Györfi-Deák György
Stelian Müller

 
sus


Györfi-Deák György

 

Ce n-a văzut Parisul...

 

Vespasian Dragu, învățătorul clasei a III-a C, făcu ochii mari când Gigel Precupețeanu, băiatul fochistului de la băi, intră în sală cu ditamai bâzdâgania în brațe. Era un copil slăbănog și neastâmpărat, cu teniși chinezești în picioare și ghiozdanul atârnat de un singur umăr, îmbrăcat cu un paltonaș moștenit de la una dintre surorile mai mari. Pe cap purta, tras șmecher pe ochi, un fes mare cât turbanul lui Baiazid Yildirim, cu pompon multicolor, tricotat de bunică-sa. Era al treilea dintre cei cinci frați născuți de Lucreția Papor, bucătăreasa de la cantina liceului.

Dascălul își determinase școlarii să participe la târgul caritabil „Din inimă pentru inimă”, destinat adunării de fonduri pentru copiii cardiaci a căror singură salvare ar fi fost o operație efectuată de echipa unui domn profesor universitar într-o clinică specializată din străinătate - soluție extremă, foarte costisitoare, peste posibilitățile majorității părinților. Micuții au înțeles doar că alți pruncuți au nevoie de ajutorul lor. S-au apucat să confecționeze cu mult entuziasm mici obiecte pe care urmau să le expună spre vânzare pe tarabele instalate în parcarea unui supermagazin: solnițe traforate din placaj, brățări ale prieteniei țesute în doi, cerceluși din mărgele, flori de hârtie, preșuri din pănușe de porumb, sticle îmbrăcate în paie, coșulețe de nuiele - fiecare după câtă pricepere avea. În general, dovediseră bun gust.

Însă Gigel adusese ceva nemaivăzut. În orice caz, ceva ce nu văzuse vreodată Parisul, nici măcar în coșmarurile lui Tristan Tzara. Năzdrăvanul clasei încropise din carton ondulat un fel de copie suprarealistă, redusă la scară, a Turnului Eiffel. Dacă André Breton ar fi zărit-o, i-ar fi decupat umbra proiectată pe carourile ruginite ale unui gard cu ochiuri de sârmă ca s-o pună pe coperta revistei „Révolution surréaliste”. Ineditul „viespar” avea patru laturi boltite în patru feluri - patru picioare și un țugui. În vârf, cu nevinovăție, micul artist înfipsese un cocoș de vânt decupat din hârtie, pe care una din surori, probabil Henrieta, scrisese cu o cariocă seacă: „LA COQUE FRANCAISE”. Jos, la bază, câțiva soldăței de plastic, cu vopseaua uniformelor cojită, închipuiau un grup de turiști gură-cască. Drept rețea de traverse, copilul lipise o sumedenie de chibrituri în zigzag, pe care le poleise cu lac argintiu de sobe și le presărase din belșug cu „praf de mătase”, bucățele minuscule de mică aurie, scânteietoare. Impresia de ansamblu era catastrofală, totul strălucea ca o fustă de țigancă ieșită la cerșit pe Cheiul Senei.

Când băiatul intră în clasă, ceilalți copii oftară plini de invidie. Un „Oooh!” colectiv îl îmbujoră pe micul artizan și îl făcu să se simtă tare mândru. Se îndreptă neabătut către catedră și depuse obiectul pe tăblia acoperită cu o față de masă simplă, albă, apretată și curată. Ochii îi străluceau, nările îi fremătau, fața îi era tot un zâmbet. Dacă ar fi ghicit ce gândește domnul învățător, s-ar fi pleoștit deodată. Călcându-și pe inimă, pedagogul se strădui să dovedească tact și îi mulțumi pentru bunăvoință. Un altul poate că l-ar fi lăudat pe prunc, dacă nu pentru impresia artistică, măcar pentru strădanie, dar Vespasian Dragu nu era omul care să judece așa. El prețuia formele clasice, frumusețea conservatoare, opera transformată în valoare certă, lesne de prețuit. Să nu-l judecăm aspru, gusturile și culorile diferă de la om la om. În plus, obiectele trebuiau duse la târg și vândute. Cine ar fi cumpărat o asemenea monstruozitate? Părinții celorlalți copii abordaseră problema în mod constructiv. În mod cert, semnele de carte ale lui Isaia Potcovaru fuseseră cusute cu motive în cruce de către mama sa, iar brățările cu semne zodiacale aduse de Lavinia Cuc proveniseră dintr-un magazin al Fondului Plastic, deci reprezentau un succes sigur. Spre deosebire de acestea, construcția încropită de Gigel ieșise cu certitudine din mâinile unui copil.

„Mă fac de rușine cu ea. Oare cum s-o fac pierdută?” se gândi în dimineața zilei de miercuri, când vârî obiectele în portbagajul mașinii. Micul turn încăpu chiar pus în picioare, între cutiile cu icoane pictate pe sticlă și cele cu papioane și bentițe din mătase. Soarele dimineții, abia ridicat deasupra gardului școlii, învăluia construcția de carton ondulat într-o aureolă magică. Învățătorul trânti cu ciudă ușa din spate și se urcă la volanul mașinii. Ca un făcut, când dădu drumul la radioul fixat pe Actualități, din difuzoare se revărsă vocea lui Édith Piaf: „Non, rien de rien, non je ne regrette rien...” Bombăni ceva, parcă despre merdenele. O așteptă pe directoarea educativă și pe maistra de la clasele de textile, care se urcară în spate. Le ceru copiilor prin semne să facă loc, trecu maneta în viteza întâia și demară încetișor. Micuții îi petrecură emoționați cu privirile, urându-le drum bun și spor la vânzări, apoi se întoarseră la joaca lor.

Drumul era bun, curat, iar vremea frumoasă. Colegele îl convinseră să stea cu rândul la masa rezervată, astfel încât să aibă timp cu toții să dea o raită prin prăvălii. Vespasian plănuise o tură prin librării, mai mult ca să vadă noutățile și să cumpere niște coli mari de hârtie glasată. Ar fi băut și o bere la Macul Roșu, dar era cu mașina și nu dorea să riște nimic. Ajunseră într-o jumătate de oră, fără să apese prea tare pedala de accelerație. Paznicul îi lăsă să parcheze în partea dinspre valea pârâului și le arată corturile înșiruite în fața supermagazinului.

Învățătorul aduse două mese cu picioare pliante, pe care colegele sale aranjară conținutul cutiilor. Turnul Eiffel fu pus într-un colț, podidit de toate celelalte mărunțișuri. O organizatoare frumos coafată și îmbrăcată ca la carte le înmână o placardă cu numele școlii și le atârnă de gât niște ecusoane cu inimioare stilizate.

- Parcă-i un iarmaroc de Sfântul Valentino! au râs femeile, iar Vespasian glumi galant, bălăngănind șnurul cu cartonașul viu colorat:
- Dragobetele sărută fetele!
- Fugi de-aici, măi Cupidon, că noi suntem ocupate! Du-te și vezi ce face concurența. 

La eveniment, participau peste douăzeci de școli, licee, grădinițe, cămine, cluburi ale copiilor, ba chiar o bibliotecă orășenească, unde un domn bărbos între două vârste oferea felicitări cartonate și semne de carte plastifiate. Nu cerea mult pe ele, doar câte un leu de fiecare, așa că își cumpără două, decupate în stil kirigami. Doamnele educatoare de la Grădinița Piticuț ofereau păpușele din ață și pompoane cu elastic, de prins în păr. Lângă ele, profesoarele de la un grup școlar împătureau fețe de pernă și plăpumioare pentru nou-născuți. Școala de artă venise cu gravuri neînrămate, colaje, tapiserii, decorațiuni înnodate din sfoară și lucrări de metaloplastie. Cereau 15 lei pe o iconiță cu Maica Domnului și Pruncul, reliefați cu multă grijă și pricepere dintr-o foaie rigidă de aluminiu, probabil recuperată dintr-o tipografie. Oare ce scria pe partea cealaltă, ascunsă de placajul folosit drept suport?

Pe când se întoarse, maistra notase deja câteva vânzări în caietul pregătit în acest scop. În fața corturilor, trăsese o furgonetă a fabricii de pâine, care oferea participanților și vizitatorilor diferite produse de patiserie și sucuri. Vânzătoarele scoseseră pe fereastră două difuzoare și dăduseră drumul la o muzică blândă, romantică. Cumpărătorii matinali treceau pe lângă șirul de mese împingându-și cărucioarele cu cumpărături către autoturisme. Adesea, se opreau când soțiile (sau alte doamne și domnițe) se apropiau curioase de tarabe și examinau marfa oferită de cadrele didactice. Bărbații, plictisiți, trăgeau la marginea trotuarului cu un suspin mut, își scoteau telefoanele mobile sau își aprindeau o țigară și așteptau. Unul dintre ei remarcase Turnul... Altfel - așa merita să-i zică, Turnul Altfel - și schițase un zâmbet ironic. Vespasian simți că-l inundă mânia și se gândi că va aștepta până la spartul târgului, apoi îl va cumpăra cu cinci lei și-l va arunca în primul tomberon de gunoi.

După orele zece, au început să apară și copiii. Supermagazinul adăpostea și un restaurant de tip „fast food”, unde se făcea o plescaviță delicioasă, găseai întotdeauna înghețată la pahar și puteai organiza petreceri pentru cei mici, pentru că angajaseră un clown priceput la glume și jonglerii. Apoi a apărut un grup numeros de elevi îmbrăcați în tricouri de culoarea firului ierbii, cu baloane azurii în mâni. Pe ele și pe bannerele fluturate în aer scria:

     „GÂNDEȘTE VERDE,
     VISEAZĂ ALBASTRU!”

În mod cert, nu făceau parte dintre clienții magazinului și profitaseră de eveniment ca să facă propagandă ideilor ecologiste. Mareea de verde Chartreuse trecu ca un stol de lăcuste, nu fără câteva popasuri la tarabe, inclusiv la masa lor, astfel încât doamna directoare își încrucișă palmele pe piept și surâse mulțumită.

Cu toată agitația dimprejur, învățătorul nici nu-l remarcase pe băiețelul cu geaca de piele. Se apropiase de tarabă, se oprise în lateral și privea ca vrăjit un obiect plasat undeva mai în spate.
„Oh, nu! nu se poate!”
Vespasian se întoarse oripilat. Dar da, incredibil, dar adevărat! Copilul fixa cu evlavie Turnul „Altfel”. Își băgă mânuța în buzunarul stâng al blugilor, parcă în căutarea unor bani. Îl observă pe bărbat,  dar își feri ochii și se apropie de femei.

- Cât costă? întrebă timid.
Dascălul preluă inițiativa și îl chestionă cu brutalitate:
- Da' câți bani ai?
- O grămadă.
- Câți?
- Douăzeci de lei. 

Suma nu era nici mare, nici mică - reprezenta prețul a opt pâini de șapte sute de grame, adică necesarul unei familii de patru persoane pentru o săptămână.

- Nu-mi trebuie atâta, zâmbi Vespasian, nu fără o urmă de răutate în voce. Băiatul era curățel și educat, părea să provină dintr-o familie cu stare. Cum de nu realiza cât de diformă e infama alcătuire?
- Vrei turnul?
- Da! zise micul client cu patimă în glas.
- Dă-mi doi lei!
- Cât? făcu pruncul neîncrezător, parcă supărat că strălucitoarea comoară din față este subapreciată atât de critic. Numai setul de soldăței de la baza turnului valora, cumpărat nou-nouț, din magazinul de jucării, vreo cinci lei.
- Bine! Atunci fie trei! Trei lei! îi propuse învățătorul, de data aceasta cu ceva mai multă bunăvoință.

Băiatul îl privi cu scepticism, parcă neconvins asupra intențiilor și seriozității omului. Și, de această dată, se hotărî - fără lăcomie, parcă mânat de un sentiment lăuntric de justiție. Nu dorea să profite de nepriceperea fraierului, ci să pună în ordine naturala scală de valori. Scoase un teanc de bancnote, din care alese trei hârtii verzi și le înmână cu mâna tremurătoare. Vespasian își făcu o cruce mare în gând și smulse brutal pacostea strălucitoare dintre celelalte lucrușoare, încă neîncrezător, dar fericit că scapă de ea. Colegele îl priviră înfiorate, dar numai pentru o clipă, deoarece îi urmăriră mișcarea. Turnul Eiffel trecu peste masă pe o traiectorie elegantă, ca un avion Concorde încropit din mii de păsărici din hârtie gata să aterizeze la Orly.

Copilul prinse construcția cu ambele mâini, apoi o strânse la piept cu stânga. Cu dreapta, pipăi cu buricele degetelor traversele închipuite din chibrite, examină îmbinarea laturilor, aderența lacului argintiu, roti cocoșelul de pe țugui, verifică dacă toți soldații erau bine fixați pe suport. Fața fericită îi radia lumina reflectată de miile de grăunjoare de mică. Se uită cu bucurie la învățătorul înmărmurit și porni mândru zicând: 

- Mamă, ce afacere am făcut!

 

Comentarii cititori
sus


Stelian Müller

 

A șasea scrisoare către S.

 

Și m-am aplecat și am suflat ușurel deasupra Sorinei „Dormi?” și ea a tresărit și a spus “Nu dorm. Vorbeam cu cineva.” și eu am zis “Cu cine?” și ea a zis “Cu Dumnezeu” și eu am zis “Trebuie să vorbeșți mai puțin cu el. Te învață numai prostii” și ea a dat din cap “Știu” și eu am zis “Ultima Lui discuție cu tine m-a costat o sută de mii de morți și trei săptămâni de stat cu capul în WC, n-ar trebui să uiți asta” și am ridicat un deget pe întortocheatele lui serpentine care în acel moment duceam spre cocul nopții cel pâlpâitor ca un diamant și ea a zis “Îmi pare rău” și eu am înțeles “Trebuia să-mi pară rău” sau “Trebuia să mă gândesc că ar fi putut să-mi pară” și eu am dat din cap, semn că scuzele ei au străbătut urechile mele așezate invers și au produs efecte așezate cam la fel… o privesc pe ființa asta înspăimântător de frumoasă, înspăimântător de tenace și înspăimântător de rudimentară, hărăzită de zânele cele bune să-și petreacă trei sferturi din viață vorbind la telefon și căreia Dumnezeu i-a oferit puterea lui și eu cerșetoriile mele și-n fața buticului căreia, într-o zi un drumeț a dat peste alt drumeț, s-au măsurat din priviri înainte să se așeze la aceeași masă, au servit un ceai, au vorbit vrute și nevrute și la plecare și-au strâns mâinile, privindu-se îndatorați și ajunși acasă fiecare a declarat mobilizare generală și război pe viață și pe moarte împotriva celuilalt… și fiecare era stăpân peste un imperiu atât că unul era finit și celălat nu… și Sorina s-a aplecat și-a suflat ușurel asupra mea “Dormi?” și eu am tresărit și am spus “Nu dorm. Vorbeam cu cineva.” și ea a zis “Cu cine?” și eu am zis “Cu tine” și ea a zis zâmbind “Ar trebui să vorbești mai puțin cu mine altminteri cuvintele mele o să-ți atârne în jurul gâtului mai greu decât brațele mele ” și eu am spus “Brațele tale nu mai au nici o greutate, am avut grijă de asta în atâta amar de timp”… și ea a înșirat cu privirea cuvintele mele de-a lungul coridorului și le-a reclădit la ea în cap într-un morman de fiare vechi gata s-o ia la vale și eu să mă feresc, am zis “Trebuie să plec… mă așteaptă domnul Patapievici” și ea zis după mine “Domnul Patapievici?” și eu am ridicat din umeri și ea a continuat “Domnul acela ursuz cu care te văd mereu?” și eu am vrut să spun că e așa din pricină că nu-l poate scoate pe Dumnezeu din tranșeele de la mine din cap dar n-am zis nimic și ea a continuat “Mama îl place… zice că e un domn așa distins și rafinat” și eu am vrut să aduc iar ceva la cunoștință debaralei ce conține și mediului înconjurător printre alte nimicuri dar m-am abținut din nou, prilej ca Sorina să ia aceeași oală de pe plită “Cum l-ai cunoscut?” și eu am zis într-un final ceva “Nu l-am cunoscut. A apărut el cum apare miezul nopții în oglindă adică în izmene și pe geamul de la baie”, “Și?” a continuat ea, “Și nimic… adică aproape nimic… stătea înghesuit în geam, la un moment dat a ridicat un deget spre tavan, de fapt l-a lipit de tavan, a deschis larg ochii și a rostit un cuvânt”, “Ce putea să rostească din poziția aceea?” s-a poticnit Sorina în urma de tractor lăsată în glod de cuvântul nerostit și eu m-am uitat la ea și după un moment de ezitare i-am zis “Prevenție” și ea a repetat înspăimântată “Prevenție?!” și după ce s-a nedumirit de tot și a lăsat să se vadă a zis “Te referi la anticoncepționale?” și eu m-am înverzit brusc și i-am zis “Capul tău e un anticoncepțional uriaș și nici măcar nu-l poți ascunde” și ea a zis încurcată “Mă ierți… nu-mi dădeam seama ce anume se leagă cu ce și nu-mi dau seama nici acum” și eu am vrut să zic că nimic nu se leagă cu nimic ca mai toate catrafusele din viața omului dar n-am mai zis pentru că Sorina avea lucruri de clarificat și puțin timp la îndemână.”La ce se referea?” a continuat ea pirueta pe aceeași margine de găleată și eu am zis “Nu știu… probabil vroia să spună că trebuie lovit devreme și prin surprindere orice pericol astfel încât să ne ținem departe părțile vulnerabile” si ea a zis “Are vreun sens chestia asta?” și eu am zis “Greu de afirmat ceva… părea foarte convins de ce spune plus că citea dintr-o carte prin urmare mai era cel puțin o persoană de aceeași părere cu el”, “Și tu?”, “Eu ce?”, “Tu ce crezi despre ideiile astea?” și în timp ce eu mă pregăteam să-i aduc la cunoștință ce reușisem să aflu, domnul Patapievici îmi trimisese situația detaliată de la mine din cap pe ziua în curs: “Jumătate din forțele ce au debarcat pe plajele din căpățână Victoriei au fost făcute una cu pământul. Totuși, am tras învățăminte din acest eșec și ele ne vor prinde bine dacă doriți să menținem presiunea. Pe frontul Sorinei nimic noi, aceeași viermuială fără viitor. Faptul că ați mutat culoarul de inaintare din dreptul realitatii în dreptul joncțiunii dintre realitate și piciorul de pod ce ține realitatea pe labe nu mi se pare un lucru fericit. Pierdem exact ce nu avem, timp adică. Pe Claudia și Ipătescu le îndopăm în continuare cu prăjiturele și băuturi fine cum ați cerut… nu vor fi în stare să lupte vreodată în prima linie, propun abandonarea lor grabnică, convoaiele ce le țin în viață se întindeau numai ieri pe o distanță de douăzeci de kilometri, sunteți sigur că ne permitem o asemenea risipă?”, “Ei, tu ce crezi?” mă trase iar de mânecă Sorina din somnul cel adânc, “Eu nu cred nimic” i-am răspuns, “L-am dat afară”.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey