Anton Georgescu
Camil Moisa
Ioana Claudia Soos

 
sus

Anton Georgescu


Alpii lui Gheorghe

„Domnu´ Anton, știți care e visu´ meu după ce primesc pensia, în toamnă?” Gheorghe se oprește brusc și își bagă în mine fața nebărbierită, acoperită cu păr gros, țepos, ca o curte neîngrijită, năpădită de buruieni. Ochii îi joacă în cap, strălucitori și nestatornici, iar respirația îi e acră, o combinație de alcool și tutun care mă face să întorc capul, din reflex. Așteaptă câteva secunde bune, ca un orator care folosește cu dexteritate măsura timpului ca să dea putere cuvintelor, și apoi rostește sacadat: „Vreau să mă duc să văd Alpii, domnu’ Anton! Cu pensia pe care o primesc din toamnă, mă duc să văd Alpii, să văd pe unde a trecut Hannibal cu elefanții lui, ca să cucerească Roma! Cea mai mare realizare a istoriei antice, ce a făcut el... Știți câtă armată a avut când a trecut Alpii? 38.000 de infanteriști, 8.000 cavaleriști și 37 de elefanți, domnu’ Anton! Așa de mare a fost armata lui la intrarea în munți! A ajuns la destinație cu 23.000 de infanteriști, 5.000 de cavaleriști și doar 12 elefanți, care au rezistat la temperaturile reci și la dunele de zăpadă de aproape un metru! I-a decimat frigul, domnule! Elefanți mergând prin zăpadă, ați mai pomenit așa ceva, domnu’ Anton? Două sute cincizeci de kilometri a acoperit armata lui în 16 zile. Două sute cincizeci de kilometri de urcat și coborît cu arme, cu care, cu ghiulele, cu corturi, cu lectici, vă dați seama, cu tot harnașamentul de război. Și i-a luat prin surprindere pe romani! Daaa! Mare geniu a avut Hannibal! Mare om de stat. A ocupat peninsula italică pentru 15 ani încheiați, și ar mai fi stat dacă romanii nu l-ar fi atacat la el acasă, în Cartagina. Mari strategi și romanii, domn’le! Iar eu... Eu vreau să merg pe urmele lui Hannibal, să văd pe unde a trecut el Alpii!” Sunt aproape gata să mă arunc într-o dezbatere de pahar și să-i spun că Hannibal a trecut de fapt Pirineii, dar am un moment de dubiu (poate e același lanț muntos?) și tac. Dar nu tac din cauza Pirineilor. Tac pentru că realizez absurditatea situației: pensia lui Gheorghe, dacă i se aprobă, va fi în jur de 400 de lei pe lună, care înseamnă, probabil, vreo sută de dolari. Cine poate să călătorească în Alpi cu o sută de dolari venit pe lună? Dar nu zic nimic, doar dau aprobator din cap, realizez instantaneu că gestul meu e condescendent și mă simt jenat. Gheorghe nu se mai uită la mine, e preocupat să mai ia un gât de țuică și, politicos, ridică paharul ca să toasteze: „În cinstea domnului Anton și a doamnei Dana, canadienii noștri, și a domnului Toader și a doamnei Săftica! Să vă dea Dumnezeu sănătate și bucurie! Ați avut noroc de copii buni, domnu’ Toader!”

*
Satul Călieni din județul Vrancea are un nume frumos, care sună precum clinchetul unui cercel de fată. Dar îl urâțește sărăcia, așa cum lipsurile îl urâțesc pe om. Așezat pe malul Siretului, într-un cot al râului care se lățește ca să ia curba și apoi curge la vale în linie dreaptă, pare a fi un exemplu de ce e în stare să facă omul care se bizuie numai pe brațele lui și pe uneltele simple pe care le poate face din rindea și nicovală. Dacă nu ți-ar atrage atenția acoperișurile caselor pline de antene de televiziune și satelit, ai fi tentat să crezi că oamenii de aici trăiesc încă în timpurile de dinaintea revoluției industriale. Călieneștenii par a fi blocați în perioada timpurie a căruței cu coviltir, cu pânza roasă de timp, străpunsă de insistența lui malefică. O impresie contrazisă de cochiliile strălucitoare, viu colorate ale unui BMW sau Peugeot care stau cuminți în fața vreunei case: proprietarii lor lucrează în Italia sau Spania și s-au întors să-și vadă părinții. Dacă evoluția economică este zidul pe care-l construim între noi și lumea haotică a elementelor, Călienii sunt un loc în afara zidului. Casele satului sunt ca niște soldați îngropați de vii de ghiuleaua timpului, ieșind de sub țarina care le-a băgat în guri călușurile tăcerii și le-a transformat uniformele într-un pumn de zdrențe. Culoarea predominantă în sat e cenușiul, cu versiuni de ton. Bătătura e de culoarea lutului galben murdar, pământul e aproape plumburiu, fără urmă de cernoziom în el, hainele oamenilor sunt închise la culoare, ponosite și de mult expirate. Rugina a mâncat tablele acoperișurilor și a înnegrit gardurile de sârmă care despart curtea din fața casei de ograda  găinilor. Ulița e ca un șarpe cu pielea crăpată și cheală, fără fir de iarbă sau pălămidă, cu praf gros în care calci ca în zăpada afânată, murdărită de vântul golan al primăverii.

Multe case stau într-o rână, cu zidurile oblice, părând gata să cadă. Te-ai aștepta să fii într-un sat părăsit în grabă de oamenii care au fost martorii vreunei grozăvii, dar papucii colorați, de plastic, care stau ordonați cu grijă în tindă, în toate culorile și mărimile, te duc cu gândul la viața normală de familie care se desfășoară în spatele zidurilor de chirpici. Liniștea satului e adâncă și imperturbabilă: nu o tulbură nici măcar hămăiturile repezite și rele ale câinilor care sunt folosiți ca detectori de plimbăreți pe uliță. Până și cei mai leneși dintre ei mă simt când sunt la 50-60 de metri de curtea în care sunt priponiți și latră amarnic, de parcă aș legăna vreun trident diabolic pe sub poala hainei. În satul Călienilor, câinii sunt instrumente inutile de păzit sărăcia.

*
Coaja groasă, crăpată de timp, a satului e puroiată din loc în loc cu case deșelate sau pur și simplu căzute ca după beție. Pereții de lut s-au prăbușit și stau îngrămădiți în mormane diforme, lugubre. Zidurile rămase în picioare și-au deschis gurile larg și prin găurile știrbe se văd urme ale vieții de odinioară - un petic de zid văruit în culori încă vii, decorat cu motive florale, un godin deșelat, un scaun rupt. Greu de crezut că un câine ar putea fi convins să stea în jumătățile astea de camere la vreme rea.
Și totuși… Într-una din casele astea stă Gheorghe, ultimul și poate unicul gentleman din sat. Singurul vagabond cu stil pe care-l cunosc, un campion al zilei de mâine, niciodată al zilei de azi. Un artist neterminat, un ratat reușit, facându-și existența posibilă prin imposibilul visului.
Gheorghe a fost un bărbat chipeș la viața lui. De fel din Călieni, unde s-a născut și a copilărit, a plecat ca mai toți tinerii din sat să-și facă un rost în altă parte. A învățat carte, a terminat Institutul Pedagogic din Iași și a fost repartizat ca profesor suplinitor de geografie și istorie într-un sat din județul Bacăului. Acolo a descoperit-o pe nevastă-sa, cu care a avut un băiat, și acolo a descoperit și băutura. Nevesti-sii nu i-a plăcut ultima lui descoperire și a găsit înțelegere la alt bărbat, cu care a făcut o casă mai bună decât cu Gheorghe și și-a pus la adăpost copilul. Gheorghe s-a întors în sat, să stea cu chirie (casa părintească fusese vândută de frați după ce părintii s-au prăpădit), și să suplinească la școala primară, unde copiii s-au tot împuținat, deodată cu speranțele într-o viață mai bună ale călieneștenilor.

Când vremurile s-au schimbat și comunismul s-a transformat peste noapte într-o referință seacă în manualele de istorie, Gheorghe s-a pomenit fără slujbă și fără rost în satul  lui. Fară să realizeze, viața lui a devenit un subiect al carității publice, susținut de banii puțini împrumutați de la sătenii săraci și ei, dar nu lipiți pamântului, ca el. Și nici dați în darul beției după care ziua de mâine nu există, iar ziua de azi o bem. Rămas fără nici un mijloc de subzistență, s-a mutat cu soră-sa, o femeie simplă, părăsită de bărbat pe când era încă tânără, care nu mult timp după ce l-a luat pe Gheorghe în gazdă, a căzut la pat, paralizată pe jumătate. Dar și așa, cu jumătatea ei de trup bună și din pensia ei prăpădită, l-a ținut pe Gheorghe îngrijit, curat îmbrăcat, bine hrănit, cu un ban de cheltuială în buzunar, și l-a suportat în toate nopțile când a venit acasă beat mort, trântind ușa de la intrare și lovind cu bocancul scaunele din bucătărie, cu mințile înecate în alcool, nemaiștiind ce e cu el, comportându-se ca un câine rău, scăpat din laț. Dar atunci când a luat-o de păr și a izbit-o cu capul de godin, într-o noapte când ea i-a cerut socoteală pentru farfuriile făcute țăndări în dulap, soră-sa a simțit că în sfârșit i-a ajuns cuțitul la os. I-a arătat lui Gheorghe ușa și i-a zis du-te învârtindu-te, nu mă mai interesează ce faci cu viața ta! Dacă vrei să mori beat la marginea șanțului, n-ai decât!

Adevărul este că Gheorghe nu a avut niciodată vreun plan clar definit cu viața lui. Oamenii din sat, auzind povestea cu soră-sa și cu milă față de oloagă, au refuzat să-i mai dea bani. Rămas fără o para chioară în buzunar și cu buza arzându-i de dorul rachiului, Gheorghe și-a adus aminte că are un fiu în Bacău, căsătorit și cu copii. Băiatul pe care nu-l mai văzuse de ani de zile, de la nunta pe care scorpia de nevastă-sa vrusese să o țină ascunsă de el, și la care noră-sa, suflet milos, îl invitase fără știrea soacră-sii. Fiu-său nu i-a răspuns. Gheorghe a așteptat câteva luni bune să primească răspuns de la băiat, apoi într-o zi a dat a lehamite din mână: adresa trebuie să fie greșită. Unii de la o organizație de caritate s-au oprit în sat într-o zi urâtă de toamnă și i-au dat un pachet cu haine, țigări și conserve. Hainele bune toate, deși de mâna a doua, luate de prin Germania, de pe la blocuri, când locatarii își scot din casă ce le prisosește: o pereche de pantaloni de lână groasă, pantofi  moderni, cu vârful ascuțit și o geacă portocalie de piele, cu o formă șic, croită ca pentru trupul unui om tânăr. Când a venit toamna și frunzele copacilor au căzut, scoțând la iveală sărăcia gospodăriilor din Călieni, Gheorghe s-a mutat într-o casă dărâmată, părăsită, din care rămăsese în picioare, ca prin minune, o singură cameră, tronând în mijlocul movilei de chirpici ca un organ sănătos într-un trup bolnav, trăgând să moară. Camera aia a mobilat-o cu lucruri luate de milă, de la oamenii din sat: un pat cu o masă și un scaun, un godin de fier cu trei picioare bune și o policioară cu cărți. Pe care a îngrămădit cărți de călătorie și de istorie, împrumutate din biblioteca lui socru-meu, niciodată returnate. Cărți pe care trebuie să le citească ziua, pentru că seara e mai greu: în lipsa luminii electrice, probabil că folosește lampa cu opaiț. Și uleiul lămpii e scump, mai ales când nu ai un chior in buzunar.

*
Soarele tânăr de aprilie dădea lumii o prospețime de piele curată, fină, ca după baie. Lumina lui albă punea un lustru nou pe lucrurile vechi, le umplea încrețiturile cu aburul auriu al razelor vii de primăvară. Eram adunați toți, familia întregită cum îmi plăcea să le spun, la masa lungă, scâlciată, cu vopseaua jupuită, din fața casei. Probabil aceeași masă la care stătuseră meseni, la nunta noastră, cu douăzeci  și cinci de ani în urmă. Masa de lemn durabil ca piatra, părând nemuritor, care scăpase din gheara timpului doar cu câteva zgârieturi adânci. Sticla de țuică era pe jumătate goală, iar socru-meu continua să repete cu glasul muiat de băutură o întrebare la care nu mai aștepta răspuns: „Măi băieți măi, care mai e viața voastră prin Canada? Canada, domn’le!”  Nevastă-mea aduna oasele ramase prin farfurii, încurcându-se de câine, care ne lăsase papucii în pace (joaca lui preferată fiind să ne mursece în dinți papucii de cauciuc) și dădea înnebunit din coadă, cu premoniția festinului.

Mama a fost prima care a reacționat la glasul dogit al lui Gheorghe, venind dinspre poartă: „Doamna Săftica!” Cumnatu-meu și cu fiu-său au încercat s-o oprească, „Ce mai vrea și bețivul ăsta? Nu vede că suntem la masă? Nu-l lăsați în curte, mamă!”, dar ea pornise deja cu mers hotărît înspre poartă. Tata se ridicase și el în întâmpinare. Iar cumnatu-meu nu rămăsese decât cu o concluzie pe care nu putea s-o țină numai pentru el: „Uitați-vă la dumneavoastră, oameni serioși sunteți?”
Gheorghe venise să ceară zece lei cu împrumut, să-și ia pâine. „Să-i bea,” adăugase cumnatu-meu mai târziu, într-o lămurire inutilă. „Domnu’ Anton și doamna Dana, îmi pare așa de bine să vă întâlnesc! Domnu’ Toader mi-a povestit de dumnevoastră și de Canada!  Veniți de tare departe la noi, cum e viața în Canada?” Gheorghe avea aerul unui dandy sătesc, îmbrăcat cu geaca lui de piele portocalie și purtând pantofi negri, cu vârf ascuțit. Haine de om cu stare, venind bine pe trupul unui vagabond.

Gheorghe se exprimă îngrijit, cere cărți noi să citească. „Domnu’ Toader,” i se adresează deferent lui socru-meu, „dați-mi și mie o carte despre deșertul Gobi, dacă aveți…” Și apoi adresându-mi-se direct: „Domnu’ Anton, mie mi-ar plăcea foarte mult să văd lacul Ontario! Da! Lacul Ontario e al patrusprezecelea lac ca mărime în lume și primul ca adâncime medie între cele cinci lacuri mari din Canada și SUA.” Se oprește și se uită la mine, să cântărească efectul informației livrate, apoi continuă. „Adâncimea maximă e de 250 de metri, domnule!” Socru-meu pare uimit și zice: „I-auzi domnule! Măi Gheorghe, hai să-ți mai dau o țuică, vrei?” Și când rostește „vrei” își ițește glasul de parca ar apăsa pe accelerator. „Da cum, domnu’ Toader,” confirmă Gheorghe și înșfacă paharul de rachiu din care trage repede un gât, după care continuă: „Dar mie, dacă ajung în Canada, mi-ar plăcea cu adevărat să văd cascada Niagara! Ați fost să vedeți cascada Niagara, domnu’ Anton?” Eu îngaim ceva afirmativ și el zice: „Cascada Niagara are o înălțime de 58 de metri, domnu’ Anton. Cea mai înaltă cascadă din lume!” Gheorghe face o pauză să-și aprindă o țigară. Socru-meu îl oprește și-i zice „Așteaptă, Gheorghe!,” după care fuge în casă și vine înapoi cu un trabuc cubanez pe care i-l adusesem lui. „Ia încearcă asta,” îl îndeamna socru-meu, spre necazul lui cumnatu-meu care nu mai rezistă și se ridică de pe scaun, făcându-și de lucru prin casă. „Mulțam fain, domnu’ Anton! Ăsta e trabuc de Canada, așa-i?” Dau din cap aprobator, evitând detaliile legate de țara de fabricație, și socru-meu intervine hotărît: „Dar cascada Niagara nu e cea mai înaltă din lume. Sunt alte 500 de cascade mai înalte ca ea, Gheorghe. Cea mai înaltă e cascada Îngerilor din Venezuela, are 979 de metri. Așa!” Noi căscăm gura, uluiți de exactitatea și ineditul informației, iar Gheorghe continuă: „Domnu’ Toader, eu nu cred că această cascadă a Îngerilor e cea mai înaltă. Cea mai înaltă e cascada Victoria din Africa de Sud!” Mie îmi vine să sar și să zic că Victoria nu e în Africa de Sud, dar socru-meu mi-o ia înainte și apăsă încă o dată pe accelerator: „Nu! Nu e adevărat! Cascada Îngerilor e cea mai înaltă cascadă din lume, Gheorghe!”

Gheorghe nu pare a avea o fire combativă. După ce trage câteva fumuri adânci din trabuc, îl stinge, ca să-l salveze pentru mai târziu, și își aprinde o țigară locală, cu miros puternic de mahorcă. Mama găsește momentul prielnic să intervină: „Gheorghe, am fost la câmp și am văzut că nu ai terminat de legat aracii la vie. Mi-ai spus că ai terminat!” Gheorghe devine brusc conciliant: „Doamna Săftica, mă duc și-i termin, dacă mi-au scăpat câțiva. Pe cuvânt de onoare!” Mama își îmbracă hainele de businessman: „Uite ce, Gheorghe! Îți dau acum cinci lei, să-ți iei pâine, și restul de cinci lei ți-i dau după ce termini de legat aracii.”
Gheorghe acceptă fără să crâcnească: „Așa facem, doamna Săftica!” și apoi se întoarce spre mine: „Vreau să mă duc să văd Alpii, domnu’ Anton! Cu pensia pe care o primesc din toamnă, mă duc să văd Alpii, să văd pe unde a trecut Hannibal cu elefanții lui, ca să cucerească Roma! Cea mai mare realizare a istoriei antice, ce a făcut el... Știți câtă armată a avut când a trecut Alpii?”

Comentarii cititori
sus


Camil Moisa


Fragmente dintr-o altă lume

(un fragment)

În durata cuprinsă de somnul domnului Chiara și de efortul creativ al soției sale, se înfiripa o poveste ce scăpa privirii exterioare. Vecinii, care îl văzuseră dormind în grădină pe nea' Marcel, înregistraseră doar învelișul ascuns de povestea pe cale de a se naște. Mai mult: nici soții Chiara nu erau conștienți de istoria din care ar fi putut face parte. Lăsau totul în seama naratorului, care strânge la sfârșit cioburile întâmplărilor izolate într-un cristal sclipitor. Și e mulțumit când reușește să le recupereze astfel. Nu-l mai interesează căile pe care vor apuca acești oameni, de acum încolo. E rândul altui narator să-i adune iar de pe drumuri, închegându-le o a doua existență, în care s-ar putea recunoaște într-o bună zi.

La drept vorbind,  puține șanse sunt în acest sens. Majoritatea celor care se descoperă, mai târziu, ca personaje, au de obicei aceeași reacție: Noi suntem ăștia? Parcă nu arătam așa? Și atunci aleg să prefere viața, în locul ficțiunii, care ar oferi o oglindă mai fidelă propriilor așteptări. Fenomenologia asta pare pretențioasă și greu de crezut, dar lucrurile  chiar așa stau: misterul poveștii se poate ascunde foarte bine în firul fără nod al întâmplărilor profane. Oricât s-ar crede azi că viața a ajuns să egaleze ficțiunea, filmul realității obiective diferă de cel înregistrat de conștiința unui singur narator.
Așa se face că, pentru cei vârstnici, obișnuiți ca derularea anotimpurilor să se facă în afara lor, ne aflăm într-un septembrie repetitiv, banal. Pentru cei mai tineri, însă, soarele răsărea neconsolat de pierderea puterii avute pe timpul verii. Numai o astfel de zi putea adăposti ignoranța soților Chiara, cu privire la istoria care se năștea sub ochii lor. Vecinii  dovedeau o anumită curiozitate, dar, de fapt, își vedea fiecare de treaba lui, care se desfășura în timpul vizibil. Nea' Marcel dormea fără să se sinchisească de privirile acestora, aruncate printr-un gard permisiv. De câte ori nu încercase să-l repare, măcar să fie și el în rândul lumii! Iar acum se dăduse de gol: care va să zică existența lui se petrecea și într-o altă lume...

Când îl văzură întins în iarbă, copiii vecinilor se opriră din jocul lor, încântați să descopere ceva care cerea dezlegare. Erau singurii care l-ar fi putut înțelege, fără s-o facă în litera acestei lumi. Îi vegheaseră somnul fără să se întrebe nici o clipă ce se întâmplase cu adevărat.  Spre deosebire de părinții lor, care considerau comportamentul vecinului o sfidare, simțindu-se cumva excluși, fără să știe bine de la ce... Dacă ar fi stat de vorbă cu nea' Marcel peste gard, ca niște oameni normali, într-o zi de duminică, sau dacă  l-ar fi întâlnit la capătul somnului său profund, lucrurile s-ar mai fi putut aranja... Așa, însă, era limpede că o parte din existența domnului Chiara nu se petrecea tocmai la vedere... Vecinătatea unui spațiu incaccesibil îi supăra atât de mult, încât pierdeau șansa de a afla că nici vecinul nu era, în întregime, locuitorul acelui spațiu. Visul din care nu se putea smulge era cel mai bun exemplu. Era un vis pe care îl mai trăise în straiele realității nude, dar care acum i se înfățișa deghizat.

În ultima vreme, în familia soților Chiara plutea ideea construirii unei case, a unei altfel de case, mai frumoase și mai moderne decât cea în care locuiau în realitate. Domnul Chiara, însă, amâna mereu punerea în practică a ideii. Era o trăsătură definitorie pentru el, care-i afecta viața de la înfăptuirile cotidiene și până la cele mai deosebite. Așa cum amâna să se despartă de un prieten, după o întâlnire cu acesta, amâna să-și cumpere haine noi, sau doar să le înlocuiască pe cele vechi. Sarcinile cele mai banale nu-l găseau niciodată pregătit pentru a le veni de hac. Era ca și cum ar fi așteptat mereu timpul ideal pentru a le rezolva. Indiferent de natura amânărilor, domnul Chiara dădea impresia că tergiversează lucrurile în numele unei rațiuni superioare, doar de el știute. Și care nu avea cum să corespundă desfășurării obișnuite a evenimentelor.

De data asta, însă, nu el era autorul ideii de schimbare, ci Rebeca. În viziunea acesteia, casa în care locuiau era anacronică cu timpurile în care trăiau. Ar fi fost proiectată ca o singură încăpere, masivă, și doar transformările ulterioare ar fi împărțit-o, superficial, în câteva mai mici. De aici proveneau  inconvenientele esențiale, la care se puteau adăuga și altele, mai mărunte. Exceptând vara, în niciun anotimp nu era destul de cald. Ușile nu se închideau destul de bine, și nici ferestrele. Podelele lipseau, iar pe jos pământul bătătorit trebuia din când în când lipit. La fel și sobele, care, înainte de instalarea frigului cel mare, scoteau mult fum. Ca să nu mai vorbim de absența apei curente din casă, sau de singura toaletă,  pierdută și regăsită cu bucurie la capătul grădinii.

Rebeca avea sentimentul că trăiește într-un ev mediu rătăcit în plin secol douăzeci. Adică într-o profundă contradicție cu felul de a gândi al părinților ei. Pentru aceștia condițiile de trai nu se înscriau într-un timp istoric, ci într-o anumită înțelegere a vieții. Istorice și schimbătoare erau doar vârstele pe care le parcurgeau, îndepărtându-i de sâmburele copilăriei, când trăiseră în aceleași condiții. A le păstra, înseamnă un mod de a opri timpul pe loc, sau măcar de a trăi cu această iluzie. Doamna Mioara, mai ales, refăcea atmosfera casei părintești chiar prin felul în care se ocupa de propria-i gospodărie. Reflexele îi funcționau neschimbate, instaurând rutina, care ținea timpul pe loc.

Pentru un degustător de poezie, ca domnul Chiara, locul în care trăiau era dovada practică a livrescului din cărți. Dacă ar fi schimbat spațiul acela, poezia cea mai prețuită de el s-ar fi transformat în niște vorbe goale. Cum l-ar mai fi atins versul care proslăvea atingerea lutului cu picioarele goale dacă, dincolo de pagina cărții, ar fi dat de podeaua obiectivă sau de parchetul distant și lustruit?
De când luaseră la cunoștință de ideea schimbarii, soții Chiara o resimțiseră ca pe o amenințare la identitatea lor profundă. Să fi împăcat ancestrala voce a tradiției, ai căror continuatori erau, cu actuala voce a fiicei lor, părea o sarcină insurmontabilă.

Așa începuseră să-l muncească gândurile pe nea' Marcel, mai interesat decat soția lui să găsească o rezolvare acestei contradicții. Transformată în conflict interior, era de așteptat ca problema  să prindă contur și mai departe, în corpul unui vis. Acolo, domnul Chiara se străduia, deja, să ridice casa cu pricina.  Numai că ceea ce construia ziua, se dărâma noaptea. În timp ce ochi fugitivi îl iscodeau prin gardul prăpădit, el visa la soluția salvatoare pentru ca zidurile să reziste. O voce-i spunea:  Strânge tot bobul de strugure, la vremea lui, într-un singur vas, la care să umbli doar când zidurile casei tale vor fi gata să-l poarte-n măruntaie. Atunci casa va fi vie și va sta în picioare!

Când se trezi din somn, prin golurile lăsate de bolta cu viță-de-vie, nea' Marcel zări cerul cu ochii de dincolo. Rămase nemișcat, ca și cum ar fi continuat să doarmă. Asta îl ajuta să-și prelungească starea avută acolo, în peisajul de aici. Era surprinzător  felul în care cuvintele din vis începeau, încet-încet,  să se schimbe: deveneau meșteșugite, în timp ce acolo păruseră firești, ca la ele acasă. Mai puteai crede doar în expresivitatea lor, ca într-o poveste, de care te desprinzi pe măsură ce te apropii de realitate.
Cum sta întins pe iarbă, domnul Chiara se lăsă pe-o parte, cât să-și poată aprinde o țigară. Descoperi, alături, o ușoară ridicatură de pământ, de care își rezemă capul. Niște versuri citite demult, în vremuri tulburi, îi răsăriră involuntar în minte. Făceau parte dintr-o poezie care se numea Doi tractoriști: Și două brazde ei sub cap și-au pus, drept pernă,/ Și-acum discută, liniștit, politică externă.

Poate că limpezimea lor îi făcea bine acum, când se simțea neputincios în fața mesajului de dincolo. La urma urmei, înțelegea el câte ceva, dar nu destul încât să ajungă departe cu această înțelegere: că trebuia să culeagă via la vremea ei, ceea ce știa foarte bine și singur; că vinul trebuia pus într-un singur vas, ceea ce nu se potrivea cu realitatea... Întotdeauna fusese nevoie de măcar doua vase pentru treaba asta. Și să nu umble la el... Și asta înțelegea, dar îi venea greu să accepte... Toamna, abia aștepta să-i observe fierberea, și atunci o transfera înăuntrul său. Era ca și cum ar fi participat la facerea unui nou suflet. Indiferent de motive, i-ar fi fost imposibil să rateze un asemenea moment. După asta, nimic asemănător nu mai urma... Și cum să se fi lipsit domnul Chiara de farmecul unei promisiuni mereu înșelătoare? El însuși avea darul de a face promisiuni prietenilor dincolo de limitele realității... Iar aceștia, la rândul lor, aveau bunul simț de a-l crede...

Finalul mesajului, care ar fi trebuit să lămurească secretul acestei întreprinderi, rămânea obscur. Dacă n-ar fi fost la mijloc siguranța rostirii, poate că nici nu l-ar mai fi luat în seamă. Tonul acela, însă, impunea... Ar fi jurat că aparținea securistului din sat, care-l interogase o dată, după ce-i făcuse  percheziție la domiciliu. Dacă ar fi crezut în vrăji, nea' Marcel ar fi mers mai departe: lumea de dincolo, pe care Securitatea ar fi pus stăpânire, l-ar fi ispitit, pe calea visului, să întocmească o lucrare, din cauza căreia el, Marcel Chiara, ar fi fost interogat, bătut, poate chiar băgat la închisoare... Fiindcă o casă prin zidurile căreia vinul ar fi circulat ca sângele prin artere, doar în Occidentul dușman putea să existe! Numai să nu-l fi păcălit amicul care-i livrase informația... Cu voie, sau fără voie... Că multe spune omu' la un pahar de vorbă!

Oricum ar fi arătat misterioasa realitate, pe domnul Chiara îl ispitea gândul locuirii într-o casă asemănătoare unei vietăți somnolente. Să fi putut asculta, în tăcerea nopții, mersul vinului pe drumul arterelor! Pe moment uitase de confortul și de instalațiile sanitare promise  Rebecăi. Nu mai vedea în fața ochilor decât micro-centrala din beciul casei și vinul,  pe care l-ar fi pompat prin conductele complex ramificate.
Simțind cum i se intensifică gândurile, se ridică din locul unde-l găsiseră orele amiezei și se îndreptă spre casă. 

Comentarii cititori
sus

Ioana Claudia Soos

 

Dincolo de cer
(fragment)


Prefață
În urmă cu 24 de ani

- În regulă, drăguțo, e timpul să te culci!
- Mami… pot să-ți spun ceva?
- Desigur, iubito!
- Mami, vreau să mă căsătoresc cu tati.
Andreea nu-și putu reține zâmbetul.
- Chiar așa? Anastasia, tu nu poți să te căsătorești cu tati. El e soțul meu!
- Ei bine, atunci când „veți termina să fiți căsătoriți”, îl pot avea eu?
Râsetele se auziră din nou.
- Anastasia, noi nu vom „termina să fim căsătoriți” niciodată. Va trebui să-ți găsești pe altcineva.
- Voi purta rochie albă și pantofi cu toc?
- Dacă asta vrei…
- Vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți?
- Dacă te vei căsători cu cineva care te iubește cu adevărat.
- Cineva ca și tati?
- Da! Cineva ca și tati!

 

*    *    *

Mamă, vreau să știi că de când ai plecat îmi lipsești enorm și că dacă aș avea ocazia să mă întorc în timp, atunci cu siguranța m-aș întoarce la vârsta de 4 ani.

Da, așa e! Am 28 de ani și încă nu sunt căsătorită.

Scuza?
Mă axez pe carieră!

Adevărul?
Nu l-am găsit încă pe Făt-frumos! 

De fapt, mamă, sunt foarte sigură că e pe-aici pe undeva. Probabil că e prins în trafic sau a rămas fără benzină. Sau poate i s-a stricat caleașca… Oricum ar fi, Făt-frumos, ar fi bine sa te grăbești! Așteptarea e cel mai mare dușman al speranței…

S-ar putea să rămân fără resurse!

Capitolul I

- Ai aici toate datele legate de cazul Mariei.
- Maria?
- Da. Mi-am permis să fac niște cercetări…
Dați-mi voie să vă spun cine e ființa minunată care stă în fața mea. O cheamă Diana. Diana e cea mai bună secretară din totdeauna. Se documentează, cercetează si recercetează tot ceea ce nu i-am cerut eu.
Dacă stai să te gândești într-un fel e bine. Îmi ușurează munca, dar uneori poate fi prea băgăcioasă… mult prea băgăcioasă!
- Hei, hei! Ești atentă la ce-ți spun?

- Da, normal! am mințit eu.
- Ei bine, nu te cred! Ai noroc că mi-am permis…
- Normal că ți-ai permis!
- Vorbesc serios! Mi-am permis să-ți fac câteva notițe. Ai în dosar tot ce ai nevoie să știi.
- Bine. Lasă-le aici și am să mă uit peste ele.
- Nu vreau doar să te uiți peste ele, Anastasia. Găsește-i fetei o familie bună, a mai adăugat Diana făcând niște ochi de cățeluș.
- Mmmm… Ce s-a întâmplat cu: „Eu sunt șefa!”?
- Tu ești șefa! Apropo, a sunat tatăl tău.
- Mă ocup mai târziu de el.
- De două ori, mi-a spus Diana cântând.
- Bine, bine! Mă ocup acum. Tu du-te și… fă… fă tot ce nu ți-am cerut eu să faci!
- Acum mă duc! La asta cel puțin sunt bună. Știi ce ar trebui să mai apară? Job-uri care să te pună să faci tot ce nu-ți cere șeful, și pe deasupra să te mai și plătească. Nu-i așa că ar fi foarte tare?
- Da! Ar fi fenomenal! Mai multe persoane ca tine. Nu cred ca aș putea face față. Acum du-te!
- Și ar mai…
- Du-te!
- Da, șefa!
Își duse mâna la frunte, îmi făcu semnul pe care-l fac soldații superiorilor lor și apoi începu să mărșăluiască spre ieșire, zicând :
- Un’, doi, un’, doi!
Tipic!!!

*    *    *

- Alo?

Era așa de bine să-i aud în sfârșit vocea.
- Da, sărut-mâna, tati.
- Oooo, ce face dovlecelul meu?
- Tată, te rog! Nu-mi mai spune așa!
Deși îmi plăcea să mă alinte nu vroiam ca și el să știe asta.
- Am auzit că m-ai căutat. Te simți bine? l-am întrebat îngrijorată.
- Eu? Da! Mai bine ca oricând. Te-am sunat pentru că vroiam să știu dacă vii Crăciunul acesta acasă. Vin toți și mă gândeam că anul acesta ne vom reuni ca pe vremuri, când…
- Poți s-o spui, tată! Când mama era cu noi! Dar nu mai e. A plecat și ar trebui să începi să te obișnuiești cu asta până la urmă! Înapoi nu mai ai cum să o aduci!
Auci!
Clacasem. Din nou! De la celălalt capăt al firului nu se mai auzea nimic. Mă simțeam vinovată pentru ceea ce spusesem. Nu era corect nici față de el, nici față de mine.

- Îmi pare rău! Nu am vrut să sune așa. Promit că am să fiu prezentă de Crăciun și am să-ți pregătesc mâncarea ta preferată. Bine?
- Bine! Și dacă ai de gând să vii cu cineva, să știi că mai este un loc. Pa! Te pup!
Bătrânul… se pare că se ținea încă bine. Spusese ultimele cuvinte așa de repede și trântise receptorul astfel încât să nu-mi dea timp să-i răspund. Măcar acum știu de la cine am moștenit abilitatea de a nu lăsa pe nimeni să vorbească.

*    *    *

Mă simt răscolită de amintirea ta, mamă. Ești…  plecată  de  foarte mult timp și eu totuși vorbesc cu tine ca și cum ai fi aici. Nu am puterea să mă desprind de tine.

Dar sunt optimistă, mamă! Cel puțin asta am învățat de la tine. În cele mai grele situații zâmbește. De ce? Pentru că, spuneai tu, nu știi niciodată cine s-ar putea îndrăgosti de zâmbetul tău. Moto-ul tău, nu-i așa?
Ei bine, nu funcționează!
Nu mă crezi? Hai să-ți dau un exemplu: îi zâmbeam zilnic poștașului. Asta până într-o zi când s-a hotărât, dintr-un motiv pe care eu nu-l știu, să nu-mi mai bată la ușă. Acum doar îmi lasă scrisorile pe prag, alături de un bilețel pe care scrie: „Nu uita să-ți plătești apa!
”. Sau „Plătește curentul!”. O fi crezând că sunt vreo psihopată… Poate chiar sunt!!!?
Să-ți mai zic: vânzătorul de la Cafe, negustorul din piață și până și vecinii mei mă evită, sau atunci când trec pe lângă ei mă arată cu degetul sau mă șușotesc pe la spate.
Habar nu am despre ce vorbesc, dar intuiția îmi spune că nici nu ar trebui să mă stresez să aflu pentru că oricum nu e de bine.
Dinții mei sunt așa de respingători că nu merită o a doua sau o a treia privire? Oricum ar fi, sunt sigură că resturi nu aveam printre ei. Nu-mi stă în caracter.
Concluzia e că zâmbetul nu ajută.
Cel puțin nu în cazul meu.

 

Capitolul II

- Diana, am nevoie de o favoare.

- Uite un lucru ciudat, Anastasia. Un lucru care nu se întâmplă zilnic.

- Care? o întreb eu, dar nu din dorința de a afla.
- Faptul că tu mă suni pe mobil. Asta chiar e o premieră.
- Ei bine, este un început pentru toate. Acum, te-am sunat pentru că vreau să te duci până la Zara și să-mi închiriezi rochia albastră pe care am probat-o data trecută. Apoi treci pe la mine ca  să o lași.
- Asta e tot?
- Dacă așteptai, ajungeam și la partea asta. Am să lipsesc două săptămâni de la serviciu, crezi că te descurci?
Ce întrebare idioată! Normal că se descurcă!
- Știi bine că întrebarea nu e asta, ci: Crezi că tu te descurci? Adică, cine te-a pus să te duci acolo pentru două săptămâni?
- Pfuu…?! Ce întrebare mai e și asta? Normal că mă descurc!
Oare?
Ce tot vorbeam? Eram terminată! Două săptămâni alături de cea mai ciudată familie, fără semnal, fără internet, fără vreo urmă de civilizație pe o rază de 100 de kilometri? Nici Steve Irwin[1] nu ar putea face față.

Dar cu toate astea capul sus. Tu ești o Parker și restul vine de la sine, blah, blah, blah… Nu are nici un sens. Avea altă semnificație când o spunea mama.
- Tu fă ce te-am rugat și de restul mă ocup eu, și am închis telefonul.

 

*    *    *

- Alo?
- Am o veste bună și una proastă. Pe care vrei să o auzi prima?
De ce i-am dat oare numărul meu de telefon?
- Pe cea bună.

- O, haide, Anastasia! Nu pot să o spun pe cea bună prima, pentru că…
- Ok, ok. Spune-mi vestea rea.
Trebuie neapărat să-mi schimb numărul de telefon.
- Păi… ți-au cam închiriat rochia.

- Cum adică? Au închiriat-o sau nu?
- Da, au închiriat-o. Îmi pare rău. Sincer.
- Dar le-am spus să mi-o păstreze!
- Știu, știu. Se pare că au încurcat rochiile.
- Of! Și care e vestea bună?
- M-au lăsat să aleg alta pentru tine. Ca să arate cât le pare de rău și probabil ca să nu le faci vreo plângere te-au lăsat să o păstrezi. Nu e minunat?
- Ba da, e minunat! Super, ura!
- Ce bine că te bucuri. Pentru un moment am crezut că ești ironică.
- Mă cunoști bine, nu?

 

*    *    *

Niciodată nu am înțeles chestiile astea religioase. Chiar dacă tu mergeai la biserică și mă luai mereu cu tine, se pare că nu s-au prins de mine… s-au poate că eu nu m-am prins de ele așa cum trebuia!
Oricum ar fi, dacă tu ai fi în momentul acesta cu noi, probabil că te-ai amuza foarte mult de starea jalnică în care am ajuns. Mi-a mai rămas decât să sper că nu ai nici o legătură cu lucrurile care se întâmplă în viața mea, cu oamenii care mă înconjoară.
Adică… stai și gândește-te la Diana. Numai un temperament ca al ei putea să lucreze cu un temperament ca al meu. Are replică la orice, știe la ce să se aștepte și se descurcă în orice situație. De  multe ori i-am dat sarcini ciudate, să nu le poată îndeplini. Aveam nevoie de o scuză ca să o concediez. De fapt, eu cred că asta fac. De fiecare dată când o secretară sau un angajat ajunge să mă cunoască așa de bine cum e și cazul Dianei, eu încerc să scap de ea. Dar nu sunt secretarele de vină… Eu sunt!
Și ceilalți angajați se descurcă bine la a mă evita. De 8 ani de când conduc firma, nu cred că am  vorbit de cinci ori cu ei.
Da, mamă. Știu toate detaliile despre ei și familiile lor, ceea ce înseamnă că nu sunt criminali în serie, dar niciodată nu am fost o persoană a cuvintelor și tu știi asta. Nu-ți amintești în clasa I când am încercat să-mi fac prieteni la școală și nu am reușit? De atunci am rămas ciudata clasei. Nu eram privită cu ochi buni de ceilalți, nimeni nu vorbea cu mine și nu eram invitată la nici o  petrecere.
Nu m-a deranjat asta niciodată. Aveam tot ce îmi doream acasă: o familie… o familie adevărată.
Dar vremurile se schimbă. Timpurile disperate cer măsuri disperate, așa că mi-a trecut prin cap să apelez la matrimoniale. Dar doar pentru o clipă, apoi mi-am dat seama că o relație adevărată nu se bazează pe o întâlnire la întâmplare dată, într-un restaurant ieftin, unde servesc niște chelnerițe plictisite de viață. Însă dezamăgirea cea mai mare nu ar fi asta, ci aceea când ai să vezi că persoana cu care te întâlnești e de două ori mai bătrână decât în fotografia din ziar sau de pe internet, chelește și nu are o dantură așa de perfectă cum ți-a spus.

M-am hotărât, mamă. Tu mereu ai spus că Dumnezeu are un plan pentru fiecare și sper că și eu mă încadrez în grupul fiecare, așa că de data asta mă voi baza pe Dumnezeu și îl voi lăsa pe El să mă ajute. Nu mai îmi rămâne decât să cred !

 

Capitolul III

- Anastasia, cât mă bucur să te văd!
Strânsoarea lui mă sufoca.
- Tati, nu pot să respir!... Vorbesc serios!
- Știu, doar că mi-a fost așa de dor de tine că nu ți-aș mai da drumul.
- Păi și a cui e vina? Nu te-am chemat să te muți cu mine?
- Ba da, dar… știi că nu pot să plec pur și simplu.
- Ai de gând să mă ții în ușă?
- Intră, intră. Lasă-mă să te ajut cu bagajele.
Casa se schimbase mult. Tata spărsese un zid și unise cele două camere într-un living uriaș. Într-adevăr holul era strâmt, dar pentru o persoană era mai mult decât trebuia. La primul etaj erau patru camere care aveau patru băi. La al doilea etaj era la fel ca la primul, iar la mansardă (care se putea numi mai degrabă pod) se țineau lucrurile vechi și nefolositoare menite să păstreze vii niște amintiri prăfuite de vreme și roase de niște șoricei năzdrăvani.
Casa se putea numi mai degrabă vilă sau pensiune pentru că tata în sezonul vânătorii oferea camere cu chirie turiștilor pasionași de vânătoare.
Oricum ar fi, văd că bătrânul se descurcă de minune. Nici grădina nu arată prea rău.

- Tati, pentru grădină ai angajat pe cineva?
- Nu. Eu am făcut totul.
- Chiar așa? Arată super.
- Mulțumesc! Curtea ta e plină de toate prostiile alea artificiale, altfel poate că m-aș fi ocupat și de ea.
- Da, mulțumesc pentru ofertă, dar sunt mulțumită de grădina mea. E mica mea oază de odihnă. Oricum, în caz că nu ai auzit, acum domină artificialul. Cu cât ești mai plastică și mai superficială, cu atât te vinzi mai bine.
- Cum adică te vinzi? strigă el alarmat din bucătărie.
- Oh, calmează-te tată.  Nu te vinzi în felul acela. E doar un mod de-a spune.
- Da… niciodată nu v-am înțeles pe voi tinerii.
Normal…  asta era treaba mamei.
- De ce faci așa de multă mâncare?
- Dacă ai mai fi dat pe acasă din când în când ai fi știut că ni s-a mărit familia.
- Ce vrei să spui?
- Ai să vezi.
Ultima dată când am verificat nu eram așa de mulți. Daniela, cea mai mare, era căsătorită cu Ștefan, și îl aveau pe Mihai. Maria era căsătorită cu Flaviu, și nu aveau nici un copil. Apoi era Andrei, căsătorit cu Roxana. Împreună o aveau pe Alexa, micuța războinică. Și ultimul, mezinul Claudiu, era căsătorit cu Alina și nu aveau nici un copil. Între Daniela și Maria eram eu… doar eu…singură.
- Deci, a venit cineva cu tine? m-a întrerupt tata din visare.
Și începem!
- Nu!

- Nu înțeleg. Cum se face că ești a doua născută, dar ești singura care nu are familie? Tu ce mai aștepți?
- O minune, tată! O minune!

 

*    *    *

Tata are dreptate, mamă. Nu am nici o scuză. Mă axez pe carieră? Patetic!?!! Nu sunt în stare de nimic. Asta este, am spus-o: nu sunt în stare de nimic. Oare așa de rea am fost, Doamne, încât merit să îmbătrânesc singură?
Cred că înnebunesc. Nu voi rămâne singură pentru totdeauna, nu?!!
Oare pe cine încerc să conving? Pe mine sau pe tine, Doamne? Poate pe mama, dar nu cred că ea s-ar lăsa păcălită așa de ușor, doar mă cunoaște.
Trebuie să mă gândesc bine înainte să iau o hotărâre. Nu o să arăt totdeauna așa de bine și sunt sigură că nu o să mă ia nimeni pentru simțul dezvoltat al umorului de care dispun  și nici pentru faptul că „știu să port o conversație” .
Dar, dacă nu mi-am găsit un soț până acum, ce mă face să cred că mi se va întâmpla la 28 de ani?
Credința care mi-a rămas se cam zdruncină, Doamne, și dacă nu se întâmplă ceva repede nu știu ce mă așteaptă. Și nici nu vreau să știu…

(Ioana Claudia Soos este elevă a Grupului Școlar "Brătianu" Drăgășani și a câștigat premiul al II-lea la secțiunea proză, în cadrul primei ediții - 2012 - a Concursului Velivolantis organizat de Asociația Taberna. Află mai multe despre concurs și lista completă a câștigătorilor aici)


Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey