Ion Munteanu

 
sus

Ion Munteanu

 

 

Ucenicia printre șuți
(fragment de roman)

 

Fusese perioada care-l corupsese complet, care-l stricase definitiv, cum îi reproșase mai târziu cea de-a doua soție, franțuzoaica, mai în glumă, mai în serios. Avusese proasta inspirație, într-o după amiază tulbure, plicticoasă, de toamnă nehotărâtă, să-i povestească toată tinerețea lui, petrecută în dosul cortinei de fier, unde ea credea că se nășteau, îmbrăcați deja în salopete albastre și cu carnetele de partid la gât, monștri și vampiri roșii, comunistoizi. O făcuse intenționat, deoarece nu mai suporta privirea ei încărcată de compasiune, „bietul de tine!”, privire care îl umilea ori de câte ori venea vorba despre „țara de la marginea Europei și sălbăticia ei nemaipomenită”, despre România în care avusese ghinionul să se nască și unde fusese nevoit să trăiască, e adevărat, în genunchi, până când a reușit să se ridice și să fugă cât a văzut cu ochii, cu mult timp în urmă... Se deschisese barul „Melody”, la începutul anilor șaizeci, pe bulevardul „Magheru”, la subsolul clădirii în care funcționa și încă funcționează cinematograful „Patria”. Extraordinar! Pentru prima oară apărea în București un bar de noapte cu program prelungit. Se deschidea la ora zece seara, iar momentul artistic avea format de revistă, cu cântăreți, balerine, dialoguri comice... Calupurile artistice nu durau mai mult de trei ore, după care urma adevăratul program de noapte. Băuturile fine, de import sau de contrabandă, care se vindeau aici aveau prețuri exorbitante și mai mult străinii își permiteau să consume. Străinii și beizadelele comuniste, dar și „locotenenții” din umbră ai miliției, adică bișnițarii de lux ai Bucureștiului, valutiștii și femeile ușoare, îmbrăcate elegant, în rochii vaporoase, „să sară în ochi”. Personajul nostru era pe atunci în anul întâi sau doi la conservator, la prima facultate, un ignorant tupeist, care căuta localuri unde să cânte și el măcar câteva piese, să-și facă nume... Își amintește că primii artiști care au deschis sezonul programelor muzicale la barul „Melody”, după numeroase verificări și aprobări obținute de la autorități, au fost Iancsi Kőrössy la pian, Bob Iosifescu la tobe, Johnny Răducanu la contrabas și Dan Mândrilă la saxofon tenor, toți muzicieni în plină afirmare. Jazz, ce uneltire minunată! Muzica unei lumi decadente, după ideologia oficială, pe care însă puțini o cunoșteau și o apreciau. Fiorul cosmopolit al unei alte dimensiuni... Ca să treacă neobservată de autorități, Kőrössy o îmbina cu motive din folclorul românesc, rezultând o muzică inedită, ritmică și atractivă. Stil la care muzicianul clujean nu va renunța de aici înainte niciodată, fiind considerat întemeietorul a ceea ce mai târziu s-a chemat ethno-jazzul. Dar trupa lui Johnny Răducanu n-a evoluat mult timp în acel loc. După câteva zile de la deschiderea barului, Iancsi Kőrössy îl cheamă la el pe șeful de sală și îi spune: „Am o rugăminte la tumneavoastră. Eu cum stau la pian aicea, nu pot vezut la sală ce trebuie vezut, că eu vezut un stilp in fața mea. Vă rog să tăiați la stilpul acela, ca să pot vezut și eu ce se intâmplă in sală”... „Da, zice celălalt, oltean repezit, care vorbea ca mitraliera, observând absurdul cererii pianistului, vă servesc, cum să nu? Așa o să facem, bineînțeles, ca să ne pice tot blocul în cap... Se rezolvă, cum să nu? Dar mâine, că acum facem praf.” Și a plecat amuzat la treaba lui, crezând că muzicianul ardelean îi spusese o glumă. Cum să miști stâlpul de-acolo, cum să tai din el? De fapt, erau doi stâlpi enormi, nu unul, care mărgineau scena, aceasta fiind amplasată într-o nișă semicirculară, rezultată în urma reconfigurării unui perete. Dar pilonii erau de susținere, porneau de la subsol și se pierdeau în masiva structură de rezistență a blocului. Cum să tai stâlpul? A doua zi, însă, înaintea programului muzical, Kőrössy veni la șeful localului, cu aceeași cerere ciudată. „Tomnu, nu rugat eu la tumneavoastră să tăiați la stilpul grosolan, că me deranjează?” Responsabilul de-abia acum începu să se enerveze: „Mă, nene, glumă glumă, dar tu ești tâmpit? Cum să tăiem stâlpul? Cine ne lasă pe noi să tăiem stâlpul, tata din cer?” A treia seară, Iancsi, tot supărat, îi spuse: „Tomnu, dragă, așe nu se mai poate la tumneavoastră. Nu promis tumneavoastră la mine că tăiat stilpul din fața pianului? Dacă nici mâine seară nu găsit stilpul tăiat, eu plecat de la tumneavoastră, să știți. Eu nu mai cânt la tumneavoastră, in dosul stilpului, e clar? Mi-a ajuns”... Și s-a ținut de cuvânt, a patra seară, când văzu că stâlpul uriaș era la locul lui, nici nu se așeză pe scaun, își salută colegii cu un scurt fluturat de mână și dus a fost... Și nu s-a mai oprit decât în America, peste câțiva ani, mai precis în 1969, unde nu i s-au mai pus bariere de nici un fel, nici măcr un stâlp în fața pianului, și a cunoscut adevărata consacrare. Și așa s-a ales praful de trupa lui de la barul „Melody”, unde pianul avea rolul esențial... Apoi veniseră alte orchestre, iar de-abia peste vreo trei ani, cu chiu, cu vai, a ajuns și tânărul nostru muzician să cânte câteva seri, cu trupa lui, în acel bar, după ce l-a „cinstit” pe responsabil. Cânta ce se cerea: piese de cafe concert și muzică de dans. Întotdeauna, însă, printre aceste piese de atmosferă, interpreta Balada lui Ciprian Porumbescu și Hora staccato a lui Grigoraș Dinicu, cu care-i încânta mai ales pe străini. „La începutul orăcărui program, l-a sfătuit celebrul violonist de cafe concert Joe Reininger, orchestra trebuie să-ți cânte o muzică de întreținere a atmosferei, nu de dans. Solistul, care este vioara, trebuie să aibă un repertoriu din toate genurile posibile: arii de operă, produse simfonice dintre cele mai cunoscute, cum ar fi tenta de rapsodii de Enescu, chiar și un pic de jazz”... „Balada lui Ciprian Porumbescu”... „Cum să nu? În cafe concert trebuie să faci o muzică elevată. O muzică atractivă și diversă, de la clasicul simfonic până la George Gershwin, dacă poți. Nu muzică populară, că te-ai ars!”... Joe Reininger era în București unul dintre cei mai renumiți muzicieni. Avea orchestra lui proprie, cu care făcea numeroase înregistrări la radio și cânta în localuri de lux, la restaurantul „Ambasador”, la „Lido”. El făcea, timp de o oră, cu vioara programul de cafe concert, după care pleca, lăsând orchestra să cânte muzică de dans. Joe nu era numele lui real, ci de scenă. Prietenii îi spuneau Iocu. Iocu Reininger. L-a căutat acasă la el. Locuia pe „Calea Victoriei”, în blocul de lângă Teatrul „Constantin Tanase”, vizavi de „Capșa”, într-un apartament mare, la etajul doi. Era căsătorit cu o prințesă... Dar și el se comporta ca un nobil. Mai mare decât el cu aproape 30 de ani, cu siguranță că avea ce să-l învețe. Și l-a învățat atâtea, cu o generozitate cum numai la oamenii cu adevărat mari, la personalități remarcabile, puteai întâlni. În București era cunoscut ca un mare dandy, la fel ca Malagamba. Mai târziu, prin anii optzeci, avea să-l reîntâlnească în Germania, la München. Iocu primise cetățenie și locuia singur, într-un apartament mic, cu două camere. Era pensionar. S-au bucurat amândoi să se revadă ca doi prieteni buni, departe de țara de care îi legau amintiri tulburătoare. Și o nostalgie nesfârșită. Altfel era bine, încă gusta din dulcile fructe ale vieții, ca și prietenul lui, tot român, care le povestea tot felul de lucruri, să-i înveselească: „Am primit de curând să stea la mine, până își vor face un rost, două femei, o mamă cu o fată, venite din România. La început, galant, am dormit pe canapeaua din sufragerie, apoi somnul n-a mai vrut să se prindă de mine acolo. Mă răsuceam toată noaptea, mă dureau oasele... În ce m-am băgat?, am început să mă vaiet... Până la urmă, le-am explicat femeilor de ce nu mai pot dormi pe canapeaua din sufragerie. Așa că m-am mutat în patul meu din dormitor și am fost nevoit, pe rând, să mă culc când cu mama, când cu fata”... Dar adevăratul succes, care a însemnat și „depravarea lui totală”, cum îi aducea mereu aminte cea de-a doua lui soție, îl cunoaște mai târziu, la casa de cultură a unui cartier mic, Bucureștii Noi, recent înființat de autoritățile comuniste pe fosta moșie a lui Nicolae Basilescu, mare latifundiar de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. Cartierul fusese integrat în perimetrul capitalei în 1950 și a strâns puhoi de lume pestriță, săracă, venită de prin alte mahalale și din județele învecinate, în urma unor inundații. Blocurile au crescut ca ciupercile după ploaie, luând locul maghernițelor din paiante, acoperite cu carton, risipite la ordin de lama buldozerelor. Pentru lumea bună, s-au ridicat și case cu parter și etaj, cu un număr mic de apartamente. Mahalaua era locul de întâlnire al interlopilor, bătăușilor și al borfașilor din zonă, unde nu intra nici miliția. Adică intra, dar foarte rar, și numai în cazul săvârșirii unor infracțiuni grave, cum ar fi omorul... Cartierul a devenit repede cunoscut și a atras ca un burete toate zoaiele și scursurile marelui oraș, vagabonzi, urmăriți penal, șuți, fugari din armată sau din pușcării... Aici întâlneai bișnițari de tot felul, care comercializau orice. Costume italiene doreai? Costume italiene îți aduceau. Băuturi fine și cafea adevărată, de la mama lor? Toate soiurile de whisky și de cafea primeai. Ce-ți mai doreai, țigări americane? Blugi italieni, de la vaporeni? Dacă plăteai bine, treaba se făcea impecabil. Borfașii erau milionarii de carton ai epocii de-atunci, fiind tolerați de autorități pentru că erau informatorii milițienilor. Câștigau până la cinci sute de lei pe zi, cu care puteau cumpăra orice și pe oricine... Când li se cerea, ei livrau inclusiv curve unor persoane indicate, în special străinilor, după categorii: blonde „cabaline”, cu picioare de voleibaliste și „înaintași” generoși, brunete minione, cu păr lung și ochi albaștri sau verzi, cum le plăceau în special turiștilor vest-germani, dornici de senzații adevărate... Șatene cu posterior de nerefuzat, numai bune de așezat în vârful patului, ca în poligonul de tragere... Toate aveau peste optsprezece ani, dar nu toate și în acte... În prima zi, cartierul i-a lăsat o impresie nu tocmai agreabilă. Dacă nu erai cunoscut, nu era bine să faci drumul de la casa de cultură la stația de autobuz, mai ales seara, pe întuneric. Riscai să te trezești oricând cu un par în cap, sau cu cuțitul la gât, buzunărit sau dezbrăcat, în mijlocul străzii... Uneori chiar de copii, strânși în gașcă, obligați de împrejurări să deprindă tainele meseriei de mici... Acolo, la casa de cultură unde a găsit să cânte, împreună cu mica trupă pe care și-o formase, lucrurile păreau a fi în regulă. Era o sală mare, curată, unde ar fi trebuit să se strângă tinerii. Lor li s-a promis protecție, în primele seri fiind conduși de chiar directorul instituției până la stația de autobuz. „Bă, băieți, tot ce vreți îmi spuneți mie. Să nu faceți vreo nefăcută pe-aici și să intrați în conflict cu ăștia... Pentru că n-are cine să vă apere, să vă intre bine în cap. Cu ăștia nu este de joacă”... Și așa au procedat: prima lună n-au vrut nimic. Își luau doar bănuții pe care și-i câștigau cinstit, cântând în fiecare seară de joi, de la casierul casei de cultură, adică tot băiatul care tăia biletele de intrare. La femeile frumoase din sală nu-și puteau permite decât să se uite, de cele mai multe ori cu sfială, pentru că nu știau cui aparțin, iar o jignire cu privirea putea să-i coste... De băut nu-și permitea să bea decât el, șeful formației, când îl mai invitau oamenii la mese, să-l omenească. Nu-i putea refuza, pentru că altfel îi jignea. „A, adică nu vrei să bei cu noi?! Te crezi mai dăștept?”... Dar nici nu putea să bea de la toți, câți îl invitau la masa lor... Pe unii din breaslă, cum auzise, treaba asta îi încânta și nu refuzau nimic. Aflase că, în locații mai bune, firește, Aurelian Andreescu și Dan Spătaru beau de la admiratorii lor câte un litru sau doi de whisky pe seară... El n-ar fi putut face față unei asemenea performanțe, iar trucul pus la cale cu barmanul fusese stabilit după prima seară în care primise botezul alcoolului, pentru a-și da afară și mațele din el, toată noaptea. Hotărâse să nu refuze nimic, dar când vreun client îi oferea ceva de băut, barmanul urma să-i aducă un pahar cu un lichid colorat, pe care să-l bea la repezeală... „Maestre, ce bei cu noi?”, îl întreba meseanul amabil. „Un whisky, vă mulțumesc”, îi răspundea el, iar barmanul, atent, se și prezenta cu paharul la acea masă. Sirop de vișine, îndoit cu apă, uneori cu două cuburi de gheața, și toată lumea era mulțumită. Mai ales barmanul, care își lua banii pe whisky... Așa l-au adoptat borfașii, încetul cu încetul, iar seara, când unul dintre ei, după ce i-a oferit un pahar de „whisky”, i-a spus cu respect: „Maestre, acum ești de-al nostru!”, a fost una dintre cele mai frumoase seri din viața lui. Să te aprecieze astfel de oameni, și mai ales să te accepte, nu-i puțin lucru. Să-ți asculte muzica, deși nu era nici populară nici lăutărească, ăsta da compliment sincer. „Să nu-ți faci griji, că aici nu se atinge nimeni de tine... De tine și de băieții tăi”... Și așa a înțeles că perioada de suspiciune și de verificări s-a încheiat. De-acum avea liber, nu trebuia să-l mai însoțească nimeni prin cartier, nici ziua, nici seara, iar la autobuzul de la miezul nopții, când încheia concertul, i se garanta că va ajunge întotdeauna în deplină siguranță. Liber și nu prea, pentru că nu există libertate absolută, în orice condiții și pentru orice, păreau să-i spună fețele subțiate de înțelepciune și, uneori, de lama șișului, din încăierări neștiute, ale șefilor acelor găști de cartier. Trebuia să se mulțumească cu o libertate relativă, cât i se permitea. La frumoasele femei pe bustul cărora crăpau bluzele și rochiile pe coapse, care veneau la concert și rămâneau după aceea la dans, a înțeles că nu trebuie să îndrăznească fără... aprobare. Se lipise de el un flăcău rotofei, cu fața smeadă, care ajungea uneori și la repetiții. Îl chema Tinel și cânta la acordeon. Mai târziu, prin anii optzeci, pe acest Tinel avea să-l reîntâlnească în Suedia, unde se stabilise de câtva timp. Cântase la „acordeon cu frână”, adică la orgă, în câteva trupe, prin baruri. Apoi aflase de la o cunoștință comună că Tinel renunțase la muzică, profitând de o lege divină, dată totuși de oameni, potrivit căreia, „dacă declarai la notariat că ești împotriva muncii, statul suedez îți asigura un venit minim garantat. Bineînțeles, asta în schimbul angajamentului luat cum că n-o să te mai implici în muncă nicăieri, niciodată, iar statul îți plătește chiria, abonamentul de telefon, curentul electric și îți mai dă și un pumn de mărunțiș, pentru supraviețuire”... Tinel a ales bine, cum îl lăuda celălalt, cu o undă de invidie în glas: a preferat acest statut mai mult sau mai puțin onorabil, dar sigur, în loc să ajungă pe drumuri, cum se prefigura... Decât „homles”, mai bine persoană asistată... „Păi, nu e mai corect așa, maestre?” Pe Tinel îl întrebase el, atunci, la casa de cultură, văzând o frumusețe de fată care îl sorbea din priviri. „Ce zici, frate, aș putea să mă bag și eu la aia?”, și îi arătă locul unde se găsea femeia. Știa că pentru asta trebuia să ia acordul cuiva, nu știa însă al cui, pentru că la borfași era o ierarhie aproape ca în armată. Era un șef de stradă care hotăra pentru cei de pe strada lui și da raportul altuia mai mare, șefului de zonă, cel mai mare fiind liderul informal al mahalalei. Fiecare dintre acești lideri avea locotenenții lui, care răspundeau de „afaceri interne” precise, cum ar fi colectarea taxelor de protecție, de aprovizionare cu „puicuțe”, de relațiile cu autoritățile și cu șefii celorlalte mahalale... Știa din prima seară că nu trebuia să se arunce cu capul înainte, ca înecații, așa că îl însărcină pe Tinel să tatoneze terenul. „Maestre, stai să mă interesez, mânca-ți-aș gura. Să nu fie luată, că te taie ăla...” Și nu peste mult timp, în pauza următoare, Tinel se prezentă cu fața lui smeadă, spartă în colțuri și în zâmbete încurajatoare: „Să moară mama, m-am interesat: gagica e liberă astă seară, dar bolborosește de lovele. Dacă vrei, eu ți-o aduc, dar te înțelegi mata cu ea la preț. Eu nu mă bag, e treaba lu mata, dacă ai bani...” Și se ținu de cuvânt, în pauza următoare. Programul la casa de cultură începea la ora optsprezece și se încheia la ora douăzeci și două. Trupa evolua timp de cincizeci de minute, după care își lua o pauză de un sfert de ceas. Apoi urmau alte cincizeci de minute de muzică, altă pauză, și tot așa... De obicei, ca să evite invitațiile celor așezați la mese, muzicienii se retrăgeau în spatele scenei, pe două bănci de lemn, așezate față în față, unde beau o cafea sau o apă minerală, se mai întindeau sau făceau exerciții să se dezmorțească. Tinel îi aduse fata și cheia de la biroul organizației locale de partid, o încăpere măricică, în care se găsea o masă lungă, acoperită cu o bucată de catifea roșie, înconjurată de mai multe scaune de lemn, cu spătar. De-a lungul unui perete, chiar sub tabloul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, se afla o canapea soioasă, pătată cu cerneală, pe care clasa muncitoare, cu abnegație, probabil, se așeza să ia aminte la sarcinile trasate de partid. Într-un colț al încăperii, într-un piedestal de lemn, erau înfipte două drapele: cel înfocat, al partidului, și tricolorul republicii socialiste, în fața cărora nu puteai decât să te înclini. Fata îi zâmbi încurajator. Era de o frumusețe răpitoare, calitate de care părea a nu fi îndeajuns de conștientă. Nu avea mai mult de douăzeci de ani, dacă-i avea și pe-aceștia, dar luase viața în piept de mică, după cum îl lăsă să înțeleagă. O chema Ani, cu y, și îi spuse cu sfiiciune că face de toate. Se dezbrăcă numai de ce avea sub fustă, imediat ce el îi întinse o hârtie mototolită de douăzeci și cinci de lei. Bluza nu și-o scosese, iar fusta și combinezonul și le ridicase până în talie, unde le făcu burduf de armonică. Cu cele mai firești mișcări din lume, ca și cum se pregătea să admire cerul înstelat de deasupra capului (neglijând pentru o clipă legea morală din ea, după imperativul categoric al lui Kant), fata se întinse pe masa partidului, de-a latul, lăsându-și picioarele de la genunchi în jos să-i atârne peste spătarul a două scaune, și îl așteptă docilă, cu ochii închiși. Avea picioare frumoase, suple, ca de balerină. Purta ciorapi lungi, de nylon, fără cusătură, de culoarea mierii, strânși cu o palmă mai sus de genunchi de jartiere late, din elastic. De la un ciorap, un fir îi fugise de sus până jos, iar ea încercase zadarnic, în dreptul genunchiului, să-l prindă cu un punct de ojă vișinie, care îi murdărise și pielea. Din sală veneau frânturi de fraze, fluierături, și zgomotul unor sticle care se ciocneau între ele. El nu trebui să se dezbrace și, grăbit, ca și cum pauza lui tocmai se încheiase și trebuia să fugă pe scenă, o posedă din picioare, mânat de o necesitate imperioasă. Fata nu schiță nici un gest și nu scoase nici un sunet, nici măcar un geamăt stins, de plăcere sau de neplăcere. Se dădu jos alene, cu același zâmbet înțelegător pe chip, și se îndreptă, ținându-și fusta tot ridicată, spre grupul sanitar din capătul acelui birou. De-abia atunci observă și el o ușă bine mascată, care dădea într-o baie mică, cu faianță albă pe pereți, unde zări o chiuvetă și un vas de WC. Cu siguranță, fata cunoștea cel mai bine topografia locului, semn că era de-a casei și participa deseori la tot felul de activități pe linie de partid... N-a mai invitat-o de atunci niciodată, și nu din jenă pentru prestația lui lamentabilă, de prea scurtă durată, ci dintr-o inexplicabilă teamă de ghinion, dacă ar fi suit pe masă aceeași fată... O vedea mereu în sala de spectacole și pe scena de dans, când cu un bărbat, când cu altul. Serile de joi, „joia tineretului”, din săptămânile următoare, a condus alte fete în cabinetul de partid, dar nu ca să le vorbească sau să le dea sarcini ideologice, ci să le întindă la repezeală pe masa cu acoperământ roșu, ca un cearceaf princiar, sub privirea părintească a tovarășului Gheorghe Gheorghiu Dej. Cât a cântat în acel loc, din 1958 și până în 1961, cu acordul șefilor informali ai cartierului, acord adus cu serioasă responsabilitate de Tinel, „în fuga calului” a cunoscut multe femei frumoase, cărora nu le-a știut niciodată numele. O dată, în ultimul an când a cântat acolo, chiar de ziua lui de naștere i se aduseseră patru femei... Câte una la fiecare pauză, toate cu câte o șampanie într-o mână și cu două pahare mari, din sticlă ordinară, în cealaltă... Își amintește de o seară când, după primele piese, Tinel, care se afla tot timpul prin preajmă, legat prin fiorul muzicii de toți membrii micii lui orchestre, îl apucase de mânecă și-i spuse precipitat: „Maestre, să moară mama dacă te mint. Uite-te în spatele meu ce înaintare au gagicile alea... Nu știu ale cui sunt, că nu le-am mai văzut prin cartier”... Într-adevăr, erau două exemplare longiline, blonde, cu păr lung și sâni superbi, „de spargere”, cum se văicărea Tinel... S-au așezat la masa unuia dintre șefii locali, care avea drept invitat un necunoscut și despre care, mai târziu, toată lumea aflase că era fotbalist la „Dinamo”. Amândoi erau îmbrăcați elegant, cu costume italiene caffe au lait, cu umerii ridicați, din stofă fină, cu cămăși albe de bumbac, încheiate la mâneci cu butoni mari, auriți, și purtând cravate pastelate, din mătase naturală. Poate și ca să atragă atenția celor două femei frumoase asupra lui, cum făcea în lumea bună cu Balada lui Ciprian Porumbescu, el cântă Ciocârlia lui George Enescu, cu care electriză auditoriul. Urmară ropote de aplauze, fluierături și tot felul de strigăte de admirație. „Bravo, nene, mai bagă una de-asta!”, auzi dintr-un colț. Se înclină și se uită la masa „suedezelor”. Aplaudau și ele, absente, părând preocupate mai mult de un dialog șoptit pe care-l purtau amândouă, ducându-și fiecare, pe rând, gura la urechea celeilalte. Mai cântă Jalea țiganului, a lui Grigoraș Dinicu, și era suficient. Publicul era în extaz. I se făcu semn să meargă la masa interlopului și a prietenului lui fotbalist. Amândoi îi strânseră mâinile și îl complimentară pentru felul cum interpretase piesele, mai ales pe cea a lui Grigoraș Dinicu. „Care a fost de-al nostru, să știi, îi spuse bișnițarul cu mândrie. Nea Grigoraș a fost unchiul la un băiat de-al nostru, și el tot artist, care cântă pe la nunți, cu vioara... Dar și matale ești tare, să-mi moară ce-am mai scump!... Dă-mi voie să-ți fac cinste cu un pahar. Ce bei?” „Un whisky, șefu', ce să beau?! Îți mulțumesc.” Și siropul lui de vișine, în care pluteau două cuburi de gheață, sosi imediat. Indiferente, femeile șușoteau mai departe între ele, pentru a izbucni, la scurt timp, în hohote de râs. Deranjat, interlopul i se adresă uneia dintre ele, probabil „bucățica” lui din acea seară, cu o brutalitate greu de imaginat, pentru că altfel poza într-un băiat galant, cu educație: „Scoală-te, fă, în morții mă-tii, în picioare, că a venit maestrul la masa noastră, tu nu vezi? Așa îi arăți tu respect unui artist ca el, care se deranjează până în cartierul nostru să te distreze, ai? În pauza următoare ia să faci bine și să-l cauți la biroul de partid, ca să-ți ceri scuze! În genunchi să-i ceri iertare, futu-ți morții mă-tii, cum știi tu să faci mai bine... Hai să trăiești, maestre, și mai bagă una de-a noastră! Nu te supăra pe proasta asta, că ce știe ea ce e arta?...” Ceea ce maestrul și făcu, atacând piesa Arde foc la București, cu multă recunoștință pentru apreciere și, mai ales, pentru cadoul ce avea să-l „desfacă” la pauză, sub privirea îngăduitoare a tovarășului Dej... Pe cele mai multe dintre frumoasele întinse la comandă pe canapeaua slinoasă și pătată de cerneală, sau pe masa lungă a partidului, nu le cunoștea și nici nu avea să le mai vadă, apoi, vreodată... Ele erau „ambasadoare”, femei de lux, pe care și le făceau cadou unii altora, pentru o noapte, în virtutea unei bune conclucrări, șefii găștilor de cartier... Și pe care le țineau „de bune”, pe la hoteluri, pentru a le trimite la cerere unor ștabi ai partidului, dar și unor mahări din miliție...

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey