Dumitru Augustin Doman
Lorena Stuparu

 
sus

Dumitru Augustin Doman

 

O imortelă cenușiu-întunecată [1]

 

         Își aștepta sfârșitul între ruinele Cetății Poenari de pe vârful muntelui care străjuiește Argeșul. Privea cu speranță, cu jind, stelele, așteptând răbdător să cadă cea care-i aparținea. I se încețoșează ochii de atâta așteptare. La un moment dat, plecându-și – de oboseală – privirea, l-a văzut  nu într-o stea căzătoare, ci în săgeata urcătoare a unei lostrițe din apa de cristal a râului…

                                                           *

         O casă de scriitor fără bibliotecă este ca o mănăstire fără icoane și fără stareț. Dar, o casă de scriitor fără diverse băuturi rătăcite prin rafturi, debarale, dulapuri, la vedere sau dosite bine, e ca un bar cu filosofi și moraliști ținând teoria ascetismului cel mai strict. La acestea două, casa scriitorului e musai să aibă într-un ungher ochiul mereu treaz al morții căruia să nu-i scape nimic, dar nimic…

                                                           *

         Ochii vii ai morții urmărindu-ne de sub broboada neagră de lână pufoasă.

                                                           *

         De pe patul de suferință, s-a rugat la Domnul să-l mai păsuiască o zi, doar o zi. Și în acea zi, muribundul cel disperat s-a uitat zâmbind tâmp în tavan. N-a mâncat, n-a citit, n-a iubit, n-a vorbit cu nimeni, nici măcar n-a visat și n-a gândit. S-a uitat 24 de ore zâmbind candid la tavanul opac până a făcut hâc! Și gata…

                                                           *

         Dimineața, în fiecare început de zi, are cel mai acut sentimentul sfârșitului, sfârșitului de zi, sfârșitului…

                                                           *

         Trăia cu bucurie. Simțea mereu nevoia să dea mâna și să îmbrățișeze oamenii pe stradă, pe stadioane, în spații mai mici sau mai largi. Din zi în zi, tot mai puțini îi acceptau efuziunile. Și atunci dădea mâna cu sine însuși și se îmbrățișa pe sine însuși. Iar într-o joi în zori, în îmbrățișarea de sine a simțit niște oase străine, niște piele străină, niște brațe care i-au răspuns disproporționat la îmbrățișare, atât de disproporționat că l-au sugrumat ca pe-un nimic. Era joi în zori.

                                                           *

         Bătrânul conte Lev Tolstoi: „Viața e vis, moartea e deșteptare”.

                                                           *

         Deasupra mormântului lui Teofan cel bătrân, în anumite nopți de vară, joacă flăcări: „În acest mormânt e îngropată o comoară de aur!” zice câte unul avid de o bunăstare de azi pe mâine, pe poimâine. „Aș! le răspunde vigilentul paznic al cimitirului. Aici zace comoara de înțelepciune a sufletului robului Teofan. Nu profanați!”

                                                           *

         Cu simbolurile morții trebuie să fim grijulii cât se poate. La mine în sat, cel care trece pe uliță îmbrăcat în roșu în timpul priveghiului cuiva, va fi trecut în cartea „evenimentelor” din ultimele cinci sute de ani. Trei pupeze deputate s-au îmbrăcat în alb complet, ca niște mirese ale nunții mizeriei românești cu marasmul, în timpul cuvântului premierului chinez în Parlamentul de pe Dâmbovița. Cum la asiatici albul e doliu, cele trei codobaturi blonde vor intra în istoria diplomației de la Beijing.

                                                           *

         Să te plimbi în amurg pe străduțe pustii, prin parcul singuratic, pe la liziera pădurii, atent, până la evitarea oricărui pericol, mai ales până la evitarea ultimului pericol…

                                                           *

         Sfârșitul unei femei care a condus, a dominat o mică lume de bărbați, a devorat-o cu floarea ei carnivoră dintre coapse… Acum, pe canapeaua de moarte – zădărnicie, tristețe obosită, dezamăgire…

                                                           *

         Cu cât ne vedem mai mult ca niște morți viitori, cu atât mai puțin suntem niște morți în viață.

                                                           *

         La poarta neagră a neantului, paznicul cărunt armat cu mii de chei de jur împrejurul mijlocului lui. La chei te uiți, la mulțimea lor, ultima ta speranță deșartă.

                                                           *

         „Numele!” te somează îngerul-cerber. „Ai nume de sfânt? te mai întreabă el. Dacă nu, unde te înghesui așa, unde dai buzna?” Privirea de gheață a îngerului-cerber…

                                                           *

         Fiecare dimineață este mahmureala după beția temporară a morții…

                                                           *

         Se plimba liniștit pe malul Herăstrăului, admira bărcile, vegetația, doar că un miros ciudat îl urmărea pe alei. La un moment dat, ea i-a pus mâna încet pe creștet și cu viguroasă tandrețe i-a zis: „Vom fi împreună pe veci!” Medicii au conchis a doua zi, la necropsie: „hemoragie cerebrală spontană și severă”.

                                                           *

         Plictisul de duminică seara – domesticul neant de aur și de argint.

                                                           *

         Borges: „De dincolo de moarte vom ști, poate,/de-am fost cineva ori doar cuvânt”. Ei, măcar cuvânt să rămână din noi.

                                                           *

         O sun la 7,30 pe mama mea de 79 de ani. Îmi răspunde din mijlocul pădurii din Podișul Mehedinți. A strâns, îmi spune, un sac de ghindă pentru porc, o plasă de ciuperci pentru ea și se pregătește să-și pună în spinare un salcâm pentru iarnă. O cert de la distanța de 250 de kilometri, dar știu că aceasta este modalitatea ei de a se lupta cu moartea și de a ieși învingătoare, cel puțin deocamdată…

                                                           *

              În fereastra chiliei nu mai mare decât o batistă, chipul nemișcat al stareței centenare, uscățiv, ca o imortelă cenușiu-întunecată…

                                                           *

         Farmecul sărăciei. Mizeria ca o permanentă anticameră a Morții celei veșnice.

                                                           *

         Moartea, zice Ștefan, s-a degradat ca o femeie tânără și supraponderală rău, dar care a făcut slăbire rapidă. Îi atârnă pieile ca niște parașute căzute prin copaci.

                                                           *

         Un om înnebunește când devine absurd de logic.

                                                           *

         Cioran: „Dacă Noe ar fi avut darul de a prevedea viitorul, e neîndoios că și-ar fi scufundat corabia cu mâna lui”. Ei, dar mai toate personajele din Vechiul Testament ar fi făcut gesturi asemănătoare, adică sinucigașe, dacă știau ce s-ar întâmpla de pildă în România anului 2014…

                                                           *

         Deviză: Nici o zi fără o linie …ferată!

                                                           *

         Bătrâna călugăriță n-are oglindă și-și zice că e bine că n-are. Acum nici că i-ar mai trebui. E mai bine, își spune, să se privească în geamul ferestrei chiliei, imaginea îi va fi mai estompată, deci și mai… acceptabilă. Iar, în geamul micii chilii, lângă soarele care se canonește să pătrundă, nu se reflectă estompat monahia, ci se vede mult mai limpede ea, cea fără nume și fără de sfârșit, fremătând neagră – prin contrast cu soarele – fremătând neagră în colțul de stânga jos al geamului fumuriu.

                                                           *

         În amurg, pe faleză, deznădejdea umblă în caleașcă aurită trasă de cai negri, cerniți.

                                                           *

         - Viața, dragă Teofil, ce e viața?
         - Scurtul șir de întâlniri ratate cu doamna aceea.

                                                           *

         Moartea – câtă certitudine într-un singur cuvânt!

                                                           *

         Viața dezbină, moartea unește.

                                                           

[1] Fragmente din volumul Moartea după moarte aflat în pregătire.

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

Când Joe Black nu se lasă

 

- Trăiți voi mă’ bulangiilor, trăiți voi, că mie, de bine de rău, îmi place să mor… O, Doamne, cît aș vrea să pot!… că sînt campion la sfîșierea inimii și mă sprijin pe tren! Credeam că a fost genial Kirițescu... Nu, n-a fost deloc, a scris pur și simplu ce i se-ntîmpla lui, el era ăla care pleacă cu trenul la sfîrșit și acum ăla sînt eu, cuib de vipere ce sînteți, nu de viespi, cum a titrat ăla care a făcut filmu’... Știu că nu-ți pasă că logodnica mea cu ochi albaștri, care m-a vizitat și azi-noapte, mă sărută pe gură! Știu că nu-ți pasă! Și de-asta iubesc eu limba română: că moartea este femeie. Că nu mi-ar plăcea să spun, de exemplu: azi noapte m-am pupat cu Thanatos! Hai mă, marș de-aici, ce sînt eu, poponar?... Și-așa, carevasăzică... Să decorezi colive, mînca-ți-aș! Că asta e bucuria voastră, a viperelor, la bătrînețe... Chestie de gust, cururi umblătoare ce sunteți!... Vă îmbracați în pantaloni și vă credeți puternice, vă tundeți părul, vă luați diplome și vorbiți în adunarea bărbaților de care nu mai aveți nevoie, „Dragă, da’ așa nu se mai poate... E un fanatic și un nebun...”, „Și al meu, dragă”, vă hirotoniți voi între voi preotese ale cunoașterii, auzi măi, „Săru’mâna doamna-nvățătoare”, „doamna profesoară”, da-nțelegeți odată că eu sînt singurul Învățător din România și n-am auzit pe nicăieri de termenul „rabineasă”! Cînd a căzut Lucifer din trufie a devenit un prost, pentru că i s-a luat lumina cunoașterii!

- Îmi pare rău că trebuie să te contrazic, dar după știința mea există cel puțin o rabineasă: se numește Pauline Bebe iar lucrarea ei...

- Taci, muieroiule obraznic! Bărbatul este capul! Muierea e curu’... Le vezi zi de zi de la pangar: grase, cu ceafa rasă și cu belciuge-n urechi, îmbrăcate în trening, împungându-și bărbatul: „Du-te mă boule și aprinde și tu o lumînare!”. Și bou’, chiar bou, în bermude, sandale, maieu și cu șepcuță, chiar se duce, se duce mă, în loc s-o bage pe loc în spitalu’ de urgență!... Aaloo, se aude acolo, s-a-nțeles? Cred că sunt destul de cursiv și politicos. Să nu-mi închizi telefonu’, că n-am baterie...

Îl asculta și-l vedea subțire și înalt, cum o aștepta de două ori pe săptămână, cu o ciocolată „Africana” în buzunar, la intersecția Bulevardului Dacia cu Calea Victoriei, seara, când ieșea de la Goethe Institut. Ea se cuibărea la brațul lui până la metrou, la Romană. De-acolo, schimbînd la Unirea și pînă la Eroilor, stăteau îmbrățișați la bara cerșetorilor și ea își freca obrazul de geaca lui aspră de blugi. Împachetați în aceleași gînduri inventau povești despre casele vechi pe care le căutau în plimbări. Strecurîndu-se printre tarabele cu fructe din piețe îmbunătățeau mereu cu câte-o nouă aserțiune teoria superiorității fructului stricat, cu vierme la mijloc, asupra fructului fără defecte, ascendentul mărului zbârcit, găurit, diform, cu totul și cu totul altfel decât acelea lucioase și bine rotunjite, prin urmare tratate, generalizând autoconștient sofistic: cu cît ești mai bolnav, cu atât ești mai sănătos, pentru că ești netratat!

Îl vedea în seara aceea de septembrie 1984 la cheful organizat de Ana în  căminul A din Grozăvești, cu spatele lipit de perete, cu sticla de Metaxa la picior, cu privirea tulbure față de cei din jur, atent numai la Eugen și Serghei. Apoi se muta în Parcul Ioanid sau în Grădina Icoanei, încadrat de Eugen și Dorina sau în marșul frenetic pe lîngă Biserica anglicană, cînd abia așteptau să se vadă odată ajunși în Alecu Russo, ca să deschidă mai repede  sticla de Slivovitz sau Stolichnaya. Acolo se cățărau pe unul dintre dulapurile elegante luate pe contract de doamna Stoica pentru a mobila camera fiului ei proaspăt student la filozofie, și încingeau discuții aprinse despre Emil Botta și Nichita Stănescu, despre Ion Luca și Mateiu Caragiale, despre Dostoievski și Joyce, și-n general cam despre tot ce părea de neatins, apoi pelicula trecea în alt plan: când venise prima dată la ziua ei, cu părul castaniu frumos ondulat și pieptănat, descheiat la un nasture al cămășii albe, impecabil călcate de Lena, cu un buchet de crini imperiali într-o mână și cu chitara în cealaltă. Și-l amintea apoi fugind în papuci și-n tricou, pe zăpadă, pînă în stația de la capătul străzii Apusului, după o noapte în care sentințele lui apocaliptice și setea neistovită se dovediseră mai tari decât nervii ei. Îi revedea ochii injectați și vinovați cînd o ajunsese din urmă și apoi, brusc, obiectivul se muta într-o zi de august, când ea se-ntorcea de la Sapienței și el o întîmpinase, de la ușa apartamentului lor din Militari, cu un biberon proaspăt sterilizat în mână, cu privirea luminoasă pe sub lentilele și ramele solide ale ochelarilor, cu sprîncenele arcuite de efort dar totodată și de mulțumirea datoriei împlinite, conducînd-o spre bucătărie, și indicînd, în trecere, cu tandrețe, spre pătucul din dormitor: „- I-e foame...”. „- Și ție, sete”, replicase ea acră, zărind cutia de Bergenbier așezată disciplinat lîngă cutia de lapte praf.

- Aaloo... Se aude? Mai e cineva acolo?

- Da-da, se aude și se-nțelege. Că o liniște am și eu pe lumea asta: Știu că n-o să mori niciodată din cauza deshidratării...

- Eu cred c-am vorbit destul de frumos... n-aș fi crezut pentru nimic în lume că m-am însurat cu o comisăroaică europeană, care pe deasupra mai e și gospodină! Te-am pus eu să gătești? Te-am pus eu să speli? Să calci? Nu mi-aș fi-nchipuit niciodată că oamenii cei mai răzvrătiți pe care i-am cunoscut, tu și animalu’ ăla de inspector care-a stat cu mine-n bancă trei ani de zile la Zoia, iar acum se rostogolește din mașină direct în fața ușii din Russo ca să-îngrijească flori, o să ajungeți niște cufuriți conformiști. Ăștia sunteți, bă, niște bu-lan-gii. Asta e lumea voastră. Trăiți mă în ea, da’ e o singură problemă: n-aveți suflet în voi. Las’ să mor eu cu suflet în mine, da’ în fața mea n’aveți aer, că cine are aer, o ia-n bot... Eu am inimă, băă, voi nu mai aveți! V-ați vîndut-o statului! Auzi, „Domnu’ Stoica e prins pînă peste cap cu programul de stopare a violenței în școli”! S-o stopeze pe mă-sa! Pardon, m-a luat gura pe dinainte, că Angelica e chiar o doamnă valabilă. Râdeți voi pe-nfundate de bărbosu’ și de ratatu’, da’ tot rupți în cur sînteți! De ce nu face ceva să desființeze învățământul, așa cum plănuia când era anarhist, ca și mine?

- Eiii, alea erau teribilisme de adolescenți... – se trezi ea vorbind rezonabil.

- „Teribilisme de adolescenți” - o-ngînă el. Da’ eu de ce-am rămas mă adolescent - nu mă dau nici pe unu’ de douăj’ de ani dacă-mi încordez pectoralii și-mi fac duș, sunt suplu, bă, pe cînd voi sunteți niște cîrnați, da’ ce vorbesc eu, niște parizere!, de ce mă? E’te d-aia, că dacă n-am avut bunul simț să fac infarct pe la patrujdoi de ani, măcar sînt conștient că timpul meu a expirat. Și mă mișc acum în prelungire... da’ măcar ce-am de spus, spun direct, nu iau omu’ pe ocolite, prin legendă... Ăsta e semnul după care cunoști luzăru’. N-o să-ți spună niciodată ce crede cu adevărat...

- Și mă rog de ce-ar face-o?

- Ca să-și ducă lucrarea până la capăt! Ce fericită o să fii că m-ai cunoscut... Asta e lucrarea vieții mele... Am început rău... Dar hai s-o sfîrșim bine... Tu știi că și-o casă se poate rezidi, dacă n-ai zidit-o bine din temelii? Cu mare greutate, cu chin, îți dă sîngele pe nas, mai bine-ți ridici alta, da’ dacă ai băgat ceva de valoare în asta strîmbă, cu fundația șubredă, pe care-o ai deja, poți s-o faci ca și cum ar fi nouă și temeinică... 

Pe măsură ce-l asculta, respirația începea să-i semene tot mai mult a tremur și tare-ar fi vrut să pună cumva punct convorbirii, ca să poată răsufla ușurată. Și-l amintea în lunile cînd băiețelul mai avea un pic și făcea anul, cum, depășit de responsabilități, își exprimase dorința de-a lua calea codrului și de-a ridica un adăpost lângă un schit. Își amintea cum la a treia fetiță, când ieșeau la plimbare, înnotînd prin nămol, printre brazii îngrămădiți vertical de-a stînga și de-a dreapta drumului spre mînăstire, ei îi ardea să se prostească: „Copii, tati e de meserie domnișor de engleză, dar i-a fost greu la program, așa că jocă la solitaire și se crede ascet.... - Da, da, un cufurit, replicase el... Cine nu știe mizeria asta de limbă, e mult mai câștigat decât restul tâmpiților. Știu foarte bine ce vorbesc: urăsc limba engleză și vreau s-o uit. Nici un cuvînt adevărat nu s-a scris în limba asta”. „Și Shakespeare?”... Îl vedea apoi cum, ajunși la marginea prăpastiei, el era primul care-și revenea: „Gata, gata, haide să încetăm!”, legănând-o, ca și cum ar fi vrut s-o adoarmă, ca și cum nu el fusese acela atît de tranșant în problemele justiției divine, doar cu o clipă mai devreme: „Poate nu meriți nici apa pe care o bei, nici aerul pe care îl respiri!”.

– Aaloo... am senzația că vorbesc cu rețeaua... mai ești acolo? Te-au doborît, mă, te-au doborît! Femeia e după cum bate vîntul, ca girueta... Da’ n-am nici un motiv să mă plîng... că n-am fost în stare să te scot dintre ei... că tu nu ești așa... O halcă de carne care vorbește urît... Eu nu de asta m-am îndrăgostit, de-o proastă și de-o gogoașă... Te ridicam într-o mînă, atît erai de ușoară, cu tot părul tău lung, sălbatic și greu, de Rahan, aveai o voce frumoasă, spune-mi ceva cu glasul tău, vreau s-aud glasul tău adevărat, spune-le copiilor că te iubesc și minte-i că mă iubești și tu... să doarmă liniștiți... că ai mei se certau tot timpul, și eu eram tare nefericit...

- Copiii dorm foarte liniștiți, răsuflase ea, că dac-ar fi fost după tine, ar fi trebuit să dormim sub cerul liber... Auzi, că or să se ocupe și locurile din Parcul Romanescu... și boscheții... Atât ai putut să-mi spui tu despre spațiul nostru locativ... Noroc cu mama!... inconștientule și oligofrenule!

- Frumos ai grăit, poetic... Eeeiii, poezia, Poezia, Lori, Poezia! Cum ți-am zis cînd ți-am dat palma aia, că nu suportam să văd cum te scufunzi... Și acum văd același lucru și-mi vine să turbez de neputință, că nu sunt lângă tine, să te ridic... Mi-e un dor de tineee... Toată viața am fugit după tine și tu ai fugit de mine... 

Își amintea cum, în vremea în care-ncepuseră să-și dea întâlnire numai ei doi, într-o marți, pe la două, îl zărise așteptând-o în cabina telefonică de lângă „Nufărul” de pe Doctor Lister și numai din perspectiva unui cinism de neînțeles acum își putea explica faptul că trecuse, calmă, pe partea cealaltă, cu stadionul. Și ajungând acasă își văzuse de-ale ei, ca în oricare altă zi. Atunci când, întâlnindu-se din nou la Eugen, el îi amintise: „Te-am așteptat marți două ore în cabină, de ce nu mi-ai telefonat că nu poți veni?”, ea nu găsise de cuviință să inventeze o minciună grațiosă, justifictivă. „Ba da, te-am văzut, dar începuse să plouă și nu mi-a mai venit să traversez” îi mărturisise, ca și cum, prin această voită lipsă de tact ar fi putut anula întâlnirea definitivă din viitor. Și astfel ar fi evitat chestia aceea tulbure ce avea să devină viața lor comună, scenele în care ocolișul ei din ziua aceea avea să devină capăt de acuzare în asprele lui judecăți ulterioare pe care atunci, când nu și l-ar fi putut închipui afirmând „Nuuuu, că nesimțirea oltenească e maximă!”, nu făcea altceva decât să le amâne. 

- Lasă, lasă, foarte bine, foarte bine! Că asta mi-ar mai lipsi! Să mă mai ridici tu o dată, să-mi faci tu binele cu de-a sila, după mintea ta paranoică de Dodeskaden!

- Ți-am făcut vilă la munte, fiară, ai parc și pădure de un hectar, pentru care și Năstase-Patru-Case ar fi invidios... da’ tu ai vrut înapoi, în mizerie, la maeștrii tăi... Știi unde e acum maestrul tău principal? Să-ți spun eu, învârt dracii la el în cazanul cu smoală!... La talpa iadului, tăticule! Să am eu parte cu sfinții și să ai tu parte cu filozofii pe care ți i-am pus pe foc! La forjă or să fie toți în carne și oase! Existențialiștii aici!, o să zică Sarsailă, formaliștii aici, structuraliștii aici! Vreți voi să fiți mai tari decît Dumnezeu? Idioților! Nu mă face să-mi ies din fire... Te văicărești peste tot că ți-am ars biblioteca satanistă... las’ c-ai apucat să-i trimiți la pachet, cu sacoșa, la București, de unde i-ai adus, pe cei mai mari vrăjitori și tartori ai acestui secol... auzi... și poezia, dragă... chiar și Eminescu, și Barbu... da’ ce treabă au sifiliticii și alcooliștii, ce împărtășire are vagul vagin al Rașelicăi Nachmason cu rostirea adevărului? Îți repet pentru a nu știu cîta oară: numai eu ți-am vrut cu adevărat binele. Toți ceilalți îți vor doar binele acestei lumi...

- Creștinii sunt cei curați cu inima, cei care nu hulesc, nu-i deznădăjduiesc și nu-i ocărăsc pe ceilalți pentru neputința lor... Nu vorbești decît ca să te autojustifici pentru alegerea aberantă pe care ai făcut-o!

- Cum vorbești tu ca mămicuța ta... Eeei, mai fă tu mult mișto de mine, c-o să vezi cum e să fac și eu mișto de tine! Nu-mi închipuiam c-ai să ajungi o mami Lila doi, care-și dă cu părerea despre orice... Așa sunteți, băăă, toți oltenii, proști de guițați, da’ aveți păreri!

- Și parcă ăia dă este din cartierul Chitila și Giulești e mai breji? Habar n-au pe unde sunt teatrele, Ateneul, Opera, Librăriile, da’ ce zic eu, nici de cinematografe nu mai știu, cel mult dă Matache, că ie mai eftin acolo și dă Obor, unde vine țăranii cu produse naturale, da’ ei e dîn București... Mă, și mor cînd vă văd cu condescendența aia tîmpită de etnolog defazat ce are impresia, venind „în provincie”, c-a descoperit un trib de aborigeni care, iată, are și ei cultură și tradiție!

- Ei, asta e fata mea, pe-asta o iubesc eu! Punct. Și ție nu-ți folosește la nimic, că dragostea trebuie să mai fie și altceva, și trebuie neapărat aranjate ploile... haidi-băi, dovada că ne-am iubit sunt copiii ăștia frumoși și cuminți...

- Asta așa e, dar tu nu mai ții cont de asta.

- Tată, eu nu mă mai închin la păsărică! M-am închinat destul cînd eram drac în piele și mă iubeai, dar tu, domnișoară, ai cunoscut numai partea mea mucilaginoasă și ai crezut că poți face din mine ce vrei! Dar gata! Nu mai ascult de tine, nu mai fac voia nevestei, domnișoară cu păreri personale... cam coaptă domnișoară... și-o să fii o babă cu păreri personale, și-o să fii un hoit fără nici-o părere... Domnișoara studiază... cercetează... conceptul de societate, conceptul de viață, conceptul de Dumnezeu... dar moartea nu este un concept! Tăticu’  vostru, cufuritu’ ăla bătrân, auzi ce scria în Jurnal: moartea nu este o problemă filosofică... Nuuu! Moartea este, tăticule!... Tu nu-ți pui întrebări, copacul nu-și pune întrebări, floarea nu-și pune întrebări: de ce te-ai născut, de ce te rabdă Dumnezeu? Dar măcar florile înfloresc, copacii înverzesc, păsările ciripesc pentru a-i da slavă lui Dumnezeu! Pînă într-o zi, cînd o să faceți hîc, cînd o să vi se strângă lațul în jurul gâtului... O să vedeți atunci cît de adevărate sînt toate...

- Dar cine spune că nu sînt adevărate?

- Nu mă mai întrerupe, muieroiule obraznic! Deeci: Toată lumea asta o să piară. E făcută de Dumnezeu, dar spurcată de om... Dar voi nu gîndiți... Voi vă închinați la stat și la maț!... Stai să vezi, zilele trecute am fost iar cu Mugur și Doru la Bătrînu’. Și ei doi bineînțeles că erau morți de foame. Și cînd am ajuns la trapeză nu mai conteneau: „Ce mîncare bună e la Mînăstire!... Mai adu Florică un castron, pleoscăia și grohăia Doru, iar Mugur, gîfîind, altă tîmpenie: Aaa, da-da, e bună, bună, că e mîncare la cazan... - Mă băieți, sînteți tulburați, le spuneam. E o porcărie, sînt lături aici... - Aaa... bine mă, bine... Ție nu-ți place niciodată nimic! Nu ești mulțumit de nimic... - Așa e, dar acum chiar am dreptate, cum să-mi placă fasole cu paste făinoase?!... Aveau fericirea aia porcească că sînt la aer curat, la munte, la mînăstire... - Bă, așa ești tu, nihilist... de-aia a plecat și nevastă-ta”... Ce să le mai explic că tu de fapt ai plecat pentru că nu mai aveai nevoie de bărbat, că-l aveai pe statu’ care te ține... Care este! Chiar așa! Asta n-aș fi crezut niciodată despre tine... că o să vrei să fii pensionară... De ce întreține statul toată armata asta inutilă de funcționărime și lucrători ai fărădelegii? Te mai întreb pentru ultima dată: Ți-ai luat plata minciunii? Ai bani de tren din salariu’ ăla de căcat ca să vii la munte, sau îți trimit eu?

- ...

- Înțeleg... ai alte planuri de vacanță... ți- ai găsit un contabil burtos... mă,  da’ măcar să-mi spui și mie, ca să am timp să mă pregătesc, să strâng pentru dar! Te mai sfătuiesc pentru ultima dată: Fii rebel fără cauză!

- ...

- Nu! Nuu, tăticule, voi vreți libertate... Libertatea patimilor... Am avut-o, crede-mă, dar măcar erau patimi curate, nu de-astea drăcești, intelectuale...

- Uite, știi ce e?  Îți repet ce ți-am spus de cînd începurăm să vorbim: m-așteaptă niște rufe de spălat și de limpezit!

- Să-i speli izmenele statului! Să-i limpezești rufele directorului! Nu vrei să ai bărbat! Vrei să fii independentă! E plină lumea de javre ca tine... Mă întreb de ce semeni așa bine cu toate jidănitele... Ca evreu de două mii de ani îmi permit să spun asta, fără să fiu acuzat de antisemitism, că nu discut decît cu Sfîntul Apostol Pavel... Toți vreți libertatea de a huli... Libertatea de a minți, libertatea de a curvi și preacurvi în cuget, libertatea spiritului - cel mai mare păcat! Și nu vă câștigați decît libertatea de a muri, proștilor, proștilor, proștilor! Lasă-te pe mâna duhovnicului, ca să fii liber! Duhovnicul te trage cu el în rai! Dar vouă vă e frică de adevăr. Vă e frică de viață, vă e frică să nu crăpați, vă e frică de zi, vă e frică de noapte, vă e frică de soare, vă e frică de umbră, vă e frică de E-uri, de teroriști, de fundamentaliști...

- Și cel mai tare ne e urât de omul beat!

- Firește că am băut... și sînt rău! Dar noroc că nu sînt bărbat, că dac-aș fi avut bărbăție, aș fi fost cumplit... eu am fost acolo unde vreți voi să ajungeți, imbecililor, eu am fost Ivan, eu am fost Caligula, și nu mai vreau... La muncă, tată, pădurea e încă nesfîrșită... Da’ voi nu vreți să munciți, voi sînteți intelectuali... Hoții, tâlharii și criminalii muncesc mai cinstit decât voi! Se scoală la patru dimineața să dea spargerea, își pândesc victima ca să-i dea la cap... E vremea voastră, tată! Orbii pictează și bâlbâiții cântă, șchiopii dansează, da’ eu nu mai vreau, eu cobor la prima, frunză verde liliac eu încep să mă retrag... Tată, cînd am văzut că unii își vând sufletul pentru șaisprezece centimetri pătrați de hârtie, am înțeles deplin ce este omul! Patru pe patru centimetri! Rubrică permanentă la ziar! Câți nu s-au ținut ani de zile de capul meu să mă facă om, să mă facă redactor șef, să-mi dea burse, dar cînd am văzut că unii sar la gît pentru asta, am zis: nu tăticule, pas, eu am treabă, eu trebuie să închid și să deschid cârciumile pe Victoriei și pe Giurgiului!!!

De data asta tunase-n telefon odată cu tunetul atmosferic, încît nu se putea ști din ce cauză precisă se zgîlțîiseră geamurile, se cutremuraseră ușile, pereții și podelele, căci, culmea, foarte puține dintre lucrurile pe care le spunea el erau neadevărate în absolut și filmul se derula mai departe cu el venind furios, din sat, după ce stătuse pe iarbă cu o sticlă de „Galbenă de Odobești” și se minunase de frumusețile firii, ceea ce o-ndemna și pe ea: „Lasă imaginația! Trăiește în realitate, trăiește în viață, că îți mănîncă dracii creierii! Patru luni ai stat aici numai cu ochii pe fereastră, fără să vezi munții, cerul, pădurea, pe mine... trăind numai cu ochii la copii și închisă în tine, în propria închipuire... N-aș fi crezut că ne vor despărți pînă și copiii, care în loc să ne unească, că doar se vede că-s făcuți din dragoste, au deșteptat în tine toate instinctele de babă ce zac în orice femeie și pe care le reprimaseși perfect cînd mi-ai arătat cu non-șalanță fundu’ ca să văd mai bine eticheta blugilor tăi... mi-a plăcut mult atunci, că eu chiar voiam să știu ce marcă de blugi ai și de unde i-ai luat și tu te-ai întors cu spatele pe neașteptate, ți-ai ridicat tricoul pînă la talie, uite, ai zis, și eu m-am uitat pentru prima dată la fundul tău nici plat, nici bombat, cumva bleg, dar foarte apetisant și... culmea, copilăros! Aveai în tine ceva de copil prost, neterminat, sînii tăi nu-mi spuneau nimic, n-aveai formele și băloșenia muierilor...”, „Acolo unde ești tu, pentru mine e domiciliu forțat și exil”, îi răspundea ea, istovită, „Modul ăsta al tău de fi, de a spune și de a face, îmi dă viziunea absurdului...”, „Băăă, eu de bine de rău mă țin pe picioare, pe picioarele astea subțiri că m-aș putea spăla pe ele într-o sticlă, dar mă țin pe ele, sunt bazat, pe cînd voi, umflaților, sunteți bătuți de orice vânt, vă clătinați... Apropo, ce mai fac Meloterapeutul Moni și Tanti Mițanca Brățara de pe Dezrobirii? Lepădături, secături, lepră de comuniști, nemernici, împuțiți!” „O să merg la ei cât de curând...” „Așaa, deci te-au convins... mă, bine că mi-ai spus și mie”, pălise el brusc... ”Doamne-ajută la furat! Háuardé tétráilés bahtálo no románes!... o jigodie nenorocită ca și ei, te-au convins deci... crezi că nu am citit și eu scrisorile? „Da’ tu nu-ți mai dai doctoratu’?”... „Locu’ ăla nu e de tine, sorella”... „Fetița mea, să știi că tu ai aici la mine două camere ale tale și oricînd poți să vii cu copiii să te ajut și să-i dăm la Anca la școală”...Sau Ileana: „Te-aștept aici, la noi, în Titan, dacă nu mai poți să stai acolo”... „Înțelege că nu m-a influențat nimeni. E decizia mea. Nu pot da vina pe nimeni de-aici, în afară de tine... Așa cum te porți acum, am impresia că am murit și-am ajuns în iad și tu mă torturezi!”. „Hai să mori tu! Să te calce pă tine marfaru’ dacă n-o fi așa! Mîncaaa-ți-aș!”.

Și-l amintea cum, la un moment dat, revenit în lume, își pusese pe cap o căciuliță de-a băiatului ce-i venea fix ca o chipă și se dădea zilnic cu fruntea de peretele holului, hohotind de râs că e refugiat din Gaza și-acum se află la zidul plîngerii și ea nu-i mai înțelegea în nici un fel aspirațiile.

- Uite, noi sîntem în agonie de cînd eram în putere, dar suntem totodată și ca degetele de la o mînă! Culmea, suntem chiar cinci! Și să vezi ce pot face cinci degete subțiri cînd se strâng într-un pumn! Pot dărâma un zid, chiar dacă așa, separate, sunt nevolnice... Cum sunt eu acum...

- Da’ concret unde ești acum?

- Am ieșit adineauri cu Valeriu de la Berbecu’. Ne-am plimbat ce ne- am plimbat, am ajuns prin locurile care-mi mai spun ceva din Bucureștiu’ ăsta nenorocit, am făcut câțiva pași pe lângă niște afișe, și dau să mă urinez - eu cred că m-am exprimat destul de civilizat - pe platanu’ meu din Grădina Icoanei. Și nici nu m-apuc bine de treabă, că hop aud un glas, din ce tufiș a răsărit, nu mă-ntreba, „- Deomnuu’... Deomnu... - Ce vrei mă’ bulangiule? - Vedeți că e o tualetă ecologică aici, în apropiere... - Ce să faaac?... - Păi... să mergeți acolo să vă faceți nevoile... - Acolo să te duci tu să-ți faci nevoile, ăsta e platanu’ meu din liceu și nici nu mă gîndesc să plec de lîngă el! -Dar știți, noile norme impuse de Uniunea Europeană... - Măi moldovene, măi ardelene, măi vrâncene, ce vrei de la viața mea? Îți dau haina, mobilu’, portofelu’, uite, mai am ceva în el, da’ lasă-mă-n durerea mea...”. Noroc că eram, vorba-ceea,  „elegant ca un vampir”, că altfel o luam electric în mufă și nu pot să spun că nu avea dreptate... Aaloo... mai ești acolo... sigur că ești, că te simt... Poți să-mi ceri orice... Numai să nu mă pui să fac desene pe asfalt cu creta-n cur, că asta chiar nu pot... Noi suntem doi șchiopi, noi nu avem câte-un picior și trebuie să ne sprijinim unul pe altul, și nu să ne dăm cu cârja-n cap, cum am văzut eu pe stradă... Tu ești mâhnirea mea... Cât vă străduiți, cât transpirați ca să faceți lucruri dăunătoare. Asta mă miră. Da’ nimic de folos! Mai bine ați sta... Stai un pic, că tocmai am trecut printr-un gang și am tras o doză de acid uric pe nară... Ți-am zis-o mă p-aia când mi-am fiert urina ca să obțin din ea o bilă de cristal?

- ...

- Eram prin clasa a II-a și-mi dăduse unchiu’meu Lică o bilă fosforescentă. Eram înnebunit de bucurie, mai ales noaptea, după ce-mi stingeau ai mei lumina, o scotem de sub pătură și mă uitam fascinat la ea... Și mi-a spus un coleg că dacă-ți fierbi mult urina obții fosfor, dar eu i-am spus că nu pot s-o fierb prea mult, că abia pe la trei m-aduce bunica acasă și pe la patru se-ntorc ai mei de la servici, și-atunci ăla m-a liniștit că pot să obțin măcar cristal într-un timp mai scurt, așa că într-o zi, după ce-a plecat bunica, m-am pișat într-o cutie de conservă de mazăre bine spălată, și-am pus-o pe aragaz, ca să fiarbă. Am așteptat ce-am așteptat și, văzînd că nu se-ntîmplă nimic, am stins focul și-am dus-o-n părculețul din spatele blocului din Giulești, dar puțea-n casă exact ca prin gangu’ ăsta și ai mei au zis că vine mirosu’ de-afară. A fost una dintre primele mele mari decepții... De-atunci am cam început să nu mai cred în nimic și m-am lecuit și de alchimie... Mi-am dat seama că tot materialele triviale sunt mai bune.

- ...

- Ce faci? Te culcași? Sau te uiți la cretinii ăia gușogeni de la știri? ...Eu nu pot înțelege nici să mă pici cu ceară cum crede babuinu’ de cetățean orice i se spune. Că e bine să ne-asculte telefoanele, ca să ne ferească de teroriști! Dacă ei cred că omu’ a ajuns pe lună, că pămîntu’ se-nvîrtește-n jurul soarelui numai pentru că unu’ Kepler a făcut o teorie care nici măcar nu se susține matematic... Hai mă, fugi de-aci, ești nebun? ...Da’ să vezi că or să-nnebunească și ăia care trebuie să ne lege! N-o să mai aibă cine pe cine să lege...

- ...

- Viața e o mizerie, iubita mea... Nu țin femeile lumea... dovadă că lumea moare... Altfel, ele au fost puternice dintotdeauna. Citește-l pe Pavel. Mai ales văduvele sînt foarte tari. Se bat pentr-un bilet la Sovata de dau jandarmii peste cap, bașca înmormântarea de care abia au pus... Aveți un talent, măi fetelor... Deci ăla moare: de inimă rea, de alcoolism, kiltu’ meu de ce moare, e treaba lui... Ea îl îngroapă, se dă cu capu’ de pereți, până când își revine. Pe urmă, după ce-a terminat la restaurant și cu parastasu’ de patruzeci de zile, mai trece pe la cimitir din cînd în cînd, și-ncepe să-l jelească: Costelee, Costele! Cum muriși tu și mă lăsași!?... - între timp au apărut problemele financiare -, ce mă fac eu fără tine, fir’ ai al dracului, numai de-aia muriiiși, ca să mă lași singurăăă! Și așa, jelindu-l, își dă seama că ea a avut dreptate să-i mănînce ficații ca el să moară, fiindcă a fost mereu un dezertor de la responsabilitățile ce-i reveneau, un retractil, iresponsabil și egoist!

Între timp ea abandonase telefonul și își vedea de treabă prin baie. Pe la miezul nopții avea să-l scuture odată cu fața de masă pe fereastră și apoi să-l găsească în spatele blocului, căzut în dungă pe o bordură ferită de ochii trecătorilor, după o săptămînă ploioasă de aprilie. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey