mama repeta argumentul apei când venea vorba de consumul gazului).
Pentru copii, partea fascinantă a zilei erau explorările aventuroase din casele scărilor. Blocul avea patru etaje și opt intrări. Casele scărilor erau largi și aveau un spațiu mare dedesubtul primului set de trepte în care intrau bețivii noaptea ca să urineze, câinii vagabonzi ca să se aciuiască de vreme rea și copiii să se joace de-a v-ați ascunselea, sau „pitulușul” cum îi spuneam în partea aia a țării. Poate din cauza mirosului greu de urină sau a fricii să nu se adune și mai multă mizerie într-un loc pe care femeia de serviciu refuza scandalizată să îl curețe, invocând motive care păreau imposibil de contestat  („Eu nu sunt plătită să curăț c… vostru de sub scări, mă duc la partid să mă plâng”), comitetul asociației de locatari luase decizia să interzică accesul copiilor în casa scărilor și erau deciși să o impună cu orice preț. Cine era prins rătăcind pe sub vreo scară, era luat strașnic de urechi și dus acasă la părinți. Părinții nu se supărau niciodată văzându-și copiii cu urechile roșii, disciplinați amarnic de Poetu sau de șoferu’ Ștefan, ba le mai trăgeau și ei o palmă grea peste obrajii muiați de lacrimi. „Ce-ai căutat acolo, mă, copilule? Nu ți-am spus să nu intri în casa scărilor? Mulțumim, domnu’ Șușerea!” Pe vremea aia nu prea mă omoram să înțeleg de ce scara noastră cu numărul 8 era cea mai mizerabilă din toate și presupuneam că fiind ultima din coada numărătorii explica totul. Scara 4 unde locuia Poetu arăta cel mai bine. Și scara 5 era permanent curată și cu flori sădite frumos, regulat, în rondul din față: acolo locuia domnu’ Moraru, care fusese plutonier la securitate, dar îl forțaseră să se pensioneze după ce fiu-său, Gelu, chitarist într-o formație de muzică locală (o bandă, cum îi zicea mama), se încurcase cu o suedeză și „fugise” în Suedia, cu acte în regulă. Domnu’ Moraru și colonelul Iuga se detestau reciproc, fiecare convins că instituția pentru care lucrase era mai brează ca a celuilalt.
„Ai văzut ce flori frumoase au pus la scara 5? E securistu’ ala de Moraru acolo, are încă putere, futu-l în cur pe mă-sa!“, decidea tata.
„Nu e Moraru, e Morărița, omule, m-am întâlnit cu ea când cumpăra flori din piață! Le-au plantat din banii lor“, zicea mama împăciuitoare, iar tata nu mai continua, pentru că evidența era împotriva lui și nu îi plăcea să piardă, mai ales la mama.
Erau de fapt trei blocuri la „Lumea Copiilor” care erau aranjate în forma unui „U”, în jurul unei curți interioare mari, de-a lungul căreia șerpuia o stradelă îngustă pe care nu avea voie nimeni să parcheze mașina, conform hotărârii comitetului asociației de locatari. Legea era atât de drastică încât dacă aveai vreun oaspete la masă care uita să mai plece și stătea cinci, șase ore în vizită, șansele erau foarte mari să își găsească cauciucurile mașinii înțepate. Toată lumea era sigură că șoferul Ștefan era călăul automobilelor parcate neregulamentar, ca și cum simplul fapt că trăiau și el și familia din condusul unui camion de marfă îl făcea pe el singurul capabil să bage lama cuțitului în cauciucurile altora. În mijlocul curții se întindea, într-o structură de stea, un rond mare, circular, împărțit ca niște felii de pizza despărțite de alei interioare. În fiecare primăvară locatarii blocului ieșeau la îngrijitul rondurilor, la „muncă patriotică” (deși nu-mi părea nimic patriotic în îngrijitul unei curți interioare), sub conducerea asociației de locatari și a președintelui ei, Poetu. Oamenii deveneau atât de angajați în activitatea asta încât aș fi putut să pariez că rondul ăla mare, circular, era partea cea mai curată și îngrijită din tot orașul. Din martie până în toamnă târziu, locul era constant patrulat și inspectat de Poetu, care trebuia să fie sigur că regulile erau respectate și nicio infracțiune nu rămânea nepedepsită. În primul rând nicio persoană străină de bloc nu avea voie să folosească băncile de lemn, terminate cu bare metalice circulare la fiecare cap, care erau distribuite la intervale egale pe aleile despărțitoare. Când vreun trecător îndrăznea să se așeze pe vreo bancă ca să își mai tragă sufletul după atâta mers prin oraș, Poetu se așeza imediat în fața lui, agitându-și umbrela și punându-i în vedere în cuvinte simple, dar hotărâte, că venise timpul pentru el ca să plece. Într-o după amiază, când venisem de la școală mai devreme și eram acasă, am auzit gălăgie afară, un schimb de replici scurte și dure, cu glasuri răstite de bărbați, aspre, gâjâite, mânioase. Curioși, și eu, și mama, am deschis fereastra să aflăm de unde venea zarva. Afară era Șușerea cu un individ tânăr, cam la vreo douăzeci și cinci de ani, îmbrăcat în blugi și geacă, și care, depărtându-se la pas liniștit, se mai întorcea o dată înspre poet, strigându-i:
„Da’ mai dă-te dracului de boșorog senil, ce, e banca lu’ mă-ta?”
„Ptiu, nu ți-ar fi rușine, boule! Măgar nenorocit, chem miliția, barbarule!” se repezise Șușerea la el, amenințându-l cu umbrela, dar își schimbase părerea în ultima clipă, se oprise brusc, la numai câțiva pași de infractor. Tânărul nu păruse deloc speriat de fandarea lui bizară, de spadasin cu umbrelă.
„Ia uite la el, bă. Ce, bă, vrei să mă ataci? Îți fac umbrela aia guler, bă, nea piftie! Hai sictir la cimitir!” și zicând așa făcuse un pas iute spre Șușerea, ca și cum se pregătise să îl atace. La care Șușerea se dăduse repede înapoi, așa de repede încât pălăria îi sărise de pe cap, deși umbrela o ținuse ferm în mână. Numai gura nu și-o putuse ține:
„Marș de-aici, javră ordinară! Golanule! Pun miliția pe urmele tale, bă! Îl chem pe colonelul Iuga!”
„Te bag în p… mă-tii cu colonelul tău cu tot!”, auzisem glasul tânărului topindu-se după colț.

*

Rondul ăla mare din mijloc era ca un sanctuar venerat și strașnic păzit. Șansa la nemurire a adulților de la „Lumea Copiilor”. Nimeni nu avea voie să calce în interiorul lui, iar dacă vreun copil greșea și pășea pe iarbă, peste bordura strâmbă, dată cu var, era instantaneu localizat și apoi fugărit de Poetu, care își agita umbrela ca o suliță pe câmpul de bătălie. Între ora 2 și 4 în fiecare zi, toți copiii trebuia să se retragă în case, liniștea era forțată de umbra amenințătoare a poliției secrete a blocului, și numai adulții care locuiau în curte aveau voie să stea pe bănci, cu condiția să nu vorbească tare. Cu câteva minute înainte de ora 2, vedeai mamele deschizând ferestrele largi ale apartamentelor și strigând cu disperarea fricii de represiune: “Ninu, vino, dragă, în casă! Ninuuu!”
„Mai stauuu, maaami!” încerca Ninu să tragă de timp, văicărindu-se.
„Dacă nu vii imediat în casă, cobor la tine și te iau de păr!”, amenința mama cu glas ascuțit, după care Ninu o lua agale spre casă, îmbufnat și cu pas nesigur, prins în ghearele unei revolte înăbușite.
De multe ori, mamele ieșeau în papuci și capoate ușoare, așa cum le prinsese momentul, ca să-i aducă pe recalcitranți în casă. Toată lumea știa că Poetu stă la pândă cu ceasul în mână și nimeni nu voia să se pună rău cu el. Ca să fie clar pentru toată lumea (și nimic nu e mai clar decât când e scris pe hârtie, pentru că atunci sună oficial), comitetul asociației comandase la o tipografie și pusese la fiecare casă a scărilor un set de plăcuțe de tablă, pe care scria cu litere de-o șchioapă:
A se păstra liniștea în curte.
Zilnic de la 2 la 4.
Comitetul Asociației de Locatari,
Bloc de Locuințe „Lumea Copiilor”

De cum văzusem plăcuțele agățate pe casa scărilor, mi se păruse că ceva era în neregulă cu formularea: pentru mine „de la - până la” ținea mai mult de puncte geografice, ca atunci când ziceai „am luat autobuzul de la gară până la Craiovița”, dar când te refereai la timp, suna mai corect „zilnic între orele 2 și 4”. Dar pentru că domnu’ Șușerea era scriitor, și poet pe deasupra, nu avusesem curajul să mă îndoiesc, cel puțin cu glas tare, și să inițiez o discuție. La reținerea mea contribuise și faptul că dintre vecini nu prea aveam cu cine să discut nelămurirea mea.
În ciuda regulamentului, acum scris pe toate gardurile, Poetu și comitetul asociației nu păreau să fie tot atât de vigilenți la ce se întâmpla pe băncile aliniate de-a lungul zidurilor blocului, dar acolo era datoria locatarilor de la etajul 1 să stea la pândă. Copiii care încercau să se refugieze pe băncile sprijinite de ziduri între orele 2 și 4 erau luați la goană de de-alde domnu’ Stanca, despre care știam că era violonist la filarmonică (ăsta fiind și motivul pentru care toată suflarea blocului îl chema Violonistu), avea o nevastă urâtă și se lăuda la toți că doctorul îi recomandase să bea în fiecare zi un pahar de țuică, la ora 10 dimineața, ca să-i scadă colesterolul. Violonistu, care mergea la lucru numai seara și numai de două ori pe săptămână, când erau concertele, era mai tot timpul acasă și deschidea fereastra de îndată ce auzea glasuri de copii pe banca de la scara lui. Atunci striga cu glas gros, înăsprit de țuica terapeutică:
„Bă, ia plecați de-aici la voi acasă, mama voastră! Voi nu vedeți că e trecut de două?” După ce auzeau amenințarea violonistului, copiii o rupeau la fugă, scandându-i numele, „Violonistu! Violonistu!’” și apoi râzând cu râs spart, de ghiduși. Când presiunea verbală nu funcționa, erau alte metode de impus legea. La etajul 1 al scării noastre stătea o familie de țigani, Olaru. Femeia era slabă ca un uluc de gard, cu o față colțoasă și ochi haini și galbeni, de vultur: își pierduse bărbatul cu câțiva ani buni în urmă, făcuse ciroză de la prea multă băutură și rămăsese cu fiu-său, Fănuță, care era un golan notoriu și se lua în piept cu autoritățile de câte ori avea ocazia. Una dintre faptele lui notorii fusese să se refugieze pe cupola liceului când un profesor îl luase mai tare când îl prinsese copiind la teza de matematică și-i pusese nota 2 în catalog. Directorul însuși a trebuit să se urce pe cupolă, prin podul clădirii și să vorbească cu el, să-l convingă să se dea jos, promițându-i că nu-l pedepsește dacă acceptă. În procesul negocierii terminate cu succes, directorul își luxase piciorul. Odată ce îl văzuse jos, îi dăduse două palme zdravene, însoțite de o lună de suspendare și l-ar fi dat și afară din școală, dacă ar fi putut, mai ales având în vedere că umblase o săptămână întreagă cu piciorul bolnav acoperit numai de un ciorap, nemaiîncăpându-i  în pantof, umflat ca un butuc din cauza țiganului ăluia nenorocit. Olărița, cum îi zicea mama (mama avea talentul de a feminiza instantaneu orice nume de familie care-i cădea în mâini: Popeasca, Dumitreasca, Morărița, cu rezultatul imediat că unele din nume ajungeau să sune atroce:  Busuloaia, Șușeroaia), nu suporta două lucruri: oamenii tineri și oamenii care se iubesc. Iar când combinația firească între cele două ajungea să se întâmple chiar pe banca de sub fereastra ei, își pierdea total cumpătul și acționa ca un angajat al poliției moravurilor. Ca atunci când a vărsat o căldare de apă rece peste doi tineri care se giugiuleau și ei pe banca scării 8, tăcuți dar plini de pasiune, și asta după ora 4. După ce-a strigat mânioasă la ei să se care și i-a amenințat că dacă nu o fac or să regrete, n-a mai considerat altă soluție decât să deșarte peste ei o căldare plină ochi cu apă și să-i ude leoarcă. Ăia au plecat înjurând, cu pasiunea răcită un pic, dar nu stinsă.

*
Eram în primele clase de liceu când am început să joc șah, zilnic. În parcul din fața Teatrului Național, care era adiacent blocului nostru, se adunau pensionarii de prin toată zona centrală a orașului, ca să discute politică, fotbal, și să joace șah și table de dimineața până seara târziu. Unul dintre cei mai acerbi șahiști era domnu’ Vasilescu, un colonel de armată proaspăt pensionat. Domnu’ colonel  arbora constant un râs larg, care descoperea un dinte de aur sclipind în lumină cu licărul unui giuvaer aruncat în fundul unui puț întunecat, adânc. Domnu’ Vasilescu era considerat campionul imbatabil al „parcului de la teatru”, aplicând o tactică pe care o învățase în anii de armată: în timp ce juca, vorbea constant, ca să distragă atenția competitorului cu o ciorovăială care nu avea alt rost decât să enerveze: „Ce, domn’le, crezi matale că iese ceva din mutarea aia? E bine că ai încredere în dumneata!” sau „Hait, zău că m-ai speriat, dragule! Ești agresiv, dom’ șef, ești agresiv! Îmi place de dumneata”. Competitorii își pierdeau repede răbdarea cu atâta vorbărie fără sens și ar fi reacționat urât, dacă nu i-ar fi descumpănit râsul larg și dintele de aur. Iar domnu’ colonel își vedea de planul lui, îi prindea cu regele descoperit și deodată îl auzeai anunțând, cu glas deopotrivă triumfător și obraznic: “Șah și mat, domnu’ șef!” Nu am câștigat niciodată la colonelul Vasilescu, deși am tot încercat. Ajunsesem să aud de câteva ori pe zi „șah și mat, domnu’ șef!” și asta mă agasa la maximum. Câștigam în schimb la colegii de clasă, pe care îi aduceam în parc uneori, după școală. Într-o zi era prea aglomerat în parcul teatrului și mi-a venit ideea să-l duc pe Marius, colegul meu de bancă, în curtea blocului, să jucăm acolo o partidă de șah. Băncile din rondul circular erau libere la ora 1, când ne-am întors de la școală, era o zi frumoasă de primăvară și în jur totul era plăcut: iarba, florile, cerul. Când s-a făcut ora 2 și s-a dat stingerea oficială de după amiază, partida era încă în toi și nu m-am uitat la ceas. Nici nu am crezut că era important: stăteam tăcuți pe banca noastră, aplecați deasupra tablei de șah, gândind la următoarea mutare. Nu mi-am dat seama când Poetu s-a înființat în fața noastră, cu mers ușor de felină, și a început să vorbească, mișcând umbrela amenințător în timp ce ne certa.
„Te prefaci că n-auzi? Vorbesc cu tine, elevule!”
„Oh, bună ziua, domnu’ Poe… adică Șușerea… Nu v-am văzut”, m-am scuzat repede.
„Bă, voi nu știți care e regula? De la ora 2 la 4 tot tineretul părăsește parcul. E perioada zilnică de liniște. Hai, strânge piesele și duceți-vă acasă!”
„Domnu’ Șușerea, suntem aproape de final cu partida. Nu facem gălăgie, suntem numai eu cu colegul meu, vă rugăm să ne lăsați să terminăm!”
„Bă, tu n-auzi ce-am zis? Strânge imediat piesele și plecați. Unde-i lege, nu-i tocmeală”, iar când a terminat de zis asta, și-a adus umbrela în față, cu vârful în direcția tablei de șah. Atunci m-am înfuriat și, în furie, am schimbat persoana de adresare:
"Domn’le, nu înțelegi că ăsta e șah și e liniștit? E sportul minții! Nu facem zgomot! Ce e așa de greu de înțeles?”
În momentul ăla, cu o mișcare rapidă, neașteptată, Poetu a măturat cu umbrela toate piesele de șah, împrăștiindu-le pe caldarâm. Strigând: „Golanule! Te tocmești cu mine? Mă iei la mișto că nu știu ce e șahul? Marș acasă!”
Mi-am pierdut cumpătul. Aș fi fost în stare să-l lovesc în momentul ăla, dar m-am abținut în ultima clipă. Doar i-am strigat, cu glas dogit de furie și emoție: „Ești un vandal, Poetu!”
Remarca mea lătrată a părut că-l scoate complet din minți: „Vandal! Pe cine faci tu vandal, mă, nenorocitule? Așa te învață pe tine la școală, să insulți oamenii mai în vârstă decât tine? Mâine îl sun pe director, golanule! Îți văd și matricola pe mână: 901. Da, da! Mare noroc să nu te dea afară, bă!”
Nu îmi mai păsa de ce făceam. Mă sculasem de pe bancă și eram la câțiva pași de el când m-am întors și i-am zis: „Știi ceva, măi, domnu’ poet? Nici măcar nu e corect ce scrie pe tabla aia cu liniștea în curte. Nu e corect să spui ‘de la 2 la 4’. Corect e ‚între 2 și 4’. Și mai corect este ‚între orele 2 și 4’, dacă vrei să știi matale. Voi, scriitorii, și mai ales poeții, ar trebui să știți cel mai bine regulile limbii române, dom’ Poetu!” Și apoi am luat-o la fugă, consolat cu ideea că nu voi mai recupera piesele de șah.
Mama a fost prima căreia i-am povestit ce s-a întâmplat și a început să se văicărească: „Aoleo, maamă! Putea să cheme poliția! O să te pârască la școală acum, cine știe ce o să pățești? Mai lasă-l și tu încolo de șah, că nu e bun.“
Tata s-a supărat, dar nu foarte tare: „Dar și ție ce ți-o fi venit să-l faci vandal? Nu știi că e cam sărit de pe fix, futu-l în cur pe mă-sa? I-am despărțit pe el și pe Ștefan săptămâna trecută, la ultima ședință de asociație, când a vrut să îl sugrume șoferul… L-a făcut ‘analfabet’ pe șofer, acolo, de față cu toți. Are gura proastă, dar așa nu cred că e prost, dacă citești ce scrie”, a conchis tata. După care a deschis cartea pe care i-o dăduse Șușerea la o pagină căreia îi pusese semn. „Ia ascultă ce zice ăsta în altă poezie. Se numește Durere Cosmică. Eu nu înțeleg nimic, poate înțelegi tu, ia ascultă…”
 
Când ești bolnavă,
Când nu ți-e bine
Tragi întreg universul peste tine
Ca pe o plapumă,
Inima ți-e înghițită de gaura neagră
A suferinței, a durerii,
Iar eu
Udat la piele de constelațiile amintirilor
Mă simt abandonat și singur
Și mi-e frig
Si mă întreb unde e dragostea ta?
Poate o stea in renaștere
Pâlpâind în ritmul secundelor cosmice
În gaura neagră a suferinței, a durerii,
Când ești bolnavă,
Când nu ți-e bine

„O fi pomenind de nevastă-sa aici”, sare mama, „n-am mai văzut-o de cam multă vreme pe Șușeroaia … O fi bolnavă, săraca”.
„N-a zis nimic de nevastă-sa când am vorbit cu el ultima oară”, clarifică tata, dar mama continuă un subiect în care pare a avea o grămadă de cunoștințe:
„Cum s-o înțelege femeia aia cu nebunul ăsta de Șușerea? Ea pare normală… O femeie cumsecade. Chiar îi plac copiii, dar n-a avut parte de nepoți până acum. Fiu-său e un pierde vară prin București, holtei necăpătuit. Trăiește cu femeile și le lasă. Nu pare a avea nici un gând de însurătoare”, conchide mama, clătind farfuria cu apă rece și punând-o peste celelalte, în chiuvetă.
Iar eu mă omor cu o bucată de lemn, o cioplesc cu cuțitul ca să înlocuiesc un nebun din jocul meu de șah. Am recuperat toate piesele după ce mi le-a aruncat Poetu pe jos, mai puțin o piesă: un nebun de negru.

Comentarii cititori
sus


Cornel Mihai Ungureanu

 

Liniște de stampă


Le datora măcar amintirea acelor ani de demență. Nu ținea minte tot, dar unele lucruri nu le putea uita. Vara aia, de exemplu. Seara când se întorceau în căruța plină de porumbi printre plopii roșcați, cu fețele arse după ce soarele îi pârlise o zi întreagă. Erau frânți de oboseală și flămânzi, căci mâncaseră doar brânză cu gogoșari și cu furnici. Nenea Radu ținea hățurile, Ana stătea lângă el, cu spatele la direcția de mers și cu fața către Filip care, când credea că nu e văzut, furișa priviri spre picioarele ei zgâriate și pline de praf. Chiar dacă părea preocupată să admire munții de dincolo de livezile cu meri, culmile lor frumoase și aproape sălbatice -  drumurile fiind proaste, turiștii nu ajunseseră să le umple cu gunoaie -, îi simțea privirile. Cu o săptămână înainte, nu le-ar fi remarcat. Era doar puștiul pe care îl aștepta în spatele perdelei când se întorcea de la școală în grupuri vesele - Filip nu se pricepea la singurătate, ca ea, avea mulți prieteni, fetele roiau în jurul lui. Îl vedea și ziua devenea sărbătoare, îl ajuta la teme și îl ferea de răutățile lui Grig, îl inițiase în nimicuri sensibile: să întindă cu unghia poleiul de la ciocolată și să îl pună la păstrare într-o carte, să preseze flori pentru ierbar, dar și că zgârieturile sunt de bine, și curajul de băiat, și să lovească pietre, noaptea, până ieșeau minunate scântei colorate și atâtea feluri de mirosuri de pucioasă! Doar cu el își împărțise izolarea, duminica se duceau la film și apoi se plimbau, stăteau pe vreo bancă, în soarele blând, și mâncau prăjituri cu brânză și stafide, îl obișnuise și pe el să vadă „îngeri” pe fereastră: trebuia doar să strângi puțin din pleoape ca să-i observi urcând sau coborând sub forma unor cercuri mici pe geam. Dacă erai obosit, nici nu mai era nevoie să strângi din pleoape.


Dar mai ales vacanțele în curtea uriașă a unchiului Radu erau minunate. Pentru că îi răsfăța și erau liberi și departe de Grig. Acolo, în satul dintre dealuri, îl învățase pe Filip să meargă pe bicicletă, îi venea și acum să râdă când își amintea fața lui de copil gata să plângă după ce căzuse. „Mișcă-ți mâna! Mișcă-ți mâna!”, îi zisese, speriată. Nu și-o frânsese și ea, ca să îl facă să uite durerea, îi arătase pentru prima dată jocul de la Francesca: dacă una dintre ele era tristă, bolnavă sau „nu bine”, cealaltă făcea un ghem, un bulgăr de energie și îl arunca spre suferindă, cu sonor: Buuuuufff! Țintea zona afectată, capul, inima. Funcționa întotdeauna. Cu timpul, se transformase în ceva mai simplu, un pumn, tare, dat în umăr, iar sunetul devenise și el „Jbuf”. Filip avusese o mică vânătaie.

Anei îi plăcea de când se știa mirosul de tutun Samson al unchiului ei: dens, catifelat, iute și dulceag. Nu și cel de țigări, al lui Grig, care îi rămânea în păr. Fumase prima oară când avea 12 ani, la un “ceai”, Francesca discuta cu un băiat și ea intrase, îi luase chiștocul din mână și trăsese în piept, cu ochii mici, așteptând reacția. Verișoara ei își aprinsese altă țigară, fără să o bage în seamă.
Uneori, după ce nenea Radu pleca la câmp, Ana dădea atacul la cutia din lemn de trandafir. Scotea pe masă, cu priviri lungi, tot arsenalul, foițele, bucățile de tutun care îi rămâneau pe buze. Filip o urmărea prin ceața deasă pe care o făcea, cu gesturi prea puțin feminine, cum o certase Francesca. „Puți ca dracu’!”, zicea el. „Și îți îngălbenește oribil dinții!”. Ea zâmbea, puține lucruri îi plăceau pe lume, iar rotocoalele de fum erau la mare preț. În clipele acelea își amintea, de fiecare dată, câți ani are. Alunga însă repede gândul și zilele li se scurgeau printre degete: citeau în vișini sau întinși pe pleduri, la umbră, sub corcoduși, se jucau, ascultau strigătele precupeților care treceau în căruțe: hai la scoici sau la poame sau la înghețată! Ana îi întindea câteva monede și Filip alerga după ei pe lângă căruță, prin praful drumului, și se întorcea cu prada în mâini și un zâmbet triumfător. Cel care se trezea primul dădea iama în zmeură, în smochini sau în așa-zisul migdal și bucuria era la fel de mare fie că erai acest explorator al dimineții sau răsfățatul care primește fructele în castronul portocaliu, puțin ciobit.

Și toată armonia asta fusese tulburată, absolut întâmplător, cu o săptămână în urmă! Ea semăna lucernă, în curte, și, ajutată de Picățele, cățeaua bezmetică, fugărea vrăbiile care începuseră să mănânce din semințe. Era bucuroasă că îi înfloriseră plantele pe care le răsădise în rondul din fața ferestrei, chiar și buruiana se dovedise o petunie. Filip plecase la școala părăsită, să joace fotbal cu băieții de pe stradă, iar nenea Radu ascuțea niște țăruși cu o toporișcă și îi povestea pentru a suta oară, întâmplări din vremuri vechi. Primul cântec pe care îl ascultase el la patefon: „Primăvară-ncântătoare/ Toată lumea e-n pupare/ Tata pupă pe mămica/ Bunicuțu pe bunica/ și Grivei pe Zambilica”, zborul americanilor pe lună, transmis în direct noaptea, la televizor, "muma de ploiță" pe care o făceau copiii, în zilele de secetă, sub forma unui bradoș, din pămînt, și căreia îi cântau: "Rădiță, rădiță, mumă de ploiță / Deschide, Doamne, cerurile/ Să înceapă ploile", apoi o puneau pe-o scândură și-i dădeau drumu' pe rîu în jos.
Fulgera tăcut, spre apus, pe toată lărgimea văzduhului, apoi norii începuseră să mormăie și vântul aducea în rafale parfumul ploii încă neîncepute.
- O da mai încolo și aici doar s-o scutura cerul, zisese unchiul Radu, dar se dusese să așeze pietre pe tablele ruginite care cârpeau acoperișul rupt al magaziilor și să pună sub streșini vase lipite cu gumă de mestecat, în care strângea apa bună de spălat, nu ca aceea de la fântână care nu se lipea de piele și îți năclăia părul.

Norii negri se mutaseră în partea opusă, ferindu-se sau amânând să arate de ce erau în stare, dar în cele din urmă se dezlănțuiseră. Ana mai aruncase câteva semințe și fugise către casă într-un slalom care se voia „printre picături”, dar care nu avu sorți de izbândă. Ploua de rupea, răpăind ca o mitralieră pe acoperișul de tablă. Închise fereastra și rămase lângă geam, încântată de spectacol: picături grele izbeau pământul sau se zbenguiau în apa care băltea pe locurile mai joase, copacii dansau zgâlțâit, parcă pe muzica de la radio, și se scuturau de crengi uscate, iar nenea Radu alerga ba într-o parte, ba în alta, să mai pună ceva la adăpost. Chiar dacă i-ai fi spus cu două săptămâni înainte că astăzi, la 8 seara va ploua, la ora aia tot în curte l-ai fi găsit, cărând ceva ce trebuia mutat urgent. Nu intra niciodată până nu era ud fleașcă din cap până în picioare. De data asta însă norii trecură repede mai departe și, înainte ca el să termine treaba și cât încă mai picura, ieși soarele și începu să scaneze dealurile, aruncând pe cer două curcubee splendide. Ana apucă repede binoclul, aparatul de fotografiat și fugi să își ia bicicleta din bucătăria de vară.
- Plouă cu soare: își bate dracul nevasta, mormăi nenea Radu, suflând obosit.
- Mă duc la râu, să fac poze, îi zise Ana.
- Ai grijă, răspunse el. Ca și necazurile, curcubeele vin câte două, adăugă, privind deasupra, printre crengile corcodușului.

Ana apăsa grabnic pedalele, deși ploaia transformase țărâna în noroi și roata din spate îi stropea rochia. Ajunsă la râu, coborî și păși agale pe poteca paralelă, oprindu-se uneori pentru a fotografia și a privi prin binoclu curcubeele, munții, un avion. Se oprise în dreptul așa zisei plaje și alesese câteva pietre mai plate pe care le aruncase făcându-le să țopăie de câteva ori pe suprafața apei. O durea însă încheietura, avusese mâna în atele când era mică. Pedalase mai departe, dar în dreptul școlii părăsite fusese nevoită să coboare, câteva capre îi blocau drumul. Trecuse printre ele cu bicicleta de coarne, apoi se oprise „la sălcii” și cercetase prin lentile peștii aliniați împotriva curentului. O liniște de stampă se lăsase peste acel colț de lume, tulburată doar de foșnetul păsărilor care se pregăteau de culcare și de o ciocănitoare ce lovea pe rând crengile unui copac bătrîn. Nu știa cât stătuse așa, dar când să plece, își aruncase privirea în curtea școlii și îl văzuse, nu departe, pe Filip. Era singur. În blugii lui scurți și într-un tricou bleumarin. Se cățăra pe un panou de baschet. Ana lăsase bicicleta jos, se apropiase cu fața de scândurile putrede ale gardului și dusese binoclul la ochi: cu picioarele încolăcite în jurul barei metalice, băiatul se ridica foarte încet, trăgându-se cu mâinile, până ajunse sus de tot. Atunci se lăsă să alunece, iar când picioarele îi atinseră pământul, își reluă urcușul acela de o stranie lentoare, săltându-se cu ajutorul brațelor. Ana încerca să priceapă ce face, focaliză pe chipul lui: zâmbea, cu ochii închiși, unei taine pe care ea nu o desluși decât în clipa când el se opri, cu gura întredeschisă, îmbrățișând ca pe o iubită fierul acela acoperit de vopsea verde, mâncată de rugină.
Ea tresărise și plecase repede, rușinată, cu inima bubuind, fără să privească înapoi, sperând doar să dispară după colț înainte ca Filip să o observe. Soarele căzuse dincolo de munți, iar cerul și apa aveau aceeași culoare: un amestec mâlos de roșu și albastru, și pentru o clipă Ana nu mai știu cine în cine se reflectă. Copilul, fără să fi devenit altceva, nu mai era doar copil.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey