Horia Dulvac
Adrian Ioniță și Matei Bîtea

 
sus

Horia Dulvac

 

„Apoi le-am închis pe toate, împreună cu unghia
încarnată într-o cutie. Era cutia de lemn de la soacra mea,
în care țineam, ca pe niște obiecte voodoo,
moțul de păr și certificatul de botez al fiului meu”


Voodoo


Stabilisem încă din copilărie că trebuie să mă perpetuez. Însă cine spune că e ușor, se înșeală profund. Pentru asta trebuia să devii răbdarea întruchipată.

Între noi fie vorba, eu ajunsesem o asemenea creatură. Tenacitatea mea mă cam înspăimânta. Chiar dacă nimerisem într-o existență adversă, nu puteam fi lichidat. Simplul fapt că eram în viață, mă legitima al naibii de tare. (Puteam să încerc să devin chiar violent.)

Știam că  fusesem numit să întrețin timpul. De mine depindeau toți.
Toți: stăteau pe scaunele din loja cea înaltă și făceau semne mute. (Li se tăiase sonorul.) Bunici, mătuși. Un carnaval venețian. Sau mai degrabă o înmormântare la cimitirul Sineasca - cu muzicanți salivând în goarnele de alamă.
La ultima înmormântare a colegului meu de liceu, fanfara asta de țigani era atât de patetică, încât un cățel a urinat pe pantalonul meu. Era un norișor stingher: a făcut și el de câteva ori ham-ham și s-a ascuns sub poalele cerului.
Cerul - purta o rochie al naibii de bine împodobită. Semăna cu ceva de care nu îmi aduceam bine aminte: ah, da, o roată de bâlci, plină de iluzii, cu gust de vată de zahăr solubil - se numea tiribombă. (Un mecanism cu lanțuri kepleriene, ce se rotea implacabil.)

După ce norișorul-cățel a făcut pipi pe pantalonii mei de postav cumpărați de la unchiul Nae din Lugoj,  m-a privit cu ochi rugători: urina caldă îmi urcau în sus pe picior, ca o liană. M-am uitat: era un șarpe de casă, inofensiv.
Balconul cu mătuși era, după cum spuneam, atât de plin că dădea să cadă. Mă gândeam la cât de sigure pot fi azi clădirile astea bătrâne: țipetele înalte ale solistelor făcuseră să crape globii oculari ai pereților, ca niște coajă de ou.
De acolo, de la balcon, îmi făcuseră capul calendar: „Nu ai voie să mori înaintea noastră”, strigau.
Nu puteam să îi dezamăgesc.

Așa că am scotocit cu bețigașul printre resturile de carne ale memoriei mele. Un organ dureros. Mai ales că zăcea uitat pe acolo de cine știe câtă vreme, nefolosit.
Înainte de toate, am dat de resturile lui Tata. Deși mort, o bucată stricată de vis fusese uitată în șifonier și începuse să miroase. Era dulapul acela primit de la bunica, un obiect de altfel igienic, altădată plin ochi de gutui ochioase și frunze foșnitoare de tei.
L-am ridicat ca pe o pulpă grea de porc. Nu degeaba fusese el crai bătrân. Continua să atârne greu, deși nu mai avea nicio treabă cu gravitația - chiar și aici, în lumea faptului împlinit.  Asta e, trebuia să fiu recunoscător că aveam pe cine duce în spinare. Sub masca unui ins cumsecade, viața lui anonimă atârna greu. (Oare eu o să reușesc?)
Câte semințe și-o fi lăsat el să facă ravagii prin lume, imprudent!
Apoi am scos câteva fotografii care se încarnaseră în unghie și făcuseră acolo un mic puroi. L-am stors cu atenție pe o bucățică de vată cu spirt și l-am lăsat să prindă coajă. Despre ce era vorba?
Era fotografia mea preferată, alb negru, pe un suport de celuloid care începuse să se scurgă. Am curățat-o și pe ea cu dezinfectant la marginea ochiului.
În fotografie: eu, la câțiva ani (una din vârstele acelea de amnezie infantilă, singurele ocazii în care pot spune că mi s-a permis să fiu fericit), pe genunchii bunicului meu cel frumos (Călugărul Vasile îmi dezvăluise pe treptele bisericii Logrești o etimologie pe care am folosit-o apoi excesiv – călugăr vine de la grecescul kalos gheros - bătrân frumos).
În mod ciudat, fotograful găsise de cuviință să împodobească peretele care fusese ales drept fundal, cu un cocostârc împăiat. Cu un ochi lateral care râdea, dar în același timp plin de curiozitate.
Îmi place fotografia asta din două motive. Întâi, pentru că bunicul arată ca un alsacian: chiar observasem asemănarea lui cu portretul unuia dintre eseiștii francezi pe care îi citisem în adolescență (se chema Alain). Al doilea motiv este cocostârcul. De neînțeles, prezența lui făcea să mă pot privi cu ochi complet străin. Mă pierdeam în propria mea memorie. Chiar recitam ceva ce nu știam prea bine: „Cocostârcul păr sucit, bla bla bla tocmai pornit”. Sau cam așa ceva.

-  „Lucrul acesta e posibil și pentru că nu am pus deoparte nicio rămășiță de memorie”, mi-am spus după un șir de deducții a căror succesiune am uitat-o imediat ce fuseseră parcurse. Adică, întreaga mea copilărie, ca și acum, fusesem un risipitor. Unul care pierde hălci întregi din carnea lui.
Ceea ce nu e deloc ușor, căci nenorocita de anterioritate îți dictează întotdeauna ceva (probabil fals). Acesta e prezentul - cum să nu-l pui deoparte? (Ia încercați să ascultați limba natală ca pe o înșiruire de sunete dintr-o limbă străină: nu veți reuși!)
După ce m-am debarasat de bucata de carne, mi-am frecat mâinile simțindu-mă foarte ușor. Am împachetat fotografiile și le-am șters cu o batistă înmuiată în spirt. (Încă o batistă transformată în cârpă de aruncat.)
Apoi le-am închis pe toate, împreună cu unghia încarnată într-o cutie. Era cutia de lemn de la soacra mea, în care țineam, ca pe niște obiecte voodoo,  moțul de păr și certificatul de botez al – fiului meu - se spune că astea sunt lucruri care trebuie ferite de ochiul copilului, până el însuși ajunge să aibă copii.
Reușisem  ceva, nu știu ce. Scăpasem de gândul acela automat, însoțit de durerea surdă a faptului că exist.
De bănuiala că, odată cu gândurile mele precaute, s-a strecurat ceva greșit.

Comentarii cititori
sus

Adrian Ioniță
Matei B
îtea

 

Înregistratorul

 

Era nervos. Devenise șef peste tura de noapte și se aștepta ca asta să producă un fel de schimbare miraculoasă între noi. Adică între noi și el, probabil credea că se va observa o diferență netă care să ne arate foarte clar că el este undeva sus, iar ceilalți jos. Dar nimic nu se schimbă! Toate erau la fel, o tură de noapte este o tură de noapte! Ce dracu să se schimbe!? Ok, el era șeful! Altceva? S-a luat de mine, ca să creeze un exemplu. Inventase ceva, nu mai știu ce, o chestie banală... I-am zis „fuck yourself“. S-a înfuriat și n-a vorbit cu mine câteva ore. Mai târziu, către dimineață, un coleg mi-a spus: „go check him out“. Tom era la strung și finisa un baseball bat. M-a întrebat sarcastic dacă îmi place. Apoi a adăugat: „Uite, vezi, la capăt o să înfășor bâta cu bentița asta de pânză, e un material special! Când lovesc, nu lasă urmele acelea grotești și diforme, vânătăile nu vor fi groase de parcă aș lovi cu cazmaua! O urmă fină, ca o vipușcă la pantalonii generalilor! Aș putea spune că va fi chiar diafană...”

A doua zi a lipsit de la serviciu. Au mai trecut câteva zile, după care toată tura de noapte a fost desființată și am fost mutați în tura de după-amiază. Lucrurile au început să se precipite, am înțeles că se face o investigație. Eram chemați la birou. Ieșeau unul câte unul, cu priviri speriate, fără să vorbească. Unul dintre ei mi-a aruncat în treacăt „maybe you killed him“. M-am speriat. Tom a fost omorît în noaptea aceea în care și-a pregătit un baseball bat. Din discuțiile colegilor reieșea că poliția era interesată să afle cine are un Ford Escort alb și dacă cel ucis a avut conflicte cu alți colegi. Când m-au întrebat ce știu despre Tom, am spus adevărul. Da, nu era un tip care să-mi placă, ne-am certat, dar asta trebuia să conducă neapărat la o crimă?

Am simțit dintr-o dată că sunt suspectul numărul unu pe lista lor. Aveam un Ford Escort alb și în noaptea crimei mă certasem cu victima. În plus, începusem să am dureri de cap. Nu știu cum se adunaseră toate belelele la mine. Nu doream decât să-mi văd de treburile mele!

Trecuseră aproape două săptămâni de la noaptea aceea, am încercat să rememorez zilele care au trecut și îngrijorarea mea s-a transformat în panică. Nu puteam să îmi amintesc nimic. De parcă toată memoria mi-a fost ștearsă. Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva înainte. Mă lăudasem de multe ori că am o memorie fotografică și nu de puține ori făceam mici demonstrații ca să îi conving pe sceptici. Într-una dintre ocazii i-am dat unui coleg o transcriere a unei discuții pe peste o oră. Mi-a spus că am înregistrat convorbirea pe bandă și fac pe grozavul. I-am spus să verifice dacă am un magnetofon asupra mea. După ce l-am convins, i-am spus că a doua zi îi voi aduce o transcriere a conversației care era în curs. A zâmbit cu neîncredere și mi-a spus că vrea să o vadă și pe asta. Când i-am adus transcrierea mi-a spus „I'll be damned, you can make more money than you think“.

Metoda pe care o foloseam era foarte simplă. Ca să rememorezi ceva ai nevoie de o minte ușoară. Singurul lucru pe care îl făceam, atunci când îmi propuneam să „înregistrez“ ceva, era să marchez momentul în mintea mea și să las liber „analizatorul asociativ“. Cineva o să întrebe, ce mai este și acest analizator? Este un proces care face ca între cuvinte, sunete în general, și imagini, să existe o asociație, care intră în focusul acestui analizator. Procesul de înregistrare este tridimensional, fiecare sunet este asociat cu obiectele din jur, cu mișcarea lor: fumul unei țigări, sclipirea unui geam, un gest de aplecare, absolut orice detaliu din jur devine tot atât de semnificativ ca și cuvântul scos pe gură, ba mai mult, este ancorat în imaginea ce îl înconjoară.

Arta înregistrării stă în păstrarea unei minți cât mai relaxate. Orice altă activitate mintală nu face decât să adauge date în plus, să plumbuiască, ca să zic așa, acest film mental. Analizatorul este un fel de recorder automat. Partea mai dificilă este recuperarea informației. Ea nu putea fi făcută decât după 6 ore de la înregistrarea mentală, și numai între 4.30 și 6.00 dimineața. Odată ce programam mintea să „recupereze“ înregistrarea, acest lucru se făcea cu detalii mult mai complexe decât însăși conversația pe care am avut-o, și asta pentru că revedeam și imaginile asociate cu ea. Totul era ca o felie de realitate reapărută miraculos pe ecranul minții.

Nu am folosit niciodată acest talent în vreun scop anume. Poate doar ca amuzament, pentru că nu vroiam ca lumea să se uite la mine ca la un freak. În cazul acesta, însă, aveam nevoie disperată de a recupera memoria acelor zece zile care au trecut de la asasinarea lui Tom. Zilele treceau și aerul din jurul meu devenea din ce în ce mai irespirabil. Viața mi se transformase în iad, căci durerile mele de cap deveniseră insuportabile. Îmi palpam ceafa în permanență. Puneam comprese cu apă rece, cu oțet, cu tot ce-mi trecea prin cap. Nimic. Durerile doar se estompau, apoi reveneau parcă mai puternice. Mi-am spus că e cazul să consult un medic.

Fratele lui Tom a venit în companie însoțit de un polițist și i-am văzut prin geamul patronului cum discutau toți trei. Din când în când se uitau spre mine. Chiar dacă nu mi-a zis nimeni nimic, eu m-am îmbolnăvit pur si simplu. Simțeam un piston imens cum se zbătea în capul meu, lovea și încerca să-mi spargă cutia craniană, încerca să iasă afară. Am ajuns acasă aproape mort. Aveam dureri de cap îngrozitoare. Am lipsit de la serviciu aproape o săptămână, perioadă în care am stat în casă cu obloanele trase și privirile aruncate în tavan. Îmi răscoleam toată mintea să descopăr ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Degeaba, memoria mea era ca o placă de ardezie imaculată.

Când m-am întors la lucru totul părea normal. Încercam să cântăresc în privirile celor din jur dacă mai sunt considerat suspect. În pauză am aflat că Tom va fi înmormântat și chiar se făcea o colectă ca să cumpărăm o coroană. Am fost întrebat dacă vreau să merg la înmormântare. Numai la gândul acesta mi s-au înmuiat picioarele. Îi blestemam pe polițiști, pe legiști, pe toți cei care, din cauza anchetei, s-au opus până atunci funeraliilor. Motivația era necesitatea de a studia mai atent cadavrul, nu înțelegeau cum a fost ucis, era plin de dungi roșietice, subțiri și care nu păreau a fi capabile de a produce leziuni interioare, cu atât mai mult moartea.

Tom avea o familie numeroasă, vreo șase frați și două surori. O familie cu un trecut destul de bizar și violent. Erau originari din Porto Rico și Tom a fost cel mai răsărit dintre ei. A făcut liceul și a avut o perioadă de glorie ca antrenor de Tai Cuando. Mai mult, se zvonea că se pricepe și la magie. În general lumea se ferea să intre în dispută cu el din cauza acestei reputații. Iar ideea ca eu să merg la înmormântare începuse să mă îngrozească. Măcar de n-ar fi fost durerile de cap, care parcă nu se mai terminau!

Casa funerară era luminată puternic și parkingul era supraaglomerat. Înăuntru, numai fețe ceroase și cenușii, femei cu văluri întunecate peste față, bărbați țepeni, neobișnuiți la costum. Tom stătea în coșciug și părea atât de viu încât m-am speriat. Doar dungulițele acelea roșii se mai vedeau pe mâini. Una era pe frunte. Ce naiba, astea nu trebuiau să se înnegrească? Involuntar am început să mă gândesc la zădărnicia vieții și la destin. Și parcă așteptam ca Tom să se ridice și să mă întrebe iarăși vreo bazaconie, vreo tâmpenie inutilă, doar așa, ca să se ia de mine și să mă scoată din sărite. Am mai luat o pastilă, mă durea capul...

Poliția nu a găsit criminalul și, pentru un timp, a mai ținut cazul „sub investigație“. Nu am mai fost chemat să dau nici un fel de mărturie și acest lucru mă ținea într-o tensiune continuă pentru că știam că sunt suspect de omor. Peste două luni poliția s-a plictisit și a închis dosarul. „L-au lovit în cap cu un baseball bat și l-au aruncat într-un șanț“, mi-a spus patronul companiei. „În fiecare noapte, în drum spre casă, Tom se oprea la barul de lângă pod. Cum avea gura mare, câțiva mușterii i-au pus gând rău. În noaptea cu pricina Tom s-a gândit să-i pună la punct. Lucrurile au luat însă o altă turnură și a fost lovit și ucis de chiar arma pe care și-o pregătise“.

Aveam senzația că totul s-a liniștit, la fel de brusc cum a început. Venise timpul să mă ocup și de durerile mele de cap. Așa se face că mă aflam în cabinetul medical. Doctorul s-a uitat la ceafa mea și mi-a spus că se rezolvă, nu e nimic grav, doar că trebuie tratat. Îmi dă o alifie și după câteva zile nu voi mai simți nimic. M-a întrebat ce s-a întâmplat, ce m-a izbit, căci se vedea urma unei lovituri. „Roșie și subțire? Abia conturată?” am întrebat cu un fel de spaimă. Iar medicul mi-a răspuns, cu vorbe care mă urmăresc și acum: „Da, ai o urmă subțire, aș putea spune chiar diafană, la fel ca vipușca de la pantalonii de general!” Eram amețit! Acesta este motivul pentru care am plecat urgent din orășelul acela stupid, unde nu pricepeam nimic din ce se întâmplă.

Cât despre memorie, niciodată nu am reușit să recuperez sfârșitul acelei nopți, iar ținerea mea de minte nu mai era ca înainte. Ceva se schimbase în mod major, memoram doar chestiile obișnuite. Aș putea spune că am devenit un om normal. Era ca și când cineva mi-ar fi spart aparatul cu care înregistram...

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey