Ștefan Diaconu
Haugh Béla

 
sus

Ștefan Diaconu

 

mă fugărește cu mătura,
de când i-am spart peștele bibelou de pe televizor

 

M-am strecurat de afară, pe lângă vecinele noastre dragi, purtate de povara grijilor, nu mai mult decât cea a bârfelor, nici nu s-au sinchisit de mine. Calc pe pernuțe, fără să fac vreun zgomot, sunt încă în starea aia vigilentă de vânătoare și încă nu știu exact ce-mi poate cădea sub nas, mai ales că-n bucătărie miroase a ceva bun, a carne proaspătă cumpărată de curând din măcelărie. Am alergat prin parc după porumbei, i-aș fi dezosat cu plăcere dacă nu mi-i speriau hipsterii ăia bicicliști, idioții, habar n-au cât e de sufocant să stai ore în șir la pândă. Nu m-am sincronizat, aș fi putut să-mi învăț demult lecția, să pun laba pe ei când stau noaptea și dorm cu ciocurile scufundate-n aripi. E adevărat că am avut chef de mișcare, dar m-am lăsat alintată alături de copiii mici care se dădeau pe trotinete și căluți cu rotițe de cauciuc. Mă sui pe pervazul geamului de la bucătărie care e semideschis, adie mirosul de copac înfrunzit, de castan poleit cu praf și nisip de la lucrările de renovare a străzilor, de pe șantiere. Vecinele noastre s-au așezat pe scaune. Toate trei aduc parcă a vrăjitoare alcoolice, cu mături ruginite lăsate de izbeliște într-un service auto în faliment unde care nu mai lucrează nici un mecanic.  

Ibricul e pe foc, un vas alb cu bulinuțe roșii cum obișnuiesc bunicuțele să-și cumpere din piață, tanti Lina nu poate să-și bea cafeaua fără să-și aprindă o țigară, zice că nu-i chique, că nu se cade să strice bunătate de cafea măcinată adusă boabe în saci taman din Columbia, oricum, poate să nu fie din Columbia, dar în telenovele și-n reclame mereu se zice că de acolo se importă de când hăul și pământul, cea mai bună cafea cu aromă de limbă portugheză sau spaniolă, gitano e gitana îți pun sângele-n mișcare ca dragostea și te fierbe când ești tânăr, nu știi, te aprinzi și dai în foc de la orice.

Tanti Lina știe să ghicească-n cafea, știe să tragă-n cărți, să-ți spună dacă te-nșeală bărbatul sau nevasta, i s-arată-n caimac ca la televizor cu full hașde, și-ți spune în șoaptă cu o voce răgușită că de colo, după colț, pe bărbatu-tu’ îl așteaptă una blondă cu fuste lungi și cu poșetă din piele-ntoarsă de girafă adusă din Antarctica, girafele din Antarctica sunt hiene braziliene care ies din cărțile de tarot și stau cu gâturile-n jos ca să-ți tulbure sufletul. Vânătorii africani le suflă prin tuburile lor de bambus săgeți cu scuipat de viperă, le blănesc gențile europencelor care îi plătesc în mărgele, biluțe și câte-un falus de sticlă cu care sparg copchilașii negrilor, cu sfințenie naivă, nucile de cocos.

La tanti Lina vin mai des vecinele de scară, de pe palier, câteodată mai aduc ele cafeaua lor ca s-o îmbuneze adicălea, la cât de des vin le mai ia pe fugă că-i fac pagubă la borcan și că vorba multă sărăcia omului, oricum n-are ce face altceva, înafară dacă e patru sau șase sau opt când e Il destino du muerte pe Acasă TV, o dată în direct, apoi tot în direct, de la opt în reluare. Nu se uită la știri sau la vreme ori la sport, trage cărțile și ghicește-n cafea, află noutățile pe calea ortodoxă, nu diluate și amestecate de tot felul de intrigante țâțoase machiate care se termină în escu sau esca.

De jos, de pe scaunele peticite de la masa din bucătărie, răsuflă a etanol și-a aspirină tanti Catinca, mereu se plânge că o dor șalele, călcâiele, ghebul, coatele, varicele, cauți cu lupa un loc unde să pui acul și nu găsești că nu o doare, mai uită din când în când care-i paharul de apă și care-i cu spirtoasă, dar pentru dânsa diferența nu-i, că amândouă lichidele te ung pe suflet ca pe cămilă-n deșert, tanti Varvara o freacă și-i face masaj când mai are timp, nu prea des, are și dumneaei vreo câteva emisiuni preferate și niște seriale pe care nici în ruptul capului nu le-ar pierde, nici măcar de dragul durerilor lu’ tanti Catinca.

De altfel, dacă ar pierde măcar un emison sau barem un program de-al lui Măruță de la hepi auăr, atunci s-ar afla în dilemă și n-ar ști pe ce poziție să se situeze de față cu tanti Lina, căruia-i place să disece firul în patru și să dezbată cele mai calde amănunte, să propună noi teme de discuție legate de cum Bianca l-a suportat pe Bote. Celălalt o aștepta la Maiami înfierbântat de soare, de tinerețe, se plictisea flăcăul trimițându-i mesaje invitând-o undeva cu priveliște sau fără, pe bancheta mercedesului decapotabil, ori la piscină, în fine, temele sunt diferite de la o emisiune la alta, amândouă femeile urmăresc cu sufletul la gură.

Azi nu se discută decât lucruri serioase, adică cele care nu-s de ordinea zilei, cele care țin de viață și de moarte, strâns legate de vreo cunoștință comună pentru care au puterea și bunăvoința de-a face afirmații mai mult sau mai puțin verificabile. Vorba asta, să fie cunoștințe verificabile, e discutabilă, nici una dintre doamne nu s-a interesat de validitatea sau de presupusa lor formă apriorică, apetitul pentru flatus vocis e și el considerat o activitate umană care în unele cercuri poate urca până la rangul de artă, unde creativitatea se îmbină cu tehnica, imaginația trebuie să țină cont de veridicitate. Într-un singur cuvânt: era cu totul și cu totul vorba de lucruri serioase, datorită acestui fapt nu s-au mai făcut referiri la nici o telenovelă sau emisiune, nici n-au tras în cărți, ceea ce deja aflase tanti Varvara impunea de la sine o anume sobrietate și-un aer meditativ, presupus pe seama destinului, se-nțelege.

 - S-a-ntors Ion din Anglia! sparge liniștea de-un sfert de secundă doamna Varvara, așteptând ca tanti Lina și tanti Catinca să ceară mai multe detalii; nerăbdătoare să spună povestea mai departe, continuă, lăsând întrebările să mustească în mintea vecinelor sale.

- Ion Mihai, invitatul cuscrilor de la bairam, băiatul ăla care a venit acum doi? trei? ... ani, când s-a măritat fiică-mea; era la nuntă un tinerel cu barbă, cămașă neagră, costum negru, abia terminase facultatea, profesor de religie la un liceu, la industrial, unde-a terminat Titel, nepotu-meu. Tanti Lina și-l aminti imediat, nu de dânsul neapărat, nu-l băgase de seamă, dar partenera lui era ciudat de veselă, nu-și putea imagina în momentele respective ce-o împinge să stea cu bărbosul acela morocănos, cu Ion Mihai adică, tânărul profesor de religie.

- Da, l-o fi chemat fata înapoi, tânără, frumoasă, greu cu bărbatul plecat. Sau a luat-o și pe dânsa în Anglia? se interesă sceptică tanti Lina.

- Ei, de unde, nu erau luați. A plecat de capul lui, cred că datorită ei; pesemne vroia să-și înceapă viața altfel, că la școală erau probleme și fata avea alte priorități, nicidecum cununia. Era din aia, trăgea cu subînțeles tanti Varvara, mai de Doamne-ajută, completă companioana și făcu din sprâncene.

- Nu mai e ce-a fost odată, când fetele nici nu se uitau la băieți când mergeau la horă, și purtau fuste lungi și le luau flăcăii de la părinți de-acasă ... oftă tanti Catinca.

- Așa erau vremurile pe atunci, că deh, dar tot mai vedeai câte-o muiere care se miruia cu Vasilică, cu Ionică, de la Adam încoace tot o poamă. Și bărbații la fel, nu zic nu, conchise tanti Lina cu vestita-i înțelepciune.

- Ziceam de Mihăiță, băiatu’ ăsta a avut de tras prin cele străinătățuri, zău așa. Când a ajuns acolo, la engleji, dar stai să vezi cum a plecat, cu chiu cu vai! Că n-avea sărmanu’ bani, trebuia să-și plătească mai întâi și-ntâi cazarea, că nu-l primeau dacă n-avea unde sta. Nu-i făceau actele, hârțoagele pe care le fac ei acolo, mare necaz a avut, oftă de două ori tanti Varvara și simțea nevoia să fie aprobată cu-n of și de tanti Lina, pentru credibilitate. Exact asta se și-ntâmplă. Lina oftă și ea, iar pe Catinca parcă o amușinau din nou durerile.

- Ne mănâncă zilele cu uniunea asta a lor, îi chinuie pe sărmanii tineri de nici nu-ți trece prin cap, preciză Lina ca adevăr general valabil și universal.

- Zău că da! După ce-a strâns bănișorii vreun an de zile, s-a dus acolo la ei, la cules mere. Citise anunțul într-un ziar, a plătit dinainte că i-au găsit loc, s-a dus la interviu, era cerere mare, se bătea lumea ca să culeagă merele englejilor. A doua zi, după ce-a ajuns-n Anglia, la muncă, ce să vezi? rămase așa o vreme tanti Varvara, ca să facă efect, să vadă măcar dacă-și pot închipui năzdrăvănia ce-o pățise Mihăiță.

- L-au trimis acasă? întrebă Catinca știind ea, de la știri, de țiganii din Franța. La ăștia le dau bani de drum și bilete de avion. Gratis! E de-ajuns să te duci până acolo, să le zici săru’ mâna, te primesc cu brațele deschise și cu flori, îți bagă niște franci în buzunar și gata – te așteptăm și data viitoare! Pe curând! Or’voar! A-bian-tot!

- Taci fă! Ăia-s francezi, oameni cu bun simț, da’ crezi că englejii sunt ei în stare de așa ceva? La ăștia nu le pasă, îți dau cu piciorul în fund și hait!!! În stradă, ca câinii! N-au pic de suflețel în ei. N-au nici cât negru sub unghie credință! Oleacă de omenie!! Îs de altă religie, zise descumpănită.

- Tot în Iisus cred și ăștia, Varvaro! o atenționă Lina. Ia, în sfârșit, ibricul de pe aragaz, apa a scăzut de la clocoteală și rostogolește bulbucii din care iese aburul ca la locomotive și vapoare. Toarrnă în ceșcuțele albastre cu floricele, toporași albi cu frunzulițe verzi dedesubtul torții, toate din același set, semn că le prețuiește pe prietenele sale, dar și pe ceșcuțe de a avut grijă să nu se spargă și să le strice perechea.

Casc a lehamite și mirosul de carne îmi sfredelește nările, mustăcesc și m-aș arunca la chiuvetă unde se scaldă pulpele de pui în lighenașul roșu, la spălat, înainte de-a le amesteca cu borș, morcovi, ardei și zarzavaturi, în oala albastră, pentru supă. Varvara își aranjează pe genunchi capotul gri, pe suprafața picioarelor butucănoase răzbat urcușuri și coborâșuri prin ciorapii verzi ca frunza de alun, spălăciți și scămoșați. Tanti Lina, amfitrioana, a terminat de lulit țigara, chiștocul parcat în scrumieră scoate dârele de fum ca o cărare întortocheată spre tavan, scoate o alta din pachet, subțirică și parfumată, o aprinde cu bricheta primită la promoție când și-a cumpărat două pachete la același preț, sfătuită de-o domnișorică cu picioare lungi gâtuite de fustița strâmtă, vopsită în culoarea budincă-i de ciocolată cu lapte.

- L-au dat afară. Erau mulți, câțiva de-ai noștri, o droaie de polonezi, pakistanezi, marocani, și nu l-au ținut decât o zi. Profesor de religie, trebuie să ai îndemânare, să umpli lăzile la minut, nu e de ici de colo. Și oameni erau destui care să-l înlocuiască. Varvara aștepta reacții. În special de la tanti Lina, pe Catinca o lăsa deoparte, era mai mocofană, se pricepea ca nimeni alta numai la povestit ce o doare.

- Vai de capul lui, și el acolo și-a găsit să se ducă? La cules de mere? E muncă de zdrahon, nu de om cu minte, cu facultate, cum e dânsul …

- Ei Lino, când e să faci un ban, ce mai contează? Munca nu e niciodată rușinoasă. Încercă Varvara să o combată.

- Sărmanul Mihăiță, la cules de mere e nevoie de putere, cari toată ziua-n spate greutățile. Te dor șalele, faci cocoașă, faci hernie. Catinca începu să simtă că se poate băga în discuția partenerelor sale, în sfârșit.

- Și cum a dres-o până la urmă? Și-a găsit alt loc de muncă? întrebă Lina, scrumând din țigară și apoi sorbind din cafeaua care între timp se răcise.

- Aici e baiul, Lino! Ca să vezi cât de hurdumani îs englejii ăștia. Nu și-a găsit Mihăiță de lucru, a umblat zile-n șir prin gări să caute anunțuri și l-a apucat disperarea când i-a ajuns cuțitul ca foamea la os.

- Băiat bun de muncă, tânăr …

- A-ntrebat pe unul, că știa să vorbească engleză, dacă nu poate să-l împrumute cu bani, să se-ntoarcă-n țară, că e greu și la ei cu munca așa cum e și la noi. I-a povestit de-a fir-a-n păr cum a venit să facă un ban, cum l-au alungat, și ăsta, străinul, i-a dat bani de drum, de mâncare – nu mai gustase Mihăiță de mult o ciorbiță – i-a dat și de buzunar, să aibă la nevoie.

- Vezi, Varvaro, ce-ți spuneam eu ție că și englejii-s creștini!! Li s-a făcut milă. E și dânsul suflet.

- Suflet, suflet, dar ce minte are Mihăiță, să vezi. Când a văzut el că vor să scape de dânsul, a mai întrebat când pe unul, când pe altul, să-l ajute barem să se-ntoarcă sănătos acasă, la copilașii lui, chit că nu-i avea.

- Ce zici, a făcut el asta? se miră Lina. Catinca nu mai schița nici un semn, aproba în gând și se bucura de norocul profesorului.

- Ei, Lină, doar nu-i păcat. Vrea omul să se-ntoarcă-n țara lui. Nu ți se face milă? Nu vrei să-l ajuți? Îi dai acolo niște gologani ca să se ducă sănătos. Și zău că a venit așa bucuros înapoi Mihăiță, acuș se-nsoară și dânsul, și-a făcut casă, și-a luat mașină. Un an de zile s-a tot rugat, ba de Dumnezeu, ba de engleji să-l ajute să se-ntoarcă în patria lui, și-acum vrea să intre în învățământ. Eu cred că e bine, îi învață pe copilași, la școală, să nu-și piardă speranța.

- Halal de dânsul! Las’ că merită, zise și tanti Lina, ridicându-se de pe scaun și ocupându-se de oala cu supă.      

Cutiuța cu crănțănele e goală, sar de pe pervaz și încerc să o îmblânzesc pe stăpână să mă servească. Îmi dă un picior în fund, capra dracului, că cică era să se-mpiedice că-i umblu printre picioare. I-aș băga o ghiară-n gât, mă simt ca o mâță proastă halită de coadă de vreo javră puricoasă. Fac câteva ture prin casă enervată, nici măcar muște-n casă n-are baba, e al naibii de plictisitor înăuntru. Singura distracție e să mă agăț de tablourile de pe pereți, cu păuni și pești. Dar nu pot să fac asta, mă fugărește cu mătura, de când i-am spart peștele bibelou de pe televizor. Mi-am înfipt labele-n goblenul de dedesubt și-a căzut peste mine, era să mă omoare. Miorlăi.  

Comentarii cititori
sus

Haugh Béla

Isprăvile lui Háry János (1914)
V.
Păcăleala trasă unui lup bătrân

(Povestea precedentă, în numărul 48)

- Du-te încotro vezi cu ochii! mi-au spus călugării cei docți, însă așa, pe nepusă masă, n-am știut încotro să mă îndrept. Nu prea aveam ce căuta în amonte, prin urmare am pornit în aval, către Tolna. N-aveam de unde să știu cu certitudine ce va spune taică-meu când va afla că am părăsit cetatea de scaun a arhiepiscopului într-un mod atât de zărpălatic. Poate că sosirea mea neașteptată îl va surprinde și se va necăji că nu mi-a trimis în întâmpinare o căruță. O vreme, am stat pe gânduri încercând să-mi fac planuri de viitor, dar în cele din urmă întoarcerea acasă s-a arătat a fi cea mai potrivită soluție.

Mi-am strâns catrafusele - asta fără prea multă osteneală - apoi mi-am luat rămas bun de la vestitul oraș. Ca să-mi ușurez drumul, mi-am propus să cobor înot pe Dunăre. Am răzbătut cumva până la Vișegrad, dar vremea a început să se răcească și mi s-a făcut pielea de găină.
Prin urmare, m-am cățărat pe o plută a tăuților și aproape că am ajuns la Pesta-Buda cu ea. Din păcate, am naufragiat în apropiere de Vaț, mai precis, în loc să scufunde vasul de care ne-am izbit, buștenii noștri s-au desfăcut din legături. Bietul slovac s-a agățat de un fir de brad, iar eu, pentru că n-am găsit altul prin preajmă, m-am cuibărit în pălăria cu boruri largi a plutașului, care îi căzuse de pe cap în momentul catastrofei. Așa că am străbătut foarte comod ultima porțiune.
Am rămas câteva zile în Pesta-Buda, deoarece nu prea mă trăgea inima acasă. Însă, când a început să ningă, am fost nevoit să pornesc la drum. Cum altcumva? Pe jos. Ici și colo am întâlnit câte o sanie, m-am și cerut într-însa; dar cel mai mult am umblat pe jos, lucru cu folos, pentru că nu-mi era atât de frig ca-n sanie.
Am ajuns fără prea multă greutate la marele codru din Bakony, însă aici n-am putut să-mi continui drumul per pedes: stratul de zăpadă era prea gros. Ce altceva să fac? M-am cățărat pe un copac și am început să sar dintr-unul într-altul, ca veverițele. Cum de nu s-au rupt crengile sub mine? Păi, explicația e simplă, omătul s-a îndesat pe tot rămurișul, astfel încât gerul a cimentat și cea mai subțirică crenguță, într-atât încât nu putea fi desprinsă nici cu briciul. Astfel, din vârf în vârf, am reușit să răzbat prin făgetul necuprins și am ajuns pe malul Balatonului. Lacul înghețase bocnă.
Mi-am luat avânt, cu gândul că-l voi străbate patinând, dar abia am pornit să înaintez că m-am împiedicat într-o crevasă și am picat în nas. Am avut noroc, pentru că nasul mi-a ajuns fix la cealaltă margine a crăpăturii și am continuat să alunec, dar de data aceasta pe vârful nasului. Dacă n-ar fi fost așa, sigur m-aș fi înecat.
Nu mi-a plăcut să patinez pe vârful nasului. M-am ridicat în picioare și m-am întors până la liziera pădurii, unde am încropit în doi timpi și trei mișcări o sanie. I-am făurit și un catarg, pe care mi-am întins paltonul în chip de velă. Apoi am urcat în ea și, după ce vela-palton a prins un pic de vânt, a început să zboare ca o poruncă împărătească. Așa am călătorit o zi întreagă, ba chiar se înnoptase și eu tot nu ajunsesem pe celălalt mal, dar nu putea fi departe, deoarece în întuneric am zărit un sat, mai precis, luminițele ferestrelor sale.
M-am bucurat nespus că voi ajunge în curând la un cătun și îmi voi putea încălzi trupul rebegit. Bine-bine, dar întâi a intervenit ceva nemaipomenit, deși, cum bine știți, în viața mea am trecut prin destule peripeții.
Pe măsură ce sania s-a apropiat de mal, am observat că pe gheață a apărut o mogâldeață întunecată. Apoi încă două siluete, și altele, și altele, de m-am trezit în fața unei întregi haite. Inițial, am crezut că nuntesc câinii pe gheață, dar apoi, spre marea mea surprindere am constatat că nu erau dulăi, ci lupi înfometați. Aveau boturile larg căscate, limba le atârna de-un cot, iar când scrâșneau din colți, dinții aruncau scântei pe gheață, care săreau haotic, șuierând, până când umezeala le stingea definitiv.
M-am și văzut condamnat la moarte... Omul se descurcă cu unul, doi sau zece lupi; cu ajutor catargului, aș fi bumbăcit chiar o duzină; dar când vine vorba de o întreagă haită, ei bine... ar fi necesare două catarge.
Atunci mi-a venit o idee genială. E adevărat, abia în clipa din urmă, când m-am trezit în fălcile lupilor, pentru că lighioanele se pregăteau să mă înfulece. Nevoia îl învață pe om - cu cât situația e mai disperată, cu atât omul devine mai inventiv. E adevărat, cel puțin în cazul meu.
Am smuls cu îndemânare paltonul de pe catarg. Era unul călduros, îmblănit cu piele de lup, așa că l-am îmbrăcat degrabă. dar nu cum îl purtam de obicei, ci întors pe dos, cu părul în afară. Cum am terminat, am pus piedică saniei, am sărit din ea și m-am pus în patru labe. Lupii au înmărmurit. S-au oprit cu toții și au pornit să urle. Am tras și eu o hăulită, într-un fel atât de emoționant, încât întreaga haită a rămas cu gura căscată.
Am urlat, am hăulit și am rămas în patru labe. Ce-i drept, îmi înghețaseră palmele, dar le-am frecat de gheață și s-au încălzit, astfel încât a fost mai ușor să aștept. Deodată, una dintre fiare, cea mai mare, s-a furișat lânga mine și a mirosit căptușeala de blană. A simțit mirosul de lup și, de bucurie, a tras un strănut, apoi s-a întors către ceilalți. Le-a șoptit ceva, n-am priceput ce anume, dar cred că și-a anunțat tovarășii că suntem de aceeași teapă.
Însă nemernicii nu l-au crezut, astfel că au venit cu toții la mine și mi-au mirosit bunda, iar apoi, când s-au convins că-i din păr de lup, au plecat care încotro: unii hăis, alții cea!
În cele din urmă, a rămas doar fiara cea strașnică. Pe cât se pare, îi căzusem cu tronc la inimă. Numai că pe gheață nu puteam să stau prea mult așa, pe coate și genunchi. Îmi era și frig - și trebuia să fac ceva, într-un fel sau altul. Am reînceput să hăulesc și am pornit către mal în patru labe. Lupul s-a luat după mine. Și-am început să urlăm împreună, eu până aproape că mi-au crăpat bojocii. Neobișnuitul stil de deplasare m-a epuizat.
Slavă Domnului! în cele din urmă am ajuns la gardul unei case și mi-am aflat salvarea. Într-o clipită, am sărit peste împrejmuire și, trecut în curte, m-am ridicat în picioare. Însă lupul cel bătrân a sărit la rândul său și m-a urmat. Când a văzut că umblu în două picioare, imediat și-a dat seama că l-am amăgit.
S-a repezit către mine negru de furie și mi-ar fi sfâșiat beregata, dacă dulăul de pază al gospodarului n-ar fi apărut ca ieșit din pământ. Uriașul ciobănesc n-a stat de șagă, a prins fiara de gâtlej ca pe un iepure și a scuturat-o, a scuturat-o, până când a lăsat-o fără suflare.

----------------------------------

(Povestea următoare în numărul 50)
Traducere de Franciscus Georgius

Ediția de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu mențiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey