Mihók Tamás
Kányádi Sándor
Mariana Dobrică

 
sus

Mihók Tamás

 

 

Întâlnire în ramă

 

Ți-am luat de sărbători un imens ghiveci de orhidee. Îl căram pe un singur antebraț, cu palma celeilalte mâini îți înveleam pumnul stâng digerat, îndesat în buzunarul fâșului. Așa mi-ai și botezat-o, second-hand glove. Ne-am amuzat pe năstrușniciile tale lingvistice și a fost bine.

Așa ne plimbam, deci, de-a lungul pavilioanelor cetății, ocoleam tarabe, salutam cunoscuți. Pentru scurt timp m-am oprit să vorbesc cu bunică-mea, Olga, pe care am întrezărit-o între un Moș Nicolae gonflabil și zid. Era proaspăt întoarsă din State și-am vrut s-o întreb de varice, dacă nu i s-a agravat. Tu, Ofelia, mizând pe naivitatea mea medievală, ai dat fuga să te vezi cu Tăvuță, fostu’ tău gagiu. Da, în timpul întâlnirii noastre te-ai luat și te-ai dus, ca-ntr-o povestire în ramă. Și când l-am întrebat pe Denis, care era și el acolo, unde ești, mi-a bolborosit ceva banal, plângând. Mi-am lăsat geanta la el și, cu ghiveciul pe antebraț, m-am repezit spre intrarea principală, fiind cea mai apropiată ieșire.

Sub privirile grupului nostru nu avea cine să te răpească, vasăzică ai plecat de bunăvoie. Tăvuță locuia la o aruncătură de băț de cetate. Aruncătura unui atlet cu febră musculară. V-am găsit în parc, fără să patrulez mult prin preajmă. Tăvuță purta adidași americani cu leduri, frecând pavajul ca un copil răzgâiat. V-am urmărit până la Mc, ați intrat. Am intrat și eu, era un melanj de gălăgie și colinde. Am așteptat să vă comandați niște HappyMeal-uri, să vă spuneți poftă bună, după care m-am așezat brusc la masa voastră. Mi-am descărcat de pe antebraț ghiveciul cu orhidee, așezându-l pe barabulele și burgerașul lui Tăvuță. Astfel nu i-am mai văzut mecla și, cât timp se chinuia să-l urnească din loc de pe masă, te-am tachinat. „Nici în timpul întâlnirilor noastre nu te poți abține să nu te vezi cu el?!” Te-ai sfiit, m-am aprins și mai tare, Tăvuță gemea dindărătul ghiveciului. Ți-ai retras privirea în guler și tăcerea ta criminală mi-a tăiat răbdarea: „S-a terminat. Mă vezi pentru ultima dată. Mulțumește-i lui Tăvuță că ai futut meciu’.” Apoi m-am ridicat de la masă, am luat ghiveciul nostru – acum doar ghiveciul meu – eliberându-i lui Tăvuță zarea.

Am ieșit și am alunecat repejor pe corso în jos. Vântul îmi pișca obrajii, clipeam ca și când mi-aș fi evocat pentru ultima dată pozițiile unui rolfilm imposibil de developat. V-ați luat după mine, tu în goană, Tăvuță făcând roata țiganului printre copaci. Când am cotit-o la stânga, ți-am strigat din profil: „Știu un șantier într-un bloc. Acolo am de gând să duc orhideele. Sunt niște muncitori maghiari de treabă, vor răsădi ei florile la ultimul etaj, unde numai șeful de asociație are acces.” „Nu, te rog să nu”, mi-ai zis. „Ba da”, ți-am răspuns, și asta am făcut. Mi-am scuturat paltonul, am constatat că s-a adunat mult var pe el de-a lungul anului. Am mai clipit o dată: ultima imagine a fost un excavator care smulgea cu cruzime conținutul ghiveciului. 

 

Comentarii cititori
sus

Kányádi Sándor

 

 

De ce n-are laleaua miros

 

N-ar trebui să amintesc că florile cuvântă prin miresme, deoarece este un lucru cunoscut de toată lumea. Iar despre floarea care n-are miros spunem că este una mută. 

Precum este și cazul lalelei. E mută. Câte una-alta n-are mireasmă nici de-o șoaptă. 

Cu siguranță, n-a fost dintotdeauna așa. Demult, la arăduirea începuturilor, toate florile împrăștiau arome, care de care mai deosebite, astfel încât albinuțele simțeau de la o aruncătură de băț - „auzeau” - unde se găsesc rezeda, zambilele sau chiar lalelele. 

Dar a trăit un grădinar, un omuleț fără de astâmpăr. De-atâta deșteptăciune câtă i se cuibărise sub chelie, barba-i atârna până la genunchi. Și-avea ciudatul piticot o grădină minunată, plină cu cele mai felurite soiuri de flori - una mai frumoasă, mai parfumată decât alta. Se bucura meșterul de frumusețea straturilor și le îngrijea cu multă pricepere: le uda, le plivea, le punea pari și țăruși, le tundea. Un singur lucru îl deranja: prea îl înconjurau o sumedenie de arome. Fiecare floare își avea propriul ei parfum. Dar lui îi plăcea numai dulcea adiere a busuiocului. Așa că, pe nepusă masă, a hotărât că va preschimba întreaga grădină într-o mare de arome tămâioase. De-acum încolo, toate florile vor mirosi a busuioc. 

Când au realizat ce li se pregătește, plantele s-au cutremurat speriate. Știau că dacă stăpânul își pune în cap să facă un lucru, așa rămâne. De tună, de plouă, el își va împlini voia. 

Nici busuiocul cel cu spice albe nu s-a bucurat. 

De exemplu, cum să vină pișpirica floare de piatră (Portulaca grandiflora), care de-abia se ițește din pietriș ori, nici s-o pomenim nu-i bine, neajutorata vinariță (Galium odoratum) și să primească mieroasa odoare de busuioc?

Și-a ferit mireasma cu gelozie. 

Când florarul a apărut cu un imens aparat de aromacolectare și cu o pompă pulverizatoare și mai mare, un val de tristețe a inundat grădina. 

Înainte de toate, a absorbit mirosul lalelei. Apoi a scos pulverizatorul. Dar floarea și-a strâns petalele tare, ca degetele într-un pumn și a clătinat din căpșor. Oricât a încercat meșterul, n-a binevoit să se lase parfumată cu mirosul de busuioc. 

Omulețul s-a enervat, a țopăit mânios, a amenințat că va aduce foarfeca, cuțitul, secera, coasa. În zadar. 

Laleaua a preferat să rămână mută. N-a preluat mirosul de busuioc, ci a pornit să se înveșmânte în cele mai uimitoare nuanțe. În lipsa aromei, apărea în fața albinelor, fluturilor și altor zburătoare harnice într-o sumedenie de culori ca să le arate calea către cupa de nectar. 

Grădinarul a înmărmurit. A rămas uimit, cu gura cascată de o asemenea îndrăzneală. Iar celelalte flori înmiresmate s-au grăbit să-l bălăcărească într-un potop derutant de parfumuri. Florarului nu i-a rămas nici măcar răgazul să tușească înecat. A rămas așa, încremenit pe vecie. Acolo se află și acum, redus la dimensiunile unui pitic de grădină. Iar lalele dimprejur se întrec să strălucească în culorile cele mai alese și-și adună minunatele căpșoare zâmbind tăcute deasupra unei chelii spălăcite.

 

Traducerea: Franciscus Georgius

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Dobrică

 

 

Femeia cu ochi argintii

 

Își amintea cu exactitate când o văzuse prima dată.
Era la „reanimare”  (cuvânt magic și înspăimântător, căruia mintea ei de copil de zece ani i-a atribuit în mod greșit sensul de „locul unde mureau oameni”).
Nu a știut niciodată cât a stat acolo, pentru că în spațiul acela impersonal și steril timpul părea să curgă altfel decât în lumea obișnuită.

Ajunsese să înțeleagă că starea ei era gravă. O aduseseră la spitalul din orașul care era reședință de județ, în urma unui accident stupid de mașină, îi făceau o grămadă de injecții, era imobilizată într-un pat metalic, iar în braț avea în permanență înfipt un ac, de care era prins un tub subțire și transparent de plastic, prin care se scurgea un lichid incolor dintr-un fel de pungă agățată de un suport aflat lângă patul ei (a aflat mai târziu că se numea „perfuzie”).

Mai erau apoi părinții ei pe care nu îi văzuse niciodată așa. Parcă îmbătrâniseră peste noapte, păreau gârboviți, ca și cum o greutate uriașă apăsa pe umerii lor, încercau să se poate normal, dar nu reușeau să-și găsească gesturile și expresiile atât de familiare, uneori se înghesuiau unul în altul și se luau instinctiv de mână (gest nou, pe care nu îl văzuse până atunci la ei) și plecau, cu ochi triști și plânși, parcă absenți într-un mers care părea mecanic. Întreba de sora ei de câte ori veneau și îi promiteau că o vor lua și pe ea data viitoare (și a înțeles, mai târziu, când în sfârșit o aduseseră, din privirea ei înspăimântată, că nu voiau să o vadă așa).

Încerca să măsoare timpul până la acea „dată viitoare”, dar niciodată nu reușea. Pentru că acolo nu era noapte sau zi. Totul era scăldat într-o lumină puternică și artificială, care țâșnea dintr-un neon, agățat de tavan, chiar deasupra patului ei. Mai era și o fereastră, undeva în stânga (o vedea când întorcea puțin capul), dar era cea mai neobișnuită fereastră pe care o văzuse până atunci. Vopsită toată în verde, nu te lăsa să vezi lumea de afară, cu copaci, nori, stele, sau orice ar fi existat dincolo de spațiul acela auster. Nu era ca o poartă deschisă spre lumea de afară, ci ca o barieră de care privirile se loveau neputincioase.

Încerca să măsoare timpul în funcție de alte repere decât cele normale. Dar niciodată nu reușea. Și-a dat seama că îi făceau injecții la anumite ore, vedea pe ceasul asistentei că este ora 6 sau 12, dar nu realiza dacă e noapte sau e zi. Nici acest interval de șase ore nu reușea să îl delimiteze cu exactitate, macăr pentru a se pregăti sufletește pentru altă porție de durere care urma inevitabil după injecții. Mai înțelegea că părinții ei veneau ziua, dar ce zi era: marți, duminică, joi...? Chiar dacă îi spuneau că azi e luni și vor mai veni joi, sau mâine, nu reușea să măsoare timpul, să îl închege în minute, ore, într-o curgere fluidă spre o altă zi sau spre o altă noapte.

Într-un pat alăturat era un bătrân. Știa asta nu pentru că îl vedea, ci pentru că îi auzea încontinuu vocea egală, monotonă, obosită care întreba „De ce nu mor?”. Și cu mintea ei mică și necoaptă, se întreba, prin valurile acelea de durere, de somnolență, de conștiență, care o inundau succesiv de ce ar vrea cineva să moară.

La un moment dat vocea a încetat. A nedumerit-o liniștea care începea să se țeasă deasă în jurul ei și a întors capul ușor spre patul lui. Și atunci a văzut-o.

Înveșmântată în niște haine lungi, albe, curgătoare, cu picioarele goale și la fel de albe ca hainele ei, stătea ușor aplecată deasupra patului bătrânului. Își pusese o mână pe fruntea acestuia și parcă totul încremenise. Simțea cum i se face frig, din ce în ce mai frig. Apoi i-a văzut ochii, când, parcă simțindu-se privită, a întors capul spre ea. Ochii argintii. Ochi fără iris, fără pupilă, tot globul ocular era argintiu.

Rămăsese cu privirea agățată de ochii aceia care aveau strălucirea rece a metalului din care mama ei avea tot felul de bijuterii, ochi inexpresivi, inumani, care parcă o priveau fără să o vadă, în timp ce între ele se făcea din ce în ce mai frig. După un timp, (cât timp?) plecase, dar nu îi auzise pașii în liniștea care creștea din ce în ce mai densă în jurul ei, o văzuse numai trecând albă, calmă și maiestuoasă printre paturi și dispărând pe ușa salonului.

A început să plângă zgomotos, până când a venit asistenta, căreia i-a spus printre lacrimi și suspine că s-a întâmplat ceva cu bătrânul acela care voia să moară. Îi vedea privirea neliniștită, întrebătoare, îi simțea palmele calde, atât de calde, mângâind-o ușor pe obraji, încercând să o calmeze, apoi, după ce îi făcuse o altă injecție (simțise asta, pentru că o duruse altfel), a văzut, printre genele îngreunate de somn, patul pe care bătrânul nu se mai  întreba de ce nu moare, acoperit cu un cearșaf alb, cum glisa parcă ușor pe lângă patul ei.

Nu a spus nimănui ce văzuse, pentru că atunci când o trezise o nouă durere, ea însăși avea impresia că totul fusese un vis. Totuși, bătrânul nu mai era acolo, patul era gol, cu un cearșaf curat și netezit. Poate că murise, în sfârșit, așa cum își dorise.

Pe femeia cu ochi argintii a mai văzut-o apoi, tot în spital, o singură dată. O mutaseră într-un salon obișnuit, părinții ei nu mai erau gârboviți și păreau ușori și diafani în bucuria lor. Abia mult mai târziu s-a întrebat ce căuta într-un salon cu adulți. Cele trei femei cu care stătea o îmbuibau sistematic cu prăjituri pe care le primeau de la rudele care veneau în vizită și nu o lăsau să se privească în oglindă (oricum, nu ajungea să se vadă, oglinda din salon era prea sus sau ea era prea scundă; știa că se întâmplase ceva cu fața ei și își pipăia ca orbii obrazul stâng, pe care îl simțea umflat, tumefiat, dar nu avea nicio cicatrice, niciun bandaj, nimic).

Nu dormea singură, în patul ei, pentru că una dintre ele, o roșcată dolofană cu zâmbet bun, cu ochi albaștri și cu o mie de pistrui, o luase pe sus, cu tot cu ursul acela moale pe care i-l aduseseră de acasă ca să doarmă cu el, și o mutase în patul ei, printre reviste  de modă sau cu rețete, hohote de râs strălucitoare și zvăpăiate, creme și parfumuri și mângăieri ocrotitoare. Nu a știut niciodată de ce era acolo, își amintea doar că a mai rămas după ce ea a plecat, că o chema Tena și că i-a trimis câțiva ani la rând, de ziua ei, aceeași felicitare: un pătrat alb, mic și lucios, pe care era desenat conturul unui ceas baroc, având de o parte și de alta câte un îngeraș auriu (și mai târziu a observat cu stupoare că acele felicitări pe care le credea identice erau totuși diferite: acele ceasului arătau pe fiecare ilustrată altă oră).

A simțit-o întâi pe femeia cu ochi argintii (din senin în salon se făcuse frig) și apoi a văzut-o trecând cu picioarele ei goale și cu hainele ei albe și curgătoare prin fața ușii deschise. S-a ridicat din pat și s-a dus la ușă, auzind cum liniștea începea să se țeasă din nou în jurul ei, de data asta mai fin parcă și mai rarefiat. A rămas acolo în prag și a privit-o înaintând pe culoarul nesfârșit, trecând pe lângă oamenii care parcă nu o vedeau. De fapt, își dădea seama că într-adevăr nu o vedeau. S-a simțit scuturată de o mână care îi strângea convulsiv brațul, iar ochii aceia albaștri de pe fața cu pistrui, o priveau înspăimântați, goliți de lumina și veselia lor obișnuită. I-a auzit apoi vocea caldă, ușor răgușită, dar sacadată: „Nu ai văzut nimic… Înțelegi… Nu ai văzut nimic… Hai în pat…”

Și-a dat seama atunci că, de fapt, femeia cu ochi argintii exista, nu fusese doar un vis, dar că nu e bine să o vezi și nici nu e bine să spui… Avea impresia că stă pe marginea unei taine, pe care ar fi fost de ajuns să întindă mâna ca să o atingă, să pătrundă în ea, să o descifreze; dar, în ciuda curiozității ei puerile și inconștiente, nu îndrăznea…

 A vorbit despre asta totuși, cu sora ei, care, în înțelepciunea pe care i-o dădeau cei câțiva ani în plus, i-a spus că nu există femei cu ochi argintii, poate doar în povești, dar ea nici acolo nu întâlnise un astfel de personaj, și citise mai mult decât ea, oamenii au ochi căprui, verzi sau albaștri și, uneori, rareori, violeți, cum avea acea actriță care era Cleopatra într-un film…

***

Timpul trecea, ea creștea, lumea devenea mai bogată sau mai săracă, cu fiecare om care intra în viața ei sau pe care îl pierdea...
Pe femeia cu ochi argintii, de care aproape uitase la un moment dat, a mai văzut-o doar de două ori...

Prima dată, atunci când îi murise bunicul - într-o înserare caldă de vară, când, aruncându-și ochii pe fereastră, în timp ce citea o carte, i se năzărise că o vede stând de vorbă cu acesta, așezată pe un scaun de la masa de sub nuc. Când a ajuns acolo, ea plecase deja, iar bunicul încremenise, cu mâinile adunate într-un gest de rugăciune și cu fața luminată de un zâmbet sfios și umil, care parcă îi ștergea acele riduri, pe care într-o joacă ciudată cu sora ei, le tot număra și le tot număra (iar de la ultimul numărat, se adăuga în mod sigur măcar unul). Judecând, cu mintea ei mai mare din acel moment (se apropia cu pași grăbiți de adolescență), după împăcarea și seninătatea zugrăvite pe obrazul acela atât de familiar, a înțeles totuși că acea femeie cu ochi nefirești nu era înspăimântătoare pentru cei pe care îi vizita...

Aproape s-a izbit de ea apoi, mulți ani mai târziu, într-o seară, când urca scările și își admira, încântată, pantofii roșii pe care tocmai și-i cumpărase, în fața ușii vecinului ei de vizavi. Valul de frig brusc o făcuse să ridice ochii și să se oprească, incapabilă să facă o mișcare, în timp ce hainele albe ale femeii cu ochi argintii începeau să curgă în jurul picioarelor desculțe care coborau scările în același ritm solemn, fără grabă. Știa despre vecinul ei, pe care îl văzuse doar de câteva ori, deși se mutase în blocul acela de câțiva ani împreună cu iubitul ei, că era bătrân și surd. A doua zi l-au înmormântat.

***

O aștepta...  Era sigură că va veni, chiar dacă nu o mai văzuse de câțiva ani. Pe măsură ce timpul trecea, creștea în ea convingerea că va veni. Din toate gândurile acelea care i se răsuceau prin minte, acesta era singurul care se contura cu o claritate neobișnuită, iar celelalte se risipeau  în fragmente din ce în ce mai mici, pe care nu reușea să le pună la loc, oricâte eforturi făcea. Nu voia să vină... Și nici nu voia să fie acolo.

Era la terapie intensivă, și știa că asta e de-a dreptul grav, era speriată și jinduia după acea reanimare din copilăria ei. Se plimba mecanic de vreo două ore între cele două paturi pe care zăceau unchiul și mătușa ei. Acea mătușă cu care semăna atât de mult. (Era normal, doar era sora tatălui ei, și exista o explicație științifică pentru asta, pe care nu și-a bătut niciodată capul să o înțeleagă până la capăt. Îi plăcea doar să se recunoască în fotografiile alb-negru din tinerețea mătușii sale, îmbrăcată în niște haine care aveau acel farmec inefabil al desuetudinii. Iar în câteva se descoperea cu încântare pe ea-copilul, ținând-o de mână tot pe „ea” – mătușa aceea tânără).

Se simțea vinovată, pentru că avea sentimentul că ar fi putut să împiedice toate astea, ca ei să fie acolo, în acea nenorocită secție de terapie intensivă, ca ea să fie acolo, înspăimântată în fața unei evidențe pe care nu mai îndrăznea să o refuze, plimbându-se mecanic între cele două paturi și așteptând-o pe femeia cu ochi argintii. Ar fi putut să insiste să mai rămână,  să se mai odihnească după petrecere, dar știa că ar fi fost inutil, sentimentul acela copilăresc de teamă  față de unchiul ei – un om important, sobru, rigid, sever – se transformase cu timpul într-un respect care nu permitea efuziunile sentimentale și nici contrazicerile. Rămăsese privind mașina care se îndepărta, neagră pe strada inundată de soare, chinuită de acel inexplicabil sentiment de tristețe pe care îl simțise și cu o seară în urmă, la nunta la care fuseseră împreună. Atunci, la un moment dat, după atâtea sârbe și cântece de petrecere, au răsunat acordurile unui vals. Și unchii ei au fost singurii care au rămas, uimind pe toată lumea cu dansul lor elegant, puțin rigizi, dar parcă plutind pe ring, într-o lume numai a lor.

Dacă... dacă... dacă...

Dacă ar fi plecat mai târziu măcar cu cinci minute, dacă nu ar fi venit deloc la nunta aceea la care inițial nici nu vruseseră să vină, dacă unchiul ei nu ar fi fost atât de obosit... dacă nu s-ar fi aflat în acel moment în acel loc unde se produsese accidentul... dacă... nimic din tot ce se întâmpla acum nu ar fi existat.

Nici minutele care treceau grele, încărcate de durere și de gemete, nici spaima ei, nici sentimentul de neputință care o cuprinsese... Nici stângăcia cu care încerca să le aline durerea, pentru că nu își găsea gesturile cu care să-i protejeze pe oamenii aceia care toată viața lor o protejaseră... Deși matură, se simțea ca un copil care cerșea ca totul să rămână cum a fost... Ar fi vrut să aibă forța să îi ia în brațe și să fugă cu ei de acolo, undeva unde durerea nu i-ar mai fi putut ajunge, unde ar fi fost iarăși frumoși și senini, ca doar cu o zi în urmă... Le asculta cuvintele care parcă se loveau de ea printre gemete și la un moment dat a înțeles că în ei creștea o speranță absurdă, care sfida evidența... Dimineața, la ora 6, urmau să ajungă și copiii lor, și atunci totul s-ar fi rezolvat. Nu le spusese că își mințise verișorii, ca să nu îi sperie, că nu avusese curajul să le spună adevărul, că părinții lor erau două mormane de bandaje pe care se lățeau pete de sânge, dar, printr-un paradox, perfect conștienți.

Nu a înțeles cum și când a început să creadă și ea. Poate femeia cu ochi argintii dormea, poate era ocupată cu altcineva, poate îi uitase pur și simplu... Și era suficient ca cei care îi iubeau să fie acolo pentru a o împiedica să vină. Privea pe fereastră și simțea cum umbrele nopții încep să se șteargă, iar speranța că totul va fi bine creștea cu fiecare minut care trecea, apropiindu-se de ora 6, oră magică. Era un fel de paznic al acestui timp, care nu se grăbea, curgea egal, îl contabiliza în secunde care se transformau în minute, apoi în sferturi de oră, apoi în jumătăți...

Totuși arătătoarele ceasului s-au fixat pe ora 6, dar ei nu ajunseseră... Nu îndrăznea să își privească unchiul, îi simțea crescând dezamăgirea, alături de celălalt sentiment, mai chinuitor, cel de vinovație... Nu a știut ce să le spună nici atunci când și-a mângâiat mătușa pentru ultima oară, iar pe unchiul ei l-a prins timid de mână, apoi a plecat, pentru că nu mai avea voie să mai rămână în salon.

S-a așezat undeva pe scări, afară, buimăcită de lumina și strălucirea dimineții, mototolită toată parcă în rochia ei albastră pe care creșteau margarete...

Și atunci a zărit-o. Trecea, cu mersul ei impasibil, prin curtea spitalului, se apropia, hainele curgătoare aproape au atins-o, simțea frigul acela aproape paralizant. Ca în vis, s-a ridicat și a urmat-o, pe lungile coridoare, izbindu-se de oameni, până la terapie intensivă. A rămas în prag: asistentele încercau să o reanime pe acea mătușă cu care semăna atât de mult, femeia cu ochi argintii îi pusese mâna pe frunte, cu un gest mângâietor, cineva aprindea o lumânare, iar dimineața năvălea în încăpere, dureros de frumoasă.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey