Andreea Chiru
Anton Georgescu

 
sus

Andreea Chiru

 

Cenușă pe inimi

 

Motto
„Tu domnești în veci, iar noi pierim fără încetare“ (Cartea lui Baruh).

 

Cetatea Făgărașului își pierduse farmecul. Arăta ciudat, ca o ruină pustie, deși, privind-o dinafară, nu pățise absolut nimic. Vlad Roman știa însă că este distrusă pentru totdeauna.

Se întorsese în Făgăraș. Cine ar fi crezut că trădarea Atenei îl va face să renunțe deodată la tot ce avea și tot ce era? Renunțase la cariera lui militară, renunțase să se mai numere printre oamenii de încredere ai lui Constantin Mavrocordat și, mai ales, renunțase să mai ridice vreodată pretenții la tronul Țării Românești. Maică-sa nu îi mai vorbea, dar el era totuși mulțumit că o ținuse inima în clipa în care o anunțase ce are de gând să facă cu viața lui. În schimb, înfiptă cu încăpățânare în brațul lui Vlad, o femeie necunoscută îi urma peste tot pașii. Se căsătorise cu fosta lui logodnică, simplu și rapid, ca și cum nu ar fi alungat-o niciodată din preajma lui. Ea nu spusese nimic când se trezise împachetată cu haine, mobilă, bijuterii și tot ce avea mai de preț. Nu spusese nimic nici când aflase că trebuie să își părăsească părinții, frații, țara și să se mute definitiv într-un loc în care românii erau călcați în picioare, iar viața politică nu accepta prezența vreunui român, oricât de înzestrat ar fi fost. Drumul se dovedi un calvar, dar ea tot nu îndrăzni să deschidă gura. Soțul ei, frumosul ei soț, nu era deloc el însuși. Se prefăcea liniștit, sau poate era liniștit, dar din când în când ceva tresărea în el și îl apuca un soi de nebunie, de disperare care-l făcea să vrea să-și muște pumnii. Aproape că nu realiza că este și ea în trăsură, că este lângă el. Avea ochii tulburi, se încrunta, apoi trântea și o înjurătură. Când intrară în Făgăraș, mâinile lui tremurau. Monica era moartă de frig, Transilvania se acoperise de zăpadă și pădurile, oricât de frumoase ar fi fost, suflau parcă cu plămânii înghețați asupra celor care le străbăteau.

Cei doi soți își luară în primire casa, un mic castel de la marginea Făgărașului, cumpărat cu multă tocmeală de la un stăpân de pământ, falimentat. Era înalt și alb, cu ferestre mici și camerele întunecoase, dar destul de împopoțonat în interior, cu arcade numeroase, cu mobilă de preț și galerii din aur. Covoarele erau persane, canapelele rotunjite ca niște insule primitoare, dar Monica nu își putu înfrâna impresia de sărăcie. Dacă ar știi tatăl ei unde nimerise ea... mai bine să nu știe, oricât de săracă i-ar fi fost casa, ea avea deja toată bogăția la care visase cândva- pe soțul ei. Încercă să se lipească de brațul lui în clipa în care intrară în castel, dar el se feri.

- Nu e cam mic? întrebă Monica o jumătate de ceas mai târziu, în timp ce servitorii alergau în mai multe direcții să încălzească casa, să aștearnă masa și să aducă stăpânilor ceai negru, fierbinte.
- Mic? E un castel, de ce să fie mic?
- Față de casele noastre e mic, se încăpățână Monica, totuși cu vocea domoală și cam șoptită. Dar mă bucur că aici vom trăi doar noi doi, fără mama ta și fără sora ta. E mai bine să fim doar noi doi.
Vlad se ridică din fotoliul său devenind neliniștit; unde îi era ceaiul? Ce mare scofală să fie servit și el cu un ceai în casa lui nouă?
- Nu e mic deloc, îi zise absent, castelul ăsta e enorm pentru doi oameni ca noi. Cu ce îl vom umple?
- Cu copii... îi răspunse ea, înroșindu-se de fericire, dar și de teamă că la cum decurgeau totuși lucrurile între ei, noaptea, în pat, copiii aveau să devină doar un vis frumos.
Vlad se întoarse spre ea, fulgerând-o cu privirea. Copii? Era așa de blondă, de palidă și de lipsită de farmec... Nu purta nicio bijuterie și asta pentru că niciun soi de nestemată nu își găsea parcă locul pe trupul ei simplu, ca o bucată de carne tăiată liniar. Vroia copiii lui, Doamne ce nebunie! Simți că se sufocă...
- Du-te mai bine și desfă-ți cuferele cu haine, îi zise el așezându-se iarăși în fotoliu, dar cu ochii furioși.
- Nu-i nevoie, am servitori pentru treaba asta, îndrăzni ea.
- O femeie știe mai bine cum să își aseze catrafusele în dulap... Du-te, nu mai sta! Doar nu ai de gând să lenevești toată viața lângă mine.

Monica se ridică de pe canapea și își ascunse decepția în spatele privirii senine. Avea ochii albaștri, aproape cenușii, dar pe chipul ei prelung, oval, nu erau deloc frumoși. Îl iubea pe Vlad Roman încă din clipa în care îl văzuse, cu zece ani în urmă, când tatăl ei și tatăl lui aranjaseră o logodnă din interes. Vlad Roman nu îi dăduse mai deloc atenție în acest timp, se obișnuise probabil cu ideea că ea avea să îi devină soție, dar se comporta totuși ca și cum termenul acesta de soție nu însemna aproape nimic pentru el. O femeie și nimic mai mult. Apoi apăruse ca din senin la ușa casei ei, vorbise cu tatăl ei, făcându-l să se enerveze subit și să ridice vocea. Vlad Roman rupsese logodna în doar câteva cuvinte. Nu bănuia nimeni cât suferise ea atunci, cât o duruse și câte nopți la rând plânsese fără să înțeleagă cum de îl pierduse. Câte dimineți petrecuse la biserică, la toate bisericile din Curtea de Arges, îngenunchiată, cerându-i înapoi lui Dumnezeu bărbatul promis. Iar minunea se petrecuse, în sfârșit - e adevărat după mai mult de un an. Vlad Roman o luase fulgerător în căsătorie. Totuși, trecuseră deja câteva săptămâni de atunci și soțul ei refuza să își consume căsătoria. Monica începu să își aranjeze rochiile, cu mințile rătăcite, visând. Din cauza oboselii, a deciziilor atât de crunte pe care le luase, apoi din cauza drumului acesta infernal spre noua lor casă, bărbatului său nu-i stătea poate capul, deocamdată, la plăcere și iubire. Dar cândva, îi va sta... Deschise un dulap pe care îl găsea hidos și își aruncă înăuntru mai multe jupoane deodată, înfiorându-se cu numele lui Vlad Roman pe buze.

Jos, tolănit tot în fotoliu, Vlad Roman încercă să închidă ochii și să se liniștească. Avea iarași chipul nebărbierit, iar țepii negrii îl făceau să se scarpine destul de des. Făgărașul nu mai era la fel... parcă murise, ba nu, se zvârcolea, trăgând să moară. Oare Atena ce făcea în clipele astea, exact în clipele astea în care el își luase în primire noul cămin? Ar fi dat orice să afle... să o vadă la ea acasă, fericită, îndrăgostită și emoționată, așa cum nu fusese niciodată în preajma lui. Cum putuse să ia în căsătorie alt bărbat? Și tocmai pe odiosul acela de Dinu Bradea... Dumnezeule mare! Pe Dinu Bradea!

- Sper că o bate, sper că o surghiunește și siluește! Sper că o umilește în fiecare clipă, că țipă la ea, o tăvălește și batjocorește! se trezi el vorbind singur.
O servitoare trecu ca o umbră pe lângă el și Vlad Roman își pierdu cu totul controlul.
- Unde dracului mi-e ceaiul, slugă neghioabă și leneșă ce ești?! strigă la ea. Dacă nu te întorci în clipa asta cu ceaiul meu, cinsprezece bice încasezi pe spinare!
Femeia tresări, se albi, îngrozită, și lui Vlad i se păru că parcă o aude chițăind de frică. În clipa următoare, sluga se întoarse și, tremurând toată, puse pe măsuța de lângă fotoliu ceaiul stăpânului ei. El îl bău, fără să țină cont că îi arde gâtul de fierbinte ce era. Își scărpină bărbia, din ce în ce mai nervos. Nu-și mai găsea deloc locul, nu mai putea sta în casa asta, nu cu slugile astea, nu cu Monica. Se ridică, își aruncă în spinare o mantie îmblănită și plecă de acasă trântind ușa.

Veștile circulaseră repede și deja toată lumea aflase că Vlad Roman s-a întors în Făgăraș, de data asta definitv. Erau cu totii uluiți. Ce căuta bărbatul ăsta aici? Își cumpărase castel, devenise domn de pământ și renunțase deci la șansa de a mai urca vreodată în tronul Țării Românești. Ce căuta aici oare? Nu mai avea nicio misiune de îndeplinit. Trecuseră patru luni de când se căsătoriseră și Dinu nu îi dăruise încă Atenei nici măcar speranța unui copil. Sau ea nu îi dăruise lui această bucurie. Între timp, Atena se mai calmase însă, ajungând să se împace și resemneze cu faptul că tatăl avea moștenitorul mult visat, chiar dacă nu din partea ei. Pe de altă parte, Dinu se purta neașteptat de bine cu ea, îi vorbea foarte frumos, era blând, în ciuda așteptărilor ei, și ochii lui deveniseră parcă albaștri tot timpul. Descoperi cu oarece surprindere că soțul ei s-a îndrăgostit, că o iubește cu adevărat. Era ciudat, nu ca Vlad Roman... Nu îi cerea nimic, nu era gelos, nu își schimba stările de la o clipă la alta, iar îmbrățișările lui nu erau tocmai nestăpânite și lipsite de răbdare ca ale lui Vlad Roman. Sau poate că erau, dar ei îi făceau plăcere.

Dinu Bradea nu se desprindea de lângă soția lui și de când Atena îi călcase pragul dormitorului, bărbatul nu mai părăsise Făgărașul în direcția celor două Țări Române, unde făcea negoț cu vinul său la prețuri exorbitante. Și deodată totul se nărui. Atena află că Vlad Roman trăiește în Făgăraș. Că și-a cumpărat castel și trăieste acolo cu soția lui. Soția lui?! În prima clipă, i se tăie respirația. Abia ce fusese la Traian, s-o ceară pe ea de nevastă! O și înlocuise cu alta? Îi veni rău, se răsti la Dinu să o lase în pace că nu se simte bine. Apoi se ascunse în dormitor căutând să se elibereze în vreun fel de senzația ciudată și apăsătoare care i se așezase pe piept. Nu știa ce să facă, să râdă sau să plângă? Se însurase nemernicul? Cât trecuse de când venise dupa ea? Avea deja pe alta!  Ce monstru de femeie dormea acum în brațele lui, se bucura de trupul lui așa cum se bucura ea de trupul lui Dinu? Pe cine făcea Vlad Roman așa fericită cum o făcea pe ea, Dinu?!

Până spre seară, Dinu Bradea era și el la curent cu prezența lui Vlad Roman în Făgăraș. Se schimbase la față și, dacă i-ar fi păsat, Atena ar fi observat că ochii lui sunt iarăși întunecați, sfredelitori și plini de neîncredere. Redeveni rece, distant și pe buzele sale se întoarse acel rânjet neplăcut, plin de dispreț și silă față de ce îl înconjura.

- Se logodește Ilinca... trebuie să mergem și noi, va fi o mică petrecere, îi explică Atena o săptămână mai târziu în jurul mesei de seară.
Căută să nu îl privească în ochi, fără să își poată explica măcar și ei aceasta neputință. Dar oricum, era evident, la Ilinca îl va întâlni și pe Vlad Roman! Fata colonelului îl invitase cu mare pompă, povestind la tot orașul cum îi călcase în casă, în acel castel, îi cunoscuse soția și se emoționase toată împreună cu tatăl ei, invitându-i pe cei doi la logodnă. Vlad Roman acceptase. Soția lui nu scosese tot timpul vizitei nici măcar un cuvințel. Stătuse ca un cățeluș la picioarele lui Vlad, ceea ce îi transformase pe ei doi într-o imagine stranie și cam neplăcută.
Un zgomot ciudat o făcu pe Atena să se înfioare. Dinu o sfredelea cu ochii lui mici, foarte mici și paharul din mâna lui cedase, spărgându-se și făcând să curgă tot vinul pe mânecă și pe masă.
- Și vrei neaparat să mergi? De ce?
- Toată lumea va fi acolo, răspunse Atena cam neinspirată. Și Raluca și Matei merg, eu cum să lipsesc? Iar Ilinca a fost la nunta noastră...
- Dar o petrecere de logodnă? Nu e nuntă, de ce să petreci de două ori? O petrecere e suficientă... Cea de la cununie. Zenovia! strigă în direcția țigăncii care nu apăruse încă să șteargă masa și să curețe cioburile.
Atena se ridică repede și șterse ea în locul țigăncii mâna lui Dinu, punând cioburile într-o farfurie goală. Să îl implore? Să se prefacă furioasă? Deodată îl încolăci pe Dinu cu un braț pe după gât și tot refuzând să înfrunte privirea lui, îi sărută părul șaten, aproape roșcat. Își foșni juponul, ca pe vremea când nu era căsătorită și se folosea de zgomotele mătăsii și ale tul-ului ca de o armă secretă. Ochii lui Dinu tot nu se albăstriseră, îi plecase în schimb și îi plimba pe talia ei, pe pieptul ei care se ridica și cobora cam repede în ritmul respirației. Atena se așeză pe genunchii lui și îl sărută direct pe gură. Apoi pe gât, dorindu-și zadarnic ca el să se înfioare. Și dintr-o dată Dinu începu să râdă. O împinse din brațele lui, se ridică de la masă și își trecu mâna prin păr, mângâindu-se singur, plin de importanță și plăcere.
- Dacă toată lumea va fi acolo, e cu neputință să lipsești tu! Draga mea, nici nu se poate altfel! Desigur că vom merge, desigur... Ce ți-ai închipuit?

Petrecerea de logodnă avu loc, bineînțeles, la hanul colonelului. Îl aranjaseră ca pe o sală de bal, în fond, era o minune că cea mai mare fiica a lui se logodise în sfârșit la cei 27 de ani ai ei și niciun efort financiar nu rămase neprecupețit.
Atena nu mai putea de nerăbdare. Simțea că, în sfârșit, drumul ei și drumul lui Vlad Roman aveau să se întâlnească încă o dată, pentru a lua apoi o direcție absolut necunoscută și, în timp ce se întreba înnebunită cu ce se va îmbrăca, aproape că uită că este căsătorită. Uită și că Vlad este la rându-i căsătorit. Simți pentru prima oară în viață nevoia unui păhărel mic de vin. Va sta față în față cu Vlad Roman! După mai mult de un an! Oare cum arăta? Oare schimbase cercelul din ureche? Oare se urâțise de necaz că ea nu l-a așteptat? Oare ce își vor spune? Începu să tremure cu toată ființa ei și speriată și fericită, dorindu-și cu disperare să îl vadă pe Vlad  Roman, dar și temându-se de apariția lui. Și apoi mai era și acest Dinu care în ultimele ore tăcea și o sfredelea, o sfredelea și tăcea, tot bea din vinul lui, pe ea nu o servea deloc și arăta tot mai amenințător într-un fel de neînțeles. Chipul lui Dinu era la fel de ciudat ca și firea lui, uneori părea o bucată de stâncă, tăiată drept, cu unghiuri ascuțite la baza nasului, și peste buze, alteori părea un bărbat cu fața ușor rotunjită, senină, de-a dreptul frumoasă.

- Ai să mă înjunghii la cât mă privești! îi zise deodată, exasperată, incapabilă să se decidă la una din rochile pe care le întinsese deja pe pat.
- Te pot înjunghia și fără să mă uit la tine, îi răspunse el din fotoliu.
Nici nu apucă să-l vadă cum scoate un briceag mic din buzunarul de la piept, îl deschide și azvârle deodată în direcția ei.
- Hopa! o atenționă Dinu.
Atena țipă, cuțitul îi șuieră pe lângă ureche, îi reteză o buclă subțire și apoi se înfipse în lemnul dulapului. Îl privi uluită și îngrozită, dar Dinu zâmbea. De fapt rânjea.
- Vezi cât de simplu  e? o întrebă el, distrat.
Se ridică din fotoliu, își smulse briceagul din ușa dulapului, îl închise și-l strecură înapoi la piept.
- Fii cuminte, Atena, doar nu o să plângi acum ca o fetiță. Ce naiba? Hai, fii cuminte! Liniștește-te, doar nu vrei să arăți răvășită și încercănată. Se logodește Ilinca, ce naiba? Cum să nu o eclipsezi? Vrei să te ajut să alegi o rochie teribilă? Vrei să te ajut...? Mmm?
Cum de crezuse că bărbatul ăsta o iubește, că este îndrăgostit de ea? Când el aruncă cu cuțitul în ea? Dumnezeule mare! Ce prefăcut! Atena șterse din minte tot ce trăise vreodată frumos cu Dinu Bradea. Așa ceva era cu neputință! Să arunce cu cuțitul în ea! Fără motiv! Îl dădu afară din cameră și se încuie pentru mai multă siguranță.

Petrecerea de logodnă se desfășură fastuos, trădând ambiția colonelului de a depăși orice nuntă petrecută în Făgăraș. Vlad Roman nu văzu însă nimic în jurul lui, aproape că nu recunoscu hanul, de teamă că își va recunoaște acolo și sentimentele pe care le trăise în timpul cât Atena era a lui și nu a lui Dinu Bradea. Nici nu știa cum ajunsese atât de repede la petrecere; când oare se îmbrăcase, când oare își luase nevasta de braț și cum oare de o târîse până aici? Nu știa nimic. În momentul în care intră în han, fierbea. Căută să se liniștească, trase aer în piept, se luptă cu nevoia de a răcni cât îl țineau plămânii, de a striga numele Atenei și a o blestema cât pentru două vieți.

Colonelul îi ieși în întâmpinare, vesel, mândru, dar și puțin cherchelit. Îl salută exagerat de respectuos, făcu plecăciuni ca în fața unui șeic, îi mulțumi pentru onoarea de a-i călca iarăși pragul și atrase astfel atenția tuturor asupra lui Vlad Roman și a soției sale. Mulți dintre cei pe care îi cunoscuse într-un context mai fericit se strânseră în jurul lui. Nici urmă de Traian... nici urmă de Raluca sau Matei... Începu să se teamă... Dacă nu venise nici ea? Monica îl întrebă ceva, îi repetase deja de trei ori întrebarea, dar Vlad nu îi răspundea nici acum. Nu o auzea... O împinse usurel, fără să își dea seama, aruncând-o în brațele celorlalte două fiice ale colonelului care, șocate, încercară să salveze situația și o copleșiră cu cuvinte de bun venit. Începu să se plimbe printre invitați... Unde era ea, oare? Se ascundea de el, era atât de lașă încât să nu vină? „Atena, vino, haide, vreau să pun mâna pe tine, să te despic pur și simplu, să te fac bucăți cu mâinile mele“.

Deodată se opri de parcă ar fi fost lovit în ceafă. O văzuse. Atena stătea într-un colț izolat, vorbea cu câteva fete pe care Vlad nu le putu recunoaște. Lovitura se transformă într-o durere prelungă care începu să îi alunece pe șira spinării. Atena era neschimbată. Chiar și acum... Dumnezeule mare, chiar trecuse un an de zile? Chiar nu mai era a lui? Arăta neschimbată... Își prinsese părul sus, la spate, avea fruntea senină și înaltă, mai multe bucle fuseseră împletite și ridicate pe lângă tâmple, dându-i un aer atât de inocent. Tocmai ea, inocentă! Restul buclelor atârnau grele într-o agrafă sau poate mai multe, amenințând să se desfacă și reverse dintr-o clipă în alta pe ceafa aceea atât de albă; aceeași talie subtire, același piept rotund și amăgitor, ascuns, dar mai mult expus într-o ținută decoltată. Atena purta o rochie albă, strălucitoare, din mătase, având pe ici pe colo pictate flori roșii, de un roșu sângeriu, încadrate în frunze verzi ca iarba - pe mâneci, pe piept, în jurul taliei și pe marginea tivului. Lipseau volanele, lipsea dantela, dar mătasea lucea, aproape te făcea să vrei să pui mâna, să mângâi, și Vlad Roman se simți fermecat. Dar ea întoarse ușurel ochii în direcția lui și îl văzu. Ochii ei zâmbeau. Apoi  trecu mai departe cu privirea, ca și cum nu l-ar fi recunoscut. Scutură astfel toată vraja din inima lui Vlad, amintindu-i că pe urmele ei venise aici. Se întoarse la furie, la nevoia de a o pedepsi, se întoarse la gândul ca ticăloasa asta inocentă îl trădase și îi distrusese viața. Acum iat-o! Zâmbea, se mândrea cu frumusețea ei și se făcea iarăși că nu-l cunoaște! Începu să se apropie de ea, întunecându-se cu fiecare pas, spumegând de mânie, pregătindu-se să pună în sfârșit capăt nebuniei lui și s-o omoare. Își încleștase deja mâna pe pumnalul său scurt de la brâu, inima îi bătea nebună, i se zvârcolea înăuntru, și Vlad Roman își strângea cu forță arma între degete, gata să o scoată și să se arunce asupra Atenei. Apucă să tragă doar pe jumatate pumnalul de la brâu, când se opri iarăși. Cu aceeași durere în ceafă. Dinu Bradea îi ieși deodată în față, se strecură lângă Atena și își puse brațul în jurul taliei ei. Apoi degetele lui alunecară ca din greșeală mai jos, și Vlad Roman putu să-l vadă pe Dinu Bradea plimbându-și prelung mâna pe șoldul soției lui. O strânse tare și îi lipi trupul de trupul lui. Vlad Roman încetă să mai respire. Încremeni pradă unei dureri cum nu mai cunoscuse niciodată. I se păru că îi zdrobește capul... Își sterse fruntea, descoperind că a transpirat îngrozitor. Era sufocant aici... Se întoarse și își căută soția, cu inima continuând să i se zvârcolească în piept. Se refugie lângă ea, tulburat și nici nu-și dădu seama cu cine vorbește când îi porunci tocmai Ilincăi să îi aducă un pahar cu vin. Spre surpriza tuturor, chiar și a logodnicului, Ilinca se supuse și îi întinse repede lui Vlad Roman băutura cerută. Ar fi vrut să plece de acolo, să plece alergând, să nu se mai întoarcă niciodată, să uite de tot și de toate, dar nu se putea totuși desprinde.

În colțul acela izolat, Atena tremura în sinea ei la fel cum tremura Vlad la vedere. Bineînțeles că îl văzuse, bineînțeles că i se tăiaseră și ei picioarele, dar nu arătase nimic din ce simțea. Dinu o strângea în brațe, ușurel, pe la spate, se lipise de ea, făcând-o să vrea sa-l respingă. Ce avea? Și după cât de îmbufnați veniseră amândoi pe drum, se mira că deodată uitase de briceagul aruncat în directia ei. Ea nu uitase.

- Îmi respiri în ceafă ca o sobă, m-am încălzit deja, dă-mi drumul! îi zise ea cu dușmănie.
Un fior de plăcere se furișă pe chipul lui Dinu, care nu îi răspunse nimic dar îi dădu totuși drumul. Își trecu iarăși mâna prin părul lui mare și bogat, cu o expresie încurcată, apoi o lăsă în pace. Se așeză pe capul colonelului, ciocniră două pahare cu vin și Dinu nu se putu stăpâni nici în seara asta:
- Cine ar fi crezut că vom trăi aici o logodnă? Câți ani are Ilinca? Cââât, 27 de ani? Vezi, Dumnezeu încă mai face minuni...
Toată seară, Atena îl urmări cu privirea pe Vlad Roman. Chiar dacă se prefăcu ocupată cu orice altceva, pe Vlad Roman nu îl scapă nicio clipă din ochi. Îl studie cu grijă, cu plăcere, îi studie gesturile, felul în care îi vorbea celei care îi purta numele și la final nu putu decât să triumfe. Vlad Roman nu mai era Vlad Roman! Părea mai înalt ca pe timpul când se plimba cu ea de mână, dar toată strălucirea de pe chipul lui pălise. Părea dărâmat, încerca să fie indiferent, și poate chiar era, dar când ochii lui o întâlneau pe Atena, se umpleau de vinișoare roșii, precum o rană. Iar femeia de lângă el nu era decât o umbră. Înaltă și palidă, ștearsă, era doar o umbră pe care nimeni nu o vedea. Ce trăsături banale! Ce atitudine umilă! Și ce ținută neinspirată! Din cauza că nu se obișnuise cu frigul Transilvaniei, Monica purta în seara aceea o rochie de catifea, groasă, verde închis cu mâneci lungi și largi, cu o tunică subțire și neagră deasupra, încadrându-i pieptul care nu părea menit să atragă priviri. Oare de ce își purta părul blond atât de strâns? Îl impletise pe tot și îl adunase în vârful capului, ca pe o plăcintă, care nu te îmbia totuși să muști din ea.

Ce noapte! Atena reuși să fie în centrul atenției, o făcu până și pe Ilinca geloasă, acaparându-i logodnicul și provocându-l să danseze cu ea, înainte de a-și atârna lanțurile căsniciei la gât, se învârti pe lângă colonel, pe lângă rudele acestuia venite din întreaga Transilvanie, le făcu invidioase pe toate fetele de acolo explicându-le că moda volanelor dese și grele trecuse și deci ele erau acum demodate, gustă de față cu toată lumea din vinul soțului său, făcându-l pe acesta să se enerveze peste măsură, dar stârnind hohote de râs în timp ce se prefăcea că nu este alcool, ci apă chioară. Râdea și râdea, fără griji, fericită de parcă ea se logodise și nu prietena ei. Și totuși, în sinea ei, Atena derula iar și iar, la nesfârșit, amintirea lui Vlad Roman în brațele unei țărănci, apoi imaginea lui Vlad Roman spunându-i că o iubește, apoi imaginea lui Vlad Roman căzându-i la picioare și cerându-i iertare. Ar fi dat orice să fi fost de față și când se întorsese după ea și aflase că a cam întârziat...! După un timp îi trecu toată veselia și începu să își piardă răbdarea. Trebuia să îi vorbească, trebuia să îl priveasca în ochi, să i se arunce la piept, ori poate să îl afurisească în auzul tuturor.

Dură însă mai mult timp până găsi ocazia să se apropie de Vlad, singură, și să îi vorbească. Se înclină afectată, mătasea rochiei ei fremătă la picioarele lui Vlad și Atena zâmbi.
- Se cuvine să te felicit pentru proaspăta ta soție...
Râse încetisor, aproape cu dispreț.
- Mulțumesc, mulțumesc mult... răspunse el cu voce gravă.
Vlad încerca acum să pară rece și formal, dar nu reușea. Atena era ca o floare deschisă în fața lui, cu petalele întinse către el și tot ce-și dorea era să o ia în brațe și să o strivească. Încă mai avea pumnalele la brâu, dar mâinile își pierduseră forța de mai devreme. Băuse deja câteva pahare de vin. Se simțea obosit, înfrânt și atât de trist, încât nu-i mai păsa de nimic.
- Era cazul să mă însor, să mă așez la casa mea, nu?
- Întocmai! Până și eu m-am așezat la casa mea.
Atena zâmbi din nou, savurându-și răutatea.
- Măcar ești fericit? continuă. Sau liniștit? Soția ta pare cu adevărat calmă și liniștitoare.
Vlad tresări, dar maxilarul nu i se mai încleștă ca până atunci; la suprafață îi apăru amăgitoare și blândă gropița care înmuia de obicei inima oricărei femei dinaintea lui. Își dori mai mult ca niciodată să o poată lua în brațe, să o strângă, să o strângă până o sufocă, să o ucidă cu brațele lui, în liniște, fără sânge, fără zbucium și luptă. Iar ea nu pricepea nimic din toate astea, habar nu avea ce îi inspiră, se uita mândră și sigură pe ea, uite, era plină de venin, răzbunătoare ca un copil răsfățat. Ar fi vrut să o prevină, să o amenințe, dar nu reuși. Faptul că nu mai putea desface brațele pentru a o trage la pieptul lui era de nedescris. Ochii îi deveniră sinceri, dezgoliți de formalitate, se umplură iarăși de furie și neputință, fără să bănuiască nicio clipă că ceea ce simțea el acum, simțise și Atena în lipsa lui.
- Atena... poate că ți-a venit rândul să-mi întorci răul pe care ți l-am făcut, dar crede-mă că în final toate astea nu vor mai conta. Nimeni n-o să te mai iubească așa cum te-am iubit eu!
Ea zâmbi și i se aprinseră obrajii foarte rău.
- Nici tu n-o să mai iubești pe nimeni așa cum m-ai iubit pe mine!
Se înclină iarăși în fața lui, teatral, ca în fața unui mare rege, dar nu îi mai zâmbi deloc. Se uită pur și simplu  la el cu inima deschisă și plină de răzbunare. Apoi se îndepărtă dintr-o dată, lăsându-i lui Vlad senzația că plutește. Tot mai departe de el...

Pe drum spre casă, în trăsură, Atena iși dădu seama că Dinu Bradea este schimbat; avea senzația vagă că o văzuse stând de vorbă cu Vlad, însă nu se simțea vinovată cu nimic. În fond nu greșise cu nimic, fusese așa drăguță cu toată lumea, iar cu Vlad Roman abia vorbise un minut. Nu era vinovată cu nimic! Gândurile îi rămăseseră însă înțepenite în amintirea ochilor lui Vlad Roman și a ultimelor lui cuvinte. O cam marcaseră. „Nimeni nu te va iubi așa cum te-am iubit eu”... Atena oftă fără să vrea, iritată că soțul ei o luase practic cu forța de la petrecere, deși ea ar mai fi vrut să stea...

Dinu îi aruncă un zâmbet batjocoritor și își aprinse o țigară cu gesturi prelungi. Nu părea dispus să-i adreseze Atenei niciun cuvânt, de parcă prezența ei nu îi făcea deloc plăcere. Totuși, când ieșiră din Făgăraș își puse o mână pe genunchiul ei și se învălui în fum și tăcere până aproape de  Veneția de Jos.
- Mai avem puțin, îi zise deodată, ca și cum Atena i-ar fi părut nerăbdătoare.
- Nu mă grăbesc, răspunse ea privindu-i mâna mare ținută ferm pe piciorul ei. De ce m-aș grăbi...?
Dar tot uitându-se la degetele lui prinse pe rochie parcă se înfioră. Simți că roșeste și, speriată, întoarse capul într-o parte, ca Dinu să nu observe. Deveni agitată, mâna lui era tot mai grea și încleștată pe piciorul ei, parcă o strângea, deși el nu se uita la ea, ci tot înainte ca și cum ar fi fost singur .
Și când ajunseră acasă, în dormitor, Dinu părea în continuare să nu o vadă; zăbovi câteva clipe în picioare, apoi ieși după un pahar de vin. De fapt ieși din casă, se așeză pe terasă și își aprinse o altă țigară, lăsând-o pe Atena să îl aștepte, neliniștită dintr-o dată și parcă chiar nerăbdătoare. Adormi însă înainte ca el să se întoarcă în cameră.

Vlad Roman ajunse și el acasă. Era zdrobit. Dacă Atena încercase să se răzbune pe el cu adevărat, îi ieșise de minune! Vlad simțea că nu își mai revine... tot tulburat, tot tremurând, tot visând un singur  lucru: că o omoară cu mâinile lui. Băuse serios la petrecere, fără să îi pese de soția lui și de cei din jur. Încă ar mai fi băut ceva și acasă. Se așeză în fotoliul pe care îl trăsese lângă fereastră și pe care avea de gând să îl arunce din casă cât mai repede. Îi trebuia mobilă nouă... Dar nu acum. O clipă se îngrozi, neputând să-și amintească dacă a luat-o și pe Monica acasă cu el sau nu, dar se liniști, convins că de ea are grijă colonelul în cazul în care a rămas la han. Își lăsă capul pe spatele fotoliului, pradă unei amețeli plăcute. Și pradă unei imagini pe care nu și-o mai putea desprinde dinaintea ochilor. Atena dansând în rochia ei albă, de mătase, învârtindu-se, râzând, atât de veselă, de fericită și liberă de orice sentimente. Fericită ca o fetiță, ca o copilă, inocentă, neatinsă vreodată de niciun bărbat.

Monica era cu el acasă, nu o uitase în urmă. Se strecură încetișor de tot pe lângă el și stinse lumânârile care ardeau frenetic. Se făcu cu totul întuneric în jurul lor și femeia se furișă în spatele fotoliului pe care zăcea Vlad Roman. Începu să îi mângâie încet, șovăitor, părul. Ar fi vrut să-și plimbe degetele în părul acesta spectaculos, atât de lung, de negru, de bogat. Fără să mai ezite îi desfăcu legătura care ținea părul strâns. Nu îl văzuse niciodată cu părul desfăcut, liber. Începu să îl mângâie și mai mult, pasional, cu gesturi îndrăgostite. El o lăsă, nu o respinse ca în alte dăți. Închisese ochii și avea impresia că nu Monica, ci însăși Atena este lângă el, îi despletește părul, își trece degetele peste ceafa lui, îi mângâie tâmplele, îi sărută fruntea... Atena. Îi veni s-o strige încetișor, pătruns de o pasiune cum nu mai simțise demult. Da, era Atena, nu era Monica, ale ei erau mâinile. Și ce plăcut se juca în părul lui și ce plăcut devenea încet totul în jur, după ce trăise jumătate de seară într-un iad fierbinte. O lăsă să ducă atingerile și pe gât, pe umeri, pe brațe și deodată simți că o vrea cu adevărat, că în sfârșit, acum și aici o mai poate lua încă o dată pe Atena în brațe, o poate strânge la piept fără să îl mai împiedice nimic. Își trase soția pe genunchi, convins că este Atena. Continua să țină ochii închiși, dar se lăsă sărutat, răspunse sărutărilor, eliberându-se de tristețe, de neputință și gelozie.
- Iubitul meu, se tângui Monica, înnebunită de plăcere. Iubitul meu, repetă ea făcându-și soțul să sângereze pe dinăuntru.
Cât se chinuise s-o convingă pe Atena că este iubitul ei? Ea nu îi spusese niciodată așa, oricât de mult insistase el. Uite, îi spunea în seara asta. Vlad deschise ochii și îi închise repede la loc. Era Atena, nu Monica. Își lăsă iarăși capul pe spate, cerându-i ei să îl sărute.
- Atena... murmură Vlad fără să-și dea seama ce spune. Iubita mea...
O simți cum tresare, cum încearcă să se smulgă de la pieptul lui, să îl respingă. Așa făcea și Atena... dar nu o lăsă. O prinse și mai bine, o strânse și mai puternic, gata să îi zdrobească toate coastele. Apoi o sărută, mușcând-o de buze, de gât.
- Atena, iubita mea... Atena, iubita mea... repetă el. Nu te mai zbate, nu am să-ți dau drumul...

A doua zi se trezi cu o stare neașteptată de bine. Se simțea eliberat. Lângă el, Monica încă dormea, arătând răvășită ca un cearșaf galben. Vlad ezită să o privească. Era însă mulțumit. Nici nu realizase până atunci cât îi lipsise trupul unei femei... chiar și trupul Monicăi îi fusese suficient. Tot chinul prin care trecuse în seara precedentă avea acum altă semnificație. Își dăduse seama că Atena se căsătorise din răzbunare. Doamne Dumnezeule! Din răzbunare! Ființa asta smintită se căsătorise pentru a-i face lui rău! Se sacrificase pe ea în asemenea măsură numai pentru a-i dovedi lui cât de mult o rănise. Vlad Roman se dădu jos din pat, fericit. Atena îl iubea! Pe el și nu pe Dinu Bradea! Se căsătorise cu Dinu Bradea pentru a se răzbuna pe el. Ce păcăleală sinistră! Animalul acela de bărbat, veșnic beat, nici nu avea idee că Atena se folosește doar de el pentru a-i face de fapt rău iubitului ei... Vlad își prinse părul în coadă și începu să râdă. Nu el, ci Dinu Bradea era cel păcălit!

 

Comentarii cititori
sus

Anton Georgescu

 

Femeia aceasta, mama mea

 

1. Orice femeie devine mamă în urma unei relații sexuale

Mama mea a fost o femeie pe numele ei Smaranda. Ca toate celelalte femei, ea a devenit mamă în urma unei relații sexuale cu un bărbat. Acel bărbat a fost tatăl meu. Mă întreb dacă ar fi interesant, revelator sau doar șocant pentru mine să aflu detalii intime privind contextul în care am fost conceput, ca de exemplu dacă amorul lor a fost presărat cu picanterii de dormitor, dacă actul a sine a fost îndelungat sau scurt, aducând mai mult cu o descărcare nervoasă, dacă în final au simțit amândoi acea plăcere nepereche pentru care oamenii din mai multe țări folosesc un cuvânt identic, care mie îmi sună mai mult ca o boală fatală: orgasm. În mod sigur tata a avut orgasm când m-au conceput, pentru că un bărbat e construit să savureze și să celebreze în orice condiții inseminarea femeii și apoi să se bată în piept pentru reușită, dar am dubii serioase că mama a simțit vreo senzație fizică mai deosebită. La vârsta când am început să înțeleg mulțimea de lucruri care ani în șir mi-au sărit în ochi cu prezența lor cotidiană, strigând la ochi orbi și la urechi surde privește și înțelege, fără să reușească să-mi pornească vreodată motorul silențios al judecății, victimă ignorantă, ca toți ceilalți oameni, a invaziei zilnice de întâmplări mărunte, stupide, fără sens, numite generic viață, mi-am dat seama că mama nu îl iubea pe tata.

„Iubire” ca aceea despre care citim in cărți sau vedem în filme, o relație vizibilă și totuși intangibilă, unind doi oameni care se îmbarcă împreună, de comun acord, uniți de o pasiune robitoare și eliberatoare în același timp, într-o croazieră a senzațiilor și descoperirilor de sine în ape care, ca existența omului, sunt și clare, și tulburi. Dar la urma urmelor dragostea zugrăvită artistic nu este altceva decât idealul pur al perfecțiunii sentimentului, în timp ce majoritatea oamenilor rămân doar mânați de invizibilele legi ale firii din afara lor, de procesele biologice adânc tăinuite înlăuntrul lor, de frica de singurătate și de moarte într-un univers care nu este altceva decât hău pur, nesfârșit, absolut, negru, planând amenințător deasupra orașelor animate, colorate, luminate feeric de focurile de artificii ale anului nou, când oamenii celebrează cu o plăcere masochistă dușmanul lor imbatabil: timpul. Legături simpatetic-neuronale, combinații chimice guvernate de configurația și conținutul glandelor, pe care majoritatea oamenilor le numesc, generic, cu ignoranța întărită de puterea obișnuinței, dragoste.

Poate că odată în viața ei Smaranda s-a simțit atrasă de un alt bărbat, pe care ar fi putut să îl întâlnească și să îl iubească, și poate chiar l-a întâlnit și l-a iubit într-un amor furat, ciopârțit de timp, strivit de conveniența socială, sau doar în unul platonic, neîmpărtășit, și poate a știut că ăla era bărbatul pe care îl căuta, sau poate că nu a știut. Poate doar a trecut pe lângă el, pe stradă, și pentru o fracțiune de secundă poalele hainelor lor s-au atins, cu un fâșâit moale, înfundat, si poate că amândoi au simțit un val de căldură împrăștiindu-li-se în abdomen, brusc, fără explicație: era dimineață, soarele era încă copil, iar strada moțăia adumbrită, șerpuind in posibilități neexplorate, învelită in răcoarea cu miros de copilărie a castanilor. Sau poate că nu a întâlnit niciodată acel bărbat pentru simplul motiv că el trăia în Africa, și vorbea limba Zulu, și îi plăceau femeile cu pielea neagră ca abanosul, și umbla desculț. Asta nu se va ști niciodată, și nimeni nu o va putea ști. Pariez ca nici măcar Creatorul nu o va ști, doar dacă este un dumnezeu meschin, obsedat de control, un tipicar cu minte îngustă petrecându-și existenta lui infinită în timp și spațiu ca să monitorizeze și să influențeze mișcările haotice, lipsite de sens, ale unor furnici pe care le-a inventat într-o săptămână când nu avea ceva mai bun de făcut, le-a creat ca să se miște nenatural, ridicate pe picioarele din spate, și le-a implantat un creier cu care să înțeleagă că viața lor e scurtă și că vor muri fără să înțeleagă de ce au trăit si, mai ales, de ce trebuie să moară.

Nu știu dacă Smaranda s-a simțit vreodată atrasă de alt bărbat, dar știu sigur că acel bărbat nu a fost tata. Dar asta nu m-a împiedicat pe mine să exist, un rezultat al relației lor sexuale, al copulării care s-ar fi  putut produce ziua sau noaptea, care nu mai contează că s-a produs fără atracție fizică sau sentimentală, ci poate doar din dorința comună de a avea un copil, pentru că în lumea oamenilor o familie fără copii este o familie neîmplinită. Sau poate că m-au conceput din dorința egoistă de a avea pe cineva care să îi îngrijească atunci când vor fi bătrâni, cineva pentru ale cărui servicii nu vor trebui să plătească, deși este fapt dovedit că în general calitatea serviciilor bazate pe relația sanguină este mult îmbunătățită de existența unei motivații financiare.

 

2. Înțepenit in casa părinților mei, ostatec în casa copilăriei mele

Și iată-mă aici, în această clipă care s-a și evaporat în aburul uitării de îndată ce am menționat-o, în cădere liberă în cascada mută a timpului care ne menține într-o stare de permanent consum, de incertitudine devoratoare, parcă vrând să scape prea repede de noi, eu, fiul lor, imobilizat în casa lor, care este și casa copilăriei mele, incapabil să găsesc ieșirea din labirintul complicat, lipsit de sens, al existențelor lor încurcate ca un ghem de ață tras afară de pe mosor de o mână neîndemânatecă, și totuși atotputernică. Părinții mei sunt amândoi bătrâni, foarte bătrâni, și pentru ei bucuria vieții s‑a transmutat în groaza vieții. Nesiguranța că mâine vor putea rămâne erecți, capabili să facă umbră pământului. În anumite țări din Africa, oamenii la vârsta lor au pierdut deja șirul anilor, au uitat care le e vârsta, iar rudele și cunoscuții lor au uitat și ei. Iar când vine vremea recensământului, și inspectori de la guvern, cu cămăși albe, umede de transpirație, pătate de praf, plictisiți, obosiți, tracasați, îi întreabă ce vârstă au, spun și ei, într-o doară, “am patruzeci și cinci de ani,” și asta e ceea ce funcționarii sfârșesc prin a pune pe hârtie, și din cauza asta demografi veniți din multe părți ale lumii descoperă toți că Africa este un continent tânăr. Să te faci doctor, îmi spune tata în timp ce despăturește ziarul în care nu vei găsi nici o frază care să descrie o bucată cât de mică de realitate, nealterată de minciună sau fals. Să iei o fată cu bani, se bagă mama, că noi am fost pârliți, după care se uită cu ochi acuzatori la tata, care nu a fost bun de făcut bani, nu a fost bun la oameni, nu a fost bun ca bărbat, și în general nu prea a fost bun de nimic. În zece minute se vor certa pentru că tatei i se face o foame de lup după doza zilnică de insulină pe care și‑o injectează sub pielea de la burtă, iar mama s-a puturoșit, nu mai vrea să facă nimic pentru familie.

„Un ou n-ai fost in stare să îți faci toată viața, Miroane! Mă aștepți pe mine să te hrănesc ca pe un copil de țâță. Alți bărbați se descurcă singuri, tu ai nevoie permanentă de ajutor. Ca un bebeluș. Poate că m-am săturat și eu, uite că nu mai vreau să intru în bucătărie în seara asta! Vreau să mă relaxez. Să mă gândesc numai la mine…”

„Dă-i dracului pe ăilalți bărbați,” contraargumentează tata, „mi-ai împuiat capul cu prostia asta. Nu o să mă apuc acum, la bătrânețe, să fac ce nu am făcut când eram tânăr! Dacă ți‑e lene să pui un ou în tigaie, mă culc flămând.”

Eu visez în acest timp la tramvaiele roșii și albe ale Bucureștiului, zgâlțâind din somn dimineața buimacă de vară cu scrâșnet ascuțit de metal călcând metal, cu pietrele pavajului marilor bulevarde rotunjite și lucioase, răsunând ca niște instrumente de percuție sofisticate când sunt călcate de cauciucurile moi ale mașinilor, cu standurile de covrigi calzi înșirați pe sfoară, pe lângă care oamenii trec în viteză, ignorând mirosul de pâine caldă, ca făcută de bunica în vatra de lângă bucătărie, cu parcuri verzi pătate de un soare galben viu, în care oameni tineri stau pe bănci și se sărută. Visez sa fiu oriunde altundeva decât în casa părinților mei.

 

3. Tata pune ochii pe Smaranda în condiții pe care lumea nu le consideră morale

Mama nu l-a iertat niciodată pe tata pentru că i-a făcut ochi dulci când fosta lui nevastă trăgea să moară, decimată de cancerul care se încolăcise întâi la sân și apoi se târâse prin tot corpul, ca un șarpe căruia îi place să trăiască ascuns adânc sub piele de femeie. Ei i‑a păsat întotdeauna de ce vorbește „lumea”, un termen pe care îl auzeam invocat în casa noastră de câteva ori pe zi: Ia și tu o cămașă curată pe tine, că ne vorbește lumea! Nu mai umbla cu golanul lui Rouă, că lumea vorbește rău de ei. Tăceți din gură, nu mai vorbiți așa tare, că ne aude lumea! Potrivit impresiei pe care mi‑o lăsau reacțiile mamei, apartamentul nostru liliputan nu era spoit cu var alb, ci cu o concocție groasă formată din milioane de buze anonime care șoptesc sentințe acuzatoare printre milioane de urechi ciulite în permanență, ca să nu scape nici o referire la elemente de pe o listă numită „lucruri care nu sunt pe placul lumii.”

Smaranda era sora medicală care fusese desemnată să vină, o dată pe zi, ca să administreze injecții cu morfină muribundei. Era frumoasă Smaranda la vremea aia, deși trecuse binișor de prima tinerețe. Bărbații încă întorceau capul după ea, cu instinctul vânătorului care simte miros de pradă, așa că de ce să îl acuze pe tata? „Nu ai avut măcar răbdare să îți duci femeia la groapă și să o jelești un pic, să porți doliu, după datina veche. Ce zic eu, nu ai avut răbdare să moară. Femeia ta zăcea în pat, gata să se stingă dintr-o clipă în alta, și tu te holbai la fundul meu. Ptiu, toți bărbații sunteți la fel, niște păcătoși… Vă gândiți numai la aia, doamne iartă-mă!” își  încheia mama pledoaria și dădea din mână scârbită. Smaranda se referea la presiunile sexuale pe care le pun bărbații pe femei, mânați de dorința de sex acerbă, oarbă, grea, care le ia gândirea, le înmoaie judecata, îi face robii instinctului. Bărbații sunt uneltele planului divin care a propus popularea rapidă, masivă, agresivă a unei planete minuscule învârtindu-se în jurul unei stele pitice și ea, cu niște ființe bipede, vulnerabile, perfide și lacome. Dar ea nu putea să intre în dezbateri filozofice, nu era în firea ei, și spunea „aia” când se referea la obiectul carnal al dragostei animale, neînfrânate, deși și eu și tata înțelegeam despre ce vorbea, încă tata cu mintea mai plină de detalii grafice pe care eu nu le puteam avea la vârsta aia, pentru că eram încă virgin si văzusem vulve de femei numai într-o revistă pornografică veche, ferfenițită de prea multă folosire și dosire pe sub paturi, în colțuri umbrite de camere, unde nu putea fi descoperită ușor. Mama era o făptură rușinoasă, pe care am auzit-o rostind doar un cuvânt din categoria celor considerate impure: căcat. Când tata era bolnav la pat, trăgând să moară de la o infecție gravă la prostată, incapabil să se ducă la baie fără asistență, s-a scăpat pe el, a defecat între cearșafuri, și atunci am auzit-o certându-l: „Uită-te la tine: om bătrân și te căcași pe tine! Ce mă fac eu cu tine în halul acesta. Miroane?” și tonul din vocea ei vroia să spună “dacă nu mori acum, cum mă descurc eu cu tine, de-acum încolo?”, deși nu am auzit-o niciodată punând gândul ăsta într-o frază explicită.

De fiecare dată când îi reproșează bărbatului ei că nu s-a putut abține și a început să o curteze când femeia lui nu se răcise bine în groapă, făcând-o și pe ea părtașă la păcatul lui, Smaranda pune o mască dușmănoasă pe față, ochii i se oțelesc, pomeții obrajilor îi cad, pielea i se face cenușie. Tata nu suportă mutra asta, reproșurile ei aspre, fără perdea, el crede că n‑a făcut nimic rău și răbufnește răstit într-o admisie pripită: „Ce vrei acum, eu nu puteam să stau fără femeie!” Dar asta nu face decât să toarne gaz pe foc, supărarea Smarandei ține, se adâncește, iar tata, exasperat și ațâțat de dușmănia de pe fața mamei, îi zice cu năduf: „Ce, iar ți-a căzut nasul?”

În ziua când s-au întâlnit prima oară, în camera soției muribunde a tatălui meu, Smaranda locuia împreună cu sora și cumnatul ei, în casa lor din Șalba Mică, pe strada Alângăi, la numărul 15. Eu nu am înțeles niciodată ce putea să însemne o „alângă.” Dacă reprezenta un lucru sau dacă era numele cuiva sau denumirea unui loc geografic, oricum îmi suna oribil în urechi. Probabil că asta au simțit și edilii orașului, pentru că la un moment dat plăcuța străzii a fost schimbată și strada redenumită „Strada Trandafirilor”, asta în ciuda faptului că nu era nici un trandafir, oamenii preferând să pună crini sau lalele sau nimic. Dar ani de zile după  schimbare oamenii continuau să folosească denumirea Alânga când se refereau la stradă, și ăsta era un alt semn că oamenilor nu le place schimbarea. Poate pentru că au destulă schimbare în viețile lor care curg la vale, ca într-o cădere de apă rapidă, învolburată, zbuciumată fără rost în valuri mici dar tăioase, înspumate pe la margini. Când mama l-a întâlnit pe tata în condiții pe care ea le-a definit mai târziu ca imorale, soră-sa și cumnatu-său se cam săturaseră de ea. Smaranda locuise la ei aproape zece ani, era fată bătrână la cei treizeci și trei de ani ai ei, în ciuda faptului că avusese cârduri de pețitori, pe care îi refuzase unul câte unul, pe fel de fel de motive. Iar când ocazia s-a ivit în persoana unui inginer tomnatec, apropiind cincizeci de ani, cu femeia lui trăgând să moară, răpusă la pas domol de cancer, au zorit-o să nu piardă șansa. „Da’ e bătrân, nea Costache!“ se văicărise Smaranda lui cumnat-său, degeaba, pentru că nea Costache era hotărât să nu piardă șansa din mâini. „Și ce dacă e bătrân, Smarando, asta e chiar mai bine, înseamnă că e fire stabilă, nu îi mai umblă mintea după fuste. E om așezat de-acum, vrea o casă a lui, de care n-a avut noroc. Și inginer pe deasupra, om cu carte…” Smaranda nu era ușor de convins: “Ce așezat, nea Costache? Dacă l-ai vedea ce ochi dulci îmi face când mă duc să îi fac injecții nevesti-sii care zace în pat, piele pe schelet, te-apucă scârba!”

Când Smaranda a continuat-o pe ai, plângându-se ba că inginerul e muieratic, ba că e neserios, și gras pe deasupra, nea Costache i-a dat un ultimatum, nu direct, ci prin gura nevestei. Adică soră-sa a luat-o deoparte și i-a zis: „Mă Smarando, Costache acesta e pornit rău de tot! Eu zic că trebuie să te ții de ingineru’ ăsta acum cât ai ocazia, că nebunu’ ăsta al meu nu te mai suportă, te vrea afară din casă. Și îmi face și mie viața un coșmar”.

Cred că în final mama l-a disprețuit pe tata nu pentru lipsa lui de principii morale, ci pentru că a fost unealta sorții, mijlocul care a permis dislocarea ei din spațiul aparent confortabil al unei familii pe care o simțea ca fiind a ei, deși nu era. Casa surorii ei și a cumnatului, unde putea să îl îngrijească pe Lăbuș, câinele gospodăriei cu ochii plini de puroi, de la o infecție cu praf, care părea să nu se mai termine, în timp ce nea Costache îl lovea cu bocancul greu drept in pântec, înjurându-l, „Marș de-aci, javră ordinară, o să ne umpli de pureci!”, după care câinele pleca fără să mai schelălăie, parcă acceptându-și fără luptă locul mizerabil în lumea oamenilor.

 

4. O pictură cubistă a unei femei, Smaranda

Femeia aceasta, Smaranda, are multe fețe, care se revelează in funcție de unghiul din care privești și de subiectul care o privește. Oamenii sunt ca vinurile păstrate în pivniță: unele dintre ele sunt dulci, zemoase, altele sunt acre și iuți la limbă, unele sunt tari, altele sunt slabe. Și pentru că Smaranda face parte din stupul  gigantic numit omenire, viermuind de bipede întreprinzătoare, cu un cap disproporționat de mare față de trup, care sunt preocupate  constant să facă ceva, să dărâme totul numai ca să o ia mereu de la capăt, și să re‑construiască, sunt îngrozite să se oprească pentru a privi cerul și stelele, alegând să fie într-o continuă mișcare, mânate de spaima nemișcării eterne, ea există numai în măsura în care ceilalți se uită la ea și privirile și vorbele lor îi spun că există. Dacă nimeni pe planeta asta nu i-ar fi spus mamei vreun cuvânt, vreodată, probabil că ea ar fi crezut că e o salcie la marginea lacului, o salcie de un fel aparte, umblătoare, vorbitoare, cu mâini și cu picioare crescute precum crengile dintr-un trunchi comun, sau poate ar fi crezut că e pală de vânt, care ia forma unei maimuțe energice, vii, dar în final tot plămădeală de vânt e. Dar din momentul în care s-a născut, oamenii din jurul ei, familia, societatea, au avut grijă să îi spună cum e, cum trebuie să fie, cum trebuie să nu fie. Și așa Smaranda a aflat și știe că e o creatură mică, gingașă, un caracter flexibil și generos, o persoană mofturoasă, cu schimbări dese de dispoziție, care nu se poate hotărî la nimic, căreia îi pute totul în jur, o femeie mignon, cu trăsături delicate, fine, o persoană inteligentă, cu o judecată echilibrată, o femeie pudică, cu frică de Dumnezeu, o creatură cu două fețe, șireată, cu știința vieții, pe care o ține ascunsă bine în spatele unei figuri de mironosiță, cu nasul mic și fața de stea de cinema, fundul cam mare și picioarele scurte, o soție atașată, caldă, dedicată soțului ei și familiei, o soră bună, o persoană care e tentată să creadă tot ce îi spui și pe care toți pot să o ducă de nas cum vor, o femeie căreia nu i-a prea păsat de simțămintele celorlalți, incluzând sora ei mai mare, prea preocupată să își vadă de propriul interes, un caracter puternic, de oțel, care nu se îndoaie ușor, o persoană cu principii de fier, o persoană imatură, o persoană mergând la biserică dar în general fără tragere de inimă să țină toate posturile ca în calendarul bisericesc, o femeie care e gata oricând de confruntare, cu fața urâțită de priviri dușmănoase, o ființă umană nutrind compasiune adâncă pentru semenii ei mai puțin norocoși, o soție lamentabilă, o mamă rea, o mamă bună…

 

5. Tata moare în patul în care am fost conceput

Ca toți ceilalți care călătorim prin viață fără asigurare împotriva morții și cu speranța unui drum ușor, fără incidente, mama a încercat cu o precauție optimistă să memoreze părerile celorlalți despre ea și să le aplice corecții oferite de propriile ei păreri despre sine. Rezultatul acestei activități este construcția încrederii sau îndoielii de sine, una dintre puținele activități care dau sens trecerii noastre pasagere prin nesfârșitul cosmic, iar în cazul Smarandei rezultatul a fost o personalitate cu două fețe, una lăuntrică, una expusă. Privită dinafară de ochi străini, mama apărea moale ca un pumn de făină, în timp ce pe dinăuntru noi știam că era tare ca o bară de oțel. Cu noi, cu tata și cu mine, se întâmpla ceva apropiat de metamorfoza unei larve de fluture: personalitatea ei lăuntrică ieșea afară ca o cârtiță sătulă de întuneric, rezultatul fiind o confruntare aproape permanentă cu tata pe lucruri de nimic, stofa ieftină, peticită peste tot, din care e croită viața oricărei familii. Tata trebuie să fi resimțit din greu muntele înalt din fața lui pe care nu era capabil să îl urce, pentru că de câte ori se certau - și asta se întâmpla destul de des -, încheia întotdeauna cu același reproș rostit nervos: „Ești o femeie cu care e imposibil de trăit!” Și totuși a trăit cu ea. Ani mulți, unii dintre ei buni. Și in final a murit cu ea lângă el, în aceeași cameră în care se chinuise două luni, îngrijit de ea, hrănit de ea, pe jumătate paralizat. A murit când eu citeam în camera alăturată o carte al cărei titlu ori autor ori subiect ori culoarea coperții nu mi le mai amintesc, pentru că probabil creierul meu a îngropat într-adins în groapa adâncă a uitării orice amintiri care-i sunt neplăcute. Mama nu a țipat, nu s-a tras de păr sau jeluit cu glas amarnic când l-a văzut pe tata dându-și sufletul, doar a intrat in camera mea, fără să bată, ca să îmi aducă vestea. „Tatăl tău a murit,” mi-a zis simplu, fără tremur în glas, cu firescul cu care mi-ar fi spus „Tatăl tău a venit de la lucru, spală-te pe mâini și vino în bucătărie, să mâncăm”. Am fost îngrozit când mama mi-a spus să o urmez în camera alăturată, în care cadavrul zăcea întins pe pat, într-o poziție nefirească prin imobilitatea absolută. Același pat în care dormisem de atâtea ori înainte somnul dulce al după-amiezii, același pat în care mă masturbasem când ai mei erau plecați în oraș, la cumpărături mai lungi din care rareori veneau cu altceva decât două plase de mâncare. Același pat în care mă concepuseră, cu cincisprezece ani în urmă, după o partidă de sex în care tata avusese cu siguranță orgasm, și mama mai mult ca sigur nu. Eram înfricoșat pentru că nu mai văzusem un om mort înainte, și se întâmpla acum chiar în apartamentul nostru minuscul, și era tatăl meu. Tatăl meu mort? Tata care striga la mine cu voce panicardă să fug să deschid televizorul la șapte fără cinci minute in fiecare seară, ca să nu pierdem telejurnalul? Când am găsit puterea să mă uit la el, nici măcar nu părea mort, era doar extrem de palid. O față de ceară. Ochii îi erau închiși, dar gura i se căscase larg, dându-i înfățișare de strigoi, contorsionată în copia unui râs straniu, un singur cadru din filmul unui hohot la al cărui sfârșit nimeni nu mai apucase să fie martor. În ciuda transformărilor rapide aduse de rigor mortis, tata părea că doarme un somn adânc, și singurul lucru care lipsea era sunetul ca un grohăit al sforăiturilor puternice, neîncetate, pe care le auzeam în fiecare noapte dinspre camera lor, distinct, prin peretele despărțitor. Subiect în ciclul negării inițiale, mă pomenisem întrebându-mă în gând de ce mama nu încearcă să îl zgâlțâie puternic, să strige la el, să îl pălmuiască peste obraz ca să îl trezească din coșmarul adânc în care părea cufundat. Și apoi era lumina soarelui care intra voioasă prin fereastra întredeschisă, care lăsa să pătrundă în cameră boarea călduță a începutului de vară, vara copilă împrăștiind muzica simplă a unei planete care părea prinsă într-o forfoteală continuă, un corp ceresc plin de viață unde nu puteai concepe că în fiecare secundă mor sute de mii de oameni, ca să facă loc altor sute de mii să se nască. Câtă risipă de material organic! Câtă risipă de visuri și de gânduri neterminate!

Nu am văzut-o pe Smaranda vărsând o singură lacrimă la înmormântarea tatălui meu. Nici mie nu mi-a venit să plâng. Nu am văzut pe nimeni plângând în jur. Eu nu am simțit magnetismul figurii tatălui când era în viață, și poate pentru că el era primul care detesta transformările aduse de bătrânețe. Pe peretele camerei părinților era agățată o ramă cu o fotografie veche, alb negru, cu ambele culori dând de‑acum în nuanțe de cenușiu, care îl arăta pe tata la nici treizeci de ani (nici el nu își mai amintea vârsta când făcuse poza.) De multe ori se uita la fotografia aia veche, din care privea arogant un tânăr cu ten închis, probabil măsliniu, ochi scociorâtori și o mustață subțire, bine îngrijită, și zicea plin de nostalgie: „Privește ce bărbat frumos eram la tinerețe! Ce înseamnă bătrânețea asta! Face din om ne‑om…” Doar atât spunea. Atât putea fi tot ce îmi spunea într‑o zi. Tata nu m‑a luat niciodată să batem mingea afară, sau să înotăm împreună, sau să călărim bicicletele fără vreo direcție clară într‑o după-amiază leneșă de august, dar mă lua cu el de multe ori prin centrul orașului, pe Strada Unirii, unde oamenii nu veneau cu treabă, veneau doar să se plimbe, să se uite unii la alții, să se salute și să vorbească între ei, dacă se cunoșteau. Mergeam tăcuți eu și tata, unul lângă altul, de la un capăt al străzii la altul, și înapoi. Repetam turul ăsta de câteva ori înainte de a ne întoarce acasă. Când întâlnea vreun cunoscut, mă prezenta cu mândrie: „Ăsta e fiu‑meu. E premiant la Liceul Nicolae Bălcescu. A câștigat mențiune la olimpiada națională de matematică.” Și­‑atât. Tata nu mi‑a spus niciodată că mă iubea, deși sunt convins că eram tot timpul în gândurile și în inima lui. Numai că termeni legați de iubire, derivați din ea, nu existau în vocabularul lui. Nimeni în familia noastră nu îi folosea, iar eu nici atât. Eram prea tânăr ca să definesc simțăminte, să mă bucur de ele, sau să le resimt. Ceea ce simțeam pentru el la vârsta aia era mai mult afecțiunea naturală pe care o resimte orice fiu pentru părintele său, magnetismul sângelui lui pe care îl purtam în mine. O afecțiune care nu s-a transformat niciodată în timpul cât el a fost o prezență vie pentru mine în dragoste definitivă, necondiționată, incasabilă. Eram mai degrabă obișnuit cu el fiind mereu acolo, fiind pentru mine, o prezență constantă în viața mea, bărbatul pe care îl văzusem de cele mai multe ori în scurta mea existență de până atunci, dar cu care nu reușisem să comunic mai mult decât cu Minodor, bunul meu prieten de joacă. Mi-era rușine cu el pentru că era bătrân, și uneori nu găsea cuvintele potrivite, și făcea gafe exprimându-se, și alegea să își expună părerile despre lume și societate în fața tuturor, deși părerile lui mergeau contra curentului general de opinie, și de cele mai multe ori oamenii încetau să îl asculte, râdeau de el, îl luau în tărbacă, făceau mișto de el, chiar îl insultau când li se părea că bate câmpii argumentând că America este o țară de oameni agresivi cu violența in sânge, o adunătură de oportuniști, obsedați de putere și de bani, un imperiu mai influent decât Imperiul Roman, și din multe puncte de vedere mult mai periculos decât imperiul sovietic, pe care toți îl urau și îl vroiau pierit de pe fața pământului, șters din istoria trecută și viitoare. Oamenii mai tineri îl provocau la dueluri verbale numai ca să sfârșească prin a-și bate joc de el, a face glume nesărate pe seama „lu’ dom’ inginer care le știe el pe toate”, i se adresau cu „tataie” si făceau referiri la bărbăția lui apusă. Apusă ca puterea rușilor pe care îi iubești tu, tataie! Mă durea că oamenii îl tratau cum îl tratau, și mă chinuia neputința de a face ceva, de a-i lua apărarea, de a lupta pentru el, de a-i reda demnitatea.

La înmormântarea lui, am simțit că era de datoria mea să plâng, și m-am sforțat să plâng, reușind numai atunci când mi-am văzut colegii de școală sosind într-un grup disciplinat, tăcut. Doar că plânsul ăla nu era izvorât din părerea de rău că tata murise. Părerea de râu era pentru mine, jeleam timpul greu prin care și eu și mama trebuia să trecem, vroiam ca și colegii mei să vadă cât e de greu să fii în situația mea și cât de brav trebuia să fiu ca să fac față ca un bărbat clipelor ălora devastatoare, în timp ce ei, cu părinții lor tineri, puternici, influenți, erau protejați.

A doua zi după înmormântare, mama m-a rugat să o ajut să pună într-un sac toate hainele tatei. „Astea merg la oamenii săraci,” mi-a spus simplu, dar cu determinare, și eu doar am dat din cap a aprobare, fără să am habar cine erau sau cum arătau acei „oameni săraci” la care se referise. Singurii oameni săraci de care auzisem erau prăpădiții de pe străzile metropolelor americane, victime ale societății de consum, bazată pe exploatarea omului de către om și pe lăcomia capitaliștilor rapace. Mi-a plăcut una dintre hainele tatei, pentru că aducea cu unul din sacourile purtate de detectivul Mannix din serialul de televiziune pe care îl urmăream cu pasiune, și am întrebat-o „Pot să o păstrez pe asta?” la care ea mi-a tăiat-o scurt: „Tu nu o să porți haine de la oameni morți.” În clipa aia am realizat că tata va rămâne întotdeauna în memoria mea un om mort, și că lucrul de care îmi voi aminti mereu va fi pielea palidă, ca de ceară, gura larg deschisă, care arăta ca un instantaneu fotografic al unui hohot de râs sau de plâns cadaveric.

(Continuarea în numărul viitor)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey