Haugh Béla
Cornel Mihai Ungureanu

 
sus

Haugh Béla


Isprăvile lui Háry János (1914)
XI.
Cum i-am cerut cheia fecioarei din Komárom

(Povestea precedentă, în numărul 54) 

În Komárom ne aștepta beleaua. Pe amândoi: și pe mine, și pe căpitanul meu. Oamenii nu puteau să intre în fortăreață. Alergau încolo și încoace și, după bunul obicei unguresc, trăgeau câte o înjurătură strașnică. Câte unul chiar se temea că inamicul îl va suprinde aici, în afara zidurilor orașului și-l va trece prin tocător.

Când am ajuns în dreptul lor, l-am întrebat pe un husar de rând, care-i problema? Camaradul mi-a spus că nu pot intra, deoarece fecioara de piatră care veghează deasupra crenelurilor nu vrea să le dea cheia.

„Fi-ți-ar îngerul!”, mi-a trecut prin minte, ori poate chiar am rostit cu voce tare, nu-i de glumă! Imediat m-am interesat, unde se găsește îndărătnica domnișoară. Deîndată ce am aflat, m-am îndreptat călare spre ea și pe loc mi-am zărit sfânta că-și coboară privirea în pământ și-și face de lucru cu dunga șorțului. Desigur, de îndată ce mi-a văzut mustăcioara cea creață s-a fâstâcit și a încetat să-și dea ifose, ca-n fața celorlalți.

Apoi să vezi când m-am apropiat! Șmechera s-a înroșit toată, ca un rac fiert. Ci n-a scos o vorbă, doar își mototolea șorțul și mă măsura hotește printre gene, din colțul ochiului, așa cum ar proceda orice persoană sfioasă.

- Ei, păpușico! am tachinat-o flăcăiește, dacă-ți promit o sărutare îmi dai cheia de la poartă?

- Vai, nene Jancsi, mi-a răspuns fâstâcită, ce grosolan te porți!

- Suflețelul meu, nu mă face grosolan, doar știi că m-aș arunca în foc de dragul tău. Și numai o vorbă să spui, că-s în stare să dărâm și nămetenia asta de cetate...

- Doamne păzește! a strigat speriată, nu cumva să încerci. Mai bine îți dau cheia.

Pe dată, și-a vârât mâna sub șorț și a căutat inelul cu chei, de pe care a desprins-o pe cea de la poarta orașului și mi-a aruncat-o cu grație în chivară.

I-am mulțumit cât se poate de politicos pentru bunăvoință și am mânat bidiviul ca să ajung și să deschid zăvorul. Întreaga oștire a mărșăluit înăuntru în strigăte de: „Ura!”

Acum marele Napoleon putea să vină liniștit! Fecioara de piatră i-ar fi arătat și lui un deget mare vârât între arătător și mijlociu. Însă viteazul împărat al francezilor n-a îndrăznit să avanseze într-atât, drept care noi ne-am bucurat pe măsură și-am tras un chef de s-au cutremurat bătrânele ziduri.

Însă mie nu-mi convenea să benchetuiesc zi și noapte, vroiam să ajung glorios și celebru, să devin un conte cât mai repede. I-am și zis căpitanului, hai să ne ducem undeva să prindem niște turci sau niscaiva francezi, căci statul degeaba n-aduce nimic. Comandantul mi-a dat dreptate, dar mi-a cerut să am răbdare, acum nu se poate.

Peste puțin timp, el însuși a adunat regimentul și l-a întrebat, cine are poftă de un raid în Cehia? Bineînțeles, toată lumea a făcut un pas înainte. Atunci ni s-a plâns că și-a luat un ceh să-i fie slugă, care, de fapt, era un spion capabil să citească gândurile omului. Într-o noapte, pe când căpitanul sforăia, ticălosul s-a strecurat în dormitor, i-a citit toate gândurile și i le-a furat, deși toate reprezentau secrete de război. Cu secretele acestea a fugit acasă, în Cehia și s-a refugiat într-o fortăreață. De-aceea vom porni să asediem cetatea și să-l aducem înapoi pe spion, viu sau mort.

M-am bucurat de la început că mi se oferă o ocazie să mă afirm. Știam cu siguranță că voi fi remarcat, numai să se ivească un prilej. Judecând după drumul parcurs, reieșea clar că misiunea nu va fi o joacă de copii. Iar când am ajuns la fața locului, ne-am convins singuri că va trebui să scoatem la bătaie toate forțele.

Fortăreața fusese construită pe un munte în formă de căpățână de zahăr, care se înălța până aproape de cer. Nici vorbă să urci până acolo pe jos. Cum coborau localnicii? Doamne miluiește-ne! Păi, e mult mai ușor să cobori decât să urci - pur și simplu alunecau la vale.

Precum am amintit deja, era imposibil să ajungi acolo „per pedes”, dar nici noi nu doream să ne tocim picioarele până la genunchi. Fiecare aveam câte un cal sănătos. Dar și bidiviii n-au reușit să urce decât descriind o spirală de jur împrejurul piscului, de parcă ar fi urcat pe un tirbușon. Eu și bălanul meu mergeam înainte, celorlalți le venea mai ușor să vină pe o cale bătută. Am tot înaintat vreme de o săptămână, dacă nu cumva chiar mai mult; nu pot să vă spun cu precizie, deoarece nu adusesem niciun calendar cu noi.

Când ne-am apropiat de vârf, i-am văzut pe locuitorii cetății cum urmăresc cu chipuri îngrozite temerara noastră acțiune. Au durduit câteva tunuri, dar pentru că noi ne deplasam constant în cerc, nu ne-au nimerit.

Dacă am ajuns sus, pe pisc, restul a fost ușor. Întâi, le-am dat ceva de mâncare armăsarilor noștri osteniți și, când am socotit că s-au odihnit destul, am mânat un trimis la poarta fortăreței cu cererea să ne lase înăuntru sau să ni-l predea pe hoțul care citea gândurile. Mesagerul a bătut degeaba în canaturi, cei dinăuntru tăceau ca porcul în păpușoi.

- Ei, acum ce-i de făcut? se întoarse căpitanul către mine.

- Cum adică ce-i de făcut? i-am răspuns. Păi, îi vom surprinde sărind peste ziduri și, o dată ajunși înăuntru, ne vom socoti cu cetățenii.

Zis și făcut! Nici n-a trebuit să ne îmboldim prea mult caii, ei știau deja că vor trebui să sară peste obstacol. Au trecut dincolo de zid dintr-un salt, de parcă ar fi fost năzdrăvani. Curtea interioară goală reverbera sunetul înfiorător al potcoavelor ce tropăiau pe caldarâm - lucru cu atât mai înfiorător cu cât nu se vedea țipenie de om. Sărmanii se refugiaseră cu toții în citadelă și degeaba am bătut la ușă, nimeni n-a venit să ne deschidă. Tocmai mă gândeam să petrec un laț în jurul turnului și să-l trag la pământ, când unul dintre canaturi s-a deschis și în prag a apărut un chelbos îmbrăcat la patru ace.

S-a îndreptat către noi, în curte.

După el, au apărut douăzeci și patru de fecioare înveșmântate în alb, fiecare cu câte o floare în mână. Apoi sumedenie de muieri, bărbați, tot poporul din cetate și, în vreme ce fiecare și-a găsit loc în piață, din turn au pușcat mai multe salve de armă. A devenit evident că toată hărmălaia se petrecea în cinstea noastră și în curând bărbatul chel în haine de gală l-a salutat pe comandantul nostru, apoi i-a cerut să se îndure de ei, deoarece sunt dispuși să ne dea orice le vom cere.

Căpitanul le-a răspuns cu bună inimă oamenilor care se ploconeau. Le-a amintit faptul că el nu dorește să facă nimănui vreun rău și nimeni nu va avea de suferit dacă hoțul de gânduri îi va fi predat.

Primarul - pentru că individul pleșuv era mai-marele cetății - l-a înștiințat că va îndeplini cererea comandantului, dar nu poate să-i predea decât trupul trădătorului, deoarece, speriat de apariția noastră bruscă în curtea fortăreței, cititorul de gânduri și-a atârnat lațul de gât.

Auzind acestea, căpitanul i-a întins mâna primarului și n-a trecut prea mult timp până când ne-am împrietenit cu toții.

 

[Povestea următoare în numărul 56]

Traducere de Franciscus Georgius

Ediția de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hõstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu mențiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm

 

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

 

Fragment

 

Se privi în oglindă și, deși fata de acolo îi semăna și îi părea cunoscută, nu era ea. Ieși în stradă, un bulevard din Paris, se strecură printre grupuri de punkeri, hippioți și cocalari, mirajul Occidentului nu era conform cu așteptările. Uneori fluierau în urma ei și-i strigau cuvinte, nu le înțelegea, dar le bănuia sensul - purta fusta scurtă de blugi pe care o văzuse în vitrină la consignația și un tricou strâmt, kaki. Apucă pe o stradă laterală, îngustă, pietruită și simți că se ține cineva după ea. Nu întoarse capul, nu era nevoie, se vedea, ca și cum ar fi fost filmată de o cameră de luat vederi, pe sine, dar și pe tânăra care o urmărea, o siluetă înaltă, neclară. Într-o curte cu multe flori zări fereastra deschisă a unei case și intră. Trecu printr-o cameră pustie, prin baie și ieși în grabă pe alt geam, mai mic, îi era frică și urât de zidurile de faianță, obișnuiau să se strângă în jurul ei. Repetă figura de multe ori, intra și ieșea apoi din casele oamenilor, mergea tot mai departe, spera ca, la un moment dat, să ajungă în propria cameră, de acasă, pentru că îi ducea lui Albert ceva prețios, de genul bijuterii, să-și plătească marile datorii. Se opri însă, la un moment dat, în mijlocul unei încăperi străine. De sus, de la etaj, se auzea un cântec trist, ce venea parcă dintr-un alt timp sau dintr-o poveste. Porni după sunetele care o chemau, urcă pe o scară spiralată, hainele ei se transformaseră într-o rochie scurtă și mulată din hârtie creponată, foșnea îngrozitor, pașii celeilalte nu se auzeau, dar știa că o urmează, că se uită la coapsele ei și poate, uneori, îi vedea chiloții. N-avea decât!

Camera de sus era goală și muzica se oprise. Tavanul și pereții se transformară în întregime în oglinzi, doar într-o parte văzu o fereastră în care încăpeau cerul senin și păsări mici, colorate, ce desenau traiectorii curbe sau frânte într-un joc liniștit. În fantele de lumină care traversau încăperea pluteau leneș particule de mărimi asemănătoare, urcau sau coborau, lin, la discreția curenților de aer. Singura mobilă, o canapea acoperită cu o cuvertură ușoară, din catifea verde, era îndreptată spre geamurile deschise. Se apropie și se aplecă peste spătar, rezemându-și palmele de materialul neted și moale. Își văzu, fără să se întoarcă, urmăritoarea intrând și scoțându-și hainele, avea trup de zeiță și-i zâmbea amuzată că nu o recunoaște, apoi îngenunchie în spatele ei și-i scoase cu un gest sigur, de necontestat, singurul veștmânt de sub rochia ce redeveni fustă de blugi. Abia atunci își dădu seama că era Francesca și se liniști. Știu, înainte să-i simtă atingerea, că îi va face sex oral, apoi voluptatea fu amplificată de faptul că, oriunde s-ar fi uitat, în afară de fereastră, vedea, din unghiuri diferite, aceeași scenă, insuportabil de plăcută. În cele din urmă închise ochii, căutând să prelungească starea desăvârșită din care nu ar fi vrut să iasă, dar după o vreme îi deschise și imediat îi păru rău: în fața ei stătea un pisoi mare cât un om, mai mult ca sigur intrase pe geam. „Poate te-ar interesa niște informații”, toarse el, cu glas gutural. „Ce fel de informații?”, îl întrebă, jenată că motanul îi vedea în oglinzi fundul gol, dar și enervată de întrerupere.

- Bună dimineața! Ce ai visat?, o întrebă Albert.

- Ce faci aici?, răspunse, năucă, strângându-și așternutul peste piept.

- Voiam să-ți spun că plec. Vii să pui siguranța?

- Nu. Încuie tu!

- Bine. Pa!

- Pa!        

Întâmplarea cu Francesca i se mai zbătu puțin în minte, ca o pasăre abia decapitată, apoi spasmele se opriră și visul muri. Dacă ar fi fost duminică, și-ar fi pus pătura în geam și ar fi dormit până târziu. Era o dimineață mohorâtă și, în astfel de zile, Aniela devenea neam de mâță friguroasă, leneșă, numai bună de stat pe sobă. Mai trase puțin de timp în așternut, ca un rac într-o apă caldă, apoi se ridică și intră în rutina plecării: se spălă, își făcu ceaiul și îl bău după ce îl puse să se răcească pe pervaz. Privi încântată norii lăsați, îi plăcea ploaia și să se plimbe prin parc în astfel de clipe, când nu erau oameni deloc, doar multe păsări și o liniște de pădure lângă care viermuia orașul.

Avea doar o pelerină prin care trecea apa, nu o mai luă, își trase însă geaca neagră de piele peste rochia maro, cu flori pe piept și pe mâneci, lungă până cu o palmă mai sus de genunchi, și ieși. Lumina de afară îi amintea de aceea, mai mult întuneric amestecat cu neon, din zilele când era mică și se ducea la școală dis-de-dimineață.

Furnicile se treziseră înaintea ei și fiecare avea un bob de grâu în spinare, iar Conserva, vecina de le etajul unu, se întorcea, legănându-se ca un hipopotam, din schimbul de noapte. În timp ce o saluta, Aniela îi observă, prin ciorapii de nylon, părul negru, abundent, de pe picioare.

Ajunse în stație o dată cu un autobuz Ikarus, obosit și hodorogit. Vântul înălța în aer frunze și pungi de plastic, luase și pălăria unei doamne, un bătrân alerga cu încetinitorul să o prindă. În marginea orașului, stoluri imense de ciori pluteau peste întinderi de gunoaie. Mașina era foarte aglomerată, venise cu oamenii pe scări, dar dacă nu urca, n-avea nicio șansă să mai ajungă la cursul cu Stoian și nu voia să ia absență. Se prinse, așadar, de o bară laterală și de cea din mijloc a ușii, care oricum nu se putea închide, în ultima clipă apăru și un bărbat care o îmbrățișă practic pe la spate, agățat în aceeași poziție.

- Mai sus!, gâfâi el și-și împinse mijlocul în fesele ei. Mai sus, domnișoară!

Șoferul conducea foarte încet și Aniela încercă disperată să-și schimbe locul, dar nu era spațiu, iar necunoscutul avea libertate de mișcare și profita de acest lucru. În fața ei era un elev, iar în dreapta o minionă trecută, dar încă frumoasă.

- Urcă și tu puțin, îi șopti Aniela școlarului și el înaintă.

Îl urmă imediat și se întoarse din profil, iar bărbatul, care se dovedi un roșcovan gras, cu chelie, trecu în spatele celeilalte femei.

- Imediat vă dau și restul de bani, îi zise aceasta unui alt călător pe care îl rugase să îi ia bilet.
- Eu stau aici pînă diseară la ora zece, răspunse de undeva, din mulțimea de „sardele”, taxatoarea.

Aniela fixă, prin ușa deschisă, o bucată de stradă, nu voia ca privirea ei să o întâlnească nici pentru o clipă pe cea a bărbatului.

- Tovarășe, nu ți-e rușine? Nu sunt nevasta dumitale!, strigă femeia scundă către roșcat.

- Duduie, fără observații! Chiar credeți că mă tentează? Ce vreți să fac? Să cad? Ei, comedie! Să spună domnișoara, că a fost aici, pe scară! V-am făcut ceva?

Aniela fu atât de surprinsă încât nu putu decât să roșească sub privirile amuzat-curioase ale câtorva pasageri.

- Păi, vedeți!, continuă grasul, triumfător. Acuzați oamenii degeaba! Nu s-a plâns domnișoara – câți ani aveți, domnișoară?

- Nouăsprezece, îngăimă.

- Și te plângi dumneata!

- I-o fi plăcut!, o săgetă femeia cu ton malițios. Dar eu îți spun ca să știi: dacă în prima stație nu dispari, să vezi ce geantă primești în cap! Și chem și Miliția! Porc grețos!

Grasul amuți, iar Aniela simți că îi crapă fața de rușine, coborî la prima, deși mai avea două stații de mers, scârbită de bărbați - ce specie de oameni, violenți, rudimentari și vulgari! -, dar și de răutatea femeilor. Îi era, mai ales, ciudă pe sine că ajunsese într-o astfel de situație. „Nouăsprezece”, se maimuțări în gând, cu glas pițigăiat, ofticată că răspunsese cuminte întrebării, în loc să ia o atitudine care să-i mai taie din frustrare. Se îndreptă spre facultate, plină de nervi, printre pomii tăiați, plopi orizontali, trântiți pe asfalt, lunguieți. Vrăbii-ghemotoace-maronii țopăiau încă, gălăgioase, pe crengile lor, ca gândurile ei asupra scenei din autobuz, se încăpățânau să nu se ducă în altă parte. Grăbi pasul prin ziua cenușie, lăsă în urmă ghereta unde se umpleau sifoane, aprozarul și țarcul de pe trotuar în care vânzătoarea rostogolea pepeni verzi, milițianul ce apostrofa, covârșit de propria putere, un băiat cu părul lung,  femeile bătrâne ce se îndreptau spre biserică – era sâmbătă și Aniela ar fi vrut să fie zi liberă, îi era dor să meargă în botanică, pe bicicletă, nu mai fusese de ceva timp, nici nu mai știa dacă intrarea din spate, intrare era mult spus, gaura din gardul de sârmă, mai există.

Urcă în fugă scările Universității, câțiva studenți ieșeau agitați din aripa nouă, grăbi pasul prin liniștea holurilor pustii, profesorii, era clar, intraseră, întârziase 18 minute. Ajunse la etajul trei și coti spre sala 324, bolborosind în gând o scuză despre autobuzul care făcuse pană. Găsi ușa deschisă, băncile erau goale. Ieși din nou pe culoar, de la secretariat se auzea doamna Luiza vorbind la telefon, părea foarte supărată, nu avu curaj să o întrerupă pentru a o întreba dacă știe ce s-a întâmplat. De pervazul larg al celei mai apropiate ferestre zăcea rezemată o chitară. Aniela se simți pierdută, nu înțelegea unde erau ceilalți, își aminti motanul din vis, apoi chipul roșcovanului din autobuz și durerea de cap o trăzni din senin. Se așeză alături, deschise geamul și părul ei începu să danseze. Vântul rece mișca și crengile pline de omizi ale bătrânului dud din curtea interioară.

- Tu ce faci, prostule? De ce le lași?, îi zise, cu glas tare, privind empatic spre tulpina imobilizată între calorifere ruginite și, ca un semn al hotărârii de a nu se lăsa năpădită de “stări”, își scutură, aproape imperceptibil, umerii.

Atunci o văzu apropiindu-se: un copil frumos, de o stranie maturitate și cu o atitudine de rege, în ciuda ținutei lejere - blugi, teneși, tricou, hanorac kaki, cu glugă - și a rucsacului pe care îl ducea în spate. Anielei i se întâmplase foarte rar să-i placă alte fete, pe Francesca o remarcase însă din prima zi de cursuri: pășea alene pe hol, cu o țigară neaprinsă în colțul buzei și avea aerul interesant al femeilor care ascund taine. Cu un cap mai înaltă decât toată lumea, cu sâni imenși și mijlocul foarte subțire, părea o iapă sălbatică și sănătoasă, gata să populeze Pământul. Îi observase de la distanță, în zilele ce urmaseră, chipul exotic și întunecat, de grecoaică, glasul plăcut, puțin răgușit, de fumătoare, permanenta lejeritate în orice și privirea distrată care devenea brusc pătrunzătoare, tactică. Nimic fragil, doar ochii mari și verzi lăsau uneori să se vadă cât e de nesigură.

- Salut!, zise Francesca.

- Salut!

- E chitara ta?

- Nu.

- Vrei una?, zâmbi.

Aniela surâse și ea, din complezență, era prima dată când vorbeau. „Chiar așa? Am ajuns să sun la vecini să întreb de tine?”, răsună din secretariat glasul vehement al doamnei Luiza. „E ultima oară când te mai iert. Ție nu îți e rușine puțin? Chiar n-ai nimic de zis? Hai, ia și scrie acolo! Pa!”. Femeia trânti receptorul în furcă și izbucni în plâns. Până și studenții din primul an știau că adolescența îi contaminase fiica adoptivă și le zăpăcise relația, dar ascultând hohotele acelea de animal rănit, Aniela se simți ca la teatru, când auzea uneori, în momente de liniște, scaunele fiind foarte apropiate, zgomotul intestinelor celui lângă care stătea. O indiscreție involuntară, dar la fel de nedelicată ca una voită.

- Ce-a mai făcut “bestia”?, întrebă Francesca. A luat 9 la geometrie? Și nu vrea să înțeleagă că trebuia să ia 10?

- Nu știu. Unde sunt toți?

- Tu n-ai aflat?

- Ce?

- Nu mai facem cursuri. Mergem să culegem porumbul! Luni, la 8, ne iau cu autobuzele din fața cantinei, trebuie să fim acolo la fără un sfert și să avem haine de schimb la noi pentru cel puțin două săptămâni. Cine nu vine, e exmatriculat.

Aniela se gândi la Albert, îl va lăsa singur, cum se va descurca? Relația lor era prea cocoloșită, uneori se temuse de asta, dar nu se aveau decât unul pe altul și se simțea datoare să aibă grijă de el, poate de aceea încercase să înțeleagă curiozitățile și egoismul lui de băiat. Când era într-a zecea, iar fratele ei ajunsese în anul doi la Academia Militară, intrase o dată peste ea în baie și o rugase să îi arate țâțele, toți colegii lui se lăudau cu aventurile lor și el nici măcar nu văzuse vreodată o femeie goală. Țipase doar pe dinăuntru, încercase să-l convingă să plece, dar Albert se așezase pe marginea căzii și se milogise până când Aniela se înduplecase și își ridicase puțin bustul din apă, “Cred că nu-s normală la cap. Acum, du-te!”. Îl văzuse ezitând și adăugase imperativ: “Fugi repede!”. El ieșise, dar dacă ar fi rămas? “Lucrurile astea nu se vor mai întâmpla. Și nici altele”, îi lăsase un bilet pe masa din bucătărie a doua zi și el se potolise. O ruga însă, destul de des, să îi povestească despre colegele ei, ar fi vrut să-și găsească pe cineva și, deși era cu patru ani mai mare, îl simțea imatur și prea idealist. Pentru ea, lucrurile erau clare: femei și bărbați, totul se reduce la siropul ăsta de rahat - ifose, îngâmfări, trădare, rănești pe altul, ceartă, împăcare sau despărțire. Spera că mai târziu nu va vedea lucrurile la fel, că va scăpa de impotența  emoțională cu care se procopsise după despărțirea de Sorin, altfel nu-i rămânea decât să se consoleze cu un rest de viață suficient de glorios din alte puncte de vedere.

- Bem o bere?, zise Francesca, ridicându-se. Eu mă bazam pe capacitatea ta de a lua decizii rapide și de a nu tărăgăna lucrurile, adăugă, văzându-i ezitarea.

- O cafea, răspunse Aniela și se ridică.

Francesca luă chitara.

- Ce? E a mea! De la gară am venit direct la curs!, explică, deși nimeni nu-i ceruse.

Mergeau în liniște, fiecare cu gândurile ei, pe holurile pustii.

- Eu mă urnesc greu să vorbesc, dar când încep, nu-mi mai tace gura, continuă Francesca.

- Vor veni și tăcerile tale, răspunse Aniela. De unde ai teneșii ăștia?

- I-am găsit într-o cutie căzută dintr-un TIR pe o șosea, în apropiere de Sibiu.

Ieșiră în aerul proaspăt. Doi câini negri fugăreau un fluture alb, o femeie abia ducea o umbrelă mai bătrână decât ea, un băiat cu un buchet de flori într-o mână și un ursuleț de pluș în cealaltă își aștepta, probabil, prietena. Francesca grăbi pasul spre semaforul verde și Aniela o urmă, dar până să ajungă la trecerea de pietoni, câțiva milițieni opriră pietonii care nu apucaseră să traverseze, pentru a lăsa cale liberă unor tancuri, în spatele căreia veneau încolonați militari, muncitori din gărzile patriotice și elevi în uniforme albastre de PTAP.

- „Ce mai trageri!”, cum zice tataie, rosti cu ton nostalgic Francesca. Nu m-ai crezut, nu?

- Când?

- Când am zis de teneși. Adevărul e uneori puțin plauzibil.

Soldații zgribuliți le priveau insistent și Aniela încercă să se concentreze asupra vântului care amesteca rufele întinse în balcoane și dădea cu frunze uscate, de anul trecut, în ferestrele de la parter ale blocurilor. Era una din zilele acelea când, oricât de atentă ar fi fost în a-și alege hainele dimineața, tot i-ar fi fost prea cald sau prea frig peste zi.

- Domnișoară, am și eu o întrebare. Pot să ți-o pun?, zise, fixând-o pe Francesca, un muncitor din coloană. Tânăr, blond, cu fața plină de pistrui, rânjea mulțumit de gluma lui.

- Era să zic „Vă rog!”, amabilă cum sunt, îi mărturisi ea tovarășei de drum.

- M-am săturat să fiu mută și grăbită la insultele astea, să traversez când văd grupuri de băieți, să îmi ascund părul sub geci ori în căciuli, să mă claxoneze vreo mașină, deși nici măcar nu mă îmbrac provocator, sau să mă acosteze vreun tuciuriu: „Ce faci păpușea?” când mă plimb prin parc și eu să plec capul în pământ și să merg mai departe cocoșat-grăbită, în timp ce el mă întreabă unde mă duc și dacă fac botic, răbufni Aniela.

- Nu mai suporți nici ferestrele deschise din care ies în valuri mirosuri, muzică și cuvinte, mitocănie, invidie și jeg? Nici navetiștii cu miros de șosete nespălate din trenuri ori libidinoșii din autobuze?, se miră, zâmbind, Francesca.

- Nu îmi aminti! Am avut o experiență chiar în dimineața asta.

- Ești tu sensibilă. Bine că n-a fost mai rău. Îți pune mâna unul pe cur și tu îi înjuri pe toți?

- Dar de ce luăm toate astea drept „normalitate”? Nimeni nu se revoltă!

- Ce subversivă ești!, zice Francesca, în șoaptă.

Aniela tăcu, jenată că dezgolise partea asta din ea, dar și ușurată într-un fel. Știa, cumva, că Francesca face excepție de la regula pe care o descoperise de mică: oamenii vor să îi asculți, nu să te asculte ei pe tine. Era însă mai mult de atât, iar presimțirea, la început prudentă, îi explodă de la stern în sus, tăindu-i, pentru o clipă, răsuflarea. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey