Anton Georgescu
Haugh Béla

 
sus

Anton Georgescu

 

Văru’ Costache

 

Văru’ Costache fiind pe numele lui Costache Marin, încurcătura asta lingvistică făcând imposibil ghicitul prenumelui și al numelui de familie. Și cu toți din familie strigându-l Costache, după ce trecusem de perioada în care zisesem constant „ei, și ce mare brânză?” la majoritatea lucrurilor din jur, într-o zi oarecare, de care nu mai îmi amintesc acum, prin pâcla deasă a anilor, devenindu-mi în sfârșit clar că ăsta era numele lui de botez. Privind la trecut cu curiozitatea cu care deschizi un album de fotografii vechi uitat in pod, aducându-mi aminte de văru’ Costache în două situații, ca vizionând un film pe ecranul decolorat al memoriei... Prima situație, el făcând o nefrită cronică (de la răceală, zicând mama, pentru care toate bolile se trăgeau de la o răceala), trezindu-se cu picioarele umflate ca doi butuci și mama - care fusese sora medicală și ca urmare toți din familie chemând-o întâi pe ea când cădeau bolnavi, chiar înainte de a se duce la doctor – doftoricindu-l cu leacuri băbești, spunându-i să toarne apă caldă cu sare în lighean și să-și țină picioarele acolo până se fac roșii ca racul. Iar el plângând ca o fată mare, înjurând la „mama ei de viața haină” și văitându-se în continuu „Eu mor, îți spun eu că de-aici mi se trage, bă tanti,” tanti fiind mama, adică mătușa lui bună, sora lu’ mamă-sa. Mama încurajându-l, trecându-și mâna prin părul lui aspru, țepos, fără să îl mângâie cu adevărat, doar zicându-i să îl calmeze “N-ai să mori Costache, fă ce iți spun eu și o sa vezi că îți trece, mamă” și până la urma ea având dreptate. Văru’ Costache făcându-se bine și mama tachinându-l după aia și spunându-i „Eh, vezi că nu muriși, Costache,fricoși mai sunteți voi bărbații, vă scăpați pe voi din orice.” El răspunzând cu fața mânjită a mirare “Cine? Eu, bă tanti? Hai ca exagerezi!” Așa obișnuind să vorbească văru’ Costache cu femeile, apelându-le cu câte un direct, ca între bărbați, fără să se omoare cu politețurile sau să îi pese de distincția între vârste sau sexe. Asta fiind prima situație. A doua situație petrecându-se mai târziu, ani buni de la povestea cu nefrita, ani care trecuseră ca niște dâre subțiri pe ecranul încărcat de pureci electrostatici al memoriei. Liceul fiind ascuns într-un șir de ani posomorâți, decolorați, iar eu fiind deja absolvent de facultate, inginer plin, de fapt mai mult un ingineraș, mititel, firav, dar cu ambiții mari într-un loc in care oamenii nu aveau ambiții, ba chiar râdeau de ăia care aveau visuri sau planuri de viitor: direcția județeană de poștă și telecomunicații. „La poștă” cum îi spuneau oamenii, pe scurt, referindu-se la una sau la amândouă, neputând să faci distincție, telefoane sau poștași, contopite într-un singur drac de guvernanți. Un loc de muncă în care te angajai odată, și din care ieșeai ori la pensie ori la veșnica pomenire, mort de timpuriu. Văru’ Costache lucrase acolo de vreo sută și ceva de ani, fiind maistru la rețeaua telefonică a orașului, într-o perioadă când numerele de telefon erau mai puțin accesibile și decât excursiile în străinătate sau pachetele de țigări “Kent” pe care le puteai cumpăra ori de la studenții arabi ori de la shop, dar ca să ai telefon acasă trebuind ori să fii doctor ori să cunoști pe cineva „la poștă”, ca de pildă pe văru’ Costache, care știa pe dinafară care numere sunt libere și care nu, prin care parte a orașului, și toți care îl cunoșteau sau nu îl cunoșteau înjurându-l de mama focului, bănuindu-l că le dădea la ginecologi și la dentiști și la milițienii de la circulație, ca să se pună bine cu ei. Eu auzindu-i mereu pe cei din familie bârfindu-l și zicând “al dracu’ Costache ăsta, și-a făcut o grămadă de clientelă cu telefoanele lui”, întrebând și eu ce însemna clientelă, aflând că era un alt nume pentru relații. Și ca răzbunare pentru clientela lui toți vorbindu-l de rău așa, în general, pomenind de cât de bătut in cap fusese băiatul ăsta de se dusese la București ca să intre la școala post-liceală de telecomunicații și căzuse cu nota finala doi. Care doi însemna ca nu făcuse nimic altceva decât sa se semneze pe foaia de examinare, și probabil ca și semnătura fusese pusă greșit ca altfel ar fi luat nota trei. “Dar uite că a avut noroc scârțarul asta,” concluzionând cu obidă vreunul, neîncercând să explice de ce era văru’ Costache scârțar, ca mie nu mi se păruse niciodată așa ceva, de câte ori ne duceam acasă la el, mama, tata, eu, dându-ne mere și ouă și nuci și mie personal câte o carte de telecomunicații, cu coperta prăfuită, ruptă, despre tehnica pentru toți, tuburile electronice. Probabil scârțar fiind cu rubedeniile lui care aveau și ei doctorii si milițienii si avocații lor, în schimb văru’ Costache fiind cu ochii numai pe cașcavalul lui. Și când angajat la aceeași companie cu el, eu ca inginer cu repartiție guvernamentală, văru’ Costache maistru cu vechi state de serviciu, el arătându-se mândru cu mine, zicând la toți „ăsta e domnu’ inginer ăl nou, băiatul lui tanti,” dar nerecomandându-mă ca vărul lui primar, și nu așa de mândru încât sa mă invite vreodată la masă, în pauza de prânz, deși în apărarea lui, pe vremea aia oamenii nu se duceau la restaurant, nici măcar la vreun chioșc stradal ca să cumpere sandvișuri și brânzoaice în pauza de prânz si să își mai dezmorțească limbile împreună, alea fiind dezmorțite deja de la trăncăneala de dis-de-dimineață, nelegată de serviciu, acoperind fotbal, politică și filme americane, polemici bune numai in timpul orelor de muncă. În plus venind toți, mai puțin șefii ăi mari, cu mâncarea împachetata de acasă, în ziarele de săptămâna trecuta, brânză, oua, șuncă, iar spre vară ceapă verde si roșii proaspete de grădină, în timp ce iarna numai ceapă uscată și murături, nu măsline că erau scumpe și greu de procurat. Iar de sărbători aducând sticle cu vin roșu si câte-o pungă de nuci, și chiar daca vinul era acru și ăla care îl aducea vroind mai mult să scape de el decât sa fie generos, era râs, bășcălie, veselie și voie bună, de parcă eram toți la o agapă între prieteni, și nu la serviciu. Fun, cum zice americanul, pe vremea aia fiind toți familiari cu jargonul american pentru că la televizor “se dădeau” numai filme americane, cu subtitrare în românește, de parcă toată țara participa la o lecție în direct de limba engleză. Dar cel mai mult impresionându-mă atunci cum se comporta văru’ Costache când îl auzeam vorbind la telefon cu vreunul mare, poate doctor, poate dentist ori ditamai colonelu’ la circulație, încheind mereu in aceeași notă vie, spectaculoasă, răcnind ca la armată în receptor ”Da, dom’ sef, sa trăiți! Vă servesc, domnu’ șef, pe cuvânt de onoare!” Apoi trântind receptorul in furcă cu obidă, înjurând în barbă cu glas un pic muiat, având grijă sa nu îl audă vreun șef „Fire-ați ai dracului sa fiți!” Referindu-se la „toți” chiar dacă convorbirea lui fusese cu unul singur, doar unu’ mare din ăia toți mari și tari, unii pe la județeana de partid, alții pe la judecătoria regională, câțiva la secția pediatrie, care îl înnebuneau cu telefoanele, cerându-i favoruri, zi de zi. Mie parându-mi ieșirile alea total grosolane și neprofesionale. Neputând să nu mă gândesc că dacă l-ar ști directoru’ ce l-ar mai face albie de porci, poate l-ar muta la alt birou, iar dacă ar lucra în Vest și nu în România, mamă-mamă ce zburat afara ar fi văru-meu… Dar asta era țara noastră pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, ăștia erau oltenii și toată lumea știa că oltenii sunt oameni aprigi, cu gura slobodă si puși continuu pe sfadă. Certăreți și cu cuțitul la brâu. Oameni croiți altfel decât ăia din lumea civilizată, unde mi-aș fi tăiat un deget de la mână, poate ăla mic, ca să ajung să trăiesc într-o zi..

*

Pe urmă venind revoluția din decembrie, căderea dictatorului și a imperiului roșu, imperiul dovedindu-se a fi mai mult un târg de provincie gri, rupt de lume și înapoiat, apoi Star Trek la televizor, duminica după-amiază, și mirajul occidentului care făcea progrese în toate cu viteza navetei „USS Enterprise” a căpitanului Picard, oamenii în America și din Vest fiind construiți altfel decât oltenii lui văru’ Costache, din material bogat, de calitate, trăind deja intr-un viitor care la noi nu cred ca ar fi ajuns curând și atunci noi, adică eu, nevasta, copiii, visând cu ochii deschiși să ajungem noi la viitorul ăla.. Pe urmă venind emigrarea in Canada, și oprobiul familiei, al lui văru’ Costache în special, el zicându-mi scurt și la obiect: “Unde dracului te duci in țara aia unde oamenii se omoară pe stradă?” Văru’ Costache neștiind nici măcar care era capitala țării ăleia, pentru că nu fusese numai școala de telecomunicații la care luase nota doi, dar el gândind așa, în general, cum făceau toți când vorbeau de occident si de grija zilei de mâine si de rata înaltă a criminalității si de exploatarea omului de către om, de parca învățaseră toți, pe dinafară, articolele de pe prima pagină a ziarului „Scânteia” care eu crezusem că era bun numai la împachetat brânza si ouăle si ceapa. „Dă-i în mă-sa de pușlamale capitaliste, bă vere” fiind concluzia lui preferata, rămânând preferată si după schimbarea din decembrie 1989 când capitalismul se întindea in Romania ca ciupercile după ploaie și politica oficial a țării se schimbase cu 180 de grade, acum fiind bine să fii capitalist și să încurajezi exploatarea omului de către om. Și pe urmă văru’ Costache dispărând complet din viața mea. Fiind plecați cinci ani si mai bine din România, într-o țară în care nu fusesem încă martor la nici un omor pe stradă,  deși mă uitasem bine in jur, mai ales la început când ne plimbam prin downtown cu copiii strânși bine de mână, să nu ne pomenim cu ei luați cu forța, răpiți. Primind noaptea telefon de la fiu-său, care era atunci în ultimul an de facultate la București, dar nu la telecomunicații, anunțându-ne că văru’ Costache murise de atac de inimă. Și eu întrebând ca prostul și complet nepotrivit cu momentul „Dar era tânăr, câți ani avea?” „Tânăr tata, nene, dar se îngrășase peste măsură în ultimul timp,” spunându-ne fiu-său care simțea datoria sa dea un raport detaliat, fără să sune foarte afectat, deși pariez că era, arătând doar îngrijorat că ar putea să scape un fapt important. „L-a omorât tutunul si băutura,” zicând mai târziu același fiu, sunând atunci contradictoriu cu scenariul obezității ca principala cauză a decesului neașteptat.  Așa vorbind fiu-său și eu devenind brusc melancolic gândindu-mă la tinerețea mea „la poștă”, rememorând scenele in care îl văzusem pe văru’ Costache trântind receptorul în furcă și înjurându-i pe ăia cu care vorbise mieros până cu câteva clipe înainte si le promisese respectuos și îndatoritor că îi ajută. Gândindu-mă cât de neprofesionistă si necivilizată era atitudinea lui.

*

Pe urmă venind integrarea reală in noua societate, societatea occidentală, țara Canadei, cea mai bună țară din lume pentru imigranții din categoria oamenilor slabi de înger, molâi, adică aia care așteaptă să le vină rândul la orice, în loc să sară peste coadă, vociferând sau făcând apel la vreo relație, integrarea venind în ziua când conduci pe autostradă și unul îți taie calea și tu te pomenești urlând „fuck you!” în altă limbă, limba țării de adopție. Fapt incontestabil că nimerisem în cel mai bun loc ca să îți reîncepi viața, dar tot atât de incontestabilă fiind evidența că țara Canadei e făcută din oameni care au tot o limbă, un cap, picioare, mâini și restul anatomiei identică cu a olteanului. Și unul dintre oamenii ăștia fiind unul Vandermeer, neam de olandez care nu vorbește o boabă olandeză și chiar face mișto de ea, zicând că atunci când îl ascultă pe taică-său vorbind parcă aude un câine lătrând. Și olandezul ăsta, fiind de vreo doi metri și jumătate în înălțime, și gras ca un bizon care nu știu dacă mai există dar e bun ca termen de comparație, fiind prieten cu alți olandezi parcă și mai mari ca el, făcându-te să te miri cum de se face că olandezii sunt toți oameni înalți, unul dintre buddies fiind șeful departamentului vânzări căruia i se spune pe aici „sales” deși acoperă mult mai mult decât simple vânzări, cum acoperea poșta de acasă mai mult decât simpli poștași. Și toți olandezii  înhăitați într-un grup cu profundă rezonanță tribală, adică preferându-se unii pe alții, umblând unul după coada altuia, cum se exprima plastic nevastă-mea, promovându-se unii pe alții, râzând numai la glumele lor și făcând mișto de umorul ălorlalți, mai ales când vine în accente est europene sau indiene sau farsi, ăsta fiind numele limbii pe care o vorbesc persanii, aia nenumindu-se persană cum te-ai aștepta. Și Vandermeer întâmplându-se să fie șeful meu, dar poziția de putere neputând să îl transforme în altceva decât un individ mare și cam prost, adia nu cam, de-a dreptul prost. Neavând deloc calități de manager dar fiind localnic și vorbind engleza fără accent, adică nu, cu accent nord-american care sigur sună needucat in Anglia, fiind pus șef peste vreo treizeci și ceva de angajați pe care îi aduce la fierbere și chiar îi poate încăiera în mai puțin de zece minute, doar să își deschidă gura aia proastă și să scoată pe ea enormități învelite frumos, în limbaj de business, managerial. Iar pe mine punând presiune din orice, disprețuindu-mă că știu cine e Dostoievski ți Napoleon și că peninsula Kamceatka nu e numele unui crater lunar, în timp ce el habar nu are că Afganistan e o țară cu munți de o frumusețe rară, acoperiți mai tot timpul anului cu zăpadă. Făcându-mă sa zic „yes” numai la ideile lui și să le înghit pe ale mele, chiar așa exprimându-se, you have to swallow it, interzicându-mi să folosesc „but” când vorbesc cu el, și să îl înlocuiesc cu „however” care înseamnă tot aia, dar e varianta plină de respect, celălalt termen fiind semn de atitudine arogantă, cu totul de așteptat de la un est european care renegă autoritatea prin firea lui înnăscut rebelă. Eu fiind in timpul ăsta șeful unei echipe de programatori si el spunându-mi neîncetat ca nu știu să comunic cu oamenii, să scot ce e mai bun în ei, oamenii fiind de două feluri, thinker (gânditor) si feeler (simțitor), iar gânditorului netrebuind să îi spui ce să facă că ți-l faci dușman, iar cu simțitorul purtându-te cu mănuși că altfel îl stresezi și nu mai scoți nimic de la el. lar el, Vandermeer vorbind cu toți la fel, adică făcându-i pe toți albie de porci din te miri ce, iar în final reușind doar să îi facă pe oamenii din subordine să îl bârfească pe la colțuri, să îl critice cu vehemență sau să îl ia în derâdere, făcând mișto de deciziile stupide pe care le face constant, zi de zi, ca un  ceasornic care arată timpul invers, de la mare la mic, dar e foarte exact. Asta întâmplându-se când conduci un departament care produce software ca pe o trupă de constructori jumătate analfabeți, betoniști si excavatori, aduși de prin Salvador și Honduras și plătiți cu cinci dolari pe oră, la negru, fără acte, dar el declarându-se mândru de el, umflându-și penele ca un Messia de bar de cartier, cu glasul ăla gros, sonor, mai ales când vorbește de râu pe câte unul, asta făcând-o des și fără motiv, doar din cauza pielii rele de pe el: „I know people!” Da, se pricepe la oameni cum mă pricep eu la bătut cuie în beton. Iar eu ca sa îmi câștig existenta ajungând să realizez că dacă o spun pe-a strâmbă, dar ca el, mi-e bine, iar daca o spun pe-a dreaptă, care de obicei merge împotriva lui, mi-e rău. Eu fiind în timpul ăsta cel mai prost între șmecherii cu care se înconjurase olandezul ăsta deloc zburător, limba mea învățând obiceiul vorbei unse cu miere la bătrânețe si forțat de împrejurări și ca urmare nefiind o treabă simplă. În final mieroșeniile mele sunând mai mult a insulte învelite in țiplă argintie străpunsă pe alocuri de țepii din interior, dar nici măcar asta deranjându-l pe șef, el rămânând oricum cu impresia că este cel mai deștept om într-o cameră înțesată cu douăzeci de programatori profesioniști, unul mai priceput ca ălălalt, dar toți purtând accentul ne-englezesc după ei ca urmele vărsatului de vânt pe față. Si așa, prins în lasou de sistem, dezvoltând o procedură proprie când se făcea vremea unui meeting cu șefu’, el așteptând un mesaj plin de adeziune si angajare – era sa zic patriotic dar in țara Canadei care e întinsă ca un șnur de la o coastă a unui ocean la o coastă a oceanului vecin, care e de fapt același ocean împărțit în felii imaginare, oamenii nu prea știu cum să fie patrioți, mai ales că unii dintre ei nu ies din provincia lor nici măcar o dată în viață -,  eu pregătind un statement of work, adică raport de activitate, plin de bullshit. Manipulându-l pe Vandermeer cu complexul lui Adonis aplicat la minte, nu la trup, acolo simțind și el că ar fi exagerat, putând să îi vinzi gogoșari ca la grădinar, numai să îi împachetezi frumos si vorba ta să sune întotdeauna ceva in genul „eu sunt mic si tu ești mare / eu sunt slab și tu ești tare” si apoi meeting-ul decurgând ușor, ca un walk in the park, el rostind „Excelent!” cu fața radiind de încântare, deși parcă sub o lumină bolnăvicioasă, parând spoită ca de două degete boante, încântat că are oameni fideli, care îi înțeleg gândirea de strateg și mai ales îl respectă, mai mult ca sigur îl adulează. Iar eu gândind în timp ce îi ridic temenele “what a fucking imbecile” apoi arborând un rânjet larg, fermecător, sugary drept în față, rostind ca la armată un „thank you” transparent, sonor, cu gura larg deschisă și pieptul bombat. Apoi întorcându-mă spre ușă ca să ies, rostind în barbă „futu-te-n cur pe mă-ta de prost!” în limba neintegratului și netrebuind sa trântesc vreun telefon, si nici sa fiu atent să nu mă audă, iar dacă m-a auzit și mă întreabă, putând să îi răspund instantaneu că mi-am zis în românește „It’s time to go back to work. This is our Romanian custom to end up a successful meeting with your boss!” Adică e timpul să trecem la treabă, ăsta e obiceiul la români, să zici fraza asta după ce te-ai întâlnit cu șeful și ai un plan. El arătându-se si mai încântat când aude replica mea, calitățile lui de fin cunoscător de oameni fiind încă o dată dovedite. Ăsta fiind un exemplu de schimb verbal. Dar putând oricând să execut tot atât de bine deceiving-ul prin email, rostind în engleză clar și tare un “up yours, fucking idiot!” în biroul meu, chiar înainte de a apăsa cu putere, parcă vrând să o crăp, tasta “Send”, aia fiind una dintre bucuriile zilei de muncă.

*

Și nu că atunci i-am condamnat pe toți la moarte, dar atunci l-am înțeles pe văru’ Costache și m-am prins că ceea ce făcea el era un fel catharsis, o epurare a gunoiului zilnic acumulat în tine, pus acolo de nevoia supraviețuirii într-o lume pe care nu ai ales-o, și chiar daca încerci să o schimbi cu alta, cum am făcut noi, nu găsești altceva decât același “kingdom of humans”, adică regatul oamenilor simpli, normali, limitați, oribili si atrăgători în același timp, ca un păr castaniu bogat, lucios, acoperit cu fulgii albi ai mătreței. Ceea ce făcea văru’ Costache era o împăcare cu sine, rugăciunea ofensatoare a luptătorului de guerilă, plin de păcate si de planuri murdare, apelând la metoda lui proprie de a cârpi demnitatea unei personalități făcute ferfeniță.

Și atunci am început să îl apreciez pe văru’ Costache și să îi simt lipsa.

Oakville, Ontario
Februarie 2014

Comentarii cititori
sus

Haugh Béla

 

Isprăvile lui Háry János (1914)
I.
Cum am venit pe lume

 

- Adevărat vă spun, zise cu mândrie Viteazul Háry János adresându-se oaspeților adunați în pivnița săpată în coasta dealului, adevărat vă spun vouă că nici vorbă ca eu să fi venit pe lume precum toți ceilalți oameni.

Asta deoarece, afirm cu fermitate, până și nașterea mea a avut loc într-un fel ieșit din comun. Desigur, se cuvine să știe toată lumea că Viteazul Háry János provine dintr-o familie nobilă maghiară. Una străveche, ale cărei rădăcini pot fi duse până la Adam. Slăviții mei strămoși au săvârșit o mulțime de fapte mărețe, au scurtat capetele unui duium de turci și de tătari, n-au plătit dări și au avut o moșie atât de mare, încât nu le ajungea anul s-o înconjoare călare. E drept, partea moștenită de tata a ajuns să fie mult mai mică, dar cerul l-a binecuvântat cu o droaie de copii. Erau deja șase băieți înfulecă-pâine când mama s-a rugat să-i aducă barza și o fetiță.

S-a rugat, s-a tot rugat, până când pasărea cea lungă-n cioc i-a auzit rugămintea și i s-a făcut milă de măicuța mea. S-a grăbit să zboare către Pădurea Neagră, unde să aleagă o fetiță drăgălașă, pe care s-o aducă în casa familiei Háry. Pădurea Neagră se află hăt acolo, departe, dincolo de Marea cea Mare - iar în mijlocul codrului se întinde un lac minunat, unde crește o mulțime de papură, nadă, rogoz, stuf, lotuși și nuferi.

În stufăriș și-n păpuriș, printre tulpinile plantelor fără flori, stau băieții care așteaptă să vină cocostârcul după ei; iar la umbra frunzelor de lotus și de nufăr, ca Soarele să nu le pârlească obrăjorii, zăbovesc fetițele.

Deci, barza a sosit în Pădurea Neagră. Când a coborât pe malul eleșteului, s-a uitat împrejur, de parcă ar fi stat pe gânduri încotro s-o apuce. Eu am văzut deslușit pasărea cu picioare lungi, deoarece mă aflam în apropierea apei, ghemuit la tulpina unui buzdugan și mi-am dorit să mă apuce cu ciocul și să mă ducă degrabă, să scap de tovărășia plângăcioasă a copilașilor. Dar cocostârcul nu m-a băgat în seamă, a trecut mai departe legănându-și capul și a răscolit cu hărnicie balta.

Se pare însă că n-a găsit nici un bebeluș pe plac. S-a întors și a venit aproape de mine, dar nu mi-a dat nici un fel de atenție, ci s-a oprit lângă fetița care ședea sub tufa de nuferi galbeni din vecini și încerca să prindă o libelulă cu aripi albastre. Era o bălăucă minunată, nici nu m-am mirat că cocostârcul a luat-o la ochi.

Pe moment, am realizat că degeaba îmi doresc să părăsesc eleșteul, barza nu mă va duce cu ea. Mi-am aplecat capul cu tristețe și am ascultat cum pasărea lungă-n picioare îi spune fetiței:

- Micuța mea, pe tine o să te duc la familia Háry.
- Oh, vai! s-a smiorcăit blondina. Vă rog să așteptați încă un pic, să-mi aranjez coafura.
- Fir-ai tu să fii, farmazoană cochetă! a clămpănit pasărea supărată și a trecut mai departe.

S-a oprit chiar lângă mine.

În minte mi-a încolțit o idee de zile mari, dar am stat nehotărât preț de câteva clipe. Apoi, m-am agățat de piciorul păsării și m-am gândit să-i propun să mă ducă pe mine în locul fetiței. I-am zgâlțâit cracul, dar nici că m-a băgat în seamă. ªtiam încă de pe atunci că pămpălăii nu se vor descurca în viață, lumea aparține celor îndrăzneți.

Dintr-odată, m-am ridicat din șezut și am început să mă cațăr pe piciorul berzei. După ce am ajuns la aripă, totul a devenit o joacă de copil; mi-am luat avânt și hop! am ajuns pe spatele ei. Căluțul meu cu două picioare și-a dat seama abia acum că un nechemat i s-a urcat în cârcă; și-a întors gâtul cel lung și m-a ciupit de coaste atât de tare încât mi-a venit să urlu.

Dar am strâns puternic din genunchi, iar cu mâna i-am prins pipota și nu i-aș fi dat drumul nici pentru un litru de lapte. Cred că s-a convins că-i stau țeapăn în spinare și probabil că i-a plăcut purtarea mea îndrăzneață. E cert că n-a încercat deloc să dea cu mine de pământ. Dimpotrivă, s-a adresat bălăucii:

- Suflețelule, tu rămâi aici. Îl voi duce pe acest băiețel.

Și s-a ridicat în aer, apoi, imediat ce a stabilit direcția, a pornit către reședința Háry. Nu știu pe unde a luat-o, nu-mi amintesc defel, pentru că răul de înălțime m-a buimăcit. Dar știu că familia Háry m-a primit foarte uimită. Până și sărăcuța mea mamă lăuză a zâmbit când m-a văzut călare pe barză. Iar tata și-a plesnit genunchii de bucurie și a strigat:

- Ei, ăsta-i un copil pe cinste! Va ajunge departe de va continua tot așa. Jur pe Dumnezeu, nici că-mi pasă că-i băiat. Nu-i așa, mami, că nici ție nu-ți pare rău?

Măicuța mea i-a răspuns cu un alt surâs și m-a sărutat strângându-mă la piept, în vreme ce bidiviul meu înaripat s-a strecurat afară și, cine știe, s-o fi întors în Pădurea Neagră.

traducere de Franciscus Georgius

(Povestea următoare în numărul 46)

----------------------------------------------------

Ediția de bază:

Haugh Béla, Vitéz Háry János hõstettei,Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu mențiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey