Florin Oncescu
Haugh Béla
Cristian Fulaș

 
sus

Florin Oncescu

 

Chiar înaintea plecării în Canada

 

Cristina mi-a strigat să răspund eu. În acea seară, telefonul sunase mai mult pentru mine. Cei din familie și prietenii apropiați știau că plec a doua zi. Unii mai avuseseră câte ceva să-mi spună, dar acum, la ora 10 seara, nu mai așteptam telefon de la nimeni. Umblam ca un tăune dintr-o cameră într-alta, tot scotocind pe rafturi și prin sertare. Două valize mari, pe jumătate pline, erau lungite pe mocheta din hol. În sufragerie, înarmată cu fierul de călcat, Cristina îmi pregătea un pachet de cămăși.

„Sorin, tu ești?” Vocea din receptor, una feminină, mi s-a părut cunoscută, dar n-am reușit s-o asociez unei fețe anume. „Da, eu sunt”, am zis. „Ia să vedem, mă recunoști?” Am tăcut. „Sunt doamna Ghiță!” Și numele îmi suna cunoscut, dar tot nu reușeam să văd acea față. „Nu cred că...” am mormăit. „Doamna Ghiță, de la Institutul de Turbotrotinete!” Cu un nod în gât, mi-am exprimat bucuria de a o auzi. M-a întrebat „ce făceam”.

M-am mutat cu telefonul în dormitor. Era una dintre secretarele Laboratorului de Testări Statice de la Institutul de Turbotrotinete, unde lucrasem din decembrie 1986 până în aprilie 1990. Pentru o bună parte a acelei perioade, împărțisem o sală de birouri cu alți cinci ingineri și cu doamna Ghiță, secretara care ne bătea la mașina de scris rapoartele tehnice. Era o femeie slabă și brunetă, de vreo 50 de ani, cu o voce de fumătoare aprigă. Numele de botez nu i-l reținusem, pentru că nu și-l folosea niciodată. Când se prezenta, își spunea, simplu, „doamna Ghiță”. Când nu era de față, i se spunea „madam Ghiță”.

N-o mai văzusem de când părăsisem Institutul, pentru un post în învățământ. Ba, chiar, îmi aminteam vag, încă dinaintea plecării mele de-acolo. După schimbarea de regim, în viața Laboratorului urmaseră câteva luni de debandadă generală. Muncitorii și tehnicienii din „producție” își înființaseră un sindicat a cărui primă acțiune fusese revendicarea televizorului color instalat în sala noastră, pe motiv că și ei aveau dreptul să vadă meciurile campionatului mondial de fotbal care se apropia, nu numai inginerii. Doamna Ghiță intrase în conflict cu o tânără și bine protejată secretară, apoi cu șeful Laboratorului, apoi își luase multe săptămâni de concediu, acumulate în vremea dictaturii, iar la urmă dispăruse cu totul din raza mea vizuală. Se mutase în alt departament, ori părăsise Institutul? Plecase de bună voie, sau silită de împrejurări? N-am știut atunci, n-am aflat nici mai târziu, pentru că propria mea plecare mă îndepărtase brusc de acel mediu. Pentru aproape cinci ani nu mai auzisem nimic de doamna Ghiță. Iar acum, cu nouă ore înainte de decolarea avionului care avea să mă ducă în Canada, cu șapte ore înainte de necesara prezentare la aeroport, cu numai șase ore înainte de planificata părăsire a locuinței mele bucureștene pentru o durată de timp nedeterminată, doamna Ghiță mă căuta la telefon, dornică să afle ce făceam, nu în general, ci exact în acele clipe. M-am uitat prin fereastra dormitorului, la balcoanele blocului de alături. Mă așteptam să descopăr vreun lunetist, spionându-mă prin vizorul armei.

„Sorin! Mai ești la telefon?” „Da, doamna Ghiță”, am zis, cu glas stins. „Ce spui că făceai?” Instinctiv, am luat decizia de a juca acoperit. „Păi... mai nimic. Program de seară, obișnuit.” Alesesem să trec sub tăcere plecarea de a doua zi. Dacă intram pe acel subiect, discuția se putea prelungi oricât. „Deranjez?” „Nu, doamna Ghiță, sunt doar puțin surprins. A trecut ceva timp de când nu v-am mai auzit!” Devenisem viclean. „Ha-ha-ha! Așa e! Știi de ce te sun?” „Păi... nu știu, dar mă bucur, oricum, că vă aud.” Devenisem ironic. „Ha-ha! Uite, m-au căutat de la biblioteca Institutului și mi-au spus că nu găsesc un raport scos pe numele meu. Iar eu, din câte îmi amintesc, l-am scos pentru tine. Știi cumva unde este?” „Un raport scos când? Acum cinci ani?” Devenisem lejer ofensiv.

La Institut, împărțisem sala de birouri cu Horia și cu Flaviu, cu neamțul Helmut Bayer, cu un domn Georgescu, cu o doamnă Beldie și cu doamna Ghiță. Doamna Ghiță obișnuia să scoată uneori de la bibliotecă documentație pentru inginerii din birou, la cererea lor. Tot ea o și ducea înapoi. Horia și Flaviu îmi erau prieteni. Toți trei terminaserăm facultatea în urmă cu puțini ani. Deși apropiat nouă ca vârstă, Helmut era mai vechi în institut și afișa o figură de blazat. Doamna Beldie primise cândva porecla de doamna Fâs din motive evidente vecinilor ei de birou. Domnul Georgescu era un ciudat care trăia în propria lui lume, una în care el deținea rolul de savant neînțeles. Cei mai vorbăreți dintre noi erau doamna Ghiță și Helmut. Doamna Ghiță acoperea sectorul bârfei de întreprindere, Helmut obișnuia să spună bancuri cu nea Nicu. Remarcasem însă că Helmut se ferea de urechile doamnei Beldie. La apropierea ei, ori devenea tăcut, ori schimba subiectul. Nu era foarte exuberant nici când domnul Georgescu se afla prin preajmă, însă de vină părea să fie totala lipsa de umor a respectivului. În acele vremuri, se spunea că în fiecare încăpere de birouri trebuia să existe măcar un informator. La noi, candidatul cel mai credibil la acest post părea să fie doamna Beldie.

„Sorin, mă auzi?” „Da, doamna Ghiță.” „Spuneam că raportul a fost scos din bibliotecă în ianuarie ’90.” „O fi fost, dar eu, la plecarea de la Institut, nu am luat cu mine nici un raport.” „Uite, îți spun și titlul, poate așa îți amintești.” „Nu-i nevoie.” „Ba da, ascultă! Materiale compozite folosite în industria de turbotrotinete.” „Îmi sună cunoscut, dar sunt sigur că n-a rămas la mine.” „Poate, totuși, îl cauți și vorbim... mâine?” Propunerea doamnei Ghiță m-a lăsat fără glas.” „Sorin, putem să vorbim mâine, NU-I AȘA?” Acum, tonul întrebării ei mi s-a părut lejer batjocoritor. „De ce nu?” – m-am auzit spunând.

Mi-a lăsat un număr de telefon, la care s-o sun. N-am înțeles dacă era numărul ei de acasă, dacă era un număr de la Institut, ori din altă parte. L-am scris pe un petec de hârtie pe care l-am rătăcit în acea seară.

Am vorbit apoi cu Cristina. Era curioasă să afle cu cine stătusem atâta de vorbă. Și iritată, pentru că prevedea că-mi voi pierde toată noaptea cu făcutul bagajelor. A fost de acord că întâmplarea era bizară. S-a văitat că-i lăsam o nebună pe cap, căreia nu va ști ce explicație să-i dea pentru subita mea dispariție. I-am spus că mie doamna Ghiță nu mi se păruse nebună. Simțisem altceva, mult mai neliniștitor. Simțisem că doamna Ghiță era la curent cu plecarea mea de a doua zi. Simțisem că mă sunase ca să se joace cu nervii mei, așa cum auzisem că obișnuiau tovarășii, înainte. Vorbind, am devenit conștient de o altă ciudățenie, care, credeam, îmi confirma bănuiala. Doamna Ghiță n-avea de unde să-mi știe numărul de telefon. Când părăsisem Institutul, nu aveam telefon acasă. Îl obținusem un an mai târziu, printr-o intervenție a șefului Cristinei la ROMTELECOM. „Exagerezi”, mi-a spus Cristina. „Ca și cum n-ar fi putut să te găsească în cartea de telefon!”

Cristina a venit în Canada cinci luni după mine. În tot acest interval, doamna Ghiță n-a mai încercat să mă prindă la telefon. Poate pentru că raportul pierdut apăruse, cumva, la biblioteca Institutului?

 

Comentarii cititori
sus

Haugh Béla

 

 

Isprăvile lui Háry János (1914)
XVIII.
Cum i-am înapoiat regelui hrisovul de înnobilare

 

(Povestea precedentă, în numărul 61)

Vă minunați că războiul cu francezii a avut loc cu atât de mult timp în urmă și totuși eu n-am îmbătrânit deloc? Oare chiar nu v-am spus până acum de ce? Explicația e foarte simplă. M-am născut în 29 februarie, deci n-am o zi de naștere decât o dată la patru ani. Prin urmare, este absolut natural să înaintez în vârstă mai lent. 

Dar trecerea timpului m-a afectat și pe mine, iar memoria mi-a slăbit într-atâta încât nu trece o zi fără ca să uit una dintre faptele mele de eroism. Pentru că tot ceea ce v-am povestit nu reprezintă nimic față de mărețele aventuri în veci pierdute. Însă nu voi uita niciodată cu câtă amabilitate m-a primit bunul nostru rege atunci când l-am vizitat în Viena. 

Aveam o sumedenie de prieteni acolo: generali, soldați din gardă, servitori, dar de această dată am tras la cel mai bun amic al meu, Maiestatea Sa Regele, deoarece aveam ceva de discutat. I-am recunoscut repede fortăreața după vulturul cu două capete de pe acoperiș, care înfulecă zilnic câte o cireadă ungurească. Am sărit din spinarea credinciosului meu bălan, i-am legat frâul de gard, mi-am zornăit pintenii de-a lungul coridoarelor din palat, am străbătut o sută de încăperi până când am ajuns să bat la ușa camerei aurite unde monarhul tocmai se juca de-a oastea cu feciorașii săi. 

De îndată ce m-a văzut, și-a aruncat sabia, s-a grăbit să mă întâmpine și mi-a strâns mâna. Apoi m-a întrebat cum stau cu sănătatea și, după ce m-a așezat la masă, i-a trimis pe domnișorii prinți, până atunci agățați de tolba mea, să-și cheme mămica. Apoi a mânat o slugă să-i transmită lacheului porunca de a-l muta pe bălan în grajdul unde Măria Sa își ține caii de paradă și să-i dea să mănânce ovăz din ieslea cea de aur. 

Când ne-am pus la masă, regele a scos din sertar o bucată de pastramă rămasă de la cină și ne-a însoțit și preamărita consoartă care adusese o sticlă de vin roșu. Ne-am îndopat cu multă poftă, în vreme ce-am trecut în revistă luptele de odinioară și am ciocnit cupele sculptate din cristale diamantine. Și-am închinat unul în sănătatea celuilalt. 

Vinul s-a împuținat, dar buna voie ne-a sporit și, înainte să chemăm un lăutar cu scripca, mi-am îngăduit să pomenesc de necazurile mele din vreme de pace. 

- Aș avea o rugăminte, preamăritul meu domn, m-am adresat regelui. Trebuie să aranjăm ceva.
- Spune, prietene Ioan, m-a îndemnat suveranul. 

Drept urmare, am scos din buzunar actul de înnobilare și l-am pus pe masă. 

- Vă înapoiez titlul de conte, i-am spus suveranului. Nu-mi mai este de nici un folos, deoarece în răstimpul cât eu am luptat împotriva lui Napoleon domnișoara contesă Ypsilon a devenit soția altcuiva.
- Fir-ar să fie de farmazoană necredincioasă! se vârî în vorbă Maiestatea Sa regina.
- Au răspândit vestea că am murit, am lămurit-o imediat.
- Asta-i cu totul altceva, a strigat regele bătând cu pumnul în masă. Altfel taică-său ar fi trebuit să dea seama!
- Lucrurile nu mai pot să fie schimbate, am continuat, trebuie să ne împăcăm cu situația. Nu pot să-mi smulg căpățâna de pe umeri, dar nici titlul de conte nu-mi mai trebuie. Ce să facă un om sărac cu ditamai titlul dacă nu dispune de domeniul aferent? Și cine are nevoie de o moșie dacă n-are cui s-o lase moștenire?
- Ei, nene Jancsi, mă tachină regina, dumneata ești încă tânăr. Poate că întârzie, dar nu scapi de însurătoare!
- Ci eu zic, am declarat foarte hotărât, că nu voi deveni robul vreunei alte femei. Nici vorbă, fi-i-ar îngerii!

Și-am ciocnit paharele iar și le-am golit. Ci Maiestatea Sa regală s-a înnegurat scufundat în gânduri, ceea ce nevastă-sa a băgat de seamă imediat și și-a întrebat bărbatul ce are pe suflet? Măria Sa a mărturisit cu o jumătate de gură că-l frământă felul cum să mă recompenseze acum, dacă nu-mi trebuie titlul de conte.

- Simplu de tot, zise veselă femeia. Este suficient să-l găzduiți pe nenea Jancsi într-unul dintre căminele de veterani din județul Tolna, de exemplu, la Simontorony, unde n-ar avea altceva de făcut decât să pufăie toată ziua din lulea până când îi va veni sfârșitul.
- Nu-i defel un loc potrivit, a mustrat-o regele și l-am încuviințat și eu. Viteazul Háry János nu-i invalid, este un bărbat în floarea vârstei. Háry János are nevoie de un post, o funcție publică potrivită firii sale.

Am aprobat iarăși din cap. Regele și-a ciocănit fruntea cu degetul și a declarat:

- Mi-am amintit acum: căpitănia garnizoanei Szekszárd e pe cale să devină liberă. Ți-ar conveni postul, prietene Ioan?
- Da, da, Maiestatea Voastră!
- E drept că nu-i nici o cetate pe acolo, dar e o funcție cât se poate de potrivită, a continuat regele.
- Așa e într-adevăr! am acceptat cu multă bucurie.

Și chiar așa s-a întâmplat. Până când bălanul m-a purtat acasă, ștafeta imperială a adus la Szekszárd o scrisoare mare, cu multe peceți, care conținea ordinul prin care Viteazul Háry János era numit căpitan al cetății.

Sfârșit

  

Traducere de Franciscus Georgius

Ediția de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hõstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Carte premiată cu mențiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy

 

Comentarii cititori
sus

Cristian Fulaș

 

 

După plâns
(fragment)

 

De aici trebuie pornit, numai așa pot ajunge una cu cerșetorul. O copie perfectă a unei imagini deloc trucate.
Bă tăticuțule nu e bine... spune vocea din mintea mea, nelipsita voce a creierului meu, eterna mea tovarășă de viață. Dar cine să o mai asculte, de ce? De ce aș asculta-o, de ce i-aș da voie să vorbească? Nu e nimic real, totul e imaginația mea debordantă. Un vizionar are nevoie de vocile lui, de cât mai multe voci care să-l îndrume, să-i cânte calea spre dezastru. Un vizionar fără voci e un fals profet, un trădător al ideii. Un cabotin al neantului. Un fals. Nu există vizionari în mintea cărora e complet liniște, ca într-un mormânt. Căci vizionarii nu mor niciodată, se știe. Nimic în soarta lor nu anunță moartea, așa cum moartea lor nu e nicicând anunțată. Logica mea implacabilă mă mai salvează o dată, iată! Cu acest gând scap de la înec. Tușesc, îmi bănuiesc ochii roșii și ieșiți din cap, m-am înecat. În propria viziune, da, mai bine mă spânzuram.

Sunetul deloc prietenos al frânelor oprește defilarea Bucureștiului prin fereastra trenului acestuia. Strâng tacticos capacul la sticlă, mai am mai mult de jumătate în ea. Peste un litru. Știu că sunt deosebit de beat, înțeleg asta fără a fi nevoie de alte explicații. Mai rămâne să știu ce voi face acum, alt lucru complicat. Dar totul se va rezolva, cumva. Eu, eu sunt în recuperare. M-am lăsat, ceea ce se întâmplă nu e decât un accident necesar. Nimic din ceea ce fac nu are urmări, sunt într-un pur exercițiu de stil. Trebuie să încerc să debutez, nu fac nimic altceva decât să mă pliez pe sărăcia asta de lume care nu știe să trăiască altfel. Voi bea controlat, voi bea în așa fel încât să pot judeca oricând limpede. Îmi voi continua recuperarea în consum, aici e toată frumusețea lucrurilor. Numai eu înțeleg asta, nu am cum să explic. Nu va crede nimeni că se poate face, dar mie imposibilul îmi e la fel de accesibil ca o plimbare prin parc. Eu sunt calea care arată calea, adevărul și viața îmi sunt implicite și deloc necesare.

Cobor din tren, în același timp apăs pe butonul de apel al telefonului. Ascult soneria, ascult și nimic. Ciudat. Mai încerc o dată. Nimic. Două bipuri scurte, nu are mesagerie și nu răspunde la telefon. Un bou, clar. Îl găsesc eu, orașul nu e chiar așa de mare.  Deocamdată să amân acest lucru, nu are sens să insist. Voi coborî până la Dumitru, la el întotdeauna se găsește o ușă măcar întredeschisă. Sunt locuri care niciodată nu se schimbă, locuri care întotdeauna vor fi primitoare cu străinii. La Dumitru acasă e un asemenea loc. Acolo, deci, voi merge.

Ies din gară, privesc cu uimire oamenii zdrențăroși întinși pe trotuar. E o imagine pe care o pierdusem, dar iat-o recuperată. Gura de canal care e intrarea în lumea lor e în același loc, câțiva cerșetori o păzesc întotdeauna cu aerul cel mai nevinovat din lume. Acolo e infernul orașului acestuia, cel mai rău loc cu putință. Și suntem câțiva oameni care îl știm, care l-am vizitat cândva și nu putem trece prin gară fără să aruncăm o privire într-acolo. Dispariția acelui loc ar însemna dispariția unei instituții, una care ne leagă cu fire invizibile de locul în care trăim. Traversez, semaforul stă pe verde exact cât să ating celălalt trotuar. Privesc cu oarecare nostalgie ruina hotelului din față, apoi strada care duce, iremediabil, către Sfinții Voievozi. Sunt în centru, aici e locul cel mai frumos din oraș. O serie de ruine, de parcări din pietriș, nici măcar asfaltate. Fauna obișnuită din jurul gării, crâșmele de doi bani aliniate pe Berzei, da, aici e locul pe care îl numesc acasă.

La intersecția dintre Griviței și Buzești fac dreapta pe Berzei, merg încet și privesc circul. Ochii mei se desfată nesfârșit cu imaginea spălătoriei de covoare din colț, trec apoi în revistă anticarii înșirați pe Berzei, printre frizerii și cârciumi de mâna a paișpea. Sufletul meu beat elogiază acest oraș, aici voi deveni celebru. Nu e nicio îndoială în mintea mea, nu am cum rata. Ies din strada principală și intru în piață la Matache, aici voiam să ajung. La Varice, locul în care m-am dres de atâtea ori încât pare cel mai indicat pentru desăvârșirea tragediei. Intru sfios, ochii mei cercetează semi-întunericul, sunt doar doi clienți și azi nu se joacă barbut. Poliția, cine știe. Cumpăr de la bar, mă proptesc de o masă și fumez. Aerul de aici îmi face bine, e cel mai primitor loc cu putință. Miroase a ciment ud, miroase a mici de la Omul Bun din colț și totul e bine în cea mai bună dintre lumile posibile, sufletul meu se îndreaptă către extaticul debut în literatură. De unde să fi pornit dacă nu de aici, din inima mizerabilă a orașului? Fac eu literatură pentru domni? Nu. Atunci, voi porni în călătoria mea din mahala, din locul privilegiat al tuturor locurilor, loc echivalent ca frumusețe doar cu peisajul pe care îl privesc beat din tren. Căci iată-mă, muritorilor, coborât din munte, beat și obosit, aducător de moarte și apostol al urletului care nu cuprinde nicio disperare. Iată, eu vi-l aduc pe bețiv: singurul centru al creației literare, unicul personaj valabil. Bețivul cerșetor, umilul cântăreț al lumii acesteia, un menestrel amețit. Căci, vin aici să vă întreb eu pe voi, fost-a vreun menestrel vreodată treaz? Ori, adevărul stându-ne mărturie nouă pe veci, ei nu au fost mereu pe jumătate beți, dacă nu căzuți pe sub mese la capătul îmbielșugatelor ospețe? Vocea mea continuă să strige la interior, scriu un poem decadent într-o crâșmă infectă. Căci, zic vouă, cu prisosință orice fel de creație s-a desprins din măritul trunchi al beției generale, iară cei treji nu au putut defel să dea lucruri valoroase culturii. Noi, noi nicicând nu am cunoscut fericirea. Cu această parafrază ușor nefericită, dar logică până la dezmembrare, mai cumpăr o bere și mă sprijin în piciorul celălalt. Aici începe, deci, aici începe povestea măririi mele. Să o sărbătoresc, așa se cuvine.

 

(Romanul După plâns este în curs de apariție la Editura Gestalt Books)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey