Augustin Cupșa
Pierre Rădulescu

 
sus

Augustin Cupșa

 

Marile bucurii și marile tristeți
(din volumul Marile bucurii și marile tristeți, editura Trei, 2013)

                                               

Cea mai mare parte a mobilei am făcut-o bucăți până la prânz. Am demontat masa din sufragerie, patul mare din ultima cameră, biblioteca și dulapurile apoi le-am cărat la mașină.

Robert luase un papuc cu împrumut pentru o zi, nu era chiar ce-și dorise el și de ce-aveam noi nevoie dar și așa puteam să zicem c-am avut noroc cu tipul ăsta care lucra la depozit și i-a scos mașina din firmă fără să-i ceară nimic. Nu prea aveam cum să-l plătim pentru că amândoi stăteam cam prost cu banii dar frate-meu i-a promis că o să-i facă cinste la următorul salariu.

Singurul în picioare rămăsese bufetul mare din bucătărie. M-am oprit în fața lui cu mâinile în șolduri și l-am măsurat cu privirea – un monstru de trei metri lungime, înalt până în tavan, din lemn de nuc masiv ca de altfel, toată mobila bunicii – mobilă veche, moșierească. Fusese montat direct în casă pentru că nu putea fi băgat pe nicio ușă.

Când eram mici ne suiam pe blat și ne agățam cu mâinile de rafturile cele mai de sus ca să găsim tot felul de lucruri pe care ne imaginam că bunica le ascundea acolo. Nica nu numai că nu ascundea ceva dar nici nu se suia acolo să umble sau să arunce din lucrurile vechi și probabil că n-o mai făcuse de ani buni.

Pe la prânz am scos de acolo pungi de făină mucegăită, sticle verzi cu zacuscă sau legume în ulei datate cu zece, cinșpe ani în urmă, cutii de biscuiți uscați pe care roiau furnicile și frunze de tei carbonizate învelite în suluri de tifon. Eu stăteam sus pe scară și îi pasam lucrurile lui Robert jos care le îndesa în saci mari de rafie și le căra în stradă, la gunoi. Când am deschis ultimul sertar, un miros vechi și rânced dar atât de familiar m-a izbit în piept. Am rămas cu borcanul în mână. O lumină subțire trecea prin coroanele îngemănăte ale salcâmilor din curte și intra în bucătărie prin geamurile pătate de grăsime.
- Ce ai găsit acolo?
Asta a fost cea mai ciudată descoperire - un borcan de un litru, plin cu un lichid vișiniu tulbure în care plutea un corp amorf despre care Robert a zis că sau e o bucată de sfeclă sau e o ureche de pisică și eu nu l-am contrazis pentru că nici mie nu mi-era clar. Nica putea să țină orice în casă.

M-am uitat la geam și la masa de sub el pe care frate-meu clădise două turnuri de farfurii. Setul mai mic care părea și descompletat mi-a revenit mie. 
Robert era căsătorit și nevastă-sa aștepta al doilea copil așa că i l-am cedat pe cel bun.

Când am rămas singur în bucătărie, m-am uitat îndeaproape la farfurii – toate erau din porțelan chinezesc, unele dantelate pe margini – mi le aduceam bine aminte.

M-am plimbat prin bucătărie, am șters cu palma praful de faină care se scursese din rafturile de sus, m-am aplecat pe geam și mi-am aprins o țigară.

Curtea din spate se umpluse de bălării înalte iar perele se uscaseră pe ramuri sau fuseseră ciugulite de păsări.
- Hai c-am luat și niște bere a zis Robert când s-a întors trântind ușa. A pus pe un colț al mesei una lângă alta, șase sticle de bere care păreau foarte reci.

De dimineață o vecină ne-a auzit când bocăneam cu ciocanul și a bătut insistent la ușă. M-am dus să-i deschid.

- Era proprietarul?
- Nu, era madam Braun.

M-am așezat la loc pe scaun și am schimbat vârful unei șurubelnițe. Robert se chinuia ghemuit să scoată o ușită din balamele.

- Ia vezi dacă asta-i bună.
- Și ce vroia?
- A zis că ea trebuie să-și recupereze o supieră pe care i-a împrumutat-o lu`  Nica mai demult.
- Vezi să nu, mi-a răspuns Robert care se muncea să desfacă ușa.
- Cică e una albă din porțelan pictată cu maci și flori de câmp. Ne roagă să i-o dăm dacă o găsim.
- Poate o găsesc și-o să-mi scape din mâini înainte să i-o dau.

Robert mi-a povestit că de fiecare dată când a vorbise cu bunica în iarnă, i se plânsese de vecini. Niciunul nu trecuse pe la ea să-i aducă ceva. Braun pretexta că din cauza ghețușului, nici ea nu putuse să iasă din casă să-și ia măcar o pâine.

- Totuși niciunul n-a murit de foame, se pare i-a zis Robert. Reușise să desfacă prima balama. Înțelegi ce vreau să zic?

În schimb bunică-mea fusese nevoită să plătească o femeie, nepoata unui prieten de familie care trecea pe la ea o dată pe zi și îi aducea tot felul de porcării care în general nu se puteau mânca. Mie mi-a fost imposibil să bat drumul din București pentru că benzina era foarte scumpă iar la noi, n-aveam loc s-o primim. Robert stătea cu soția și copilul la părinții fetei într-o casă din Bucureștii Noi iar eu de-abia mă mutasem cu iubita mea într-o garsonieră din centru.

Casa nu fusese niciodată a bunicii, la început fusese naționalizată apoi proprietarul i-o lăsase în chirie la un preț de nimic iar Nica se mutase aici după ce casa ei fusese demolată. Ne-a lăsat nouă mobila să ne-o împărțim sau să o vindem dacă aveam chef.

Avea dreptate Braun, vasul ei cu maci și flori de câmp era la Nica în bufet. I l-am dus eu pentru că mi-a fost teamă că Robert o să se țină de cuvânt să-l scape din mâini exact în fața ei. Madam Braun l-a înhățat imediat, i-au dat lacrimile și cred că într-o primă fază a vrut să mă îmbrățișeze.

N-a făcut-o totuși datorită unor reguli de bună purtare care spun că marile bucurii și marile tristeți nu se manifestă în public.

S-a mulțumit să întoarcă supiera pe toate fețele de parcă ar fi vrut să se asigure că e chiar a ei și mai ales că n-a pățit nimic. A uitat să-mă mai întrebe de sănătate, de mine sau de frate-meu.              

Totuși ne știa de când eram cât o palmă. Mama ne aducea pe amândoi la Sibiu și ne lăsa aici peste vară. Și Braun avea un nepot, Tobi, cu care mă jucam și de multe ori ajungeam să ne luăm la bătaie. Robert, cu șapte ani mai mare ca noi, nu-și pierdea vremea cu fleacuri și se ducea cu băieții la fotbal sau să șparlească beculețe de Oltcit. Uneori, dacă rămânea amiezele pedepsit în casă, ne făcea avioane din carton. Știu că pentru un avion din ăla l-am pocnit pe Tobi de i-a bușit sângele pe nas.

Mi-a părut rău și-am stat multă vreme cu frică să nu mă pârască dar n-a ieșit nimic din chestia asta.

- Ce naiba o mai face Tobi? l-am întrebat pe frate-meo.
- E la pârnaie - mi-a zis lovind cu palma capacul sticlei pe care o fixase în muchia bufetului.

Capacul a sărit și s-a rostogolit pe podea zornăind.

- Ei, na...

Robert s-a sprijinit cu fundul de bufet și a dat berea peste cap. A tras o înghițitură zdravănă. M-am uitat la gâtul lui gros și bărbos pe care aluneca în sus și-n jos mărul lui Adam.

- Nu bei? mi-a întrebat când a văzut că mă holbam la el.

Ne-am dus în curte și ne-am pus pe trepte. Salcâmii făceau umbră deasupra scării și pe jumătate din zidul de la bucătărie. A fost o idee bună să bem berile înainte să se apucăm de bufet pentru că nu mai aveam frigider și dacă mai stăteau, berile s-ar fi încălzit. În plus ni se făcuse foarte sete.        

Am dat gata primul rând și am mai adus unul.

- Cică e-n Marsilia, mi-a zis Robert

Îmi aminteam cu greu figura băiatului.

- Da` ce-a făcut?
- Niște căcaturi.
- Da` tu de unde știi?
- Mi-a zis Nica.
- Păi ea de unde știa?
- Știa.

Am încercat să deșir discuția mai departe dar fără mare succes, la fiecare întrebare primeam un răspuns exact și închis. Frate-meu avea mici efuziuni apoi imediat se retrăgea în carapacea lui de parcă s-ar fi simțit vinovat de fiecare dată.

Când venise de dimineață să mă ia cu papucul, aproape că nu-l mai recunoscusem. Fața i se buhăise, își lăsase barbă și arăta mult mai bătrân decât mi-l imaginasem eu când îl așteptam în fața blocului. Nu ne mai văzusem de câțiva ani deși stăteam practic în același oraș.

Nu știu cum, când eram puști ajunsesem la concluzia că-l secam pentru că mama divorțase de taică-su ca să se mărite cu taică-meu. Mi s-a părut și atunci o aiureală, mai ales că eu nu avea nicio vină în treaba asta, pe atunci nici măcar nu mă născuse și, mai mult - după ce mama a divorțat și de taică-meu și a plecat cu cel de-al treilea soț la Montreal, situația mi s-a părut echilibrată.

Totuși unele gânduri nu pot fi scoase din cap și fiecare e liber să creadă ce vrea. Pe drum spre Sibiu, am evitat subiectul și tot ce avea legătură cu mama.

Am discutat despre bani, despre criză, Robert era îngrijorat că service-ul la care lucra putea să dea faliment. Foarte mulți își pierduseră mașinile la bănci sau dacă încă le mai aveau, preferau să le țină în garaj și în niciun caz nu dădeau banii pe reparații. Nevastă-sa aștepta al doilea copil și indemnizația de maternitate nu-i ajuta prea mult. M-a întrebat fără mare interes ce mai fac eu. I-am zis că lucram la doctorat și după aproape doi ani ajunsesem într-un punct mort. Nu era singurul. Mă simțeam împotmolit pe toate planurile.

Frate-meu nu pricepea lumea în care mă zbăteam și probabil de aia nici nu m-a întrebat de ce mă simt împotmolit și dacă asta era ceva cu adevărat nasol sau nu. Sau pur și simplu nu i-a păsat.

Înainte să termine a doua bere, Robert și-a aprins o țigară. Eu  stăteam lângă el pe trepte, aplecat deasupra pantofilor și mă chinuiam să rup o ață care ieșise din cusătură așa că nu mi-am dat seama că se uita la mine.

- Tu mai ești cu fata aia?

Mi-am întors capul spre el

- Care fată?
- Aia cu care te-am văzut ultima dată.
- A fost demult, nu mai știu cu cine eram.
- Una șoldită, cu părul ondulat.
- Blondă?
- Mai închis așa
- A, da ea e. Mai sunt cu ea.
- Cum o cheamă?
- Maria.

Nu-mi plăcea privirea lui fixată pe mine, parcă era profesorul de la doctorat care urma să se zborșească la mine.

M-am ridicat în picioare, ținându-mă cu o mână de pervazul de la bucătărie care venea chiar deasupra treptelor. Mi-a luat berea de jos și m-am postat în picioare în fața lui.

- Mai știi odată când am răsturnat aici tava cu mere coapte și m-am ars?

Robert și-a supt o măsea și a scuipat. O pată mică a strălucit pe ciment.

- Nu mai știu.
- Știi că Nica punea aici tăvile, să se răcească?
- Știu dar nu mai știu când te-ai ars.

Discuția nu-l prea pasiona dar eu am continuat chiar cu riscul să-l scot din pepeni.

- M-a dus în camera din mijloc, știi acolo pe canapea, și mi-a tras câteva cu o lingură de lemn dar după ce-a văzut că eram prăjit și speriat, i s-a făcut milă și mi-a pus comprese. A băgat altă tavă la cuptor și mi-a pus batistele ălea pe mâini și pe picioare, aveam una și pe gât, le ungea cu miere înainte să le ude și eram lipici de sus până jos, mai știi?
- Nu mai știu. Cred că umblam pe-afară.

Robert s-a ridicat și s-a dus la poartă. Veniseră niște țigani cu o căruță și dădeau târcoale mașinii.
M-am așezat la loc și m-am sprijinit cu capul de perete. Răcoarea umedă a zidurilor mucegăite și a treptelor mirosea înțepător.

Casa asta nu fusese niciodată a noastră și nici n-avea să fie, trecuserăm și noi prin ea, eu, frate-meu și Nica. Și chiar și mama.
Verile lungi mi le aminteam cel mai bine.

Stăteam în jurul mesei rotunde seara și mâncam împreună, maică-mea fuma și-mi plăcea să-i văd mâna subțire pe care-o ținea ridicată în cot când vorbea. Pe braț avea un puf fin arămiu care dispărea în dreptul dosului mâinii și de acolo începeau degetele ei lungi. Vedeam limpede inelul ei de argint cu un bob de chilimbar.

- Sonia, lasă țigara îi spunea Nica învârtindu-se cu vasele pe lângă chiuvetă.

Ea se făcea că n-aude. Ținea în poală un vraf de discuri și umbla printre ele. Bunica n-o slăbea, se răstea la ea și atunci maică-mea fugea s-o ajute și lăsa țigara în scrumieră să se fumeze singură. Se întorcea spre noi și ne făcea cu ochiul.

Noaptea târziu jucam cărți în bucătărie și ascultam Luis Mariano la pick-up. M-am gândit la maică-mea și mi-am zis c-ar fi fost tare bine să am niște bani și sau dau o fugă până în Canada deși nu eram sigur dacă știam ce să-i spun.

- Șefule, astea nu le dai, că-s paradite? am auzit că au strigat țiganii din drum.

Robert s-a răstit la ei dar n-am priceput ce zicea. A rămas în poartă ca să fie sigur că ăștia se cărau. După ce-a văzut că au dat colțul în capătul străzii, Robert s-a întors în curte. Era îngrijorat să nu ne fure ceva din mașină.

Strada zăcea pustie și cele mai multe case aveau obloanele trase. Dacă cineva ar fi luat ceva din spate, nimeni n-ar fi sărit. Niște câini de pe trotuar au lătrat totuși căruța când a trecut probabil prin dreptul lor.

- Hai să terminăm mai repede, mi-a zis frate-meu urcând treptele.

A aruncat țigara printre buruieni. Ne-am apucat de treabă. M-am uitat ultima dată la bufetul imens care, fără uși și sertare, arăta ca un animal mort gata să fie tranșat.

Robert mi-a explicat unde era piesa de rezistență care ținea totul la un loc. A bătut cu palma pe scândura raftului central.

- Asta e bătută în cuie de fundul dulapului și dintr-o parte și alta vin turnurile ăstea două care sunt prinse de ea. Iar de ele vin prinse și blatul ăsta și sertarele de jos și astea de sus.

L-am urmărit fără să pricep ce era așa de complicat.

- Când eu să desfac aici, corpul o să se ducă încolo și mi-e să nu cadă pentru că picioarele sunt cam putrede, ăla vezi că e rupt. Așa că trebuie să ții de el.
- Păi și celălalt?
- Păi și celălalt o să se ducă încolo dar de ăla țin eu.

Mi-a dat seama cât de grea era treaba după scârțâitul care se auzea când Robert desfăcea șuruburile. Bucățile se îndepărtau trase de propria greutate și a trebuit să împing din sens opus ca să le țin la un loc. Altfel frate-meu nu mai putea să răsucească șurubelnița așa de mare era tensiunea în încheieturile ălea.

Când l-a scos pe ultimul, am simțit cum vine peste mine un bolovan pe care nu-l puteam opri. Cuiele au sărit din blatul din spate smulgând așchii.

- Hooo - a țipat frate-meu ca un țăran care smucește caii și-a încercat să apuce și el de un raft dar nu putea pentru că trebuia să-și țină partea lui.

Am reușit să îl rezem cumva proptindu-mă bine în picioare. M-am uitat la frate-meu care ținea cealaltă parte lipită de perete.

- Lasă-l încet jos.

M-am dat în spate pas cu pas, puteam să jur că o să-i cedeze brațele, muchia de care apucasem îmi tăia degetele și câteva rafturi uitate pe poziții, au căzut cu zgomot pe podea.

Până la urmă am făcut cumva și l-am lăsat jos și m-am dus să-l ajut să facă același lucru. Tăblia rămăsese fixată în partea lui.

- De aici e simplu, mi-a zis el scuturându-și palmele. Desfacem bucată cu bucată.              

Robert și-a mai deschis o bere și ne-am pus pe deșurubat și scos cuie. Soarele coborâse sub coroana pomilor și lumina cădea peziș în bucătărie. Am lucrat vreo oră fără să ne zicem nimic. Când se strângeau mai multe scânduri, rafturi și alte bucăți de lemn, Robert se ducea cu ele la mașină. La un moment dat când mă chinuiam cu un cui, mi-a zis:

- Te căsătorești cu fata aia?

Am rămas cu ciocanul în mână. Am luat berea și m-am uitat la el să văd ce vrea. Dar el nu se uita la mine, îmi întorsese spatele și aduna mânerele într-o cutie de carton.

- Nu știu, mai am timp.
- Ai aproape treijtrei de ani, nu?
- Am făcut în aprilie.
- Păi și? Ce mai aștepți?
- Chestia asta m-a blocat complet, nu mă simt întreg până n-o termin și nu pot să mă gândesc la altceva.

Robert s-a ridicat în picioare, îi măsuram corpul mare conturat în contralumină. Ținea în mână o bară de fier înflorată care servise ca mâner pentru unul din dulapurile suspendate.

- Matematică, zici?
- Analiză matematică.

S-a scărpinat în cap.

- O vrei pe fata aia?

M-am ridicat și eu și mi-am șters mâinile de fundul pantalonilor. N-am văzut sticla goală pe care-o lăsase pe podea și am răsturnat-o cu piciorul. Și nu știam nici care e limita lui.

- Ce vrei să zici? În ce fel?
- Adică să vrei o femeie, pricepi?

Am ieșit din nou pe trepte. Se-ntunecase și greierii se auzeau din răsadul cu flori. Am desfăcut berea mea și am poștit-o

- Nu-mi dau seama ce vreau.
- Care-s avantajele și care-s dezavantajele, la asta trebuie să te gândești - mi-a zis frate-meu precipitat.

M-am frecat cu palma în cap. Se amețise și avea chef de discuții. Auzisem mai demult că are probleme cu alcoolul dar nu știam că limita lui era - trei beri. Culmea, și eu simțeam o amețeală ușoară. M-am uitat pe etichetă să văd cât alcool avea berea. Era o bere obișnuită.

- Îmi place de ea.
- Asta-i obligatoriu, nu-i un avantaj.
- A făcut aceeași facultate.
- Nici ăsta nu-i tocmai un avantaj.
- Așa e – am admis.

Apoi am tăcut. Mă uitam cu coada ochiului la frate-meu, la mâinile lui rotunde și puternice pe care le ținea înfășurate pe sticla de bere, niște mâini muncite, cu pielea crăpată și bătături la încheieturile degetelor.
Mi-era c-o să mă-ntrebe dacă ne-o tragem bine sau nu dar n-a făcut-o.

- Uite care-i chestia, i-am zis. Eu nu știu câți iubiți a avut, cum era înainte să mă cunoască, de ce se bucura și cum se bucura. Nevastă-ta câți iubiți a avut?

Robert și-a întors spre mine capul lui mare și păros cu o mișcare lentă de bivol. Mi s-a părut că zisesem ceva aiurea.
Ochii lui albaștri înotau într-o peliculă de apă. Într-adevăr se turtise bine din trei beri.

- Habar n-am.
- Mă gândesc la niște chestii uneori. Oare câți iubiți a avut mama?

Frate-meu a tras iarăși o flegmă din gât.Flegma s-a lipit pe o treaptă.

- Pe doi îi știm cât de cât.

Am râs și i-am dat dreptate.

- Uneori stau noaptea în pat, ea doarme și eu mă gândesc la tot felul de prostii. Știi la ce mă gândesc cel mai mult?

Robert a clătinat din cap.

- Mă gândesc dacă am noroc, dacă mi l-am găsit, înțelegi ce vreau să spun?

Frate-meu a scuturat din mână și m-a bătut pe genunchi.

- Nu trebuie să te gândești la asta. Norocul și și necazul te găsesc ele. Tu trebuie să îți vezi de treaba ta. Mai zi, care-s avantajele cu fata asta.

M-am întins pe spate cu mâinile sub cap. Figura Mariei, lucrurile și gesturile ei mi se învârtea în cap ca niște bile de jonglerie și nu știam pe care să-l aleg din ele. Robert s-a ridicat în picioare și a plecat să se pișe în fundul curții.

M-am dus după el prin pârloagă. Stătea cu spatele la mine și îi auzeam jetul care cădea pe gardul de lemn.

- O știi pe Cyd Charise din Orchestra ambulantă?

Robert și-a golit vezica în același ritm puternic.

- E un film.
- Nu cred că l-am văzut.
- Ei, mă rog, cântă ea cu Fred Astaire și dansează, își ridică fustița albă cu mâinile și râde.

I-am arătat cum făcea.

- Îhm.
- Așa face și ea uneori.

S-a întors spre mine în timp ce-și îndesa cămașa în pantaloni. Și-a tras șlițul cu mișcări greoaie

- Adică râde?
- Da, exact, râde în felul ăla, din nimic și atunci i se fac două gropițe aici în obraji.

Frate-meu a stat pe gânduri, bălăngănindu-se discret pe picioare. Îi vedeam fața pe jumătate scăldată în lumina galbenă a unui bec de pe strada din spate. Fața lui mare și osoasă care nu semăna deloc cu a mea.

- Da, a zis el. Ăsta e un lucru bun.

Mai încolo ne-am culcat în casă, pe salteaua rămasă pe jos, în camera din fund, exact așa cum dormeam și când eram mici. Robert se ciupise prea tare ca să conducă  până acasă și-n plus se făcuse întuneric și noua nu ne mergea farul stâng.

Până târziu am privit tavanul înalt cu crăpăturile pe care le uitasem și m-am întrebat dacă am noroc sau nu.

Apoi am adormit. Lăsasem geamurile deschise și spre dimineață  în cameră se făcuse răcoare și-am început să dârdâi. M-am lipit cu spatele de frate-meu, i-am simțit căldura care ieșea din spinarea lui lată și mi-a fost mai bine.

Totuși, când l-am văzut pe stradă în București, după câteva săptămâni, nu l-am strigat. Mergea pe celălalt trotuar încet ca și cum nu s-ar fi grăbit nicăieri. L-am urmărit cu privirea până a dispărut în intersecție printre ceilalți oameni.

Comentarii cititori
sus

Pierre Rădulescu

 

Clubul gentlemenilor 

  

Un grup de bărbați intrați bine de tot în vârsta a treia, adunându-se zilnic într-o cârciumă de cartier. Campatru, cinci în fiecare zi, câteodată șase sau șapte. Cârciuma aflată lângă un cimitir al cărui nume l-am aflat foarte greu. Pentru că nu este numele străzii, așa cum am crezut multă vreme, ci al satului care a fost aici odată demult. Sat locuit de bulgari, așa cum erau atâtea din satele așezate de jur împrejurul orașului. Bulgari veniți acum vreo două sute și mai bine de ani, ocupându-se cu grădinăritul și cu creșterea vitelor. Românii îi numeau sârbi, fâcând o confuzie evidentă. Și cimitirul a fost la început bulgăresc (sârbesc, cum zic că îl numeau pe atunci românii). Satul a dispărut de mult, orașul s-a întins peste el, la început cu mahalale, peste gospodăriile bulgarilor și peste smârcurile și imașurile pe care pășteau vitele, apoi peste mahalale au venit alei de blocuri peste alei de blocuri. La capătul celălalt al cimitirului este o piață care și-a schimbat numele de câteva ori: (nostim e că lumea e totdeauna obișnuită să folosească numele la care s-a renunțat cel mai recent; numele nou parcă nu ar exista; însă e de ajuns să fie schimbat la rândul lui, și dintr-odată devine favoritul tuturor).  Mulți dintre țăranii care își vând aici zarzavaturile vorbesc între ei în bulgărește. O bulgărească veche, nu ce se vorbește acum în țaradin care au plecat de atât de mult timp.

Ai crede că piața asta e dintotdeauna, dar nu e așa. Mulți ani a fost aici un talcioc. Luai un tramvai din centrul orașului și mergeai cu el până la capăt, acolo unde se afla o statuie înfățișând un ostaș care își pierduse o mână în lupte, dar își folosea mâna rămasă ca să arunce o grenadă. Pe soclul statuii o placă pe care erau numele sătenilor căzuți în primul război mondial. Treceai de statuie, urmai o stradă îngustă și mărginită de căsuțe de mahala, cu curți mari ghicindu-se în spate, și ajungeai într-o groapă uriașă care părea că nu are sfârșit. Ăsta era talciocul. Am fost doar de vreo trei ori acolo. Eram copil, m-au luat părinții, și nu mai țin minte decât că mă plictiseam și că soarele mă bătea în cap fără cruțare.

Talciocul ăsta a dispărut de mult, atât de demult încât lumea l-a uitat. Bulevardele și blocurile au venit acolo, peste talcioc, peste căsuțele de mahala cu curțile lor cu tot, iar linia de tramvai s-a prelungit și ea. Din locul acela, ca să mergi până unde este acum capătul tramvaiului mai mănânci o pâine. A fost pe urmă, mult mai târziu, un alt talcioc, care începea după cimitir și ocupa un teren larg, învecinându-se cu niște grădini mari de legume aparținând unor întreprinderi din zonă.  A durat numai câțiva ani. Între timp s-au desființat și întreprinderile. S-au construit acolo restaurante care le imită pe cele din centru, străzi întregi cu vile, un magazin mare în fața căruia e un loc de parcare imens, două benzinării, o sală de gimnastică, un hotel și apoi câteva biserici, fiecare aparținând altui cult. Duminică pe la prânz îi vezi ieșind din ele aici ortodocși, acolo baptiști, un pic mai încolo catolici, și îți dai atunci seama că e loc pentru toată lumea pe fâșia asta de pământ, și pentru toate credințele. Din tot talciocul ăsta care a durat numai câțiva ani a mai rămas un colț de stradă lângă cimitir, vreo zece metri, pe care unii se mai încăpățânează să vină și să stea toată ziua, cu vechituri pe care nu le cumpără nimeni. Și câteva prăvălii care oferă confecții second hand, aducând a un Taica Lazăr mai dela țară.

Cârciuma de care vă spun este de fapt și ea o relicvă a talciocului. Restaurantele celelalte se vor cu ștaif, asta e o magherniță în care vin țărani dela piață (nu prea mulți însă, mai e un bufet chiar lângă tarabele lor), gropari dela cimitir, câțiva oameni care lucreaza la un atelier de vulcanizare din preajmă, și, pe lângă ei, o masă separată, clubul gentlemenilor.
Venind întotdeauna cam la aceeași oră, dimineața, așezându-se la aceeași masă, bând fiecare câte o carafă de vin. Fiecare a venit la început cu poveștile lui, cu glumele și cu părerile lui. Păreri despre fotbal, despre femei, despre mărci de mașini, despre politică. Dar astea s-au spus și s-au răspus. De mult la masă e tăcere. E de ajuns să vezi un zâmbet fugar pe fața lui Nea Pantazi și știi ce ar vrea să spună, dar n-o face că nu mai are rost, că a tot spus-o.

Nimeni altcineva nu se așează la masa lor. Dacă intră în cârciumă vreun mușteriu nou și nu știe, vine ospătarul și îi atrage atenția șoptit să se mute la altă masă. Fiecare gentleman vine și se așează la masă întotdeauna la locul lui, iar ospătarul îi aduce imediat carafa cu vin și un pahar, amândouă păstrate până atunci la rece. S-au schimbat proprietarii de câteva ori, localul a fost la fiecare schimbare refăcut cap-coadă. Ei au rămas, cu masa lor, și cu tăcerea lor. Și nu credeam că se va schimba vreodată ceva. 

Uite că a murit mai întâi Nea Pantazi. Era cumva șeful grupului, daca se poate vorbi de un șef aici. Era clar respectat de ceilalți și având întodeauna ultimul cuvânt, chiar în situația asta în care nimeni nu scotea o vorbă. Se așeza întodeauna în capul mesei, dacă ar fi găsit locul ocupat probabil că ar fi ieșit imediat. Fusese tehnician la una din uzinele din capătul celălalt al cartierului, ieșise de mulți ani la pensie. Uzina dispăruse, în locul ei era acum un soi de mall, dar lui Nea Pantazi nu-i mai păsa. Unul din copii îi era plecat de mult timp undeva în Germania sau în Elveția, celălalt copil rămăsese aici, lucra la o firmă de asigurări. Și la un moment dat Nea Pantazi a încetat să mai vină. Căzuse la pat și i-a fost din ce în ce mai rău. S-a chinuit cam trei luni până să moară. Ceilalți s-au dus să îl vadă, era depus în capela cimitirului și părea neschimbat, parcă dormea.

Al doilea care a dispărut a fost doctorul. Nu era de fapt doctor însă, fiindcă făcuse vreo trei ani de medicină, toată lumea îi spunea Domnul Doctor. În tinerețe își avusese ciudățeniile lui și una din ele era că bea totdeauna în picioare, de parcă n-ar fi vrut să-și strice dunga la pantaloni. Un excentric, ca să nu o zic mai pe șleau. Dar asta fusese demult, în tinerețe, acum ședea și el la rând cu ceilalți. Nu știu dacă mai juca p o k e r, fusese împătimit de jocuri de noroc și de pariuri. Era în stare să parieze dacă în prima repriză se vor marca mai multe goluri decât în a doua (dacă se marca același număr de goluri, sau nici unul, stătea pariul, cum se zicea în jargonul folosit de pariori). Lua de fapt bani dela aprozariști, pentru pariuri, ăia erau interesați să își spele banii. Cel puțin așa am auzit. Visase mulți ani să plece în America, să parieze acolo la curse de mașini. Sigur că asta era o fantezie fără nici un sprijin în realitate și până la urmă Domnul Doctor se potolise. Nimeni nu ar fi bănuit cum fusese în tinerețe, era acum un individ șters, arăta chiar destul de neglijent. Doar patima fumatului îi rămăsese, fuma țigară dela țigară. Dar nu dela țigări i s-a tras, a facut odată o pneumonie care l-a terminat.

Mac Cizmarul nu era nici el cizmar. Nici nu știu dece i se spunea așa, fusese în tinerețe coleg de p o k e r și de pariuri cu doctorul. Eu i-aș fi spus mai degrabă Mac Croitorul, pentru că venea întotdeauna foarte îngrijit îmbrăcat. Dar, vorba ceea, cine eram eu să botez oamenii? Venea mai rar, întotdeauna la patru ace, cu costum și cravată, cu batistă la buzunar, doar pantofii erau cam de cocălar. Dar asta e, nimeni nu-i perfect. Nu a mai trăit mult după moartea prietenului său, avea o boală care îl cocea de mult.

A fost apoi rândul lui Nea Silviu. Dintre toți era cel mai cumsecade. Fusese mecanic și avusese de mult un accident de pe urma căruia nu și-a mai revenit niciodată pe deplin. Însă a dus-o așa, cu urmările accidentului, zeci de ani. Pleca întotdeauna primul, se grăbea să prindă nu știu ce serial la televizor, ceva coreean parcă. A trebuit odată să meargă la doctor, se simțea prost, apoi a trebuit să se opereze, după încă două săptămâni a murit. Nu își turna niciodată el vinul din carafă, întotdeauna Nea Milică o făcea în locul lui. Cred că din simpatie, de altfel era un om care nu putea să nu îți devină simpatic, i se citea pe față cumsecădenia.
Nea Jenică lucrase la o fabrică de țigări, destul de departe de cartierul ăsta. După ce ieșise la pensie se angajese undeva, paznic la un depozit, însă a stat acolo doar câțiva ani, pe urmă s-a lăsat. Dispărea câteodată săptămâni întregi, pleca la o soră la țară. Chiar nu m-am așteptat să moară și el, era un om voinic și cred că era cel mai tânăr din tot grupul.

A rămas Nea Milică singur. Pensionar și el, îmbătrânit și împuținat de forțe. Vine și se așează la masa aceea, ospătarul îi aduce carafa de vin și paharul, bea singur. Nu mai sunt ceilalți, să tacă alături de el, cu tăcerea aceea atât de plină.

http://updateslive.blogspot.ro/2013/12/clubul-gentlemenilor.html

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey