Haugh Béla
Clelia Ifrim
Costel Stancu

 
sus

Haugh Béla



Isprăvile lui Háry János (1914)
VI.
Cum i-am cetluit pe panduri

 

(Povestea precedentă, în numărul 49)
Auzind gălăgia, gospodarul în curtea căruia sărisem a ieșit cu pușca-n mână și aproape că m-a găurit cu ea; dar l-am lămurit asupra celor întâmplate și i-am dăruit blana lupului ucis, așa că s-a domolit, m-a chemat în casă și m-a ospătat. Mi-a prins bine să ajung într-o cameră încălzită, să înfulec cârnați proaspăt prăjiți și să beau un delicios vin vechi. Am sporovăit cu multă veselie și când voia bună ne-a dat pe spate, l-am întrebat pe „slăbănogul” de buflea cum de s-a ales cu ditamai burduhanul. Omul cel bun s-a înroșit, ba chiar s-a mâniat, dar l-am împăcat degrabă și atunci mi-a destăinuit că și-a dorit să ajungă primarul satului. Ori, o asemenea funcție publică necesita și un pântec pe măsură - în cazul lui, lipsă. Ca să-l dobândească, a înghițit o bucată de drojdie, ceea ce într-adevăr i-a umflat burta, atât doar că a pierdut alegerile și a rămas cu ea revărsată peste curea, deoarece stomacul nu i-a putut digera maiaua. Și-i tare rușine așa, deoarece a ajuns în gura lumii și oamenii râd necontenit de el.
- Uite un caz ușor de doftoricit, mi-am liniștit gazda. Înghițiți degrabă vreo două-trei kilograme de făină ca să se amestece cu drojdia și să se preschimbe în pâine. Aluatul va fi digerat fără probleme și așa burta va scădea.
Ca urmare a sfatului înțelept, i-am devenit atât de drag gazdei mele încât, în cele din urmă, m-a dus până acasă cu propria-i sanie.
Bineînțeles, ai mei au fost foarte surprinși, dar s-au bucurat la fel de mult să mă vadă. Iar după ce mi-am povesti aventurile, tata a înțeles că nu eram croit pentru o carieră preoțească - și a ajuns la concluzia că mi s-ar potrivi cel mai bine o funcție publică. I s-a părut că sunt anume croit pentru așa ceva - doar am stabilit de comun acord, în consiliul de familie, că în tot județul nu există cineva mai deștept decât mine. Chiar dacă nu voi deveni arhiepiscop, cu siguranță Dumnezeu mă va ajuta să devin un subprefect sau un judecător.
Ci, până să mă aciuiesc ca grămătic pe lângă judele din satul nostru, mai întâi a fost nevoie să-mi revin după osteneala cu învățatul și să mă familiarizez cu meșteșugurile dresării copoilor, jucatului de cărți, vânătorii, călăritului și golirii paharelor cu băutură. Nu că nu m-aș fi priceput la aceste îndeletniciri străbune - nemeșii dovedesc un talent înnăscut la toate acestea -, însă în perioada studiilor m-am cam lăsat pe tânjală, așa că aveam nevoie de un pic de exersare suplimentară, fără de care n-aș fi atins nivelul de calificare necesar.
Ei bine, vorba multă, sărăcia omului. Cine nu știe să tragă la măsea, să-mperecheze popii și să mâne bidivii? În tot județul, unul singur era în stare să înghită pe nerăsuflate o găleată de vin, să conducă un atelaj de patru armăsari fără ajutorul frâielor, numai fluierându-le și să piardă necontenit la șaișase - și ăla eram eu! Într-un interval de timp relativ scurt, am dobândit o asemenea măiestrie în toate aceste îndeletniciri, încât n-a mai rămas nici un impediment să încep serviciul public.
Într-o prea frumoasă zi de vară, m-am pregătit și, împreună cu tata, ne-am dus la cancelaria judelui ca să-mi fac intrarea festivă în administrația provincială. Când am ajuns în curte, unde străluceau prin alăturare plugul, caleașca, grapa, căpițele de fân, cocina și ghivecele cu mușcate, a apărut de undeva un ogar prost-dispus și m-a atacat. Pe mine, cel care a înfruntat fără să clipească ditamai haita de lupi! Bineînțeles că n-am luat în serios o jigodie descreierată, însă pacostea n-a stat la poante, ci și-a înfipt colții în carâmbul cizmei mele.
Atât și a fost suficient. I-am tras un șut în coaste, de s-a trezit picând cu un icnet în cealaltă parte a ogrăzii și a dispărut urlând de durere. Când colo, ce-a urmat? A apărut judele, roșu ca racul și, supărat nevoie mare, s-a apropiat mânios și s-a interesat urlând, cine a îndrăznit să-l molesteze pe cel mai drag dintre câinii săi?
M-am prezentat liniștit în fața lui și am recunoscut că îndrăznețul respectiv am fost chiar eu, deoarece potaia m-a mușcat. Mărețul reprezentant local al județului a slobozit o salvă de înjurături care a terfelit toată ascendența noastră pe linie maternă de la străbunică încoace, apoi a scos pușca. Ajunși aici, mi-am dat seama că nu-i de glumă, am sărit și, până să percuteze cuiul, am prins cocoșul flintei, i l-am rupt, apoi i-am curbat țeava pe genunche. În continuare, i-am smuls pușca din mână și am ridicat-o amenințător deasupra capului, ca pe o măciucă și l-am avertizat că aici își va afla sfârșitul dacă îndrăznește să se atingă de mine, un nobil maghiar.
La auzul tămbălăului, a apărut o mulțime de slugi, rândași, lachei, vizitii și panduri, care s-au îmbulzit în jurul nostru. Judele a poruncit să fiu prins și legat. Puhoiul de oameni s-a aruncat spre mine, iar tata, văzând primejdia, m-a îndemnat să fug, altfel măritul jude îmi va atârna ștreangul de gât. Ci eu am pornit vitejește să-i bumbăcesc și cum îl nimeream pe careva, cum pica jos fără să se mai ridice. Din nefericire, careva dintre panduri a aruncat un laț peste umerii mei și l-a strâns atât de tare încât mi-a blocat brațele. Astfel, celorlalți le-a fost ușor să-mi încătușeze mâinile, după care, purtându-mă cu alai, m-au încuiat într-o temniță.
Nu m-au ținut prea mult pe-acolo. Judele l-a pus pe un iobag să înhame caii și m-a trimis la reședința de județ, sub paza a doi panduri cu baioneta la armă. Am chicotit în barbă, atât de sigură îmi vedeam scăparea. I-aș fi putut pocni oricând pe cei doi gardieni, dar lucrurile s-au aranjat în așa fel, încât n-a trebuit să-i rănesc pe sărmanii oameni.
Către asfințit, am ajuns la o ceardă [han - n.t.], unde pandurii poposeau de obicei. A intrat și vizitiul, așa că am rămas singur în căruță. Se distra lumea în draci: lăutarii mai că rupeau strunele ceterelor, în vreme ce chefliii răcneau din toți bojocii.
Către miezul nopții mi s-au întors și pandurii, și țăranul. Umblau destul de împleticit. Am pornit mai departe. Între timp, eu îmi scosesem cătușele de pe încheieturi și, cu un surâs înțelegător, mă uitam cum se reazămă umăr în umăr cei doi viteji aghezmuiți. Peste un pic de timp, deja sforăiau și suflau ca două goarne. Nici n-au bănuit că le-am cetluit picioarele cu cătușa mea și că le-am șterpelit din desagă o altă cătușă, cu care le-am legat mâinile. Am azvârlit în colb puștile - cu baionete cu tot, apoi i-am șușotit vizitiului la ureche să se oprească, altminteri o să dea de bucluc.
Dar și țăranul dormea. Ce să fac? L-am ridicat încetișor de pe capră, i-am luat pălăria și sumanul, apoi l-am legat cu priponul cailor de un copac de la marginea drumului. Când am terminat cu el, mi-am aruncat pălăria-n cap, m-am înfofolit în suman, am urcat pe capră, am pocnit din bici și am ajuns atât de repede în Szekszárd, că pandurii n-au ajuns să se trezească din beție. S-au deșteptat abia în curtea prefecturii și s-au minunat să mă audă cum dau raportul căpitanului cetății: judele v-a trimis acești doi delicvenți, care i-au omorât câinele și au amenințat că-l vor ucide și pe el.
Comandantul a văzut cât de beți erau pandurii - deci a crezut cu ușurință povestea că, la matoleală, n-au știut ce fac.
Gardienii au încercat să se apere și să se jure că eu sunt vinovatul. Atunci am dus mâna la buzunarul sumanului și m-am prefăcut că încerc să scot scrisoarea judelui. Cum însă n-aveam nimic asemănător, am scornit că am uitat-o acasă. Sever, căpitanul mi-a poruncit să mă întorc imediat acasă și să-i aduc actul de întemnițare.
Am sărit imediat sus, pe capră și am dispărut atât de repede încât nu m-au revăzut în veci. Desigur, pe cei doi candrii i-am lăsat acolo. Nu știu ce-au pățit ei, dar eu i-am înapoiat țăranului cel legat de pom, care dormea dus în continuare, toate lucrurile: carul, caii, sumanul și pălăria.
Apoi am întins-o.

----------------------------------

(Povestea următoare în numărul 51)

traducere de Franciscus Georgius

Ediția de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu mențiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm

Comentarii cititori
sus

Clelia Ifrim

 

Stele și case

 

 

Într-o zi au venit de la oraș să facă numărătoarea caselor, oamenilor și animalelor.

- Câte familii sunt în sat?

- Câte case.

Inspectorul îl privi pe cel care-i răspunse și crezu că nu știe ce să spună. Întrebă pe altul:

-  Câte case  sunt în sat?

-  Câte pietre am luat din prima casă pe care am găsit-o aici.

Și îi arătă casa de la poalele muntelui, din care ei luaseră câte o piatră și o puseseră la temelia casei lor, sau o zidiseră în peretele de răsărit.
Inspectorul privi casa de la poalele muntelui din care nu mai rămăseseră decât pietrele de la intrare, câteva trepte, de unde începea cărarea muntelui.

-  Nu știți să numărați?

-  Ba da, dar stelele nu pot fi numărate.

Inspectorul nu spuse nimic.Merse toată ziua prin sat, până spre seară, apoi se întoarse în oraș. Terasele muntelui, unde oamenii își făcuseră case, străluceau în lumina albastră a stelelor abia răsărite. Fata lui Avva ieși în curte și începu să cânte, și cântecul serii se auzi, coborând din munte până în locul unde erau adăposturile oamenilor, și pâna în lanul de floarea soarelui care despărțea adăposturile oamenilor de adăposturile câinilor, și învălui marea și portul unde vapoarele veneau de la celălalt capăt al lumii, pline de oameni care căutau aur.

(Fragment din romanul în lucru Cartea de oaspeți) 

Comentarii cititori
sus

Costel Stancu

 

Dihania

 

L-ai botezat Floran. Era alb, înflorat cu pete maroniu-roșcate. Ziua nu-l vedeai niciodată. Noaptea, însă, te aștepta în mijlocul uliței. Nu fusese acolo dintotdeauna. Apăruse dintr-odată, un morman inutil, neutru, inabordabil. Doar ochii îi sclipeau amintind de nasturii lustruiți îndelung ai unei uniforme de soldat.

Întotdeauna ți-a fost frică de cîini. Nu de cei dezlănțuiți, ci de aceia impasibili, nemișcați cu orele din mijlocul drumului. Ziua, ori treceai pe lîngă ei cu inima strînsă,  ori, cum se întîmpla adesea, îi evitai, ocolind prin alte uliți sau grădini. Dar strategia nu-ți folosea defel noaptea cînd - îți imaginai - pentru fiecare om de pe pămînt rupe lanțul un cîine.

La prima întîlnire, te-ai oprit descumpănit, ai așteptat cîteva clipe cum aștepți la barieră să treacă trenul. Nici o mișcare. Animalul te fixa indiferent. „Îmi măsoară îndrăzneala, gîndeai”. Ai făcut cîțiva pași nehotărîți. Nu prea mulți, căci nu-ți mai simțeai picioarele de la genunchi în jos, parcă traversai un pîrîu înghețat. Te-ai lăsat pe vine. Zadarnic. Animalul nu se mișca, dîndu-ți de înțeles că acela era locul său, loc din care odată desprins ar fi încetat să existe. Ai azvîrlit o piatră în ogașul ce mărginea, în dreapta, drumul, închipuindu-ți că, flămînd sau curios, se va repezi să o caute. Te-a privit mustrător. Următoarea piatră ai aruncat-o în el. Nu s-a ferit, a lăsat piatra să îl lovească, nici măcar n-a mirosit-o. Te sfida? Îți adulmecase frica?

Noaptea țiuia. Luna se golise de propriu-i sîmbure. Dacă n-ar fi clipit din cînd în cînd, ai fi jurat că animalul din fața ta e mort. N-avea rost să cauți  altă rută, erai sigur că fiecare uliță a satului avea acum, în mijlocul ei, un cîine înflorat, ce te-ar fi întîmpinat cu aceeași periculoasă indiferență.

În stînga, casele vecinilor. Potăile lor lătrau înnebunite, desprinzînd cu dinții fragmente din întuneric. Dulăul nici nu-i auzea.       

Atunci ți-ai dat seama că rămăsese o singură cale: gardurile. Să te cațeri pe uluci și să te tîrăi cu dosul pe ele, încet-încet, pînă în curtea ta.   

Cînd ai trecut prin dreptul său, fantomaticul cîine s-a ridicat și te-a însoțit, pas cu pas, pe lîngă rădăcina gardurilor, parcă ar fi fost umbra ta clandestină. Nimic altceva. Nu a încercat nici să te ajute, nici să te încurce. Cînd ai coborît în curte și ai descuiat ușa, s-a retras mulțumit, parcă își făcuse sîrguincios datoria.

N-ai putut dormi, gîndindu-te cum să scapi de neplăcerea ivită din senin.

Devenise un ritual: noapte de noapte, călăreai gardurile vecinilor alături de nelipsitu-ți companion. Și ca umilința să fie desăvărșită, uneori te intersectai cu cîte un pisoi. Acesta te măsura curios, neînțelegînd, probabil, de ce îi invadai teritoriul. Șaptesprezece minute și treizeci și două de secunde îți lua, în medie, inedita expediție. Atunci ai și început să porți ceas.     

După cîteva luni de echilibristică, într-o noapte ce nu dădea semne să se deosebească de celelalte, cîinele lipsea de la întîlnire. Ai zăbovit puțin, poate se ascunsese și voia să te muște pe furiș. Pentru jocul acesta nu erai pregătit. Preferai monotonia deja instaurată.

Ai ezitat. Să urci pe gard sau să-ți continui drumul? Unde dispăruse Floran? Îl alungaseră? Îl otrăviseră? Se mutase în altă uliță? Trădătorul! Absența lui te intriga. Ciudat. În loc să răsufli ușurat, simțeai nevoia să-l ai în preajmă. Te-ai aplecat deasupra ogașului și ai fluierat ușor, chemîndu-l. Nici un răspuns. Doar întunericul s-a răstit la tine, nu-i convenea să-l vezi despuiat. Te-ai tras înapoi. Erai descumpănit ca un deținut eliberat, pe neașteptate, înainte de termen, din pușcărie,. Nepregătit, deocamdată, să-ți înfrunți brusca libertate. 

Așteptai în mijlocul drumului, atît de încordat că auzeai cum se rotește pămîntul.  Apoi, ai înaintat înspre locul unde dormita, de obicei, cîinele. Ai încercat locul cu palma, era cald. Așadar animalul fusese acolo pînă nu demult.

Ai hotărît să nu riști. Te-ai cocoțat, sprinten, pe poarta din apropiere. Te usturau palmele, gardurile scîrțîiau ascuțit.

Înaintai greoi prin liniștea cenușie a nopții cînd i-ai simțit colții pătrunzîndu-ți în gleznă. Ardeau. L-ai privit nedumerit, ochii animalului se tulburaseră de plăcere. De unde apăruse dihania asta mare și neagră ca o sosie a întunericului? S-a repezit din nou, să te doboare la pămînt. Dintr-odată, ți-ai simțit trupul ușor, aproape imponderabil, pluteai deasupra ulucilor, o forță nebănuită, de sus, te apucase de subsuori și te purta ca pe un fir de praf. Oricît te împotriveai, sforile invizibile care te manevrau se dovedeau mai puternice decît sforțările tale. Deveniseși o marionetă în mîinile unui păpușar malefic? Ajuns în dreptul casei tale, ai încercat să cobori, n-ai putut, ai lunecat în gura lacomă a unui tobogan întunecat, sinuos ca un intestin al cărui capăt nu se întrezărea.

Te propteai, disperat, cu mîinile și picioarele de pereți, aceștia erau alunecoși, parcă fuseseră unși cu grăsime. Ai întors capul, ulița nu se mai zărea, satul întreg dispăruse. Încotro te îndreptai? Cît timp trecuse de cînd călătoreai, fără voie, pe acest, misterios, traseu? Ți-ai verificat ceasul, acum o podoabă inutilă, căci cadranul și țagărele lui, altădată fosforescente, își pierduseră complet strălucirea. Ai vrut să spui, în gînd, o rugăciune, însă nu îți aminteai nici un cuvînt. Muriseși?

Pe malul rîului, copilul își mușca buzele și da drumul în apă cățeilor, unul după altul, cum făcea cu bărcuțele din hîrtie. Tatăl său îl asista liniștit, fumîndu-și țigara. Hai, încă unul! îl îndemna. Cățeii aveau boturile rozalii, umede și scînceau. Nu deschiseseră încă ochii. Mai bine, gîndea copilul. Atunci nu știa că moartea nu poate fi văzută cu ochii. Iată-l ajuns la ultimul: alburiu, pătat pe alocuri cu petice maronii. Și-a convins tatăl să-l cruțe de înec. L-au abandonat într-o tufă de scaieți. Oricum va muri de foame ori o să-l mănînce sălbăticiunile! l-a avertizat tatăl. Nu, nu va muri, a gîndit copilul, o să treacă zilnic pe acolo să-i aducă lapte. La întoarcere îi dădeau lacrimile. Își ascundea fața, promisese să îndeplinească această neobișnuită sarcină fără să plîngă, bărbătește, altfel nu îi cumpăra bicicleta. A doua zi s-a întors la rîu. Cățelul dispăruse. A plîns în voie, aplecat peste bicicleta cea nouă.

Ai clipit greu parcă ai fi avut monede pe pleoape. Te dezmeticeai. Leșinaseși și căzuseși de pe gard. Ți-ai pipăit piciorul rănit, sîngele dădea să se închege. Ai legat rana cu batista. Te-ai ridicat și ai vrut să pleci, însă te-ai oprit uluit. De-a latul uliței, o pată neagră, parcă burduful nopții  fusese înțepat cu un cuțit și se scurseseră din el stropi de întuneric. Te-ai apropiat curios, dar neîncrezător. Doamne, Dumnezeule! Acolo zăcea, cu beregata sfîșiată, bestia care te înșfăcase de picior. Nu pricepeai. Doar nu te luptaseși cu ea…

Cum stăteai nedumerit în mijlocul drumului, ai simțit o arsură în ceafă. Te-ai întors. Erau ochii lui Floran. Cîinele te-a măsurat din cap pînă în picioare și, asigurîndu-se că ești întreg, s-a îndepărtat.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey