Cornel Mihai Ungureanu

 
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Doctoria

 

- Chiar nu știi să faci nimic?, întrebă Pretorian, suflând fumul de țigară într-o parte, spre a-l feri pe mai tânărul Antonio.

Acesta ridică din umeri. Anii nu-i aduseseră decât eșecuri. La început încercase să-și găsească un rost. Se zbătuse, mai mult în sine, cu disperare, neliniștit, frângându-și clipă de clipă degete imaginare. Cînd împlinise treizeci și șase de ani fără să știe cum arată o carte de muncă, se liniștise brusc.
Lui Pretorian i-l recomandase Liliana, o bună prietenă și o gracilă poetesă, drept remediu pentru criza lui. Cu ascuțita ei intuiție, Liliana ghicise că scârba consacratului autor față de scris se acutizase. Îl iubise, cândva. Fuseseră amanți. El era pe atunci extrem de egoist, i se părea că tot ce primește i se cuvine, să dăruiască însă nu știa. Cunoscuse repede succesul literar, invidiile îl înconjuraseră odată cu premiile, se retrăsese discret din viața publică, din prietenii chiar, se însingurase. Scria. Se bucura de faimă. O singură dată îi vorbise Lilianei despre greața nesfârșită, despre lehamitea profundă pe care o simte atunci când termină o carte. Acum, deși ca orice somitate participa la simpozioane, carțile îi erau traduse, conducea, fără să calce prin redacție, o revistă literară (cu direcție), părea că produce cu aceeași vervă, cu aceeași plăcere ca în tinerețe, chiar cu mai multă ușurință. 

De idei nu ducea lipsă, spre deosebire de alți confrați, stilul i se cizelase, zilele lungi de dospire a poveștii, creația propriu-zisă stăteau sub semnul miracolului, dar și al entuziasmului. Își purta peste tot hârtiile, mâzgălindu-le cu litere drepte și grăbite, cufundându-se în lumea pe care o zămislea. Când însă cartea era gata, tipărită, pe rafturile librăriilor, când o răsfoia, Pretorian simțea o dezamăgire profundă. În ciuda laudelor criticilor, a fetelor ce veneau pline de emoție să-i ceară autografe, noul volum îi părea lipsit de orice valoare. Nu putea să nu observe că stilul lui, șlefuit în atâția ani îi strivea povestea, transformând orice idee nouă și bună în una dintre cărțile lui. Oricât de mari și disperate erau eforturile de a scrie altfel, de a uimi, îi era limpede că nu aduce nimic nou. Devenea atunci suspicios față de cei care îl lăudau. Și îl lăudau cam toți. Câte-o izbucnire de răutate apărută în vreo revistă îi părea, pentru o clipă, sinceră și îl făcea să se simtă mai bine. Apoi observa semnătura vreunuia care-i purta sâmbetele. Era groaznic. Nici în dușmani nu putea avea încredere. Știa că scrie prost, dar nu-și putea imagina viața lui altfel, și o lua mereu de la capăt sperând că va da, în sfârșit, lovitura. În ochii lui, în ai celorlalți nu mai era nevoie. Rezultatul însă îl făcea să urle: "La ce bun?"

Antonio privea plictisit strada. De la o terasă alăturată venea miros de mititei.

- Uite ce ai de făcut, îi zise Pretorian văzând că nu primește un răspuns. Ai să te ocupi puțin de grădină, poate te mai trimite și madam Stamate la cumpărături, ai s-o cunoști mai bine, e o femeie cumsecade, are grijă de casă, îmi gătește, de-acum ne gătește, dar mai ales trebuie să scrii o carte. O dată cu mine. Vom începe chiar de mîine și peste exact șase luni trebuie să fie gata. Uneori, seara, poate stăm puțin de vorbă. Altfel, ești liber să faci ce vrei, vei primi masă și casă, cum se spune, și ceva bani de buzunar. Dar peste șase luni vreau să-ți citesc manuscrisul, iar tu îl vei citi pe-al meu și îmi vei spune părerea sinceră, fără nici o urmă de politețe. Din partea mea, poți să termini de scris și în două zile. Numărul de pagini nu mă interesează, dar trebuie să fie un roman. Dacă te vei dovedi atât de ratat pe cât spune Liliana că ești, vom putea prelungi contractul nostru cu încă un an. De acord?

Pretorian avea o voce plăcută, de vechi fumător, și obișnuința de a se purta amabil cu semenii.

- De acord, zise Antonio, cu glasul lui tremurat. Nu putea scăpa de nesiguranță. Se simțea ca un pui de vrabie.

***

În ziua următoare Antonio se mută în casa lui Pretorian. Nu avea bagaje.
Bătrânul scriitor locuia într-o vilă cu etaj, avea și grădină mică în care înfloriseră crinii și trandafirii. Vila se afla pe latura Parcului Crizantemelor, numit astfel din rațiuni lipsite de evidență, în rondurile sale nu creștea nici urmă de crizantemă. Madam Stamate venea o dată la două zile să deretice și să gătească. Îi dădu cinci caiete studențești și-l rugă să-i mai ceară, dacă nu-i ajung.

Antonio se hotărî să termine mai întâi romanul, pentru a nu intra în criză de timp. Crizele de timp îl blocau întotdeauna. Începu, așadar, să scrie din prima zi. Își găsise un loc la umbră, sub bolta de viță-de-vie. Asculta vrăbiile și larma îndepărtată a străzii și se gândea la o fată pe care o iubise și care-l părăsise când înțelesese că el nu e bun de nimic. O fată frumoasă, singura care se îndrăgostise vreodată de el. Își începu romanul cu ea, tristă, ducându-l să-i arate peștișorii la fântâna arteziană din centru. În timp ce el privea atent în apă, în căutarea peștișorilor, ea îl stropise și fugise râzând. "Te-am păcălit!", îi zisese apoi, zâmbind încă a triumf.

Scrisul mergea de la sine. În fraze scurte. Antonio citise multe cărți. Scria așa cum știa că nu se face. Pretorian aștepta de la el o carte dezamăgitoare. Pentru asta îl plătea. Nimic mai simplu. Într-o săptămînă Antonio își termină romanul. Cu scrisul lui mic, nu ajunsese nici la sfîrșitul primului caiet.

În următoarele luni își pierdu timpul așa cum știa el mai bine: se plimba ore întregi pe străzi, mergea la filme, plivea buruienile din grădină, uda florile. În ultima zi de vară descoperi, în pod, colecția de reviste vechi a lui Pretorian și acesta îi dădu permisiunea să decupeze din ele. Îi trebuiră câteva săptămâni până când Antonio termină de lipit fotografiile tăiate în cele patru caiete rămase nefolosite pe coperțile cărora scrisese: Album 1, Album 2, Album 3 și Album 4.

Pretorian îl lăsa în pace. El lucra de obicei noaptea. În unele seri, îl chema pe Antonio în biroul lui. Îl invita în fotoliu, madam Stamate le aducea cîte o cană cu ceai, apoi Pretorian o trimitea acasă. Rămași singuri, îl ruga câteodată pe Antonio să-i spună din viața lui. Dacă îl interesa ceva, îi punea întrebări. Antonio răspundea cu dezinvoltură, timiditatea îi dispăruse. Era un bărbat pirpiriu, cu trăsături fine. Vorbea despre viața lui care, încă din copilărie, apucase o cale greșită. Nu știa exact când. Fusese un copil inteligent, premiant și așa fuseseră și cei doi frați ai lui. Părinții lor erau intelectuali, le pregătiseră, în gând, cariere frumoase, dar numai Antonio se dovedise capabil să intre la o facultate tehnică, din a doua încercare.

În primul an picase. Își făcuse sânge rău, apoi, se însingurase, nu mai voia să știe de foștii prieteni, care erau cu toții studenți. Îi ocolea când îi întîlnea pe stradă, iar cînd nu-i putea evita, suferea zile întregi. Unul dintre frații lui plecase în armată, celălalt își găsise de lucru într-un oraș îndepărtat. Își scriau epistole lungi în care își povesteau meciurile de fotbal, ce transferuri de jucători mai aveau loc, pe cine ar lua ei, dacă ar fi președinți de club la Milano sau Barcelona, dădeau note jucătorilor după fiecare partidă, aveau idei noi despre sistemul competițional care, era limpede, ar fi trebuit schimbat. Aminteau toate melodiile care le plăcuseră, în fiecare zi, la radio, tot ce citeau în ziare sau în almanahuri, copiau interviuri lungi care li se păreau interesante, erau la curent cu orice invenție din Anglia sau Brazilia, despre care se scria în presă, știau detaliile tuturor accidentelor aviatice, efectele statistice ale fenomenelor meteo și ale cutremurelor de pe mapamond, erau la zi cu orice știre din diviziile inferioare ale campionatelor de fotbal, cu preferințele culinare ale Madonei și cu atâtea alte lucruri care nu puteau să fie lăsate să treacă fără ca ei să și le împărtășească unul altuia. Cum de multe ori citeau aceleași ziare, scrisorile lor semănau izbitor. Dar ei nu observau. Singurele elemente personale pe care și le comunicau țineau de supărările pe care fiecare erau nevoiți să le suporte, din partea unor oameni care se făceau vinovați pentru disconfortul pe care li-l produceau ori pentru eșecurile lor.

Mai întîi murise tatăl lui Antonio. Apoi mama. Într-o primăvară, când zăpada începuse să se topească, se prăbușise casa. Căzuse un perete, mai târziu tavanul din hol. Alt perete. Antonio fusese exmatriculat. O vreme se adăpostise la o mătușă. Avea încă și momente de optimism. După eșecul de a deveni inginer, încercase să se facă economist. Mătușa lui lucra la o bancă. Antonio se gândise că va aranja ea ca și el să lucreze acolo. Murise și mătușa, iar el rămăsese pe drumuri. Era în ultimul an de facultate, când îl exmatriculaseră. Un profesor îi făcuse o aspră morală și Antonio refuzase să se mai ducă la examenele acestui "imbecil" care primea bani de la studenți.

Imaculat și sărac fusese părăsit de singura fată care, pentru scurt timp, îl iubise. Dacă-l iubise.

Despre lunile petrecute în sanatoriu nu vorbea. Nebunii îl speriau.

***

Trei săptămâni Pretorian își lăsă la dospit romanul. Pe la sfârșitul lui octombrie îl termină. Parcă de data asta fusese mai bine, fusese diferit. Îl îngrozea însă gândul recitirii, al inerentelor corecturi. Câteva zile nu se apropie de manuscris. Când o făcu, simți din nou greața. Dar acum mai avea o speranță: cartea lui Antonio.

În prima zi de noiembrie cei doi bărbați schimbară între ei manuscrisele și în aceeași zi le citiră.

- Ai terminat? îl întrebă Pretorian.

Stăteau amîndoi pe fotoliile largi.
Pentru că se lăsase frig, madam Stamate aprinsese focul în cămin. Le adusese cănile cu ceai. După ce îi arătase ce costum, cămașă și cravată să-i pregătească în dimineața următoare, Pretorian o trimisese acasă.

Ziua primirii domnului scriitor în Academie era pentru madam Stamate una specială, mult așteptată. Pretorian își finalizase discursul încă din săptămâna precedentă.
Femeia îl mai privise o dată din ușă, abia ținându-și lacrimile, ca pe un copil reușit. Va veni să-l trezească devreme. Înainte de a ajunge la Academie, Pretorian voia să treacă și pe la editură, să predea manuscrisul.

Antonio sărise paragrafe întregi din cartea lui Pretorian, se plictisise repede. Literatura îl interesa prea puțin, el voia să simtă viața, să fie un om normal, să aibă o nevastă și copii, colegi de serviciu, bani, vacanțe la munte, la mare, să vadă lumea, să fie iubit. Cartea lui Pretorian nu însemna nimic din toate astea.

- Da, am citit-o, zise. Este foarte frumoasă, foarte reușită, vreau să zic. Seamănă cu ultimul dumneavoastră roman, dar asta e mai bună. Aveți stil!

Zâmbise, dar Pretorian nu-i răspunse la zîmbet. Antonio se fîstîci sub privirea lui.

Pretorian îi deschisese cartea cu curiozitate. După primele rînduri se simțise deja mai bine. Liliana avusese dreptate. Să contempli un ratat, să-i vezi lipsa de inițiativă, de curaj și mai ales neputința, poate fi extrem de reconfortant. Frazele scurte, simple erau de-a dreptul școlărești. După cîteva pagini, începuseră să-l frapeze. Apoi, pe nesimțite, căzuse cu totul în lectură. Era o carte deosebită de tot ce citise. O iubise imediat, uimit, bulversat.
După ce o terminase se dusese la fereastră și îl văzuse în curte pe Antonio. Acesta lăsase caietele lui Pretorian în iarbă și tăia tufele de trandafiri cu o foarfecă imensă. Pretorian știa că Antonio doar i-a răsfoit cartea și atunci tulburarea de după lectură se transformase brusc în minunata claritate pe care o trăia mereu în diminețile următoare nopților albe.

Antonio mesteca în ceai cu lingurița, apoi gusta din lichidul verzui, încercînd să nu-l privească pe Pretorian în ochi.

- Ți-am citit cartea, îi zise acesta, întinzîndu-i caietul. Este singura carte importantă pe care am citit-o.

Antonio crezu că Pretorian glumește și zâmbi așteptând o infirmare. Nu urmă însă decât tăcerea.

- Felicitări!, mai zise scriitorul, întinzîndu-i mâna.

- Atunci, înțelegerea noastră..., zise Antonio.

- Îmi pare rău, răspunse Pretorian. Mâine pleci.

În tăcerea care se lăsă, lui Antonio îi veni un gând. Îi întinse înapoi caietul lui. Pretorian îl privi nedumerit. Înțelese și zîmbi, clătinând din cap. Să fure opera unui ratat!
Supărat de refuz, Antonio zvârli caietul în focul din cămin. Îl priviră cum arde, cu flăcări portocalii și cu flăcări albastre.

- Din păcate, zise Pretorian, asta nu schimbă nimic. Mâine te conduc pînă în centrul Orașului, cu mașina. Dacă vrei.

 

Era o dimineață senină. Nu părea deloc noiembrie. Pretorian își scosese mașina din garaj, Antonio își strânsese lucrurile în rucsacul jerpelit.

Pînă lângă universitate păstrară între ei o tăcere afectuoasă. Pretorian opri. Antonio nu știa să deschidă portiera și scriitorul îi arătă cum.

-Salut! îi zise Pretorian.

"Salut" vru să răspundă Antonio, dar făcu doar un gest cu mâna.

Pretorian își duse manuscrisul la editură (prietenul său, directorul își exprimă fericirea pe care i-o producea această nouă colaborare). Pierdu apoi cîteva ore bune la Academie, unde își rosti discursul și primi felicitări sincere, dar și unele exagerate, mistificatoare.

Ajunse acasă după prînz. O trimise pe madam Stamate să îi cumpere țigări.
Aproape două ore nu se mișcă din fotoliu, apoi, cu multă siguranță, deși era un începător, se spânzură. Era ora trei după-amiază, exact vremea când Antonio culese de pe o masă, într-o patiserie, o gogoașă din care o fată care ieșise de la liceu mușcase de două ori. Gogoașa era umflată și crudă la mijloc. Afară  ziua era tot frumoasă, cu lumină blândă, doar că începuse să bată puțin vântul și trântea frunzele de prin copaci. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey